Am vrut să spun "Te iubesc!". Orgoliul nu m-a lăsat!



Yüklə 24,71 Kb.
tarix05.09.2018
ölçüsü24,71 Kb.

Am vrut să spun “Te iubesc!”. Orgoliul nu m-a lăsat!

Prima zi
Şi da, ieri a fost ziua ta. Ai devenit în sfârşit “bărbat”. Nu ştiu de ce mai vorbim încă, de ce am păstrat legătura. Ştiu că nu te-am iubit cu adevărat dar probabil nici tu pe mine cu toate că la 17-18 ani putem deja vorbi de dragoste. Şi dacă nu ne-am iubit de ce ne mai îngrijorăm unul pentru altul? De ce de fiecare dată când mă gândesc la tine e ca şi cum aş lua în mână multă tempera şi aş începe să pictez? Şi din dezastrul care sunt iese un mai mare dezastru. Îl las aşa. Peste 3 zile vine mama şi mă întreabă de când pictez iar eu îi spun că nu îmi pot da seama, că nimic din ce am facut nu are sens şi ea mă lasă. Târziu vine o prietenă şi admiră desenul iar eu încep să mă gândesc că din pură întâmplare se naşte adevărata artă. Nu pentru că o doreşti ci pentru că o simţi adânc înăuntrul tău. Trec secunde, trec minute, chiar ore până când încep să îmi admir opera în ciuda fricii persistente, adevarata mea opera, cu o pudoare de ne-nţeles în singuratatea mea şi încep să simt sfioasa candoare ce se degajă din jurul ei. Îi pot simţi mirosul dulce de rodii şi forma ca de fluture adormit pe jumatate deasupra unui crin alb. Mi se pare că visez însă sunt suficient de lucidă încât să îmi dau seama că e rodul aventurii noastre pure care nu a suferit nici o lovitură. Normal că e moale şi fină opera mea, normal că e caldă şi dulce când la construcţia ei a contribuit doar o pasiune probabil nestinsă încă. Şi-mi e atât de dor de noi, de tot ce-am avut. Îmi e dor şi de defectele tale: ţi le ştiu prea bine; însă cine ar putea să mă mai admire aşa cum o faci tu, să mă trateze cu seriozitate când spun cele mai mari tâmpenii sau să dea vina pe alţii când greşesc eu? Cine să mă protejeze ca tine? Singurul e El… dar El nu e aici aşa că iese din calcul.

În adâncul fiinţei mele am ştiut mereu că te vreau doar pentru a-mi hrăni orgoliul, pentru a nu-l face să sufere. De astăzi am început să mă gândesc că poate nu e doar orgoliul vinovat. Poate acea pasiune mistuitoare mi-a cuprins sufletul şi îl face să ardă pentru tine. Cinvea mi-a spus că am o problema care nu trebuie ţinută înăuntru pentru că ar putea răni mult prea mult, mult prea adanc. Fiinţa mea te cheamă cu disperare la fel cum orice străbun îşi cheamă urmaşul. Urletul ei mă cuprinde şi mă înneacă. Salvează-mi sufletul din marea sentimentelor fumurii… Eşti singurul care mai poate face asta sau singurul care doreşte să o facă, singurul căruia poate îi mai pasă.



Ah, vino!

Vino şi opreşte valul,

Împiedică destrămarea-

Infatigabilei mări

În vraja eternei dimineţi.

Altă zi

O nouă zi, un nou început. Un alt set de măşti pe care suntem nevoiţi să le purtăm, un nou rol de jucat. Astăzi joc rolul iubitei fidele şi fericite şi îmi ascund în spatele măştii curcubeul diafan de sentimente risipite în van. În timp ce îi spun lui „te iubesc” îmi amintesc de dulcile Lui îmbraţişări şi de fiecare dată când mă aflu în apropierea feţei lui simt miros de portocale, mirosul Lui, mirosul... de ce nu şi gustul primului sărut pe un fotoliu de cinema. Şi toate clipele feerice îmi revin instantaneu în minte. Oare cine poate ştii cât îmi lipseşte?

Chiar azi celebrez un an, o săptămână şi o zi de la moartea unei părţi însemnate din sufletul meu. Un an, o săptămână şi o zi de când a plecat iar eu am rămas în urmă aşteptând singură. Oh..nu... aş minţi. Dorul mi-a sfâşiat de atunci în fiecare secundă inima şi mi-a fost cel mai fidel confident. Pe zi ce trece legătura noastră a devenit tot mai puternică iar acum e aproape infailibilă. Aşa cum era El înainte e acum dorul: cea mai mare parte a sufletului meu. În ciuda timpului care a trecut îmi amintesc tot şi parcă văd întreg trecutul într-o oglindă fermecată pe care cu cât o privesc mai mult cu atât mă face să devin mai ataşată de ea, mai puternic controlată.

Când mă gândesc cu câte cuvinte goale şi lipsite de sens am umplut aceste rânduri încep să plâng. Prima mea dragoste pură, nevinovată şi singura adevarată nu poate fi descrisă în cuvinte. A însemnat mult prea mult. As degrada-o!

Acum simt că adevarul îmi vorbeste deseori din colţuri diferite ale minţii sau ale sufletului. De această dată, adevarul meu îmi spune că nu e omul potrivit pentru mine… Şi totuşi…Mereu există acest “şi totuşi”… Azi mă face să simt că e necesar sufletului meu precum aerul corpului. Am nevoie de El să mă lase să-l iubesc, am nevoie de El să îi pot spune “te iubesc”, am nevoie de El ca să nu fiu singură, am nevoie de El ca să îl pot susţine, ocroti, ajuta să mergă mai departe şi pentru a-i da aripi. Am nevoie de El pentru a-mi spune că mă iubeşte, eu să cred, să mergem mai departe împreună lăsând în spate o dulce minciună ce o să doară mai târziu. Am nevoie de el pentru a simţi durerea provocată celor dragi ca şi cum ar fi a mea şi a cunoaşte consecinţele laşităţii mele. Am nevoie de el pentru a învinge ego-ul meu.

Desigur că pot spune oricui “te iubesc” sau pot lua oricare altă persoană şi să mă prefac că e El dar atunci toată dragostea mea nu ar însemna nimic. Nu ar fi decât o altă amagire deşartă. El a fost cel mai bun ascultător de care am avut parte în întreaga mea viaţă, singura fiinţă alături de care simţeam că universul tot cu Soarele, Luna, în fine... cu tot ce ţine de el e la picioarele mele.

Acum că ştiu că se apropie ziua mea de naştere am renunţat să mai pretind tot felul de cadouri. Tot ce îmi doresc e să îl am din nou alături. Restul nu ar conta căci el e încă sufletul meu. Mi-e dor să mă simt iar umană, să îl am în viaţa mea. Poate dacă ar ştii că a fost singura iubire adevarată a mea, singurul astru pe cerul meu şi dacă ar ştii că încă mai e s-ar întoarce cu toată perfecţiunea lui la mine.

Sau poate… dacă aş putea întoarce timpul aş câştiga nemurirea, l-aş câştiga pe El. Dacă aş putea întoarce timpul poate ar mai fii încă al meu sau mi-aş da seama la momentul potrivit că trebuie să renunţ( deşi pare imposibil să îţi dai seama că trebuie să renunţi la totul tău, la perfecţiune). Dar nu îl pot întoarce oricum aşa că priveşte-mă: un simplu fir de praf în vânt. Am venit, m-am aşezat în inima lui, m-a şters cu buretele şi am dispărut. Întreg palatul existenţei mele s-a dărâmat la picioarele lui asemenea unui castel construit pe nisip lovit fiind de primul val al înserării.

Că tot vorbeam de timp… îmi amintesc dorinţa lui copilărească de a inventa o maşină cu ajutorul căreia să se teleporteze lângă mine, să nu mai stăm separaţi. Părea atât de naiv şi de sincer încât m-a prins în jocul lui şi uite că deşi el a renunţat la joc eu l-am continuat singură şi o să îl continui tot restul timpului care mi-a rămas. Dacă s-ar petrece un miracol şi aş găsi maşina timpului în locul maşinii lui pentru teleportat mi-aş folosi nemurirea aştepându-l şi tot nu mi-ar părea rău. În fond nu asta e dragostea adevarată: renunţarea la tine, la egoul tău, la tot ce ai mai de preţ în schimbul fericirii altuia care de multe ori nu vede şi nu ştie aprecia? Gândeşte-te!


Altă zi

Sunt aproape femeie şi nu mai e timp. Secundele bat cu o repeziciune plină de deznădejde în urma mea şi culmea: azi am observat că dacă viaţa vrea să te înveţe cu adevărat ceva te pune în faţa aceleiaşi greşeli până când înţelegi şi nu o mai repeţi. Asta mi s- a întâmplat acum. Am pierdut ce aveam şi abia apoi am înţeles cât însemna. Abia apoi am înţeles durerea pe care am provocat-o crezând că totul mi se cuvine, crezând în promisiunea lui de a mă iubi necondiţionat tot restul vietii. Am crezut asta pentru a doua oara şi iar am greşit. Cât va mai ţine bucla asta? Când va înceta?



Am sufletul plin de amărăciune. Mă doare că mă văd iar singură în mijlocul furtunii departe de corabia salvatoare. Ego-ul meu m-a aruncat iar peste bord iar aşa-zisa mea superioritate i-a facut pe restul să mă abandoneze. Am din nou sanşa de a mă victimiza, de a-i face pe ceilalti să-mi plângă de milă dar m-am săturat. Trebuie să îi arăt că sunt puternică şi că îmi pot continua viaţa chiar dacă asta ar însemna să îl îndepărtez de tot. Măcar să încerc. Dacă până acum mi-am înlocuit toate emoţiile cu frica acum mă debarasez de ea şi o iau de la capăt. Mă simt capabilă să uit tot poate şi pentru că ştiam că tristeţea sa ascunde nelinişte de-o vreme. Ştiam că această clipă inevitabilă va urma curând chiar dacă acum mă doare. Doua lucruri ştiu sigur: primul- voi trece peste în cel mai scurt timp; al doilea- mereu îmi va fi dor de tonul unic şi gingaş pe care îmi spunea „Te iubesc” şi de modul în care mă ţinea în braţe când plângeam. Ştiu că a fost ultimul şi cel mai frumos moment al adolescenţei mele. Nu-l voi uita toată viaţa.

Altă zi

Astăzi am învăţat o lecţie despre iubirea necondiţionată. Mi-am dat seama că ceea ce eu am perceput ca fiind banal a fost cea mai sinceră şi profundă iubire de care am avut parte şi pe care nu am înţeles-o. Îmi dau seama că nu am fost suficient de bună ca să merit totul şi ca să îl păstrez. Au fost 4 luni în care am primit tot ce o fiinţa şi-ar putea dori vreodata ( dragoste, atenţie, înţelegere, compasiune, un sprijin moral şi nu numai) şi în schimb am dat doar indiferenţă şi chiar mai rău: lovituri mortale sufeltului său. Am fost prima iubire adolescentină şi prima dezamăgire. Am fost prima dragoste şi primul eşec... prima persoana care i-a schimbat pentru totdeauna sufletul. Este o melodie: Florin Chilian- 10. E melodia pe care mi-a dedicat-o pentru prima dată şi pe care nu am înţeles-o. E melodia noastră, cea care m-a învăţat că în dragoste nu contează niciodată vârsta... chiar mai mult, vârsta nu contează în nimic. Cum spunea un înţelept: „Vârsta e un defect de care ne vindecăm în fiecare zi.” . Cu fiecare zi ce trece îmi dau seama că în toata ecuaţia asta eu am fost punctul slab. Am fost mâna moartă, am fost asemenea împărţirii la 0: imposibilă şi fără sens. Am dezamăgit un copil crezându-mă matură când de fapt eu eram copilul. De această dată nu copilul bun şi inocent ci copilul cu o parte întunecată care îl ghidează spre autodistrugere. Am fost copilul răzgâiat care credea că totul i se cuvine şi care poate conduce întreaga lume crezând că gloria sa nu se va sfârşi. Dar tot ce a început are şi un final: oamenii mor, prieteniile se destramă, iubirile se încheie cu regret. Şi toate datorită oamenilor ca mine. E sâmbăta dinaintea Învierii Domnului, un moment în care ar trebui să ne găsim liniştea sufletească, să fim mai buni şi să dăm tot ce avem mai sfânt în noi: dragostea. Cu toate astea eu cred că nu am nimic de dat. Sunt o fiinţă egocentrică domniată de orgoliu. Pot fi mai rău de atât? Mă cam îndoiesc. Acum că mai am doar părinţii lângă mine, câţiva prieteni capabili să mă mai suporte câteva zile şi nimic din sufletul meu îmi dau seama că nu mai am ce pierde şi trebuie să mă schimb. Trebuie să-mi reclădesc sufletul din temelii şi să devin un alt om... mai mult uman decât diavolesc, un om care să dea viaţa nu să o ia şi să o calce în picioare. De zile întregi încerc din greu să reclădesc iubirea distrusă dar cred ca la fel ca şi într-un război rana se poate vindeca dar cicatricea va merge cu noi în mormânt. Dacă privim partea puţin mai bună putem afirma că cicatricile sunt semnele luptătorilor, a celor curajoşi şi nu a celor laşi ca mine care se tem să ofere ce au pentru a nu pierde. Azi cred că tocmai această teamă de a nu pierde ne împiedică să câştigăm, să dăm ce avem mai bun şi astfel să îi ţinem pe cei dragi aproape. Uneori însă există riscul ca ce avem mai bun în noi să nu fie suficient pentru ei( pentru mine nu a fost suficient- sau cel puţin aşa credeam- până când l-am pierdut şi am înţeles că într-adevăr nu a fost suficient ci mult mai mult decat aş fi meritat să am) dar atunci trebuie să fim conştienţi că mai mult nu puteam, că nu e o problema din partea noastra care ne-am autodepăşit ci e o problema din partea celorlalţi care au refuzat să înţeleagă şi au rămas în cercul lor supărător de imperfect care respinge orice asemenea unor magneţi apropiaţi cu aceiaşi poli.

Eu vreau să cred că mă pot schimba daca nu pentru el măcar pentru mine. Asemenea lui Oscar Wild dacă e vorba să cred în ceva, vreau cred în orice cu condiţia să fie incredibil. Dragostea lui a fost incredibilă şi nu am crezut în ea. În ceea ce priveşte schimbarea mea, ar fi şi ea incredibilă daca chiar ar avea loc. Poate ar fi încurajată de o a doua şansă... dar ea sigur nu va veni. Nu poţi să pui cuţitul în mâna unei persoane care te-a mai înjunghiat o data şi să aştepţi senin să îţi fie prietenă. În ingratitudinea mea mă cred prea laşă pentru asta, mă simt prea slabă pentru a ierta. Eu nu ştiu ce e curajul aşa că nici pe mine nu mă pot ierta şi fără asta nu ştiu cum aş putea să o iau de la capăt. Sunt demnă de milă!






Yüklə 24,71 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə