Arheologie


Epoca fierului, partea I. – Civilizaţia israeliană, Iuda şi Ierusalimul



Yüklə 0,68 Mb.
səhifə7/12
tarix31.10.2017
ölçüsü0,68 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   12

7.0.0. Epoca fierului, partea I. – Civilizaţia israeliană, Iuda şi Ierusalimul

Epoca fierului cuprinde perioada care începe cu anul 1200 şi se termină cu anul 586 î.Hr. Începutul acestei perioade este dat de arheologie şi este aproximativ, deoarece în jurul acestei date se consemnează o schimbare în materialul cultural din straturile arheologice. Ceramica canaanită a bronzului târziu dispare şi apare un nou timp de ceramică, sistemul urbanistic al cetăţilor, arhitectura caselor şi fortificaţiile se schimbă, din stratul arheologic lipsesc oasele de porc, toate aceste date au condus la părerea că asistăm la trecerea de la o epocă la alta. Canaaniţii dispar iar evreii şi-au conturat propria lor identitate. Ce s-a întâmplat cu evreii în ultimii 200 de ani, de la 1400, când a intrat în ţară şi până în prezent? De ce nu avem un material cultural deosebit de cel al locuitorilor Canaanului?

Răspunsul poate fi următorul: Evreii au fost un popor de seminomazi, păstori, care călătoreau în transhumanţă dintr-o zonă în alta şi locuiau în corturi. Când au părăsit Egiptul ei nu erau decât o masă de sclavi dezorganizaţi, care au luat cu ei obiecte, vase, haine, unelte şi arme de la egipteni, ei nefiind meşteri în confecţionarea lor. Când au ajuns în Canaan abia atunci au început să se stabilizeze într-un loc şi să înveţe practicarea agriculturii. Cu certitudine că au continuat să folosească uneltele şi vasele produse de către canaaniţi încă mult timp. Chiar raportul biblic abundă de acuzaţii că „nu au nimicit pe canaaniţii care locuiau la...” după multe conflicte cu aceştia, canaaniţii sunt în sfârşit nimiciţi. Evident că între timp evreii au început să lucreze pământul, să practice anumite meserii şi să devină specializaţi pe diferite ramuri. După aproximativ 200 de ani ei s-au desprins total de toate elementele specifice canaaniţilor şi au creat propriul lor stil, model şi marcă culturală în vase, unelte şi urbanism.

În această perioadă pe coasta mării s-au aşezat filistenii, care au devenit principalii duşmani ai evreilor şi timp de câteva sute de ani a pus la grea încercare existenţa lor. În această perioadă există dovezile arheologice a sute de mici aşezări rurare existente în zona seminţiilor lui Manase, Efraim şi Beniamin, iar în zona muntoasă a lui Iuda multe din aceste aşezări rurare s-au transformat în oraşe fortificate. Găsim aici dovada evidentă a sedentarizării evreilor, trecerea de la o viaţă de păstori seminomazi, la viaţa de agricultori şi crescători de vite. S-a gasit pe Muntele Ebal o structure de piatra, care a fost interpretata ca fiind altarul ridicat de Iosua atunci când s-au retras acolo pentru rostirea binecuvântării şi a blestemului. În jurul lui s-a ridicat în prezent o mică comunitate ebraică de evrei religioşi.

Terasarea tuturor colinelor şi a munţilor, pentru a-i face posibili pentru agricultură; cistemele pentru pastrarea apei de ploaie şi existenta silozurilor pentru depozitarea produselor, sunt cateva dovezi evidente ale noului stil de viaţa! E o dovadă evidentă că evreii nu au cucerit de la început câmpia, deoarece canaaniţii locuiau acolo şi aveau care de fier, şi au fost nevoiti să exploateze la maxim zona de munte!

7.1.1. Perioada fierului se împarte în mai multe etape:
Epoca fierului I. A. 1200 – 1150 - ultimii judecători

Epoca fierului I. B. 1150 – 1000 - Regatul lui Saul

Epoca fierului II. A. 1000 - 925 - Regatul unit sub David şi Solomon

Epoca fierului II. B. 925 - 720 - Cele două regate, până la căderea Samariei

Epoca fierului II. C. 720 - 586 - Regatul lui Iuda până la babiloneni
Perioada este deosebit de frământată în primii 200 de ani, când au loc invaziile popoarelor mării, care ocupă majoritatea zonelor de litoral, probabil şi aceştia au contribuit, ca o ultimă lovitură, la nimicirea canaaniţilor. Filistenii, care s-au aşezat în câmpia litoralului, la sud de râul Iarcon, au adus propia lor cultură cu vase specifice civilizaţiei miceniene. Filistenii au introdus fierul şi folosirea masivă a cărnii de porc în zonă ei fiind primii meşteri fierari, în timp ce evreii, se pare, au învăţat de la aceştia meseria de a prelucra fierul.

Perioada de tranziţie şi prima parte a fierului (E.f. I. A.) se caracterizează prin foarte multe aşezări, cu sutele, răspândite pe zona de deal (Şefelah) şi munte. Puţine erau cetăţile fortificate cu ziduri şi porţi, dar toate casele erau aranjate în aşa fel, una lângă alta, ca să formeze un zid de apărare. Un alt element specific este terasarea dealurilor şi a munţilor pentru a-i face propice agriculturii, deoarece locurile bune erau încă sub stăpânirea canaaniţilor, „care locuiau în câmpie”. Pentru a rezista în timpul secetei verii, evreii au construit foarte multe cisterne de apă, izolate cu un mortar impermeabil, unde păstrau apa de ploaie. Aceste elemente sunt specifice civilizaţiei israeline care s-a adaptat condiţiilor pe care le-au avut.

7.1.2. Ceramica:
În manufacturarea ceramicii se poate observa o continuitate de la forma vaselor canaanite spre cele evreieşti, dar ceea ce dispare este coloritul exagerat şi mulţimea de forme ornamentale aplicate pe vase. Epoca fierului se caracterizează printr-o nouă formă a vasului, cu buza total diferită, prin supleţe şi simplitate. Se găsesc foarte puţine figurine cultice, aşere, sau figuri de bou, ceea ce confirmă acuzaţiile profeţilor că, evreii au continuat să se mai închine la zeii canaaniţi. La ceramică se poate consemna cu claritate cele trei tipuri de vase de gătit, specifice fiecărei subdiviziuni, cu elemente foarte bine conturate. Apar vasele de păstrare-transport, aşa zisele amfore, destul de subţiri şi înalte, dintre care cel mai cunoscut şi puternic vas este cel de Haţor, numit „sosici jar”, în care se exporta ulei de măsline sau vin în tot bazinul Mediteranei. În regatul de sud al lui Iuda se răspândeşte un alt vas de păstrare, numit „la melek”, deoarece avea pe mâner imprimate aceste cuvinte, care însemnează „pentru rege”, adică aparţinea depozitelor regale de păstrare a alimentelor pentru momente de criză. În perioada aceasta se dezvoltă în Samaria, capitala regatului de nord cel mai mare atelier de ceramică, care va scoate un tip de ceramnică, de foarte bună calitate, de culoare portocalie, numită „Samaria were –marca Samaria”.

7.1.3. Fortificaţiile:


Perioda fierului, mai ales faza II şi III, se caracterizează prin puternica fortificaţie a cetăţilor israeliene. Ameninţaţi tot mai des de marile puteri în ascensiune, precum Asiria, Egiptul, Siria şi Babilonul, evreii au fost nevoiţi să-ţi întărească puternic cetăţile. Dacă în prima perioadă, sec. X, au construit ziduri cazemate în principalele cetăţi, precum Ierusalim, Ghezer, Meghido şi Haţor, Samaria, în sec. IX-VII, le-au înlocuit cu ziduri masive din pietre compacte, groase de 2-3 m şi uneori chiar de 7 m, precum zidul cel gros de la Ierusalim. Zidurile groase, masive, din blocuri de piatră mari sunt un răspuns la berbecii de spart ziduri inventaţi de armatele asiriene. Porţile cetăţilor devin elementul central dintr-o cetate, ele sunt masive, o construcţie de 15 x 20 m cu trei camere pe o parte şi trei pe altă parte şi două turnuri fortificate în faţă. Găsim astfel de porţi în marile cetăţi, precum Ierualim, Ghezer, Meghido, Haţor, dar şi la Dan, Dor, Afec. Ele sunt lucrate din pietre cioplite la colţuri şi pe feţele principale şi din pietre brute în interior. În puţine cazuri se mai folosesc fortificaţii tip glacis, adică val de pământ cu pavaj de piatră.

7.1.4. Construcţii publice:


Apar tot mai multe palate în marile oraşe, precum: Lachiş, Ghezer, Meghido, Samaria. Ere erau construite de către regi, atât ca palate personale, pentru timpul când veneau în vizită. Palatul din Samaria a fost întradevăr placat cu fildeş, deoarece pe ruinele lui s-au găsit multe cioburi din plăcuţe de fildeş. Sânt bine păstrate palatele de la Meghido. De asemenea s-au construit mari magazii pentru alimente, numite silozuri. La Meghido silozul este rutund, construit într-o mare groapă în pământ, cu o scară care cobora în spirală până la baza lui. La Haţor, silozul este o construcţie mare, cu 2 rânduri de stâlpi, cu trei hale mari şi cu foarte multe vase mari de păstrare.

Sistemele de alimentare cu apă, probabil că în perioada aceasta au cunoscut cea mai mare dezovoltare. Sunt lucrări foarte mari, care au necesitat o forţă de muncă foarte mare şi o specilizare de excepţie. Oamenii de atunci au trebuit să identifice sursa de apă şi să reuşească să sape tuneluri subterane direct spre această sursă. Avem astfel de sisteme la Haţor, la Meghido, Ghezer, Gabaon şi la Ierusalim. Ele aveau rolul de a asigura aprovizionarea cu apă chiar şi în timpul asediului. Ierusalimul a construit în plus şi tunelul lui Ezechia.

7.1.5. Metalurgia:
Este perioada când fierul este folosit din plin. S-au găsit foarte multe vîrfuri de săgeţi şi de lance folosite în bătălie, mai ales din ultimele bătălii cu asirienii şi cu babilonenii, ele fiind la baza zidului de apărare a cetăţii, acolo unde au căzut în timpul luptei. Topoare din fier şi alte obiecte din fier s-au găsit. De asemenea continuă să se folosească bronzul, mai ales în turnarea zeilor şi a altor obiecte de o oarecare valoare.

7.1.6. Obiectele de podoabă:


Se folosea mult fildeşul, pentru obiecte fine, precum casete, sculpturi în fildeş de diferite forme umane şi placarea unor palate, precum cel de la Samaria. O adevărată colecţie de obiecte din fildeş s-a găsit la Meghido şi la Samaria. S-au găsit plăcii de aur şi statuete din aur care reprezentau zeităţile timpului, mai ales zeitatea feminină Aşera, dar şi o zeitate sincretistă, care reprezenta pe Isis a egiptenilor cu elemente canaanite. Cea mai cunoscută este placa de la Lachiş care reprezinţă o zeitate feminină.
7.1.7. Documente scrise:
De o mare valoare sunt documentele scrise. Ele apar încă din sec. X, ceea ce demonstrează că evreii cunoşteau scrisul, aveau deja o experienţă bogată în compunerea şi redarea în scris a ideilor. Documentele găsite sunt o dovadă că în timpul acesta s-a putut scrie cărţile Bibliei, aşa cum pretind autorii lor. Lipsesc scierile monumentale pe zidurile templelor sau palatelor, lucrul acesta este explicabil, deoarece evreii nu aveau dreptul să facă astfel de scrieri. Sunt câteva inscripţii de mare valoare în piatră, precum: Calendarul de la Ghezer, Stela Moabită, Inscripţia Siloamului, Stela de la Dan sau inscripţiile de pe morminte. Sunt apoi o mulţime de inscripţii pe diverse obiecte, pe fildeş, pe ostraca, sau pe plăcuţe de argint. La aceste documente se adaugă mulţimea de sigilii, fie pe piatră, bronz, sau pământ ars, aşa numitele „bule”. Mulţimea de documnte scrise vin să confirme istoricitatea Bibliei şi le vom trata pe rând în următoarele paragrafe.

Documentele scrise şi dezvoltarea fără precedent a regatului lui Israel din timpul lui David şi Solomon, când s-a scris foarte mult din cărţile Bibliei, scoate în evidenţă valoarea şcolilor profeţilor înfiinţate şi conduse de Samuel. Oamenii pregătiţi în acele şcoli au fost responsabili de marile realizări culturale din secolul X.


7.2.1. Ierusalimul - capitala lui Israel
Ierusalimul a fost printre ultimele cetăţi canaanite cucerite de israeliţi. Deşi avem relatarea din Jud. cap 1 despre cucerirea Ierusalimului de către Iuda, la fel ca multe alte cetăţi canaanite, şi Ierusalimul se pare că a fost reocupat de canaaniţii-iebusiţi şi a rămas o enclavă canaanită în mijlocul lui Israel, între seminţiile lui Iosif, Beniamin, Efraim şi Iuda. Se pare că pe toată perioada judecătorilor au întreţinut relaţii bune unii cu alţii. David este cel care cucereşte Ierusalimul. David, care a fost un mare om politic, religios şi de cultură, a intuit poziţia strategică a Ierusalimului. După ce a domnit şapte ani la Hevron, el îşi dă seama că poziţia, de la marginea regatului, este nefavorabilă pentru a deveni capitala tuturor evreilor. Orice altă localitate ar avea inconvenientul aparţinerii uneia sau alteia dintre seminţii, situaţii care ar fi creiat probleme. Iebusul, care era o localitate neutră, centrală, aşezată intre cele două mari seminşii rivale, era ideală. Acesta a fost motivul care 1-a determinat pe David să-şi mute capitala la Ierusalim.

7.2.2. Ofelul - Cetatea Iebus era aşezată pe cornişa stâncoasă a Ofelului, David a extins cetatea spre nord, construind fortificaţia Milo, palatul său şi un nou zid de fortificaţie. Pe panta răsăriteană a Ofelului se găsesc două rânduri de fortificaţii, la câţiva metri una de alta, care sunt atribuite iebusiţilor şi respectiv israeliţilor. O fortificaţie numită “zidul treptelor”, se pare că forma zidul de sprijin pentru ceea ce a fost palatul lui David. Milo are o semnificaţie necunoscută, dar se crede ca este echivalentul lui “Acropole” - din limba greacă, şi ar reprezenta fortificaţia părţii mai înalte a Ofelului. În prezent (2008) se fac lucrări de cercetare în zona platului lui David şi s-au găsit urmele zidurilor acestui palat.

7.2.3. Construcţiile lui Solomon: Solomon a extins cetatea construind în continuarea pantei Ofelului, spre nord, palatele sale şi Templul Domnului. Astfel avem o asezare în trepte a întregului oraş: în partea cea mai de jos, se afla oraşul propiu-zis; apoi urmează zona palatelor regale, iar în partea superioară se găseste Templu. De aceea în toate expresiile folosite de Biblie, atunci când se merge la Templu, se spune: « Ne urcam la Casa Domnului » ! Partea de nord era singura parte neprotejată natural şi expusă pericolelor, de aceea această parte a trebuit să fie puternic fortificată. Aici se găsea Templul, iar după el una din puternicele fortificaţii. Din construcţiile lui Solomon ne ne-a ramas practic nici o urmă. Atât de multele demolari şi reconstuctii, din toate epocile, a facut ca urmele primelor construcţii să se piardă în timp. Există în colţul de sud-est al ruinelor Ofelului, lângă şoseaua modernă de astăzi, câteva ziduri vechi, la 2-3 m adâncime, care ar putea fi din construcţiile civile, anexe palatului lui Solomon.

7.2.4. Sistemul de apă al Ierusalimului:


a) Izvorul Ghihon este singura sursă de alimentare cu apă din toată zona, pe o raza de peste 5 km. in jur. Se găseste de versantul răsaritean al Ofelului, aproape de baza muntelui şi în afara zidurilor de aparare a cetăţii. Izvorul are o cavitate în interior, unde se colectează apa, şi apoi iese afară din stâncă. Curgerea apei este intermitentă, cu perioade de 30-40 min. de crestere a debitului la un interval de 4-6 ore. De aici vine numele de Ghihon - Năvalnicul!

b) Schiftul lui Warren. Poarta numele descoperitorului său, capitanul englez Charles Warren. Este format dintr-un puţ vertical de 4-5 m. urmat de un tunel oblic, paralel cu panta muntelui, lung de vreo 36 m. şi un nou put vertical, adânc de 16 m. care ajunge până la izvorul de apa Ghihon, din interiorul muntelui, care se adună într-o bolboană. Prin acest sistem subteran, locuitorii cetăţii puteau trece în afara zidurilor cetătii şi să scoată apa din izvor, fără să fie văzuţi şi expusi primejdiei. Arheologul Pierre Vicent a făcut arfirmaţia că acesta a fost mijlocul prin care oamenii lui Ioab au intrat în cetate şi au cucerit-o; acesta fiind “canalul” în care a zis David să fie aruncaţi toţi orbii şi şchiopii. (2 Sam.5,8)

c) Canalul Siloamului, reprezită o nouă etapa a sistemului de alimentare cu apă a Ierusalimului. Probabil ca a fost construit în timpul regelui Solomon. Acest canal mergea atât prin exterior, cât şi prin stâncă, cale de 150 de metri. Din el erau irigate grădinile împăratului din Valea Chedronului, iar apoi apa era colectată într-un rezervor exterior de la confluenţa Chedronului cu Valea lui Hinom.

d) Tunelul lui Ezechia - Deoarece acest sistem era vulnerabil, fiind în afara cetăţii, regele Ezechia, în timpul invaziei asiriene din anul 701, a construit un nou canal-tunel, prin care a trecut apa de pe versantul răsăritean, pe cel apusean, străpungând stanca Ofelului. Lucrarea a fost o mare realizare inginerească, deoarece tunelul nu este în linie dreaptă, ci şerpuitoare, lucrarea a început de la ambele capete, iar lucrătorii s-au întâlnit la mijloc, cu o deviere de doar un metru şi ceva. Locul de întâlnire a fost marcat de o inscripţie în peretele canalului, numită: « Inscripţia Siloamului », care se găseste acum în Muzeul din Instambul. La capătul canalalului s-a construit un mare bazin pentru colectarea apei, numit: « Scăldătoarea Siloamului ». (Ioan 9,7)
7.2.5. Fortificaţii şi case importante :
a) Zidul cel gros al lui Ezechia - În timpul lui Ezechia foarte mulţi israelieni s-au refugiat la Ierusalim şi au construit un nou cartier pe muntele de vest, dar care nu era apărat de un zid. În faţa invaziei asiriene, Ezechia s-a văzut nevoit să construiască un puternic zid de apărare, care a plecat de la Templu spre vest, a urcat până pe varful Muntelui de Vest, şi a coborat prin Valea lui Hinom. Acesta s-a numit « Primul zid », sau Zidul lui Ezechia, se poate vedea şi astăzi pe o lungime de 65 m. Are o grosime de 7 m. şi se estimează o înalţime de 8 m. Zidul a « călcat » o casă, care a rămas jumătate în interior şi jumătate în exterior, găsindu-şi o împlinire exactă în cuvintelor lui Isaia din 22,10: « Număraţi casele Ierusalimului şi le stricaţi ca să întăriţi zidul! »

b) Casa lui Ahiel se găseşte tot pe panta răsăriteană a Ofelului, la baza zidului treptelor. Este foarte importantă, pentru că ne oferă arhitectura exactă a unei case de locuit din perioada respectivă. Este o casă cu patru camere, cu o curte interioară, cu patru piloni pentru sprijinirea unui posibil etaj. Elementul deosebit de interesant este o “piatră de WC”, care arată gradul de civilizaţie. Exista canalizare şi sisteme foarte bune de igienă. Lângă această casa s-a găsit o altă casă arsă, cu bârnele încă imcomplet arse, probând textul biblic care spune că Nebucadnetar a pus foc caselor Ierusalimului (2Imp.l5,9)

c) Casa sigiliilor - Cu o terasă mai jos de Casa lui Ahiel se află un loc unde au fost găsite un număr de 53 de sigilii de pământ, numite “bule”, folosite pentru a sigila actele oficiale: contracte, cărţi, scrisori etc. În focul care a distrus cetatea toate acele acte au ars, dar sigiliile de pământ s-au întărit şi mai tare, devenind cărămidă. Ele poartă numele a diferiţi “notari” şi oameni oficiali ai timpului, printre care “Ghedalia şi Baruk, fiul lui Neriia”. Aceste sigilii sunt o probă evidentă a autenticităţii cărţii lui Ieremia!

d) Document despre templu - Inscriptia “Casa Domnului” de pe o rodie - In Muzeul Israelului se afla o rodie executata din fildes, cu urmatoarele dimesiuni: Inalţimea - 43 mm. Diametru -21 mm; si o gaura pentru prinderea intr-un bat de 15 mm. adancime.Pe corpul acestui fruct, rodia era o inscriptie, in parte pierduta. Tradusa si interpretata., pentru partea lipsa ar putea fi astfel: « Apartinand Templului Domnului, sfintenie preotilor! » Dupa interpretarea paleografica, scrierea apartine mijlocului sec. Al Vlll-lea. Astfel de rodii erau folosite pentru ritualul de la Templu, era un fruct des reprezentat in obiectele de la templu. Este singura dovada arheologica despre existenta Primului Templu, deoarece se face referire precisa la existenţa lui in acea epoca!
7.2.6. Mormintele:
a) Mormântul lui Şebna - În .valea Chedronului sunt multe morminte din perioada Primului Templu. Ele au un stil specific, fiind formate dintr-o camera centrală, camere laterale, cu banc de piatră, cu locaşuri speciale, unde sunt aşezaţi morţii, şi cu un “repozitoriu”, depozit pentru colectarea rămăşiţelor. Pe fontispiciul unuia dintre morminte sunt scrise cuvintele: “Nu veţi găsi aici nici aur, nici argint, ci doar oasele mele şi ale roabei sale. Blestemat sa fie cine le va tulbura linistea!” Dupa numele care apare cu anumite litere lipse, se crede ca este mormântul administratorului Sebna din Isaia 22,15.

b) Mormântul regilor lui Israel - În grădina mănăstirii dominicane din Ierusalim s-au găsit două morminte, foarte laborioase şi mari, cele mai mari morminte construite în stilul acestei perioade, şi care au fost interpretate ca fiind mormintele regilor lui Israel. În aceeaşi cavitate, călugării dominicani au amenajat şi ei un cimitir pentru cei mai iluştrii profesori de la Ecole Biblice. Mormântul este format dintr-o camera mare, cu o fereastră în tavan, pentru iluminare şi cu multe camere mici pe toate laturile ei. În fiecare cameră erau amenajate câte trei locuri pentru morţi, şi câte un depozit pentru reziduri. O cameră mortuala are sarcofagii, ceea ce crede că era pentru regi. În morminte s-au găsit peste 15000 de fragmente de oase umane, care continuă să fie cercetate de specialişti antropologi. Într-o perioada de la începutul sec.XX, evreii veneau în număr mare să se roage la acest mormant, iar unii rămâneau şi peste noapte în interiorul lui. Situaţiile acestea au creat o tensiune cu călugării, până când treptat, treptat, mormântul s-a închis pentru vizitare.

c) Ketef Hinom -Binecuvântarea Aaronică din mormintele de la Ketef-Hinom - Au fost descoperite două suluri de argint în anul 1980 la est de Ierusalim, la 0,5 km. de zidurile cetăţii, în stâncile de lângă Biserica Sf. Patric. Printre multe obiecte de ceramică, metal şi oase umane, s-au găsit două suluri mici de argint: cel mare având dimensiunea de 97 x 27 mm., iar cel mic de 39 x 11 mm. Analizele au arătat o puritate de 99% argint. În placa cea mare s-a găsit o scriere, pe 18 rânduri, realizată prin zgâriere cu un metal ascuţit, un rând era lipsă. În totalitate s-au putut decifra 85 de litere. Pe placa cea mică s-au găsit 14 rânduri, din 18 existente original, cu un total de 53 de litere, care au putut fi identificate. După forma literelor şi a scrisului s-a putut data cam din sec. al Vll-lea î.Hr. Spre surprinderea specialiştilor, textul înscris era binecuvântarea aaronică din Num.6,24-26
Aceste trei versete din Biblie, găsite pe foile de argint de la Ketef Hinom, între 1978-1982, sunt cele mai vechi documente arheologice biblice descoperite până acum! Aceastea sunt din perioada ultimilor regi ai lui Iuda, probabil cu ceva înaintea profetului Ieremia. Este una din cele mai puternice dovezi că Biblia era deja scrisă, era un iunctiune inainte de robia babiloneana, deci se poate proba autenticitatea ei ca document istoric. Alaturi de sigiliile care cuprindeau nume biblice, inscriptia Siloamului, care confirma cartea lui Isaia, toate aceste documente intaresc istoricitatea Bibliei.
Perioada Primului Templu a fost cea mai glorioasa epoca din istoria Regatului lui Israel. Dovezile arheologice care ne-au ramas confirma veridicitatea afirmatiilor Bibliei. Orasul lerusalim s-a extins de la 2000 de locuitori cati avea pe timpul iebusitilor, la 3000 pe vremea lui David, 5000 in timpul lui Solomon si 25.000 pe timpul lui Ezechiel si dupa aceea. Populafia a crescut, ziduri, case, morminte, inscrisuri ne-au ramas si ne vorbesc despre acele zile.Istoria nu este doar o insiruire de evenimente, ci are o filosofie a ei. Profetii acelor perioade au prezis dezastrele care au venit, au aratat cauzele nenorocilor si continua sa ne ofere adevarata filosofie a istoriei. Depinde cum le primim noi!

8.0.0. Epoca fierului, partea II. - Israelul de nord
În anul 930 Regatul lui Israel s-a schindat, partea de sud a devenit Regatul lui Iuda, cu seminţiile Iuda şi Beniamin, având capitala la Ierusalim, iar partea de nord, cele 10 seminţii au format Regatul lui Israel. Istoria acestui regat a fost tumultoasă şi de scurtă durată. Au urmat patru dinastii: Ieroboam, Baeşa, Omri-Ahab şi Iehu, cu un total de 21 de regi pe o perioadă de 209 ani, de la 930 până la 722 î.Hr. În acest timp capitala a fost la Tirţa, în Muntele lui Efraim, la nord de Sichem, iar apoi a fost mutată la Samaria, unde a rămas până la ocuparea ei.

Principalele centre din Regatul lui Israel au fost: Samaria, Meghido, Haţor, Dan, Betel, Afec, Sichem. Regatul de Nord, al lui Israel a avut un teritoriu mai mare, o populaţie mai numeroasă, dar a avut o istorie mai zbuciumată şi mai tristă. A cunoscut două perioade de glorie, prima în timpul lui Ahab şi a fiilor lui, 876-841, iar a doua în timpul lui Ieroboam II, 790-751. În rest au fost regi slabi, care s-au ucis între ei sau au fost umiliţi de vecinii lor.

8.1.1. Zona litoralului:
Zona litoralului era ocupată cu o serie de porturi asemenea unei salbe de mărgele, dintre care cele mai impoprtante sunt, începând din sud spre nord: Gaza, Aşchelon, Aşdod, Iafo, Dan, Acco, Naharia. Primele trei porturi-cetăţi aparţineau filistenilor, Iafo şi Dan au fost temporal cetăţi-port israeliene, dar cea mai mare parte au fost sub stăpânirea fenicienilor. Acco a fost aproape în întregime un port fenician.

a) Tel Dor este situat pe malul mării în apropierea chibuţului Haşoalim. A fost pe rând port canaanit, apoi a fost sediul unei provincii pe timpul lui Solomon, din nou a devenit port fenician, evreiesc iar apoi roman. Evreii au stăpânit zona doar foarte puţin timp, fenicienii sunt cei care au locuit cel mai mult timp aici şi este cea mai bine conservată şi studiată cetate feniciană. După câteva sesiuni nesemnificative de excavaţii, în anul 1980, pr. Efraim Stern a început săpăturile arheologice la Tel Dor, care se continuă şi în prezent. S-au descoperit porţile cetăţii, oraşul elenistic şi roman, dar şi multe documente din perioda israelită.

b) Carmel: Numele de Carmel vine din ebraicul Kerem-El – Via lui Dumnezeu, într-adevăr sunt potgorii renumite pe pantele lui şi livezi de fructe. Carmelul este culme muntoasă, lungă de 25 km şi lată de maximum 6-8 km, care se întinde de la nord-vest, chiar de la litoralul mării spre sud-est, făcând joncţiunea cu Munţii Samariei prin trecătoarea Taanak. Înălţimea maximă nu depăşeşte de 500 m, dar se ridică ca un zid care întrerupe câmpia litoralului şi face dificilă călătoria de la nord la sud. Trei trecători îl străbat: Taanak spre răsărit, Meghido la mijloc şi Iocneam la vest. În partea de nord de Carmel se întinde Valea Izreelului, străbătută de Pârâul Chison. Două monumente importante avem pe Carmel, mbele legate de profetul Ilie : Grota lui Ilie şi Muhraha.

c) Grota lui Ilie se află pe partea apuseană a Carmelului, foarte aproape de baza muntelui şi de mare. Tradiţia spune că aici locuia Ilie şi avea una din şcolile profeţilor. În prezent grota este transformată într-o sinagogă şi poate fi vizitată tot timpul. Al doilea loc al profetului Ilie este pe creasta muntelui în locul numit pe arabă Muhraha – Flacăra. Acolo a avut conflictul cu preoţii lui Baal. Catolicii au ridicat o mică mănăstire pe acel loc cu o statuie a profetului care ucide un preot al lui Baal.

d) Acco
Este unul din oraşele port foarte vechi de la Marea Mediterană. Apare în analele lui Tutmose III, circa 1450 î.Hr., în tăbliţele de la Tel el Amarna. În antichitate se naviga numai de-a lungul ţărmurilor şi în fiecare noapte corăbiile acostau la mal, astfel că era nevoie de o mulţime de porturi. Oraşul se află aşezat pe partea nordică a golului cu acelaşi nume. A fost locuit de canaaniţi, fenicieni, greci. Ptolemeu II Filadelfus va reconstrui portul şi-l va renumi Ptolemais, după numele său, astfel este cunoscut în N.T. După ce va fi cucerit de arabi va fi renumit Akka. Cruciaţii au făcut din oraş capitala Regatului Latin şi l-au redenumit Sfântul Ioan de Acre. Va cunoaşte o faimă deosebită în timpul şeicului Ahmed el Yazzar, poreclit măcelarul, călăul. El va re-fortifica cetatea şi va rezista atacurilor lui Napoleon.

8.1.2. Zona centrala montană:
a) Muntele Garizim şi Ebal - Sichem


  1. În şeaua creată dintre cei doi munţi, Garizim şi Ebal, se află aşezată antica localitate Sichem, în prezentul oraşul arab Nablus. Este primul loc de contact al lui Avraam cu Canaanul şi de aici porneşte Calea Patriarhilor, drumul străbătut de patriarhi timp de sute de ani pe coama munţilor.

  2. Iacov este primul care cumpără la Sichem un teren şi construieşte aici prima casă. Iosua va veni cu întreg poporul şi va oficia ceremonia religios foarte important după ocuparea Ierihonului.

  3. Muntele Garizim are 841 m, este locuit şi cultivat, este locul de unde s-a rostit binecuvântarea..

  4. Muntele Ebal are 940 m şi este locul de unde s-a rostit blestemul.


b) Samaria a fost capitala Israelului de nord între 870 şi 722 î.Hr. A fost construită pe Muntele Samariei cumpărat de regele Omri, iar Ahab o va ridica la adevărata glorie. Vea o populaţie de 15.000 loc. Din perioada israeliană s-u descoperit urmele palatului lui Ahab. Plăcuţe de fildeş rupte şi zdobite s-au găsit în moloz, ceea ce certifică faptul că Ahab şi-a construit un palat din fildeş. Un zid din piatră frumos cioplită, după metoda head and shoulder, dovedeşte că cetatea a fost construită cu meşteri fenicieni, gen care nu s-a regăsit în perioadele următoare.

Ceramica: Un tip de ceramică de culoare portocalie-lucios, foarte fină şi foarte bine lucrată, poartă numele de Ceramică de Samaria. Erau vase produse în atelierele regale din Samaria şi sunt toate categoriile de vase executate după acest model şi în aceeaşi culoare. Acest tip de vas din perioada regală iraeliană arată gradul înalt de civilizaţie şi tehnica de

manufactură foarte bine dezvoltată. Un alt tip de vas larg răspîndit, găsit în tot bazinul Mării Mediterane, este vasul de păstrare – amforă, numit, Sosij jar de la Haţor. În el se exporta ulei şi vin prin corăbii feniciene. Două corăbii feniciene, pline cu peste 400 de astfel de vase fiecare, s-au găsit pe fundul Mării Mediterane de către expediţia Aşchelon 1999, ceea ce probează relaţiile strânse dintre evrei şi fenicieni. Primii erau producătorii iar ultimii erau negustorii vremii, exact cum descrie Bibliea aceste relaţii.

8.1.3. Zona Izreelului - Meghido
Faţă în faţă cu Nazaretul, dar spre sud, la poalele Carmelului se află Tel Meghido, unul din cele mai renumite oraşe vechi din ţară. Este o movilă, aproximativ de formă rotundă, bine fortificată natural, cu o suprafaţă de 10 ha. Aici au fost construite peste 25 de cetăţi timp de peste 2500 de ani (25 de straturi arheologice). Are cea mai tumultoasă şi agitată istorie, este numită cetatea vieţii, deoarece a fost dărâmată şi reconstruită de multe ori. Istoria lui începe foarte devreme, încă din epoca pietrei şi a cuprului, se întinde pe toată perioada bronzului, epoca canaanită (3200-1200), perioada fierului, sau epoca israelită (1200-720). Asirienii vor face din ea capitala provinciei, dar în perioada babiloneană şi persană va pierde din importanţă şi începând cu epoca elenistică va deveni o ruină. A dominat şi străjuit poarta de intrare spre Galileea timp de peste 3000 de ani.

Una din cele mai frumoase mărturii despre Meghido o avem în inscripţia lui Tutmose III de la templul din Karnac (Teba). El descrie cu lux de amănunte bătălia care s-a dat aici în 2 mai 1468 pentru cucerirea cetăţii şi enumeră prada bogată în căruţe de aur, cai şi prizonieri. Meghido era o cetate strategică, care păzea trecătoarea cu acelaşi nume de peste Carmel. Ioan va folosi din nou numele acestei cetăţi în Apocalipsa pentru a descrie ultima mare bătălie a istoriei. Har Meghido, sau Muntele Meghido, care va deveni Armaghedon este locul ultimei bătălii iar oamenii de astăzi aşteaptă cu groază o asemenea confruntare globală.



a. Porţile cetăţii. Ca orice cetate antică a fost puternic fortificată şi întărită cu porţi. Prima poartă, pe care se intră acum, este poarta canaanită din perioada bronzului mijlociu (2000-1550). Avea patru camere, ziduri groase. A fost acoperită cu moloz de către israelienii când au reconstruit oraşul, probabil în timpul lui Solomon şi au ridicat o altă poartă, magnifică, cu 6 camere. Parte din ea se poate vedea şi astăzi. Această poartă avea o curte spre exterior cu o altă poartă, mai puţin importantă, în faţa ei. Vom regăsi la Haţor şi Ghezer porţi identice cu aceasta, ceea ce confirmă relatarea din 1 Reg.9,15 despre lucrările lui Solomon. b. Palatele şi grajdurile lui Solomon, Ahab şi alţi regi pot fi văzute atât în partea vestică, cât şi în partea de nord. Piloni de piatră au mai rămas din structura acestor palate. Grajdurile cailor, deoarece Meghido a fost o puternică fortăreaţă militară iar caii reprezentau principala forţă, aici s-u găsit două asemenea grajduri, cu ieslea din piatră şi chiar cu locaşurile pentru legat animalele.

c. Silozul pentru cereale. Este o groapă mare, zidită din pietre şi cu o scară în spirală care coboară până la baza ei. Fiecare cetate antică avea astfel de silozuri, care reprezentau rezerva de alimente pentru zile grele.

d. Zona sacră este amplasată în partea de nord, unde s-au făcut cele mai adânci săpături. Se poate vedea un altar foarte vechi, circa 3000 î.Hr., din piatră, circular, cu un diametru de peste 5 m şi trepte care conduc spre platformă. În apropiere sunt temeliile a mai multe temple care au fost ridicate în acelaşi loc sacru de-a lungul timpului. Nici o clădire antică nu rezista mai mult de 200 de ani, dintr-un motiv sau altul ea era distrusă şi alta îi lua locul cu mici modificări, astfel că acum se pot distinge fazele fiecărei construcţii.

e. Sistemul de alimentare cu apă este forte ingenios şi greu de realizat. A fost construit probabil de către Solomon, iar Ahab l-a adus la forma actuală. Este construit la marginea tel-ului, în partea de sud şi este format dintr-un puţ adânc de 35 m cu o scară în spirală pe pereţii puţului şi un tunel lateral, lung de 80 m, care străpunge malul stâncos al telului şi iese în afară, la baza lui, unde a găsit un puternic izvor de apă. Apa era protejată de un camuflaj de pietre multe îngrămădite peste izvor, dar în cazuri speciale se putea intra în cetate folosind sistemul acesta, aşa cum se foloseşte acum de către turişti. Problema apei era una din marile preocupări ale anticilor din zona orientului.
8.1.4. Zona de nord - Tel Haţor
Este cel mai mare tel din ţară cu cei 80 ha din 10 sunt numai acropola. A fost capitala canaaniţilor pe timpul cuceririi ţării de către evrei. Are o istorie aproape tot atât de lungă ca şi Meghido, acoperind în întregime perioada bronzului, epoca canaanită şi perioada fierului, epoca israelită. Puţine urme au rămas din epoca persană, oraşul fiind părăsit şi doar un sat de beduini şi-au găsit sălaşul în mijlocul ruinelor. Haţor era ultimul oraş din sfera de influenţă a Babilonului, folosind limba, scrierea, religia şi multe din obiceiurile babilonene, chiar dacă în unele perioade a fost sub ocupaţia egipteană.

a. Poarta lui Solomon este primul monument cu care se începe turul sitului. Este foarte bine păstrată, are 15x20 m şi două bastioane la intrare. Ea a fost construită peste un templu canaanit din bronzul târziu, a cărui prag de intrare se poate vedea sub una din camere. Descoperirea ei a fost făcută de Yigael Yadin în 1955 folosindu-se de textul biblic din 1 Reg.9,15 şi descoperirile anterioare de la Ghezer şi Meghido.

b. Înălţimea de la porţi este un loc cultic de la intrarea în palatul canaanit. În curtea interioară a palatului se află o platformă de 170x180 cm înaltă e 50 cm cu 4 scobituri pentru picioarele unui tron-scaun al unei statui de zeu. Nu se putea intra în palat fără să te închini acestei statui.

c. Înălţimea cetăţii, sau locul culic în aer liber, format dintr-un altar de jertfă cu 4 coarne de piatră, in care unul a fost găsit cu dimensiunile de 125 cm. O mulţime e obiecte cultice, altare de tămâiere, vase votive şi idoli au fost găsite în jur. Probabil că exista şi un pom sacru. Acest altar a fost în uz până în jurul anului 1000, deci în prima parte a dominaţiei israelite.

d. Maseboturi, sau pietre închinate soarelui. Cel mai interesant este format din 7 pietre şi se află expus în muzeul sitului, un alt masebot fost descoperit în stratul bronzului mijlociu format din zeci de pietre şi un mare vas ritual pentru libaţii.

e. Palatul-Templu este fără îndoială cea mai importantă construcţie de pe acropole. Este un complex măreţ, format dintr-o curte interioară, cu coloane de bazalt, cu un altar imens din piatră e 2,5x2,5 m şi clădirea propriu-zisă. Clădirea are zidurile de 4-5 m din cărămidă nearsă pe temelie de piatră şi cu ortostaţi, plăci de bazalt frumos cioplite. Este formată in antreu, 7 m; sala tronului, sau sfânta de 15x18m şi o mică cameră în sat, Sfânta Sfintelor. Lateral sun câte două camere anexe, unde s-au găsit obiecte de aur, ceea se crede că au fost depozitele de comori. Clădirea a fost distrusă prin incendiere, urmele focului se văd până astăzi în piatra crăpată şi cărămida topită şi devenită sticlă.

f. Silozul de alimente a fost mutat de pe amplasamentul lui de deasupra templului lateral spre nord iar în interior a fost amenajată o presă de ulei specifică perioadei primului templu, cu o pârghie în zid şi greutăţi de presare. O altă clădire folosită pentru depozitarea alimentelor a fost descoperită, având două camere de 10x6 m, cu ziduri între 2,5 m şi 6 m grosime. Aceste camere nu aveau nici o uşă, accesul făcându-se printr-o scară care urca şi cobora în interiorul lui.

g. Sistemul de alimentare cu apă este cel mai măreţ, puţul are 46 m adâncime şi 10 m lăţime pe latura patratului. O scară în spirală conduce până jos unde se găseşte apă. Acest puţ se află pe latura sudică a acropolei foarte aproape de torentul care curge în apropiere. Oraşul mai avea un dig care forma un lac de acumulare în valea care desparte Oraşul de Sus de Oraşul de Jos.

Fortificaţiile: Săpăturile au scos la iveală ziduri din cărămidă nearsă groase de până la 6 m şi înalte de încă peste 4 m. Aceste clădiri şi ziduri uriaşe fac ca raportul bibliei despre cetăţile uriaşe ale canaaniţilor să fie credibil. Zidurile de apărare au fost şi ele uriaşe. Avem o fortificaţie, Val de Pământ, cea mai mare din ţară, peste 90 m lăţime, avem ziduri cazemate din timpul lui Solomon şi ziduri masive de 3 m din timpul lui Ahab.


8.1.5. Tel Dan
Drumul spre Dan trece prin bazinul Hule, o zonă foarte bogată, plină cu livezi şi teren agricol. Aici se găseşte Lacul Hule, o rezervaţie naturală unde creşte papirus, cea mi nordică localizare a acestuia. Foarte multe păsări migratoare trec pe aici în călătoriile lor. La stânga se află culmile înalte ale dealurilor Galileii cu localitatea Chedeş Neftali, de unde era original Barac, cel care l-a învins pe Sisera. Urmează oraşul Chiriat Şmona, cel mai nordic oraş israelit, apoi Metula, ultimul sat de graniţă, aproape de anticul Abel Bet Mehola.

Este cea mai nordică cetate israeliană, de aceea se folosea expresia biblică: „De la Dan până la Beer-Şeba”. Se află aşezată chiar la poalele Muntelui Hermon într-o câmpie foarte fertilă cu o climă mediteraneană blândă. Cetatea a fost locuită de canaaniţi, atunci se numea Luz, dar a fost ocupată de fiii lui Dan în căutare de un nou loc, au cucerit-o şi i-au dat numele Dan. Este aşezată pe un tel împădurit de unde izvorăşte unul din braţele Iordanului, Dan care are cel mai mare debit de apă. Este incredibil să vezi un râu întreg care iese deodată din pământ. Cetatea este aşezată pe partea sud-estică a tel-ului. A fost excavată timp de peste 20 de ani şi au ieşit la lumină foarte multe lucruri interesante



a. Poarta cetăţii canaanite. Se află în prezent sub fortificaţia valului de pământ, a fost construită in cărămizi nearse sub formă de boltă, fiind cea mai veche construcţie în boltă, cu peste 1800 de ani înainte ca romanii să folosească această tehnică pe scară largă. Poarta se află în partea de nord a tel-ului şi este protejată de o copertină uriaşă.
b.Poarta israelită este cea mai elaborată şi interesantă poartă de acest fel din ţară. Erau, de fapt, trei porţi, prima nu mai este, dar se vede curtea interioară foarte largă, pavată cu pietre de râu. Poarta a II-a, care are toate elementele ei, opritorul porţii, piatra scobită pe care se învârtea axul. În faţă era locul tronului şi banca pentru bătrânii cetăţii, loc unde se ţineau judecăţii, discuţii sau se prezentau cele mai interesante realizări ale cetăţenilor. Este unic acest tablou în Israel. Poarta a treia, care aveau 4 camere, foarte mari. Imagini cu evenimentele de la poartă sunt gravate pe elemente de tablă în lateral.

c. Stela cu inscripţia „Casa lui David” a fost descoperită în această cetate şi provine de la Ben Hadad, care a cucerit nordul lui Israel în timpul lui Baeşa şi a lăsat în urmă această stelă comemorativă. Este cel mai vechi document, circa 890 î.Hr. despre istoricitatea reglui David.

d. Altarul cu viţelul de la Dan. Este cea mai mare incintă sacră în aer liber din ţară. Este compusă din trei piese: Altarul de jertfă de 5x5 m înalt de peste 2 m. O scară de piatră a mai rămas din această structură şi temelia, dar un cadru de oţel inox arată dimensiunile lui. Cădirile anexe ale preoţilor, care se află în partea de vest. Aici au fost descoperite multe unelte cultice. Înălţimea propriu-zisă, bamat (ebr), care are 19x19 m ţi 3 m înălţime. Are două faze de construcţie, prima fiind a lui Ieroboam, iniţiatorul acestui sistem cultic nebiblic şi a doua probabil a ui Ahab. Pietrele sunt foarte frumos cioplite, ceea ce conduce la folosirea meşterilor fenicieni. Nu se poate ştii ce exista pe această înălţime şi unde era aşezat viţlul de la Dan. Acest loc cultic a rămas neafectat de distrugeri premeditate.

9.0.0. Ţara sfântă în perioada celui de al II-lea Templu

516 î.Hr. – 70 d.Hr.
9.1.1. Perioada persană:
Aceasta perioada începe cu anul 539 î.Hr. cu decretul lui Cir de întoarcere din robie şi ţine pană în anul 70 d.Hr. În anul 516 cel de-al doilea Templu a fost terminat şi sfinţit, moment de la care începe practic perioada. Evreii au existat ca stat, naţiune, atât timp cât au avut templu, acesta le-a dat identitate şi fiinţă. Este cunoscut sub numele de Templul lui Zorobabel. A fost complet renovat iar anexele lui reconstruite de catre Irod cel Mare. Acesta a început reconstructia în anul 19 în.Hr. iar lucrările au fost definitiv terminate abia cu câţiva ani înainte de distrugerea lui în anul 70 d.Hr.

a) Cir cel Mare (539-530 î.Hr.) Cilindrul lui Cir, scris în limba babiloneană, în cuneiforme ne oferă o înregistrare a domniei lui (549-530), mai ales ocuparea Babilonului printr-o cucerire sângeroasă. De asemenea ne oferă o imagine a politicii sale umane, care a permis deportaţilor să se întoarcă în ţările lor şi să-şi restaureze vechile culte. Documentul este socotit ca prima carte a drepturilor umane. Aceste descrieri din cilindru corepund cu descrierile Biblie despre Cir din Isaia 45,1-5 ; Ezra 1,1. Mormântul lui Cir se află în Pasargade (Câmpul perşilor) în sudul Iranului, care a fost vechea capitală a Persie până când Darius a construit noua capitală la Persepolis.

b) Darius cel Mare (522-486 î.Hr.) El va ucide pe falsul Smerdic, magul Gaumata, care pretindea că este fiul lui Cir şi a ocupat tronul imperiului timp de 7 luni. Daris îl va ucide. Victoria împotriva lui Gaumata şi alte fapte de glorie sunt săpate în stânca de la Behistun, o trecătoare printre munţi pe drumul care leagă Babilonul de Ecbatana. Scrierea este făcută în trei limbi: akkadiană, persana veche şi elamită. Ea a fost cheia pentru descifrarea scrierii akkadiene de către ofiţerul britanic Sir Henry Rawlinson după o muncă de peste 20 de ani. După unii istorici, Darius cel Mare este Ahaşveros din cartea Esterei, adică soţul Esterei, eveniment care ar fi avut loc în anul 519 î.Hr. O statuie a lui Darius cel Mare, dar fără cap a fost luată din Egipt şi adusă în palatul din Susa. Este singura statuie a unui împărat persan, ea a fost făcută în Egipt şi a fost aşezată în Hieropolis. Are un text în hieroglife, care îl prezintă pe Darius cu titlurile specifice lor: “Eu sunt Darius, mare rege, rege al regilor, rege al popoarelor, rege al acestui mare pământ întins la lat, fiul lui Histaspe, un ahmenid.”

c) Xerxe I. (485-465 î.Hr.) este următorul mare împărat persan, cel care va întreprinde ultima mare campanie în Grecia şi va fi înfrând la Salamina. El a înfrânt revolta egiptenilor, care doreau să aducă la tăcere acţiunea evreilor de refacere a sistemului religios. Drep urmare, Xerxe a asigurat paza frontierei sudiced din gipt cu trupe de evrei, care aost colonizaţi la Elefantine, o insulă de la Asuan. Aceşti colonişti vor aceia care vor construi un alt templu evreisc la Elefantine, şi de la care ne va rămâne o colecţie de documente, numite scrisosrile Elefantine.

d) Neemia (444-432) este primul satrap oficial al Imperiului Persan trimis să guverneze provincia nou înfiinţată, Iudeea, descoperită în acte cu numele de Iehud. El va reconstrui zidurile Ierusalimului şi va face din oraş din nou o capitală de provincie. Numele principalilor săi duşmani au fost descoperite în diferite locuri, astfel: Sanbalat, guvernatorul Samariei apare în Scrisorile de la Elefantine, Tobia amonitul apare în două inscripţii găsite în peşterile de la vest de Aman, iar Gheşem arabul a fost identificat într-o inscripţie arabică de la Dedan din nordul vestul Arabiei, datată din sec. V. î.Hr. Tot din perioada aceasta s-au găsit monezi şi sigilii care poartă numele Yehud, al provinciei Iudeea de atunci. Iudeii au avut permisiunea să emită astfel de monezi şi le-au realizat după modelul monedei Atica.
Documente arheologice despre construcţia lui Neemia sunt puţine. El a refăcut cetatea la cea mai mică scară posibilă, cu un număr de 2-3000 de locuitori, de mărimea oraşului în timpul lui Solomon. Turnurile menţionate pot fi identificate, iar anumite cisterne de apă confirmă topografia locului.

9.2.1. Documente scrise din perioada respectivă:
a) Papirusurile de la Elefantine. Prima descoperire a avut loc în anul 1893 când Charles E. Wilbour, un cercetător american al istoriei Egiptului, a procurat de la o femeie egipteancă câteva documente vechi. Acestea au rămas necunoscute timp de 60 de ani, datorită morţii premature a descoperitorului, şi au fost prezentate la Muzeul Brooklin unde au fost publicate de către Emil G. Kraeling în 1953. Al doilea grup de documente au fost procurate de către A.J.Sayce şi A.E. Cowley şi publicate în anul 1906. Al treilea grup de documente au fost descoperite în săpăturile arheologice de către o expediaţia germană şi au fost prezentate în Muzeul Berlinului de către Eduard Sachau în 1911. Toate documentele sunt scrise pe papirus în limba aramaică, limba franca a perioade persane şi ne oferă un document extra biblic despre limba aramaică a cărţilor Ezra şi Daniel şi despre evenimentele de după întoarcerea din exil.

Documentele sunt în mare parte acte oficiale, chitanţe de împrumut, acte de divorţ, care ne oferă o imagine despre viaţa socială şi despre interpretarea legii deuteronomice de către această grupă de evrei din Egipt. Un decret al lui Darius II (419 î.Hr.) dă un ordin ca evreii de aici să respecte sărbătoarea Azimilor. Alte documente ne vorbesc peste templul iudeilor ridicat de colonia de aici. Atunci când egiptenii s-au revoltat şi au ditrus acest templu, evreii au scris autorităţilor de la Ierusalim, Marelui Preot, dar şi celor de la Samaria pentru a interveni în favoarea lor. Un alt element foarte interesant care subliniază sincretismul religios al evreilor de aici este observat în numele care apar : Ishumbethel, Herembetel, Anatbetel, Anatyahu, adică o combinaţie între numele ebraic al lui Dumnezeu şi numele diferitelor zeităţi egiptene. Documentele de la Elefantine sunt valoroase pentru a ilustra anumite evenimente istorice, dezvoltarea limbii aramaice, viaţa socială, dar şi sincretismul religios al evreilor din diaspora.
9.3.1. Samaria
a) Samaria a fost o altă provincie de civilizaţie iudaică, dar rivală şi duşmană iudeilor din Ierusalim. A fost centrul regatului de nord, capitală din timpul lui Omri, 870 î.Hr. şi până la distrugerea ei în 722. În perioada babiloneană şi persană a fost centrul administrativ al provinciei. În perioada eleneistică a redevenit capitală a provinciei Samaria. S-a opus lui Alexandru cel Mare, prin faptul că a măcelărit garnizoana macedoneană lăsată în cetate. Drept urmare, Alexandru a distrus cetatea şi a deportat populaţia la anticul Sichem. A fost reconstruită şi colonizată cu veterani de război greci, devenind un bastion al stăpânirii. Irod cel Mare o va reconstruit şi redenumi Sebaste. Ruinele acestei cetăţi se văd astăzi cel mai bine: strada cu coloane, care are peste 500 m, din care mai sunt în picioare în jur de 180, un teatru. Stadion, apeduct şi un măreţ templu dedicat lui Augustus. Ruinele acestui templu, cu bazele uriaşe ale coloanelor şi treptele de acces mai pot fi văzute şi astăzi. Oraşul a fost distrus la începutul revoltei iudeilor, în anii 66-67, drept răzbunare pentru multele necazuri pricinuite de veteranii din Sebaste pelerinilor galileeni în drum spre Ierusalim.

b) Sichem a fost reconstruit după anul 300 î.Hr. şi a devenit centrul grupării religioase a samaritenilor. În perioada aceasta s-a construit templul de pe Muntele Garizim, care a fost distrus de către Ioan Hircanus în anul 127 î.Hr. Urmele acestui templu nu au putut fi identificate, deoarece romanii, sec. II. D.Hr. au construit un templu dedicat lui Zeus peste ruinele acestui templu, iar creştinii bizantini au construit o biserică, 484 Biserica Maria, Mama lui Dumnezeu, şi au împrejmuit locul cu un zid gros de cetate pentru a împiedica pe samariteni să-şi reconstruiască templu.

9.4.0. Ierusalim:

9.4.1. Ziduri şi fortăreţe:


a) Fortareata Acca
a fost construită de către Antioh Epifatul în anul 167 pentru a controla şi menţine stăpânirea asupra Muntelui Templului. Se cunosc foarte pufine lucruri si avem foarte putine documente arheologice din perioada persana si din prima partea a epocii elenistice. Din ultimii doua sute de ani avem însa multe date istorice şi multe documente arheologice. Dupa revolta macabeilor, în jurul anului 141, ei au distrus fortăreaţă Acca până în temelii, aşa că nu se mai găseşte nici o urma din ea. Se spune, în descrierile lui Iosif Flavius, că se afla la sud de Muntele Templului.

b) Fortareaţa Baris şi Antonia - Regii haşmonei au construit mult, au fortificat Ierusalimul, dar au ramas puţine urme. Fortareata Baris, ridicata de ei in colţu! de nord-vest a Muntelui Templului, a rămas în toată perioada domniei lor, fiind reconstruită şi lărgită de Irod cel Mare, redenumind-o Antonia, în cinstea triumvirului şi sprijinitorului său, Antoniu. Această fortăreaţă, ocupată de iudei în timpul războiului cu romanii, a fost complet distrusa de romani, fără să mai existe vreo urmă din ea. De aici soldaţii lui Irod, sau soldaţii romani mai tarziu, supravegheau tot ce se petrecea in curţile Templului şi interveneau atunci cand socoteau ca este cazul. Un tunel secret, probabil canalul de apa, făcea legatura dintre fortareaţă şi curtea Templului.

c) Fortareaţa “Cetatuia Pe Muntele de vest, la poarta lafo, Irod a construit o noua fortareaţă, cu trei turnuri: Hipicus, Fasael si Miriam. Aceasta avea drept scop sa apere palatul regal care se afla in apropiere. Si aceasta fortareata urma in mare -zidurile mai vechi ale apararii. Din ea ne-a ramas mai multe fundatii de baza si unul din tunuri, probabil Fasael. Romanii au decis sa-1 pastreze pentru a ilustra generatiilor viitoare puternicele fotificatii ale lerusalimului. Turcii au pastrat conturul vechii « cetutui » atunci cand au reconstruit zidurile orasului in 1538-1540. Turnul Fasael a fost inpropiu numit « Turnul lui David » si constituie un simbol al orasului. Astazi aici este Muzeul de Istorie al lerusalimului.

d) Zidurile lerusalimului Orasul a cunoscut o continua migrare de-a lungul timpului, din sud spre nord si de la est spre vest.

- Primul zid: Prima extindere a avut loc in zilele regelui Ezechia (701 in.Hr.), zidul de nord, care pleaca de Platforma Templului si urea pana la poarta lafo. Acesta este numit Zidul nr.I. o partea din el de 65 de m. a fost descoperit de N.Avidad in cartierul evrees din oras. Are 7 m grosine, se estimeaza la 8 m inaltime si este numit Zidul ce gros.La baza lui au fost gasite varfuri de sageti din luptele cu babilonenii. El este descris de Isaia in cap.22,10 Pe linia acestui zid, sau foarte aproape de el s-a construit un alt zid de catre regii hasmonei. Urme din acest zid se pot vedea si astazi, mult sub nivelul strazilor orasului de astazi. S-a gasit si o poarta a acestui zid, numita Poarta Gradinii, acest ansamblu fiind astazi la intersectia zidului cu Cardo roman, evident, mult sub nivelul lui Cardo.

- Al doilea zid dinspre nord cuprinde urmatorul cartier al orasului, care se intinde pana la actuala poarta a Damascului. Avem urme ale acestui zid sub actuala poarta a Damascului. Se crede a fost construit de catre Irod eel Mare si trasa conturul orasului in timpul Domnului Hristos. El trecea pe sub locul stances, devenit mai tarziu Golgota, si se unea cu Zidul nr.I aproape de Poarta Gradinii. Cartierul delimitat de aceste ziduri este ocupat de bazarul arab de astazi, fiind aproape in intregime locuit de arbi. Dupa ocuparea romana aici s-a construit partea centrala a orasului roman Aelia Capitolina.



  • Al treilea zid de nord, care a delimitat cea mai extinsa arie a orasului, a fost construit de regele Irod Agripa I, intre 41-44 si terminat de fiul lui Irod Agripa II inainte de anul 66. Cuprindea o suprafata intinsa, mult in afara cetatii otomane de astazi. Urme din el se pot vedea si astazi in diferite zone ale orasului. Romanii i-au interzis lui Irod sa continue ridicarea acestui zid de teama unei revolte. Orasul iudeu a conoscut cea mai mare estindere in aceasta perioada, putand numara o populatie de pana la 80.000 locuitori. Si acest zid a fost complet daramat de romani in timpul primului razboi iudeo-roman.

  • Zidul de vest urma practic pe coama Muntelui de Vest cu Valea lui Hinom si se continua pe partea de sud a Vaii lui Hinom, pana ajungea la Scaldatoarea Siloamului, in punctul eel mai de jos si eel mai sudic al cetatii. Astfel cetatea lerusalimului se intindea pe doi munti: Muntele Templului, sau Sionului si Muntele de Vest, impropiu numit Sionului, cu o vale la mijloc, Valea Centrala. Acest zid a fost abandonat de-a lungul timpului, doar o singura portiune din partea de vest a ramas fotificata pana astazi.

  • Zidul de rasarit este practic singur zid care nu a cunoscut modificari de-a lungul timpului. Aici avem o zona accidentals, Valea Cedronului, cu o coasta stancoasS si foarte abrupta. A fost zona cea mai putin vulnerabila. Pe coasta Ofelului se pot vedea inca urmele zidului iebus, al zidului lui David, Zidul Treptelor cat si zidul actual a Platformei Templului, cu temeliile si uriasele pietre ale construcţiei lui Irod. La mijlocul zidului se poate vedea poarta de Aur, blocatS de Saladin. Aceasta era poarta principals pentru procesiuni la marile sarbatori si pe aici se crede ca a intrat in cetate Domnul Hristos in dumineca Floriilor.


9.4.2. Platforma Templului Constituie cea mai mareata, intinsa si impresionanta constructie din lerusalim. Ea ocupa partea centrala a Muntelui Templului - Sionului. A fost construita de Solomon, extinsa, consolidata siadusa la forma actuals de catre Irod eel Mare. Are urmatoarele dimensiuni: 488 x 355 m si are scopul sa ofere o platforma dreapta pe un varf de munte accidentat, pentru a se putea construi Templul si toate anexele lui. Este practic pe doua nivele, partea de sud este mai joasa cu 5 - 6 m fata de partea de nord. In mijloc, unde este piatra de Temelie, (Sahra, in limba araba) s-a aflat Templul, si probabil chiar Sfintea Sfintelor. Acum se afla Moscheea albastra, sau de stanca. Toate constructive de pe aceasta platforma au fost complet distruse de romani si pietrele lor au fost aruncate in vaile din jurul platformei. Printre pietrele gasite, a fost una care purta inscriptia: Casa trompetistului. Se afla in coltul de sud-vest al incintei, probabil de acolose suna din trompeta la inceputul Sabatului si a sarbatorilor.
9.4.3. Mormintele Ierusalimului
Una din comorile mari ale arheologiei este mormantul. Acolo se gasesc foarte multe obiecte de uz casnic, poboabe, arme, inscriptii alaturi de oasele decedatilor. Arhitectura mormintelor, felul inmormantarii, obiectele gasite, toate acestea oferS o bogata sursa de informatie pentru religia, obiceiurile, starea materials si influentele externe din zona. Mormintele lerusalimul constituie un « alt oras », s-au catalogat peste 1500 de morminte, acoperind o perioada foarte lunga. Bronzul timpuriu, cu mormintele gropi, care aveau la baza cavitati laterale pentru inhumare se gasesc din plin pe Muntele Maslinilor, atestant vechimea mare a lerusalimului. Dar cele mai multe apartin perioadei israeliene.

Evreii nu îşi îngroapau morţii în interiorul cetăţii. Regula este ca mormintele să se găsească în perimetrul cuprins între 200 m şi 3 km. de la zidul cetăţii în exterior. Atunci când oraşul s-a extins şi a încorporat mormintele, ele au fost mutate (oasele) în altă parte. Mormintele Ierusalimului toate sunt săpate în piatră, în stânca muntelui, sau mai rar s-au făcut construcţii speciale, care au constat tot în decupări în piatra. De regula iudeii nu au construit clădiri speciale pentru morminte, precum egiptenii, grecii, etc. Pentru evrei mormantul reprezinta un monument: « Sufletul are nevoie de un monument. »

Mormântul familiei : De regula un mormânt era folosit de toată familia timp de mai multe generaţii. Mormintele pe care le găsim sâşi le studiem sunt doar ale oamenilor bogaţi, care şi-au putut permite o asemenea lucrare. Principalele “cimitire” sunt: Valea Chedronului cu Muntele Măslinilor, deoarece aici este o rocă moale iar mormintele por fi săpate cu uşurinţă. Valea lui Hinom, partea sudică, cu Acheldalma, Kefet Hinom şi Talpiot; Mormintele din zona de vest, astazi sunt acoperite cu orasul nou şi se descoperă doar accidental; Zona de nord, cu o roca mai dură, are mai puţine morminte, dar sunt cele mai mari şi elaboroase. Aici se găsesc şi mormintele regale.

Expresia biblică; “şi a fost adaugat la părinţii săi” (Jud.2,10) are în primul rând o conotaţie literală, era o cinste, o garanţie, un crez de a fi în moarte alături de parinţi. În al doilea rând, oasele şi toate rămăşiţele umane erau colectate toate în acelaşi depozit comun, fiind unele peste altele din generaţie în generaţie. Iudeii credea în invierea literală a trupurilor, acest crez a fost puternic dezvoltat de farisei, dar a fost respins de către saduchei. Domnul Hristos a aprobat credinţa fariseilor în acest punct de doctrină. In conceptia iudaică, carnea este păcătoasă, iar prin putrezire îşi ispăseşte păcatele, iar oasele păstrează identitatea fiinţei şi este imperios necesar să fie păstrate întregi pentru ziua învierii. În situaţiile când omul murea departe de casă, el era adus după cel puţin un an, după ce carnea îi putrezea şi era aşezat în mormântul familiei.

Osuarele sunt nişte cosciuge mici din piatră, de aproximativ 50-70 cm lungime, ornamentate cu flori sau motive geometrice, în care erau puse oasele pentru a doua înmormântare, sau pentru deplasarea lor spre mormântul, familiei. Practica osuarelor s-a întins pe o perioada scurtă de timp, între 120 î.Hr. şi 70 d.Hr. Condamnaţii, care au murit prin pedeapsa, mai ales cei crucificaţi, nu aveau voie să fie puşi în mormântul familiei, decât după putrezirea cărnii. Oasele sale putea fi reînhumate, însă în mormântul familiei. A doua înmormântare era o cinste, se făcea cu mult alai, ceva la fel ca prima înmormantare. Situaţia din Matei 8,21.22 se referă la această practică, iar Domnul Hristos nu şi-a dat acordul pentru acest ritual. După distrugerea Templului astfel de practici au fost părăsite în mare parte.

Dupa regula Bibliei în morminte nu se punea nimic, decât trupul decedatului. Avem chiar o inscriptie de acest fel: “...nu veţi găsi decât oasele mele şi ale roabei sale. Blestemat să fie cine le va tulbura liniştea. » Sunt însă multe morminte care au o colecţie bogată de obiecte de uz casnic şi de podoabe, de exemplu mormintele de la Kefet Hinom, unde s-a găsit două rulouri de argint cu texte biblice. Acestea dovedesc o abatere de la normele simple ale Bibliei şi efectul influenţele păgâne.

Exista două tipuri de bază de morminte, după care este uşor de recunoscut vechimea lor:

a) Mormintele din Perioada Primului Templu şi



b) Mormintele din Perioada celui de al doilea Templu. Ele difera prin stilul de execuţie.

a) Morminte din Perioada primului Templu - perioada regală. Sunt săpate în stânca, au o intare mica, de regula un patrulater de 60 x 80 cm. apoi urmează o cameră de vizitare şi apoi nişe speciale cu paturi din piatră (3 până la 5 locuri apecial amenajate) unde era depus defunctul. Exista sub aceste “paturi” un fel de depozit decupat în piatră unde erau colectate şi depuse oasele şi rămăşiţele descompunerii. Pe acele locuri erau apoi aduşi următorii decedaţi. Cele mai elaboroase morminte de acest fel sunt —“Mormintele regale” care sunt în partea de nord, în gradina actuală a Misiunii catolice dominicane, Ecole biblice et archaeologie francais. Alte morminte vestite sunt: Mormântul fiicei lui Faraon, în Valea Chedronului, are pe vârful lui o mica piramida. Mormintele profeţilor din cimitirul de pe M. Maslinilor; Mormântul lui Şebna, un demnitar din timpul lui Isaia (Is.22,15.16), Mormintele de la Kefet Hinom cu cele doua rulouri ale textului biblic din Num. 6,24-26, cu binecuvântarea Aaronică.

b) Mormintele din Perioada celui de al doilea Templu. Au o arhitectură deosebită, se compun din camera de vizitare, arcosalia - locul unde este depus decedatul pentru putrezire. Arcosalia este o nişă în perete cu partea superioara sub formă de boltă. Mormintele mari, comune, au mai multe arcosalia şi nişe pentru depunerea oaselor sau a osuarului. In mormintele mari aceste nise sunt pe mai multe rânduri şi sunt de ordinul sutelor. Aceste morminte sunt uneori decorate cu desene. Cele mai elaboroase morminte de acest fel sunt din valea Chisonului, la Beit Şearim, unde avem galerii pe doua nivele săpate în muntele cu rocă foarte moale. Acest gen de morminte au o piatra mare, rotunda, care închide intrarea şi care culiseaza pe un şanţ săpat lateral, în faţa mormântului. Uneori această piatră de intrare era teşită pe o parte, aşa ca să fie greu de urnit din locul ei, teşitura fiind la bază.
9.4.4. Mormintele speciale din Ierusalim:
a) Mormantul lui Absalom, impropiu numit astfel, el apartine perioadei celui de al doilea Templusi nu timpului lui Absalom. Este poate eel mai frumos si monumental mormant. Este decupat din stanca muntelui, iar varful este construit din blocuri de piatra. Se afla situal in Valea Chedronului, puţin mai jos de Gradina Ghetsemani. Mormantul profetului Zaharia doar prin traditie, nu se stie al cui este in realitate. Este decupat in intregime din munte, are forma unui dreptunghi cam de 5 x 5 x 6 m si are o piramida in varf. Se crede ca este din epoca elenistica, deoarece are influenta egipteana a piramidei, des folosita in aceea epoca.

b) Mormântul fiului lui Hezir, acesta a fost un preot. Are la intrare cu o arhitrava sprijinita de doua coloane ionice si are o inscriptie. In interior este un mormant tipic perioadei respective.

c) Sanhedrinia este un mormant foarte mare, de aceea ce crede ca aici erau ingropafi membrii Sanhedrinului. Este in zona de nord a lerusalimului.

d) Mormantul lui Nicanor, de pe Muntele Scopus, la Universitate. Acest evreu bogat din Alexandria a donat cele doua usi masive din bronz de la Templu, care ii poarta numele. Mormantul sau a fost mutat pe un alt amplasament in timpul constructiei Universitatii de astazi.

e) “Mormantul regilor” este eel mai mare mormant din lerusalim, de aceea s-a crezut ca este al regilor lui luda, si asa i-a ramas numele, dar de fapt este mormantul reginei Elena Adiabene, o prozelita iudaica, originala din nordul Iracului de astazi.

f) Acheldalma Exista o manastire in Valea lui Hinom, in partea cea mai de jos a lerusalimului, construita peste multe morminte sapate in stanca. Aceste morminte sunt ale unor persoane foarte bogate, pentruca sunt mari, elaborioase, cu zeci de loculi pentru depozitare si o sala principals foarte mare, evident ca oamenii saraci nu ar fi . avut banii sa construiasca astfel de morminte. Traditia sustine ca acest cimitir este Akeldalma, cumparat cu banii lui luda obtinuti la vanzarea lui Isus. Manastirea actuala este administrata de ortodocsii rusi. Mormintele sunt intr-adevar din perioada celui de-al doilea templu, sunt o dovada clara a obiceiurilor de inmormantare de atunci, dar nu se poate proba ca este Akeldalma in realitate!

g) Mormâmtul lui Lazar. Acesta se gaseste in localitatea Azaria de azi, fosta Lazarus, fosta Betania, pe panta rasariteana a Muntelui Maslinilor, la 4-5 km de lerusalim. Este sapat intr-o stanca si are doua camere, una de vizitare si alta camera mormintelor. O deschidere foarte mica la baza peretelui despartitor face legatura intre cele doua incaperi. Intrarea principals a fost incoporata intr-o moschee, pentru a bloca accesul crestinilor la mormant. Din acest motiv s-a sapat o noua intrare din directia opusa cu o scara, care coboara vreo cinci metri pana la mormantul propiuzis. O inscripţie din perioada cruciata se afla in interior, care spune astfel: “Nici o durere si nici un necaz nu poate fi prea mare pentru a nu putea fi depasit de Acela care a rostit in acest loc cuvintele: “Lazare vino afara”!”


Yüklə 0,68 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   12




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə