Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə6/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   60

Astfel forfoteau înspumate şi gâlgâiau valurile, însă peste toate s-a rostogolit şi s-a revărsat, în 1929-1930, valul milioanelor de ţărani deschiaburiri. Acesta a fost peste măsură de mare şi nu ar fi încăput nici chiar în reţeaua destul de dezvoltată a puşcăriilor (mai cu seamă că erau înţesate cu valul „aurului”), însă el a ocolit-o, pentru a se îndrepta fără întârziere spre închisorile de tranzit, spre ţara GULAG. Prin umflarea sa fulgerătoare, acest val (acest ocean!) trecea peste limitele a tot ceea ce îşi putea permite însuşi sistemul penitenciar şi judiciar al unui mare stat. În toată istoria Rusiei n-a existat ceva care să poată fi comparat cu el. Aceasta a fost o mare migraţie a popoarelor, o catastrofă etnică. Insă canalele GPU-GULAG au fost elaborate cu atâta inteligenţă, încât oraşele nu ar fi observat nimic dacă n-ar fi fost foametea ciudată care le-a zguduit vreme de trei ani, foamete fără secetă şi fără război.

Valul acesta se mai deosebeşte de toate cele precedente şi prin faptul că de data aceasta Organele nu s-au mai învrednicit să aresteze mai întâi capul familiei şi apoi să vadă cum o să procedeze cu ceilalţi din sânul ei. Dimpotrivă, aici pârjoleau dintr-o dată numai cuiburi, ridicau întreaga familie şi chiar aveau grijă cu gelozie ca niciunul dintre copiii de paisprezece, zece ori şase ani să nu se răzleţească: toţi, până la unul, trebuiau să meargă în acelaşi loc, la aceeaşi exterminare comună. (A fost cea dintâi experienţă de acest fel, din istoria modernă în orice caz. O va repeta pe urmă Hitler cu evreii şi din nou Stalin cu naţiunile infidele sau bănuite de infidelitate.)

Valul acesta conţinea un număr extrem de infim dintre acei „chiaburi” după care a fost numit pentru a abate atenţia. „Chiabur” 67 este numit în limba rusă speculantul sătesc zgârcit şi necinstit, care nu se îmbogăţeşte din munca sa, ci dintr-a altora, prin camătă şi misitie în negoţ, în fiecare localitate, aceştia constituiau excepţii şi înainte de revoluţie, iar revoluţia i-a privat de terenul pe care îşi desfăşurau activitatea. Apoi, după anul 1917, printr-un transfer de sens, au început să fie numiţi „chiaburi” (în literatura oficială şi propagandistică, iar de aici a intrat şi în limbajul oral uzual) cei ce folosesc în general serviciile lucrătorilor salariaţi, chiar şi atunci când, temporar, lipsea familia proprie. Dar să nu scăpăm din vedere că, după revoluţie, pentru astfel de muncă era imposibil să nu plăteşti zdravăn: argaţii erau apăraţi de comitetele săracilor şi sovietele săteşti, să fi încercat careva să năpăstuiască un ajgat! Munca salariată cinstită este şi astăzi permisă în ţara noastră.

Însă umflarea termenului caustic de „chiabur” continua fără oprire, şi către anul 1930 erau numiţi astfel în general toţi ţăranii tari – tari în gospodărie, tari în muncă şi chiar pur şi simplu în convingerile lor. Porecla de „chiabur” era folosită pentru a zdrobi această tărie a ţărănimii. Să ne aducem aminte, să ne dezmeticim: trecuseră doar doisprezece ani de la marele Decret cu privire la pământ, da, chiar acela fără de care ţărănimea nu i-ar fi urmat pe bolşevici, şi Revoluţia din Octombrie n-ar fi biruit. Pământul s-a împărţit după numărui de guri în familie, în mod egal. Trecuseră doar nouă ani de când ţăranii se întorseseră din Armata Roşie şi se aruncaseră asupra pământului cucerit prin luptă. Şi deodată s-au trezit cu chiaburi şi ţărani săraci. De unde vine asta? Uneori din inegalitatea inventarului, alteori din componenţa fericită sau nefericită a familiei. Dar mai degrabă oare nu din hărnicie şi stăruinţă? Şi iată că acum, tocmai pe aceşti ţărani a căror pâine a mâncat-o Rusia în anul 1928 s-au năpustit să-i stârpească rataţii locali şi veneticii de la oraş. Cuprinşi parcă dintr-o dată de bestialitate, pierzându-şi orice idee despre „omenie”, pierzând toate noţiunile umane acumulate de-a lungul mileniilor, s-au apucat să-i prindă pe cei mai buni agricultori cu familii cu tot şi să-i arunce, fără pic de avere, goi-goluţi, în pustietatea nordului, în tundră şi în taiga O asemenea mişcare de masă nu putea trece fără complicaţii. Satul trebuia curăţat şi de acei ţărani care pur şi simplu nu-şi manifestau dorinţa de a intra în colhoz şi nu se arătau entuziasmaţi de viaţa în colectiv, pe care nu o văzuseră niciodată cu ochii lor şi despre care bănuiau (astăzi ştim cu câtă temeinicie) că asta nu înseamnă altceva decât puterea în mâna trântorilor, muncă forţată şi flămânzire. Trebuia să se descotorosească şi de acei ţărani (uneori săraci) care pentru bravura, forţa fizică, fermitatea lor, succesul răsunător la adunările săteşti, dragostea pentru dreptate erau îndrăgiţi de consăteni, iar prin spiritul de independenţă erau primejdios! Pentru conducerea colhozului. (Acest tip de ţăran şi destinul lui au fost imortalizate prin personajul Stepan Ceausov dintr-o nuvelă de S. Zalâghin68.) Şi în fiecare sat se găseau astfel de oameni, care personal stăteau în calea activiştilor locali. Din gelozie, din invidie, din ranchiună – acum era prilejul favorabil pentru a se răfui cu ei. Pentru toate aceste victime se cerea o denumire nouă – şi ea s-a născut. Ea nu conţinea nimic „social”, nici economic, dar suna splendid: coadă de topor. Adică eu consider că tu eşti complicele duşmanului. Şi cu asta, basta! Cel mai zdrenţăros argat putea foarte bine să fie inclus în categoria cozilor de topor! (Ţin bine minte că în tinereţe această denumire ni se părea perfect logică, nu era nimic neclar.)

Astfel, în aceste două denumiri au fost cuprinşi toţi aceia care constituiau esenţa satului, energia lui, isteţimea şi vrednicia lui, rezistenţa şi conştiinţa lui. Ei au fost îndepărtaţi, şi colectivizarea a fost efectuată.

Dar şi din satul colectivizat s-au pornit să curgă valuri noi:

— Valul sabotorilor agriculturii. Pretutindeni au început să fie descoperiţi agronomi-sabotori, care lucraseră toată viaţa cinstit, iar acum au umplut intenţionat ogoarele ruseşti cu buruieni (fireşte, după indicaţiile institutului din Moscova, acum definitiv demascat. Aceştia sunt cei două sute de mii de membri ai Partidului Ţărănesc al Muncii, care nu au fost băgaţi la închisoare!). Unii agronomi nu execută directivele înţelepte ale lui Lâsenko69 (într-un astfel de val, în 1931, a fost trimis în Kazahstan Lorch70, „regele” cartofulm). Alţii le execută cu prea multă precizie, prin aceasta relevându-şi prostia, (în 1934, agronomii din Pskov au semănat inul în zăpadă, exact cum poruncea Lâsenko. Seminţele s-au umflat, au mucegăit şi s-au stricat. Un an de zile, vastele câmpuri au rămas goale. Lâsenko nu putea să spună că zăpada este chiabur ori că el însuşi este prost. El i-a acuzat pe agronomi că sunt chiaburi şi au denaturat tehnologia lui. Şi agronomii au apucat drumul Siberiei.) Apoi, aproape în toate staţiunile de maşini şi tractoare s-au descoperit sabotaje la repararea tractoarelor (iată cum erau explicate eşecurile din primii ani ai colhozurilor!);

— Valul „pentru pierderile de recoltă” (iar pierderile erau stabilite comparativ cu cifra arbitrară hotărâtă primăvara de către „comisia pentru calcularea recoltei”);

— „pentru neîndeplinirea obligaţiilor de stat privind predarea cotelor de cereale” (comitetul raional şi-a luat angajamentul, iar colhozul nu l-a îndeplinit, aşa că – la zdup!);

— Valul culegătorilor de spice. Culegerea spicelor cu mâna din holdă, pe timp de noapte, constituie un fel nou de lucrare agricolă şi un mod nou de strângere a recoltei! Acesta nu a fost un val mic, au fost multe zeci de mii de ţărani, adeseori nici măcar femei şi bărbaţi maturi, ci flăcăi şi fete, băieţei şi fetiţe, pe care cei mari îi trimiteau noaptea la cules pentru că nu sperau să primească ceva de la colhoz pentru munca pe care o efectuau ziua Această ocupaţie amară şi puţin rentabilă (pe timpul iobăgiei, ţăranii nu ajungeau într-o stare de asemenea mizerie!) era răsplătită de tribunale cu vârf şi îndesat: zece ani pentru furt grav din proprietatea socialistă, în virtutea faimoasei legi din 7 august 1932 (în limbajul deţinuţilor – legea şapte pe opt).

Această „lege din şapte a opta” a dat încă un mare val, realizat de pe şantierele primelor două cincinale, din transporturi, din comerţ, din uzine. NKVD-ul primise ordin să se ocupe de marile delapidări, în continuare, trebuie să avem în vedere că acest val va curge constant, fiind deosebit de abundent în anii războiului, şi va dura vreme de cincisprezece ani (până în 1947, când va fi extins şi înăsprit).

Dar, în sfârşit, putem să ne mai tragem sufletul! În sfârşit, acum vor înceta aceste valuri masive! La 17 mai 1933, tovarăşul Molotov71 a spus: „Noi socotim că sarcina noastră nu constă în represiunile de masă”. U-u-uf, era şi timpul! Gata cu spaimele nocturne! Dar ce-i cu acest lătrat de câine? Şo pe el! Şo pe el!

Ca să vedeţi! Începuse valul Kirov^ din Leningrad, unde tensiunea era atât de mare, încât NKVD-ul şi-a creat state majore pe lângă fiecare comitet executiv raional din oraş şi a fost introdusă o procedură judiciară de urgenţă (nici înainte nu excela prin încetineală) şi fără drept de apel (nici înainte nu se făcea apel). Se crede că un sfert din Leningrad a fost curăţat în perioada 1934-1935. Cel care posedă cifra exactă poate să o dea şi să dezmintă această evaluare. (De fapt, acest val nu a aparţinut numai Leningradului, el a avut destule repercusiuni în toată ţara în forma obişnuită, deşi cam dezlânată: în destituirea din aparat a copiilor de preoţi, a femeilor de obârşie nobiliară şi a cejor cu rude în străinătate, care mai rămăseseră pe ici, pe colo.) în aceste valuri impetuoase se pierdeau întotdeauna pârâiaşele modeste, permanente, care nu strigau în gura mare, însă curgeau, curgeau necontenit:

— Membrii Schutzbund^^-w/wi care au fost înfrânţi în luptele de clasă din Viena şi au venit să se salveze în patria proletariatului mondial;

— Esperantiştii (Stalin a transformat în scrum această tagmă dăunătoare în aceiaşi ani ca şi Hitler);

— Rămăşiţele Asociaţiei Libere de Filosofie^, cercurile de filosofie ilegale;

— Institutorii care nu erau de acord cu metoda progresistă de învăfământ în brigăzi de laborator (în 1933, Natalia Ivanovna Bugaenko a fost arestată de GPU-ul din Rostov pe Don, însă în cea de a treia lună de anchetă s-a aflat dintr-o hotărâre guvernamentală că acea metodă este greşită şi ea a fost eliberată);

— Colaboratorii Crucii Roşii Politice, care prin strădaniile Ekaterinei Peşkova îşi apăra încă dreptul la existenţă;

— Muntenii din Caucazul de Nord pentru răscoală (1935); naţionalităţile se scurg necontenit. (Pe şantierele canalului Volga ziarele apăreau în patru limbi naţionale: tătară, turcică, uzbecă şi kazahă. Aşadar, avea cine să le citească!);

— Şi din nou credincioşii, care acum nu voiau să meargă la lucru în zilele de. Duminică (au introdus săptămâna de cinci, de şase zile); colhoznicii care săvârşeau sabotaje în zilele de sărbători religioase, cum aveau obiceiul în era agriculturii individuale;

— Şi, întotdeauna, cei care refuzau să devină informatori ai NKVD. (Aici nimereau şi preoţii care păstrau taina spovedaniei. Organele şi-au dat seama repede cât de folositor ar fi să ştie conţinutul spovedaniilor, singurul folos de pe urma religiei.);

— Sectanţii sunt luaţi în număr din ce în ce mai mare;

— Marea Pasienţă a socialiştilor continuă.

Şi, în sfârşit, valul încă niciodată numit, dar care a curs fără istov, al paragrafului al zecelea, zis şi KRA (propaganda contra-revoluţionară), zis şi AŞA (propaganda antisovietică). Valul Paragrafului al zecelea, poate cel mai statornic dintre toate, nu a fost întrerupt în general niciodată, iar în perioadele altor mari valuri, precum cele din anii 1937, 1945 sau 1949, creşte, ajungând la cotele cele mai înalte.

Acest val neîntrerupt înhaţă pe oricine şi în minutul stabilit. Insă pentru intelectualii de vază, în deceniul al patrulea, considerau că este mai elegant să ticluiască un articolaş infamant (cum ar fi homosexualitatea; sau cică, profesorul Pletniov, rămânând singur cu o pacientă, a muşcal-o de sân. Aşa scrie un ziar central, du-te şi dezminte!).

Paradoxal: întreaga activitate de mulţi ani a Organelor, al căror ochi pătrundea peste tot şi era veşnic treaz, îşi trăgea forţa doar dintr-un singur articol din cele o sută patruzeci şi opt de articole ale secţiunii speciale a Codului Penal din anul 1926. Spre lauda acestui articol, însă, i se pot găsi şi mai multe epitete decât a adunat cândva Turgheniev pentru limba rusă’5 ori Nekrasov pentru Maica Rusiei marele, puternicul, abundentul, ramificatul, variatul, atotcurăţătorul articol Cincizeci şi Opt, care epuiza lumea nu atât prin formulările paragrafelor lui, cât prin interpretarea lor largă şi dialectică.

Care dintre noi n-a încercat pe el. Însuşi îmbrăţişările lui atotcuprinzătoare? Într-adevăr, nu există sub soare faptă, intenţie, acţiune ori nonacţiune care nu ar putea fi pedepsite de braţul greu al articolului Cincizeci şi Opt.

Era cu neputinţă să i se găsească o formulare atât de largă, dar a fost cu putinţă să i se dea o interpretare atât de largă.

Articolul 58 nu constituia în cod un capitol despre crimele politice şi nu scria nicăieri că el este „politic”. Nu, împreună cu delictele împotriva ordinii administrative şi cu banditismul, el intra în capitolul „crimelor de stat”.

Astfel, Codul penal se deschide cu refuzul de a recunoaşte pe cineva, în raza teritoriului său, drept criminal politic, ci doar criminal de drept comun.

Articolul 58 era alcătuit din praisprezece paragrafe.

Din paragraful întâi aflăm că este socotită drept contrarevoluţionară orice acţiune (după articolul 6 din Codul penal – şi nonacţiunea) care ţinteşte… La slăbirea puterii…

În interpretare largă: într-un lagăr, refuzul de a merge la lucru când eşti flămând şi istovit înseamnă slăbirea puterii de stat. Şi atrage după sine execuţia prin împuşcare. (Execuţia celor ce refuzau să iasă la muncă în timpul războiului.) începând din anul 1934, când ne-a fost înapoiat termenul de Patrie, aici au fost introduse punctele privind trădarea de Patrie: la, lb, Ic, l d. Conform acestor puncte, acţiunile săvârşite în prejudiciul puterii militare a URSS se pedepsesc cu moartea prin împuşcare (lb) şi doar în cazul circumstanţelor atenuante şi numai pentru civili (la) – cu zece ani.

; în lectură largă: când soldaţii noştri, pentru că se predau prizonieri

; (prejudiciu puterii militare!), erau condamnaţi doar la zece ani, acest lucru era considerat de un umanism aproape ilegal. Conform codului j stalinist, pe măsura întoarcerii în patrie, ei trebuiau, toţi, împuşcaţi. R

(Iată un alt exemplu de lectură largă, îmi amintesc foarte bine de o întâlnire la Butârki în vara anului 1946. Era un polonez, care se născuse la Lemberg când oraşul făcea parte din componenţa Imperiului austro-ungar. Până la cel de al doilea război mondial a trăit în oraşul său natal în Polonia, apoi s-a mutat în Austria, unde a lucrat ţi unde, în J 945, a fost arestat de ai noştri. A primit zece ani în virtutea articolului 54 -l a al codului ucrainean, adică pentru trădarea patriei sale – Ucraina!

— Întrucât oraşul Lemberg devenise în vremea aceea Lvovul ucrainean! Şi sărmanul nu putea dovedi la anchetă că n-a plecat la Viena cu scopul de a trăda Ucraina! Aşa a izbutit el să devină trădător.)

O extensiune şi mai importantă a paragrafului despre trădare a fost aplicarea lui „prin referire la articolul 19 al Codului penal” – „prin referire la intenţie”. Adică nu a avut loc nici o trădare, dar anchetatorul penal a sesizat intenţia de a trăda, şi aceasta era suficient ca să dea pedeapsa maximă, ca şi pentru o trădare efectivă. Este drept că articolul 19 nu propune pedeapsa pentru intenţie, ci pentru pregătire, însă, la o lectură dialectică, şi intenţia poate fi înţeleasă ca pregătire. Iar „pregătirea este pedepsită^ la fel (cu o condamnare egală) ca şi crima însăşi” (Codul penal), în general, noi nu deosebim intenţia de crima însăşi şi în aceasta constă superioritatea legislaţiei sovietice asupra celei burgheze! *

*Ot tiurem k vospitatelnâm ucirejdeiiiiani (De la închisori la instituţiile de reeducare). Culegere a Institutului de Politică Penală sub redacţia lui Vâşinski, Editura „Sovetskoe zakonodatelstvo” (Legislaţia sovietică), Moscova, 1934, p. 36.

O extindere nelimitată a lecturii oricărui articol mai oferea şi articolul 16 din Codul penal – „prin analogie”. Când fapta nu se încadra î în nici un articol, judecătorul putea să o aprecieze „prin analogie”.

Paragraful al doilea se referă la insurecţia armată, luarea puterii centrale şi locale, în special cu intenţia de a smulge cu forţa o parte oarecare din teritoriul Uniunii Republicilor. Pentru aceasta – o condamnare mergând până la împuşcare (ca şi în fiecare dintre paragrafele următoare).

Extensiv (cum nu putea fi scris în articol, dar cum dictează conştiinţa revoluţionară): aici intră orice încercare a oricărei republici de a-şi exercita dreptul de a ieşi din Uniune. Iar dacă se spune „prin violenţă” – nu se pune faţă de cine. Chiar dacă întreaga populaţie a republicii a vrut să se separe, iar la Moscova nu s-a dorit aceasta, separarea va fi de acum prin violenţă. Astfel naţionaliştii estoni, letoni, lituanieni au primit cu uşurinţă, în virtutea acestui punct, câte zece şi douăzeci şi cinci de ani.

Paragraful al treilea: „înlesnirea făcută sub orice formă unui stat străin aflat în stare de război cu URSS”.

Acest paragraf oferea posibilitatea condamnării oricărui cetăţean care s-a aflat sub ocupaţie fie că a bătut un toc la pantoful unui militar german, fie că i-a vândut o legătură de ridichi; ori a unei cetăţence care a ridicat spiritul combativ al unui ocupant, dansând ori petrecân-du-şi noaptea cu el. Nu toţi erau condamnaţi în virtutea acestui punct (din pricina mulţimii celor ocupaţi), dar fiecare era pasibil de condamnare.

Paragraful al patrulea se referea la ajutorul (fantastic) acordat burgheziei internaţionale.

Involuntar îţi pui întrebarea: cine ar putea intra aici? Însă, dând o interpretare largă, cu ajutorul conştiinţei revoluţionare, au găsit lesne o categorie: toţi emigranţii care au părăsit ţara înainte de anul 1920, deci cu câţiva ani înainte de elaborarea acestui cod, şi care au fost prinşi de armatele noastre prin Europa după un sfert de secol (1944-1945). Au fost condamnaţi în virtutea articolului 58-4: zece ani ori împuşcare. Căci nu puteau face altceva acolo, în străinătate, decât să acorde ajutor burgheziei mondiale. (Exemplul unei societăţi muzicale ne-a demonstrat că se putea acorda ajutor şi din interiorul URSS.) Ea a fost ajutată de toţi eserii, de toţi menşevicii (pentru ei a fost conceput articolul), iar pe urmă de inginerii de la Gosplan şi VSNH.

Paragraful al cincilea: tendinţa unui stat străin de a declara război URSS.

O ocazie pierdută: extinderea acestui paragraf asupra lui Stalin şi anturajului său diplomatic şi militar în anii 1940-1941. Căci spre asta Au dus orbirea şi nebunia lor. Cine, dacă nu ei, au împins Rusia în înfrângeri ruşinoase, de neînchipuit, care nu se pot compara cu înfrân-gerile Rusiei ţariste din 1904 sau din 1915? Înfrângeri pe care Rusia nu le mai cunoscuse din secolul al XIII-lea? 77

Paragraful al şaselea – spionajul, –!

A fost interpretat atât de larg, încât, dacă s-ar fi numărat toţi cei care au fost condamnaţi în virtutea lui, s-ar fi putut trage concluzia că poporul rus pe vremea lui Stalin nu îşi asigura existenţa nici din agricultură, nici din industrie şi nici din altceva, ci numai din spionaj internaţional şi trăia din banii serviciilor de informaţii. Prin simplitatea lui, spionajul era ceva foarte convenabil şi pe înţelesul tuturor: al unui criminal neevoluat, al unui jurist savant, al unui gazetar şi al opiniei publice’”.

Lărgimea interpretării consta aici şi în faptul că oferea posibilitatea condamnării nu pentru spionaj pur şi simplu, ci pentru PŞ – bănuială de spionaj; NŞ – spionaj nedovedit, şi pentru el – întreg tacâmul l Şi chiar pentru SVPŞ – relaţii care conduc la bănuiala (!) de spionaj.

Adică, de pildă, prietena prietenei soţiei dumneavoastră şi-a cusut o rochie la aceeaşi croitoreasă (fireşte, colaboratoare a NKVD) ca şi soţia unui diplomat străin.

Şi aceste paragrafe şi puncte 58-6, PŞ şi SVPŞ erau molipsitoare, ele cereau un regim de întemniţare sever, o supraveghere vigilentă (căci serviciile de spionaj îşi pot întinde tentaculele spre favoritul lor chiar şi în lagăr) şi interziceau suspendarea escortei. În general toate articolele-siglă, adică, de fapt, nu articole, ci aceste combinaţii de litere majuscule (în acest capitol vom mai întâlni şi altele) erau permanent înconjurate de o aură de mister. Nu ştiai niciodată dacă ’” erau mlădiţe ale articolului 58 sau ceva autonom şi foarte primejdios, în multe lagăre, deţinuţii condamnaţi în virtutea articolelor-siglă erau mult mai persecutaţi chiar decât cei cu articolul 58.

Paragraful al şaptelea: subminarea industriei, a transporturilor, a comerţului, a circulaţiei monetare şi a cooperaţiei.

*Poate că spionomania nu a fost doar pasiunea obtuză a lui Stalin. Ea devenea numaidecât convenabilă celor ce ajungeau privilegiaţi. Ea a devenit o justificare firească a tendinţei generale spre secret aflată la ordinea zilei, a interdicţiei informaţiilor, a uşilor închise, a sistemului permiselor (de trecere ori intrare), a vilelor împrejmuite cu garduri înalte şi a distribuitorilor secreţi. Prin blindajul protector al spionomaniei. Poporul nu putea pătrunde să vadă cum birocraţii se înţeleg între ei, cum trândăvesc, greşesc, cum mănâncă şi cum se distrează, În deceniul al patrulea, acest punct s-a bucurat de mare circulaţie şi a cucerit masele sub denumirea accesibilă tuturor de „sabotaj”. Intr-a-devăr, toate cele enumerate la Paragraful al şaptelea erau subminate în fiecare zi în mod concret, evident, aşa că trebuiau să existe nişte vinovaţi. Secole de-a rândul poporul a construit şi a creat întotdeauna „’” ’ cinstit, chiar şi pentru boieri. Niciodată, începând chiar de pe vremea lui Rlurik78, nu s-a pomenit de vreun sabotaj. Şi iată, când pentru prima dată bunurile au devenit ale poporului, sute de mii dintre cei mai buni fii ai lui în mod inexplicabil s-au pornit să saboteze. (Pentru sabotajul în agricultură nu era prevăzut un punct, dar întrucât fără el nu se putea explica în mod raţional de ce holdele sunt invadate de buruieni, recoltele se micşorează, maşinile se strică, instinctul dialectic l-a introdus şi pe el.)

Paragraful al optulea: terorismul (dar nu acel terorism pe care ar fi trebuit să -l „motiveze şi să -l legifereze” codul penal sovietic*).

Terorismul era înţeles într-o accepţie foarte largă: nu era considerat terorism faptul de a pune bombe sub trăsurile guvernatorilor, însă, de pildă, când îl plesneai peste bot pe duşmanul tău personal, dacă acesta era activist de partid, comsomolist ori miliţian, fapta era socotită terorism. Cu atât mai mult, asasinarea unui activist nu era niciodată pusă pe aceeaşi treaptă cu asasinarea unui om de rând (cum, de altminteri, era prevăzut încă în codul lui Hammurabi în secolul al XVIII-lea înaintea erei noastre). Dacă soţul l-a ucis pe amantul soţiei, iar acela nu era membru de partid – norocul soţului, fapta lui era încadrată la articolul 136, el era socotit condamnat de drept comun, element apropiat din punct de vedere social şi putea fi lăsat fără supraveghere, însă dacă amantul era membru de partid, soţul devenea duşman al poporului şi era condamnat în virtutea articolului 58-8.

O extindere şi mai importantă a noţiunii se obţinea prin aplicarea paragrafului al optulea cu referire la acelaşi articol 19, adică pregătire în sens de intenţie.

Nu numai o ameninţare directă lângă berărie: „Ţi-arăt eu-ţie!”, adresată unui activist, dar şi remarca unei muieri arţăgoase la piaţă: „Ah, lovi-l-ar boala!” era calificată drept ÎN – Intenţii Teroriste – şi oferea temeiul aplicării articolului în toată severitatea lui. (Asta sună a exagerare, a farsă, dar nu am compus noi această farsă, noi, împreună cu aceşti oameni, am stat la închisoare.)

Paragraful al nouălea: distrugerea sau avarierea… Prin explozie sau incendiere (şi negreşit cu scop contrarevoluţionar), denumită pe scurt diversiune.


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə