Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə8/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   60

* De la închisori la instituţiile de reeducare, Ed. Cât., p. 63.

* în 1946 a fost nevoie (12.7.46. Nr. 8/5) de o hotărâre specială a plenului Tribunalului Suprem al URSS: Cu privire la posibilitatea aplicării pedepsei doar persoanelor care au săvârşit un anumit delict (!). Dar şi aceasta a fost tratată la fel de liber.

Fraţii noştri s-au dovedit complet nespălaţi şi au început să curgă din aceste teritorii valurile de profilaxie socială spre locurile de surghiun din nord, din Asia Centrală, şi erau multe, multe sute de mii. (Interesant, oare ce etichete le-au pus? Ucrainenilor de apus – colaborarea cu Polonia albgardistă, bucovinenilor şi basarabenilor – cu România albgardistă. Dar evreilor care s-au refugiat la noi din partea germană a Poloniei? Păi colaborarea cu Gestapoul, desigur! M. Pinhasik.) Erau arestaţi cei prea înstăriţi, prea influenţi, laolaltă cu cei prea independenţi, prea inteligenţi, prea remarcabili, pretutindeni erau arestaţi ofiţerii, în fostele teritorii poloneze – deosebit de mulţi polonezi (tot atunci au fost recrutaţi martorii nefericiţi de la Katyn86, tot atunci în lagărele din nord s-au pus bazele unei armate în genul viitoarei armate a lui Sikorski87-Anders88). Pretutindeni erau arestaţi ofiţerii, în felul acesta populaţiile au fost scuturate, reduse la tăcere, rămânând fără potenţiali conducători ai rezistenţei, în felul acesta se insufla cuminţenia şi vechile relaţii şi cunoştinţe erau atrofiate.

Finlanda ne-a lăsat un istm89 depopulat, iată de ce, în 1940, în Karelia şi în Leningrad a început ridicarea şi strămutarea persoanelor cu sânge finlandez. Acest pârâiaş nu l-am observat; în vinele noastre nu curge sânge finlandez.

În războiul finlandez s-a făcut cea dintâi experienţă de judecare a prizonierilor noştri de război ca trădători de Patrie. Cea dintâi experienţă din istoria omenirii! Iar noi, vă daţi seama, nici n-am observat!

Abia s-a terminat această repetiţie generală, şi a început războiul, iar o dată cu el – grandioasa retragere. Din republicile occidentale, abandonate duşmanului, trebuia, în mare grabă, în câteva zile, să scoată pe cine mai puteau, în Lituania au fost abandonate în mare pripă unităţi militare întregi, regimente, divizioane de artilerie şi artilerie antiaeriană, în schimb au izbutit să scoată câteva mii de familii de lituanieni bănuiţi de atitudine ostilă (patru mii dintre ei au fost aruncaţi într-un lagăr din Krasnoiarsk, ca să fie jecmăniţi de hoţi), începând din 23 iunie, au dat zor să aresteze în Lituania, în Estonia. Dar nu mai era timp, trebuiau să se retragă şi mai repede. Au uitat să evacueze fortăreţe întregi, precum cea din Brest, dar n-au uitat să împuşte deţinuţii din celulele şi curţile închisorilor din Lvov, Rovno, Tallin şi multe altele din apus. La închisoarea din Tartu au împuşcat o sută nouăzeci şi doi de oameni şi au aruncat cadavrele într-un puţ.

Cum să-ţi închipui aşa ceva? Tu habar nu ai de nimic, deodată se deschide uşa celulei şi cineva începe să tragă în tine. Tu strigi cu glas de moarte, dar nimeni, în afară de pietrele închisorii, nu te aude şi nu va povesti. De altfel, se spune că au existat unii care au scăpat neatinşi de gloanţe. Cine ştie, poate că totuşi vom citi o carte despre aceste orori…?

În 1941, nemţii au înconjurat atât de repede oraşul Taganrog, tăind toate căile de retragere, încât la gară, în vagoane de marfă, au rămas deţinuţii pregătiţi pentru evacuare. Ce-i de făcut? Că doar n-o să-i elibereze. Nici n-o să-i predea nemţilor. Au tras nişte cisterne cu ţiţei, au stropit vagoanele şi pe urmă le-au dat foc. Toţi au ars de vii.

În spatele frontului, cel dintâi val din timpul războiului l-au constituit colportorii de zvonuri şi provocatorii de panică în virtutea unui Decret în Afara codului, emis în primele zile de război. Asta era o luare de sânge de probă pentru a menţine disciplina generală. Le dădeau la toţi câte cinci ani, dar nu li se aplica articolul 58 (şi acei puţini care au supravieţuit lagărelor din anii războiului au fost amnistiaţi în 1945).

Era cât pe ce să încerc acest Decret pe pielea mea: în Rostov pe Don m-am aşezat la coadă la un magazin de pâine, un miliţian m-a chemat şi m-a dus pentru a-şi completa numărul. Puteam foarte bine să-mi încep şederea în GULAG, în loc să merg la război, de n-ar fi fost o intervenţie fericită. „

Pe urmă a fost valul celor care nu au predat aparatele de radio sau piesele de radio. Pentru o lampă de radio găsită (după un denunţ) se dădeau zece ani.

Tot aici a fost şi valul nemţilor: nemţii de pe Volga, coloniştii din Ucraina şi Caucazul de Nord, şi în general toţi care trăiau oriunde în Uniunea Sovietică. Criteriul determinant era sângele, şi erau trimişi în surghiun chiar eroi ai războiului civil şi vechi membri de partid – fiindcă erau nemţi.

Iar sângele era determinat după numele de familie. Inginerul constructor Vasili Okorokov (Jambon), considerând că e jenant să-şi semneze proiectele astfel, în anii ’30, când încă era posibil, şi-a schimbat numele în Robert Stecker. Sună frumos, nu? Şi-a confecţionat şi o parafă. Acum însă n-a izbutit să dovedească nimic şi a fost arestat ca neamţ. „Ce misiune ai primit de la serviciul de spionaj fascist…?” Sau acel Kaverznev (Intrigantul) din Tambov, care încă din J 918 îşi schimbase numele nu prea frumos în Kolbe, oare când o f i împărtăşit soarta lui Okorokov?

În esenţa ei, deportarea nemţilor era aidoma cu deschiaburirea, doar ceva mai blândă, pentru că li se îngăduia să ia mai multe lucruri cu ei şi nu erau trimişi în acele locuri primejdioase, aducătoare de moarte. Ca şi deschiaburirea, ea nu avea formă juridică. Codul penal nu avea nimic de-a face cu deportarea sutelor de mii de oameni. Aceasta era dispoziţia personală a monarhului, în plus, era primul lui experiment naţional de acest gen, îl interesa din punct de vedere teoretic.

Începând cu sfârşitul verii anului 1941, dar şi mai mult din toamnă, s-a revărsat valul încercuiţilor. Aceştia erau apărătorii patriei, aceiaşi pe care, cu vreo câteva luni în urmă, oraşele noastre îi petreceau cu orchestre şi flori, cărora după asta le-a fost dat să dea piept cu cele mai grele lovituri ale tancurilor nemţeşti şi, în haosul general şi nu din vina lor, să se afle nu în prizonierat, nu!

— Ci în grupuri de luptă disparate, să petreacă o vreme încercuiţi de nemţi şi apoi să iasă din încercuire. Iar la întoarcere, în loc să fie îmbrăţişaţi frăţeşte (cum s-ar fi procedat în orice alta armată din lume), în loc să fie lăsaţi să se odihnească, să meargă să-şi vadă familiile şi pe urmă să se întoarcă pe front, ei erau conduşi cu suspiciune, cu neîncredere, în detaşamente dezarmate, lipsite de orice drept, la punctele de verificare şi de triere, unde ofiţerii de la Secţiile Speciale începeau prin a le arăta că nu cred nici măcar un cuvânt din ceea ce spun şi chiar se întreabă dacă ei sunt aceia drept care se dau. Iar metodele de verificare erau: interogatoriile încrucişate, confruntările, depoziţiile unuia despre celălalt După verificare, o parte dintre încercuiţi îşi recăpătau numele şi gradele anterioare, li se acorda încredere şi plecau la unităţile militare nou formate. Cealaltă parte, deocamdată mică, alcătuia primul val de „trădători ai patriei”. Ei erau condamnaţi după articolul 58 -l b. Dar la început, până la elaborarea etalonului, primeau mai puţin de zece ani.

Astfel a fost purificată Armata activă. Există însă o armată uriaşă inactivă în Extremul Orient şi în Mongolia. Să nu lase să ruginească această armată -a fost misiunea nobilă a Secţiilor Speciale. Din pricina inactivităţii, eroilor de la Halhin-Gol90 şi Hasan9J, începeau să li se dezlege limbile, cu atât mai mult, cu cât primiseră spre studiu pistoalele automate Degtiariov (până acum secrete pentru propriii soldaţi) şi aruncătoarele regimentare de mine. Ţinând în mână astfel de arme, lor le era greu să înţeleagă de ce noi, în apus, ne retragem. De dincolo de Siberia şi Ural, ei nu puteau să înţeleagă că, retrăgân-du-ne câte 120 km pe zi, noi repetam pur şi simplu manevra ademenitoare a lui Kutuzov92. Să înlesnească această înţelegere putea numai un val din Armata de Răsărit spre Arhipelag. Şi gurile s-au închis, şi credinţa a devenit de fier.

Se înţelege de la sine că în sferele înalte s-a format de asemenea un val cu cei vinovaţi de retragere (căci doar nu Marele Strateg era vinovat de ea î). Acesta a fost un val mic, de vreo cincizeci de oameni, valul generalilor, care în vara lui 1941 a stat în închisorile din Moscova, iar în octombrie au fost trimişi în lagăr. Printre generali, cei mai mulţi erau de la aviaţie: comandantul forţelor aeriene Smuşkevici, generalul E. S. Ptuhin (el zicea: „Dacă ştiam, mai întâi îl bombardam pe Tătucul Drag, apoi mă duceam la închisoare!”) şi alţii.

Victoria de lângă Moscova a generat un nou val: valul moscoviţilor vinovaţi. Acum, examinând totul în linişte, a reieşit că acei moscoviţi care nu au fugit şi nu s-au evacuat, ci au rămas netemători în capitala ameninţată şi abandonată de autorităţi, erau suspectaţi fie de subminarea autorităţii puterii (58-10), fie de faptul că îi aşteptau pe germani (58-la, cu referire la 19; acest val i-a hrănit pe anchetatorii penali din Moscova şi Leningrad până hăt în 1945).

Bineînţeles că articolul 58-10, AŞA, nu a încetat niciodată să fie aplicat şi pe întreaga durată a războiului a fost suficient atât pentru front, cât şi pentru spatele frontului. El era aplicat celor evacuaţi dacă povesteau despre grozăviile retragerii (din ziare reieşea clar că retragerea decurge conform planului). Era aplicat în spatele frontului clevetitorilor care se plângeau că raţia este mică. Era aplicat pe front clevetitorilor care spuneau că tehnica de luptă a nemţilor este mai puternică, în 1942 era aplicat pretutindeni celor care calomniau, afirmând că în Leningradul aflat sub blocadă oamenii mureau de foame.

În acelaşi an, după eşecurile de lângă Kerci (120000 de prizonieri), de lângă Harkov (şi mai mulţi), în cursul marii retrageri din sud spre Caucaz şi Volga, s-a pornit încă un val foarte important de ofiţeri şi soldaţi care nu au vrut să reziste până la ultima suflare şi care s-au retras fără permisiune, aceia Cărora, după cum glăsuieşte nemuritorul ordin Nr. 227 (iulie 1942), Patria nu poate să le ierte dezonoarea. Acest val nu a ajuns totuşi în GULAG: prelucrat în ritm accelerat de tribunalele de divizie, a fost în întregime trimis în batalioanele disciplinare şi absorbit fără urmă de nisipul roşu din prima linie. Acesta a fost cimentul fundamentului victoriei de la Stalingrad, care însă nu a intrat în istoria generală a Rusiei, ci rămâne doar în istoria particulară a canalizării.

(De altminteri, aici, noi încercăm să urmărim doar acele valuri care veneau în GULAG din afară. Transvazarea internă în GULAG, dintr-un rezervor în altul, aşa-numitele condamnări de lagăr, care au bântuit cu furie mai ales în anii de război, nu vor fi examinate în acest capitol.)

Buna-credinţă ne obligă să amintim şi de antivalurile din perioada războiului: cehii, de care am mai pomenit; polonezii; deţinuţii de drept comun scoşi din lagăr şi trimişi pe front.

Începând din anul 1943, când balanţa războiului s-a înclinat în favoarea noastră, s-a pornit şi, cu fiecare an, până în 1946, a devenit tot mai mare, valul de multe milioane din teritoriile ocupate şi din Europa. Cele două părţi principale ale lui au fost:

— Civilii care au trăit sub ocupaţia nemţilor sau la nemţi (acestora le-au trântit zece ani cu litera „a”: 58-la);

— Militarii care au fost prizonieri (ei au primit zece ani cu litera „b”: 58 -l b). Toţi cei rămaşi sub ocupaţie voiau totuşi să trăiască şi de aceea acţionau, şi de aceea teoretic puteau, o dată cu hrana cea de toate zilele, să-şi câştige şi viitoarele elemente constitutive ale delictului: dacă nu trădarea de patrie, măcar colaboraţionismul cu duşmanul, însă, practic, era suficient să se marcheze în seria buletinului de identitate faptul de a fi trăit sub ocupaţie, căci să-i arestezi pe toţi era lipsit de judecată din punct de vedere economic, nu era cu putinţă să depopulezi nişte spaţii atât de întinse. Pentru ridicarea conştiinţei generale era de ajuns doar întemniţarea unui anumit procent: vinovaţi, vinovaţi pe jumătate, vinovaţi pe sfert şi eei care şi-au uscat obielele pe acelaşi gard cu ei.

Căci doar un singur procent dintr-un singur milion poate constitui o duzină de lagăre pline de viaţă.

Şi nu trebuie să credem că participarea cinstită într-o organizaţie clandestină antigermană te izbăvea de soarta de a nimeri în acest val. Au fost nenumărate cazuri, precum al acelui comsomolist din Kiev, pe care organizaţia clandestină, pentru procurare de informaţii, l-a trimis să se angajeze la poliţia din Kiev. Flăcăul îi informa cinstit pe comsomolişti, dar la venirea alor noştri a primit şi el cei zece ani, deoarece, lucrând la poliţie, nu putea să nu se pătrundă de spiritul vrăjmaşului şi să nu-i îndeplinească niciuna din misiunile duşmănoase încredinţate.

Mult mai sever, mai crunt, erau judecaţi cei care fuseseră în Europa, chiar ca Ostarbeiier^, pentru că ei au văzut un fragment din viaţa europeană şi puteau să povestească despre ea, iar povestirile acestea, dintotdeauna neplăcute (în afară, bineînţeles, de notele de călătorie ale unor scriitori înţelepţi), erau cumplit de neplăcute în anii postbelici, ani de ruină şi dezorganizare. Şi nu oricine era în stare să istorisească la întoarcere că în Europa este foarte prost, că nu se poate trăi defel.

Tocmai din această cauză şi nicidecum pentru faptul simplu de a fi căzut prizonieri erau judecaţi cei mai mulţi dintre captivii noştri de război, iar dintre ei, în special cei care au văzut în Occident ceva mai mult decât un lagăr al morţii german.

Aceasta nu s-a conturat numaidecât cu toată claritatea, şi încă din 1943 au existat nişte valuri rătăcite care nu semănau cu nimeni, precum „africanii”, care multă vreme au fost numiţi astfel pe şantierele de construcţii din Vorkuta. Aceştia erau prizonieri de război ruşi luaţi de americani din armata lui Rommel în Africa („hiwi”) ţi expedia (i în patrie în 1948, cu avioane Studebaker, pe ruta Egipt-Irak-lran. Au fost numaidecât amplasaţi într-un loc împrejmuit cu sârmă ghimpată, lângă un golf pustiu de la Marea Caspică, li s-au smuls însemnele militare, au fost eliberaţi de lucrurile dăruite de americani (fireşte, în folosul colaboratorilor securităţii de stat, nu al statului) şi expediaţi în Vorkuta până la noi ordine, fără a le reda vreo condamnare, din lipsă de experienţă, în virtutea vreunui articol. Şi aceşti africani trăiau în Vorkuta în condiţii de ambiguitate: nu erau păziţi, dar nu puteau să facă nici un pas prin Vorkuta fără permis, iar ei nu aveau permise; primeau salariu de civili angajaţi într-o unitate militară, însă erau trataţi ca deţinuţi. Iar noile ordine nu mai soseau. Uitaseră de ei…

Această cauză apare în mod evident şi în faptul că, neabătut, şi militarii internaţi erau judecaţi la fel ca prizonierii de război. De pildă, în primele zile ale războiului, un grup de marinari de-ai noştri a fost aruncat pe ţărmul suedez. Pe urmă, în Suedia, pe toată durata războiului au trăit liberi şi în atâta îndestulare şi confort ca niciodată înainte şi niciodată după. Uniunea se retrăgea, înainta, ataca, murea şi flămânzea, iar aceste canalii se ghiftuiau pe seama neutralităţii. După război, Suedia ni i-a înapoiat. Trădarea de patrie era incontestabilă, însă ceva nu era în regulă. Au fost lăsaţi să plece pe la casele lor şi tuturor li s-a aplicat tinicheaua cu propaganda antisovietică pentru povestirile seducătoare despre libertatea şi belşugul din Suedia capitalistă (grupul lui Kadenko).

Ulterior, acest grup a fost personajul unei întâmplări anecdotice, în lagăr n-au mai povestit nimic despre Suedia, de frică să nu fie condamnaţi a doua oară. Dar în Suedia nu ştiu cum s-a aflat de soarta lor, şi presa a publicat o seamă de ştiri calomniatoare. În perioada aceea, băieţii erau risipiţi prin diferite lagăre mai apropiate sau mai depărtate. Pe neaşteptate, printr-un ordin special, toţi au fost adunaţi în închisoarea leningrădeană Krestî. Două luni au fost hrăniţi pe săturate, aşteptând să le crească pârul. Apoi i-au îmbrăcat cu o eleganţă plină de modestie, au făcut repetiţie – cine şi ce să spună, i-au prevenit că ticălosul care va declara altceva o să primească „nouă grame” de plumb în ceafă. Şi au fost duşi la o conferinţă de presă cu ziariştii străinii invitaţi şi cu aceia care cunoşteau întregul grup încă din Suedia. Foştii internaţi s-au comportat grozav, au povestit unde trăiesc, unde învaţă, unde muncesc, s-au arătat indigna f i de calomniile citite de curând în presa occidentală (căci, vezi Doamne, la noi ea se vinde Ia toate chioşcurile) şi, iată, şi-au scris şi s-au întâlnit la Leningrad (cheltuielile de drum n-au tulburat pe nimeni). Cu înfăţişarea lor proaspătă, strălucitoare constituiau cea mai bună dezminţire a ştirilor false publicate de ziare. Ziariştii făcu (i de ruşine au plecat să-şi redacteze scuzele. Imaginaţia occidentală nu era în stare să explice altfel cele petrecute. Iar eroii interviului au fost duşi numaidecât la baie, ninşi, îmbrăcaţi în zdrenţele de mai înainte şi trimişi în aceleaşi lagăre. Şi întrucât s-au comportat ireproşabil, niciunul n-a mai primit a doua condamnare.

Prin valul genera! Al celor eliberaţi de sub ocupaţie au trecut unul după altul repede şi în rânduri compacte valurile naţionalităţilor care s-au făcut vinovate: în 1943 – calmucii, cecenii, inguşii, balkarii, karaceaevenii; în 1944 – tătarii din Crimeea.

Ei n-ar fi pornit atât de repede şi impetuos spre surghiunul lor veşnic dacă Organele n-ar fi primit ajutorul armatelor regulate şi al camioanelor militare. Unităţile militare înconjurau aulele94 într-un inel de nepătruns, şi cei care se cuibăriseră să trăiască aici pentru secole, în douăzeci şi patru de ore, cu viteza unui grup de comando, erau transportaţi la gară, încărcaţi în trenuri militare şi numaidecât porniţi spre Siberia, Kazahstan, Asia Centrală şi spre Nord. Exact peste douăzeci şi patru de ore pământul lor şi bunurile imobiliare treceau în stăpânirea succesorilor.

Ca şi nemţii din Rusia la începutul războiului, tot astfel şi acum aceste naţiuni erau deportate după criteriul sângelui, fără anchete, şi toţi: şi membrii de partid, şi eroii muncii socialiste, şi eroii războiului încă neterminat erau deopotrivă strămutaţi.

Este de la sine înţeles că în ultimii ani ai războiului întâlnim valul criminalilor de război germani, triaţi din sistemul lagărelor comune de prizonieri şi, prin intermediul tribunalului, transferaţi în sistemul GULAG-ului.

În 1945, deşi războiul cu Japonia n-a durat nici trei săptămâni, au fost strânşi o mulţime de prizonieri de război japonezi pentru necesităţile urgente de construcţii în Siberia şi în Asia Centrală, şi aceeaşi operaţie de selectare a criminalilor de război pentru GULAG se realiza acolo. (Dar şi fără a cunoaşte amănunte putem fi încredinţaţi că majoritatea acestor japonezi nu puteau fi judecaţi în mod legal. Acesta era un act de răzbunare şi un mod de a menţine forţa de muncă pe un termen cât mai lung.)

De la sfârşitul lui 1944, când armata noastră a pătruns în Balcani, şi mai ales din 1945, când a ajuns în Europa Centrală, prin canalele GULAG-uiui s-a scurs încă un val de emigranţi ruşi: bătrânii care au plecat în timpul revoluţiei şi tinerii care au crescut acolo. De obicei erau expediaţi în patrie bărbaţii, iar femeile şi copiii erau lăsaţi în emigraţie. (Este drept că nu-i luau pe toţi, ci pe aceia care timp de douăzeci şi cinci de ani şi-au exprimat, chiar rareori, concepţiile politice ori, înainte de asta, şi le-au exprimat la revoluţie. De cei care duceau o viaţă vegetativă nu se atingeau.) Valurile principale veneau din Bulgaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, mai puţin din Austria şi Germania; în alte ţări din Europa de Răsărit aproape că nu trăiau ruşi.

Drept răspuns, în 1945, s-a vărsat un val de emigranţi din Mancluria. (Pe unii nu i-au arestat imediat: au invitat familii întregi să vină libere în patrie şi de-abia aici i-au despărţit, i-au deportat sau i-au băgat la închisoare.)

Pe întreg parcursul anilor 1945 şi 1946 s-a deplasat spre Arhipelag marele val al adevăraţilor adversari ai puterii (vlasoviştii95, cazacii lui Krasnov96, musulmanii din unităţile naţionale create în timpul lui Hitler), unii convinşi, alţii nevoiţi.

O dată cu ei au fost capturaţi aproape un milion de cetăţeni care au fugit din ţară în anii războiului: civili de toate vârstele şi de ambele sexe, care se ascunseseră cu bine pe teritoriile aliaţilor, dar în 1946 -1947 au fost predaţi în mod perfid de către guvernele aliaţilor în mâinile sovieticilor”.

Un anumit număr de polonezi, membri ai Armatei Krajowa97, adepţi ai lui Mikolajczik98, au fost expediaţi în GULAG după ce au trecut prin închisorile noastre.

Şi câţi români au fost, şi unguri!

E De la sfârşitul războiului şi apoi, mulţi ani fără întrerupere, a curs valul abundent al naţionaliştilor ucraineni („banderoviştii” 99).

Pe fundalul acestor dislocări postbelice uriaşe, de multe milioane, este puţin probabil ca să mai fi observat cineva asemenea valuri mici precum:

— „fetele pentru străini” (1946-1947), adică fetele care au îngăduit străinilor să le facă curte. Aceste fete au fost stigmatizate cu articolele 7-35 (social-peric uloase);

— Copiii spanioli, care au fost scoşi din ţara lor în timpul războiului civil, dar care se maturizaseră după cel de al doilea război mondial. Crescuţi în internatele noastre, s-au acomodat foarte prost cu viaţa de la noi. Mulţi E stupefiant faptul că în Occident, unde este imposibil să se păstreze multă vreme secretele politice, fiindcă ele sunt dezvăluite şi divulgate opiniei publice de către presă, tocmai secretul acestei trădări, poate ultimul secret al celui de al doilea război mondial sau unul dintre ultimele, a fost perfect şi scrupulos păstrat de către guvernele britanic şi american, întâlnindu-mă deseori cu aceşti oameni în lagăre şi închisori un sfert de veac. Nu mi-a venit să cred că opinia publică din Occident nu ştie nimic de această extrădare, grandioasă prin proporţiile ei, a unor oameni simpli din Rusia, trimişi de guvernele occidentale la pieire şi represalii. Doar în 1973 (Sunday Oklahoman, 21 ianuarie) a apărut materialul lui Julius Epstein, căruia îndrăznesc să-i transmit aici mulţumiri din partea mulţimii celor care au pierit şi a câtorva care mai trăiesc. A fost publicat doar un mic document disparat din dosarul imens, şi astăzi secret, privind repatrierea cu forţa în Uniunea Sovietică. „Trăind doi ani în mâinile autorităţilor britanice cu sentimentul fals al siguranţei, ruşii au fost luaţi prin surprindere, nici măcar nu-şi dădeau seama că vor fi repatriaţi… Aceştia erau în cea mai mare parte ţărani simpli, care păstrau o amară ranchiună personală bolşevicilor.” Englezii s-au purtat cu ei „ca şi cu criminalii de război: împotriva voinţei lor, au fost predaţi în mâinile acelora de la care nu puteau aştepta o judecată dreaptă”. Toţi au fost trimişi în Arhipelag ca să fie nimiciţi, în care parte a lumii şi pe ce continent guvernele occidentale ar fi cutezat să-i predea astfel, fără să se teamă de mânia opiniei publice din ţara lor? (Notă din anul 1973).

Doreau să plece acasă la ei. Lor le-au dat tot articolele 7-35, social-periculoşi, şi cel mai adesea 58-6, spionaj în favoarea… Americii.

(Ca să fim drepţi, să nu uităm scurtul antival din 1947… Valul preoţilor. Da, minune mare! Prima oară după 30 de ani când eliberau preoţi! De fapt ei nu erau căutaţi prin lagăre, însă dacă cineva dintre cei aflaţi în libertate îşi amintea şi putea să spună numele şi locul exact al unora, aceia erau puşi în libertate pentru consolidarea bisericii în curs de reconstruire.)

Trebuie să menţionăm că acest capitol nu caută câtuşi de puţin să enumere toate valurile care au alimentat GULAG-ul, ci doar pe acelea dintre ele care au avut o nuanţă politică. Exact precum la cursul de anatomie, după descrierea amănunţită a sistemului circulaţiei sângelui, se poate iar relua descrierea detailată a sistemului limfatic, tot astfel pot fi examinate din nou, începând din 1918 până în 1953, valurile condamnaţilor de drept comun şi ale criminalilor propriu-zişi. Şi această descriere ar ocupa destul loc. Aici ar putea fi clarificate multe Decrete celebre, o parte dintre ele acum uitate (deşi nu au fost niciodată abrogate prin lege), care au furnizat din abundenţă material uman pentru Arhipelag. Decretul privind absenţele nemotivate de la lucru. Decretul privind produsele de calitate proastă. Cel referitor la fabricarea basamacului (a atins culmea în 1922, însă tot deceniul al treilea a funcţionat din plin). Cel referitor la pedepsirea colhoznicilor pentru neîndeplinirea normei obligatorii de zile-muncă. Apoi decretul privind starea de război la căile ferate (aprilie 1943, deci nu la începutul războiului, ci când luase o întorsătură favorabilă nouă).


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə