Asocierea cultelor cu artele in perioada interbelica justifica in special activitatea de depistare, restaurare si conservare a monumentelor istorice religioase



Yüklə 0,61 Mb.
səhifə9/12
tarix30.01.2018
ölçüsü0,61 Mb.
#41400
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   12

PROTECTIA IMPOTRIVA IGRASIEI

Igrasia peretilor se poate datora unor cauze diferite. Intre acestea, cele mai frecvente sunt: umezeala ascendenta, condensul, precipitatiile atmosferice, absorbtia higroscopica si greselile de constructie.

In vreme ce masuri ca repararea deficientelor (umplerea golurilor din zidarie, repararea acoperisului) sau alegerea unui ipsos adecvat pot fi suficiente in cele mai mult situatii, impiedicarea urcarii igrasiei necesita masuri speciale. Pe langa amsurile fizice, cum ar fi electroosmoza pasiva sau actica, metoda compensarii si procesele de generare termica, se foloseste o gama intreaga de produse chimice. Pe langa izolarea verticala a peretelui cu bitum, un rol imprtant il joaca introducerea unui rand de zidarie orizontal hidroprotector izolant. O solutie este de a trage un strat din metal sau plastic intr-o crapatura subtire in perete, in mod alternativ se poate impregna peretele sub presiune cu solutii de silicifiere, de rasina sintetica sau lichide de izolare. O metoda mai putin folosita consta in executarea unor gauri orizontale in perete si umplerea acestora cu baghete de rasina sintetica, repetand acest procedeu pana cand se tarteaza peretele pe intreaga sa lungime.

INLOCUIREA PIETREI

Adeseori devine necesara inlocuirea partilor care lipsesc de la sculpturi sau cladiri. Piatra artificiala, care poate fi atat turnata, cat si aplicata ca o pasta si polisata dupa intarire, este potrivita in special in acest scop. In afara de avantajul ca structura si culoarea sa pot fi adaptate mediului pietrei naturale, piatra turnata se caracterizeaza prin rezistenta sa deosebita la intemperii. In timp ce piatra artificiala pe baza de var, ciment sau mortar cu travertin obisnuia sa fie preferata, rasinile sintetice au ocupat un loc mai modest in ultimii 10 ani.

Proprietatile deosebite ale pietrei artificiale cu legaturi din rasina sintetica si progresele generale in domeniul materialelor cu lianti pe baza de rasina explica orientarea crescatoare catre ele.

CONSOLIDAREA PIETREI

Mai demult, pentru prinderea bucatilor de piatra se foloseau, in mod obisnuit, stifturi din bronz sau hotel, dar aceasta metoda s-a dovedit a fi extrem de daunatoare, deoarece sulfatul de ciment poate influenta cresterea in volum a mortarului, chiar daca obiectele erau expuse in interiorul muzeelor care, la randul lor, duceau la craparea pietrei. Kouros de la Munchen, care a fost restaurat in acest fel in 1912, s-a spart in 130 de bucati in 1964. La Acropole, unde toate constructiile importante au fost restaurate folosindu-se aceasta tehnica, degradarea a atins proportii dezastruoase.

Multumita adezivelor sintetice, astazi asemenea stricaciuni nu mai pot avea loc.

Rasinile pe baza de poliester, special produse pentru cimentarea pietrei, sunt folosite in prezent pe scara larga si cu succes atat pentru piesele de muzeu, cat si pentru obiectele expuse intemperiilor.

Pentru aceeasi operatiune s-au dovedit potrivite si rasinile epoxidice.

CHIRPICI

In zonele aride, inca din timpuri stravechi s-au folosit caramizile din lut pentru construirea cladirilor si zidurilor oraselor. Le gasim la primele asezari din Anatolia, al cladirile culturilor avansate din Egipt, Mesopotamia si Persia, dar si in partile sudice ale Americii de Nord, unde acestea erau un important material de constructie in asezarile indiene si pentru cladirile coloniale spaniole, deoarece erau rezistente la intemperii si puteau fi reparate usor. Degradarea s-a instalat cand asemenea cladiri si asezari au fost abandonate, iar efectele intemperiile au putut ataca in continuare partile avariate. In Egipt problema a devenit mai grava prin schimbarile de mediu rezultate in urma construrii unui baraj pe Nil: in zone unde nu obisnuia sa ploua, bantuie acum furtuni extrem de puternice care tranforma peretii din caramida intr-o masa umeda si ii sterg de pe suprafata pamantului.

Conservarea chirpiciului prin impregnare prezinta 2 probleme. In primul rand, este foarte costisitoare deoarece constructiile din chirpici sunt atat de mari, incat practic este imposibil de platit pentru imensele cantitati de lichid necesare pentru impregnarea caramizilor si astuparea gaurilor din mortar. In al doilea rand, chiar daca adancimea la care patrunde substanta hidrofoba poate fi de catibva cenitmetri, aceasta nu impidica apa de ploaie sa patrunda prin muchia unui perete si sa degradeze chirpiciul in asemenea masura incat parti mari, impregnate, ale peretelui sa cada pur si simplu. Asemenea degradari se pot vedea la ruinele primelor biserici faute de colonistilor spanioli din Arizona si New Mexico. Este foarte clar ca cea mia buna protectie se realizeaza prin acoperirea sursei pericolului, adica muchia peretelui, cu noi caramizi din chirpici, care contin un leat de baza de rasina sintetica, adaugat in timpul fabricarii pentru a se intari (deosebit de adecvate sunt rasinile poliuretarice si acrilice). Daca realizarea unei protectii sigure impiedica patrunderea umezelii de sus, in continuare, fatada verticala poate fi apoi impregnata cu un ester siliconic, care patrunde destul de adanc pentru a ancora suprafata cosolidata.

CERAMICA

Ceramica smaltuita si nesmaltuita este relativ rezistenta la atacul chimic si, chiar daca sta perioade lungi in pamant, este afectata putin sau deloc. Prin contrast, rezistenta ei mecanica este atat de scazuta incat sarcin aprincipala a restauratorului consta in repararea sparturilor, umplerea fisurilor, completarea partilor lipsa si retusarea, precum si curatarea.

In ultimii ani s-a raportat puternica dezvoltare a mucegaiului pe teracotele din muzee, constituind o problema in plus, deoarece dupa indepartarea acestuia raman pete maro.

Murdaria lipita pe descoperirile antice si arheologice poate fi in mod obisnuit indepartata doar cu apa; in functie de starea suprafetei piesei, se foloseste sau nu peria. Ceea ce ramane incrustat se indeparteaza cel mai bine manul inainte ca orice urma ramasa sa fie dizolvata cu acid diluat (clorhidric, acetic sau citric).

Murdaria de pe ceramica smalutita poate fi indepartata cu apa, cu sapun si o perie. Este mult mai greu sa se indeparteze murdaria din cracluri, dar cea mia buna metoda este de a cufunda obiectul in solutie alcalina calda, sau in apa Javelle, urmata de o curatare temeinica in apa.

Pentru a combate cresterea mucegaiului pe ceramica nesmaltuita, s-a sugerat sa fie folosit timol gazos intr-un dispozitiv de fumigare. Inainte de a incepe tratamentul cu timol, se indeparteaza petele intunecate, pe cat posibil prin mijloace mecanice, iar ceea ce ramane se albeste cu peroxid de hidrogen. Dupa terminarea tratamentului cu timol, obiectul este impregnat cu antibioticul peniafuncin. Vitrinele se dezinfecteaza cu formalina.

Obiectele descoperite in pamant contin adeseori saruri absorbite din nisipul sau solul din jurul lor. Intr-un mediu uscat, pe ele apare inflorescenta, suprafata crapata, distrugand smaltul. Suprafetele sensibile se asigura cu nailon solubil.

Daca ceramica a fost consolidata anterior de restauratori, care au folosit metode nepotrivite, obiectul este luat din nou in lucru, iar fragmentele individuale sunt tratae din nou c metode imbunatatie. In functie de tipul de adeziv folosit anterior, acesta poate fi dizolvat in alcool, acetona sau inmuiat in apa fierbinte.

Teracotele scoase din pamant, in special daca solul este bogat in saruri, adeseori sunt foarte fragile si este posibil sa apara noi crapaturi in timpul operatiunilor de asamblare. Prin urmare, este necesar sa se impregneze o asemenea ceramica cu compusi de solidificare, care sunt descrisi in capitolul despre consolidarea pietrei.

Cei mai potriviti compusi sunt solutiile de silicifiere, cum este metoacrilatul, care poate fi polimerizat cu raze gama. Impregnarea in vid asigura o patrundere destul de adanca a agentului de consolidare. Ceramica poroasa este cel mai bine saturata in acetat de polivinilin.

Substantele folosite odinioara pentru consolidarea ceramicii sparte, ca: cleiul de peste, de piele sau shellac, au fost inlocuite de diferite tipuri de adezive pe baza de rasini sintetice; cele mai frecvent folosite sunt cele pe baza de nitrat de celuloza, acetat de polivinilin, rasina epoxidixa, cianoacrilat si rasini cu rezorcinal de formaldehida. Alegerea adezivului depinde, in primul rand, de calitatea materialului ceramic. Adezivii PVA sunt preferati pentru teracota friabila, deoarece sunt mai potriviti pentru a asigura obiectul impotriva a noi tensiuni care sa produca crapaturi in apropierea lipiturilor. Rasinile epoxidice sunt potrivite pentru ceramica, cum ar fi: portelanul si cele mai multe tipuri de majolica sau faianta. Avantajul cianoacrilatilor este ca pot fi turnati intre fragmentele asamblate ale unei piese care este sustinuta cu un fel de suport. Partile lipsa pot fi umplute cu materiale minerale pure, ca :Polyfilla colorata sau ipsos sau rasina poliesterica amestecata cu materiale de umplutura. Din nou, alegerea umpluturii depinde de tipul de obiect. Textura si culoarea teracotei sunt cel mai bine reproduse de produsii minerali granulati, in timp ce rasinile sintetice se apropie mai mult de stralucirea ceramicii arse si smaltuite. Nu este greu de preparat o substanta care nu se deosebeste de portelan, dintr-un amestec de rasina epoxi si pudra de quartz sau un produs de umplere similar.

Aceste produse de umplere pot fi introduse in micile crapaturi prin pensulare, in vreme ce defectele mai mari necesita adaugarea unui suport corespunzator, in mare, formei interioare vasului. La vasele cu gura larga, deschiderea este inchisa dinspre interior cu ceara, pasta de modelare sau ipsos; cele cu gat ingust se umplu cu hartie, spuma polistirenica, nisip sau un balot umflat, astupandu-se astfel deschiderea dinspre interior, permitandu-se aplicarea umpluturii din exterior.

Cand apar lipsuri de parti decorate si trebuie inlocuite, este adeseori necesara remodelarea lor; rasinile epoxi cu produsi de umplere sunt deosebit de potrivite pentru acest scop.

Scopul completarilor, alaturi de natura obiectului si decorul sau determina daca partile reconstituite se coloreaza, daca raman vizibile ca o reparatie sau daca trebuie sa se integreze in original.

Acetatul de polivinilin sau rasinile acrilice sunt folosite ca substante de vopsit in functie de smalt sia spectul suprafetei originale peste noua vopsea se poate aplica un strat de rasina acrilica sau verni poliuretanic, pentru a crea impresia de smalt.

MOZAICUL

In cazul mozaicului, refacerea lui la locul descoperirii, fixarea elementelor, reasamblarea adecvata si montarea pieselor reprezinta probleme tehnice specifice, care sunt usurate de folosirea adezivelor moderne. Recuperarea mozaicului incepe cu punerea unui suport textil peste aceasta. Pana nu demult in acest scop se foloseau cleiul de oase cu un adaos de glicerina si zahar de trestie pentru o elasticitate mai buna; in prezent, caestea nu se mai folosesc, fiind complet inlocuite cu acetat de polivinilin sau rasini epoxidice. Alegerea se face in functie de starea mozaicului si de conditiile reconstruirii sale. Acetatul de polivinilin poate fi folosit numai daca solul este uscat, in timp ce cateva tipuri de rasina epoxi pot fi folosite numai si in medii umede. De regula, ambele substante se amesteca cu lianti si produsi minerali de umplere ca: nisip, fibre de azbest, fibre de sticla(pentru a le intari) si bentonita.

Aceste adezive sunt folosite pentru a lipi cateva straturi de panza din bumbac peste fata mozaicului, care este scos cu dalta de pe fundamentul din mortar. Stratul de mozaic detasat poate fi apoi facut sa alunece pe o scandura, daca suparafata nu depaseste 1m2, astfel ele poate fi rulat. Apoi mozaicul este intors, iar vechiul mortar este indepartat. Inainte se obisnuia sa se repuna mozaiucul, folosindu-se ipsos, mortar de var, mortar de ciment sau beton armat. Dezavantajul acestor materiale consta in greutatea mare. Mai potrivite sunt mortarele pe baza de acetat de polivinilin, continand aprox. 50% ciment drept produs de umplere; acestea au o greutate mai mica si ofera o legatura mai buna. Pe de alta parte, pentru acestea e nevoie de o perioada mai lunga de timp, sa se intareasca si raman sensibile la umezeala. In prezent, mortarele pe baa de rasina sintetica care contin mixtura de rasini epoxidice si nisip sunt folosite intre straturi foarte subtiri, nu mai mult de 1 mm, care apoi sunt intarite pe spate cu o panza din fibra de sticla. Structurile din carton sau aluminiu in forma de fagure constituie o buna alternativa, datorita greutatii scazute. Din nou, rasina epoxidica sau poliesterica este folosita pentru a acoperi spatele mozaicului, iar panoul in forma de fagure este presat peste el.

De indata ce suportul este fixat pe spate, panza si stratul adeziv sunt indepartate de pe partea din fata, incheieturile sunt fixate cu mortar de rasina sintetica, iar suprafata este lustruita si curatata.



STICLA

Dupa lungi perioade in sol, suprafata sticlei se transforma prin hidratare. Paralel cu suprafata se formeaza starturi subtiri, aparand irizatia caractersitica sticlei antice.

Obiectele din sticla din perioade mai tarzii manifesta, cateodata, semne ale bolii sticlei, care afecteaza sticla cu un continut ridicat de potasiu. Umiditatea ridicata dizolva potasiul de la suprafata sticlei. Ca un hidrat, reactioneaza apoi cu bioxidul de carbon din aer, iar carbonatul higroscopic care rezulta, sporeste concentratia de umiditate de la suprafata.

Totusi, restauratorul este pus, de cele mai multe ori, in situaia de a repara parturile si, unde este necesar, sa completeze partile lipsa in obiectul restaurat. Spargerea si corodarea suprafetei se numara printre cele mai frecvente tipuri de degradare care afecteaza picturile pe sticla.

Pentru curatarea sticlei este suficient, in general, sa se foloseasca apa cu un agent tensioactiv. Structurile de irizatie rezultate din depozitarea in pamant nu constituie o amenintare pentru sticla si nu trebuie indepartate. Parerile otrivit carora acestea ar putea fi curatate cu acid fluorhidric sau fluosilicati dateaza din sec. al XIX-lea. Nu s-a gasit un remediu pentu boala sticlei, inca. Primul simptom este aparitia unor picaturi mici la suprafata, urmate de o inflorescenta alba. In aceasta situatie devine necesara indepartarea alcaliilor higroscopice printr-o inmuiere temeinica a obiectului in apa. Apoi, sticla se usuca cu alcool si se pune intr-un mediu uscat (umiditatea relativa sub 40%), daca este posibil intr-o vitrina cu vid, continand un sicativ.

Incercarile de a proteja suprafata sticlei impotriva umezelii prin aplicarea unui start protector nu s-au soldat niciodata cu un succes prea mare. Deoarece peliculele de verni lasa apa sa patrunda si tind sa afecteze aspectul sticlei. Nici metacrilatii si rasinile siliconice nu s-au dovedit foarte potriviti. Ideea de a se folosi pelicula de evaporare pentru a se aplica un strat de sticla, care este de natura sa aduca imbunatatiri, a fost primita cu ostilitate de muzee, care tind sa respinga masurile ireversibile daca nu sunt de neevitat.

Sticla sparta, care trebuie, mai intai, degresata temeinic cu acetona, acetat de etil sau tricloreilena, se consolideaza se consolideaza cel mai bine cu adezive cu nitroceluloza deoarece pot fi dizolvate din nou, si mai bine decat rasinile epoxidice, care se inmoaie prin incalzire, ceea ce poate duce la degradarea sticlei vechi. In cazul obiectelor grele din sticla este posibil sa fie necesara folosirea rasinilor epoxidice, adezivilor cu izocianat sau solutiilor de polivinilin butiral-dibutilftalat. Cand se completeaza partile lipsa, se poate folosi polimetacrilatul sau rasina poliesterica cu produsi de umplere (praf de sticla, rasini de poliester granulate) care sunt, de asemenea, folositoare pentru realizarea replicilor.

PICTURILE

Cand se consolideaza partile fragile ale stratului de culoare, restaurarea unei picturi incepe cu o examinare a degradarii si cauzelor sale, impreuna cu o determinare a materialelor si tehnicilor folosite. Acest procedeu este sprijinit, in prezent, de o varietate de analize tehnice, ca: radiografii, fotografie si reflectografie in infrarosu, examinare in lumina ultravioleta sau sub diferite conditii de iluminare si de analize stiintifice ale liantilor si pigmentilor. Dupa stabilirea gradului degradarii si a intinderii zonelor repictate se pot face reparatiile si completarile. Cand este deteriorata panza suport a picturii, aceasta este in mod normal dublata. Apoi se aplica un nou strat de verni.

Procedeele indiciduale implicate in operatiunile de restaurare sunt descrise in detaliu mai jos, cu referire in special la folosirea substantelor chimice, in incercarea de a aduce o orientare in gama larga a acestora si a gradului de utilizare in laboratorul restauratorului.

CONSOLIDAREA SUPRAFETEI

Prima masura este de a preveni pierderea particulelor de culoare despinse, datorita exfolierii stratului de culoare prin lipirea de foita sau hartie japoneza peste suprafata degradata. Adezivul folosit trebuie sa contina un solvent care nu ataca stratul de culoare pentru a impiedica orice deteriorare cand hartia aplicata este din nou scoasa in final.

Pasta, ceara, amestecurile ceara-rasina, pulberea de celuloza, rasina sintetica si, in special, acetatul de polivinilin si metacrilatul sunt cele mai importante adezive pentru aceasta operatiune.

CONSOLIDAREA STRATULUI PICTURAL

Restauratorii diferentiaza mai multe tipuri de stratificare: stratul de culoare se poate desprinde de grund sau suport (exfoliere, cojire); pelicula de culoare si grundul se pot desprinde de suport (ridicare), pot aparea besici si incretituri. Daca deterioarea nu este prea extinsa, partile individuale desprinse pot fi lipite din nou pe suport prin aplicarea de ceara topita, rasina sintetica si compusi pe baza de ceara-rasina aplicata intre straturi. Acest lucru se realizeaza cu o spatula incalzita electric, care poate fi folosita si pentru a presa straturile unul peste celalalt. Sunt folosite si cleiurile de animale, ca: cleiul din piele de iepure, clei de pergament, clei de peste si gelatine aplicate cu pensula sau injectate in basici. In final, sunt folosite si adezive PVA si rasini acrilice care se intaresc la rece. Toate cele trei tipuri de material prezinta avantaje si dezavantaje, care sunt discutate pe larg in literatura de specialitate, in special de Emil Male.



RESTAURAREA PARTILOR RUPTE SI GAURILOR

Gaurile sau partile rupte din panza sunt restaurate prin aplicarea peticelor din panza sau tifon pe spate. Se poate folosi oricare din adezivele despre care am vorbit in legatura cu consolidarea suprafetei pictate; totusi, compusii cu ceara-rasina sunt de preferat cleiurilor, iar rasinilor sunt de preferat cleiurile si rasinile sintetice, deoarece nu apare nici o tensiune datorita contractiei. Marginile peticului sunt indepartate cu un bisturiu, astfel incat reparatia sa nu apara in fata picturii.



DUBLAREA

Daca panza este atat de grav degradata incat nu se mai poate garanat adeziunea startului de culoare, panza riginala se monteaza pe o noua panza sau pe un suport asemanator. Acest procedeu reprezinta metoda de restaurare cea mai temeinic practicata pentru pictura, existand multa literatura de specialitate care o prezinta si se numeste dublare. Primele exemple de dublare dateaza din sec. XVII-lea.

Dublarea cu clei era metoda standard folosita pana la mijlocul sec. XIX-lea, cand a inceput practicarea dublarii cu ceara. Ambele procedee si nenumarate variante folosind produsi sintetici se mai folosesc si astazi, iar intrebuintarea si aplicarea lor continua sa fie obiectul unor dezbateri infocate.

Adezivul pentru dublare care leaga noua panza de cea veche trebuie sa raspunda multor cerinte care, de fapt, sunt indeplinite de in mod corespunzator de cateva materiale moderne. Cel mai important lucru este ca tratamentul sa fie reversibil si ca adezivul sa poata fi scos fara a ramane urme. Adezivul trebuie sa fie rezistent si nu trebuie sa impiedice alte tratamente de conservare sau sa deterioreze panza. Trebuie sa aiba asemenea proprietati incat sa nu fie afectat aspectul picturii si caracteristicile sale mecanice. Dublarea nu trebuie sa produca nici un fel de modificare picturii insasi.

Nu se mai folosesc atat de des pasta si cleiul cum se folossesc compusii cu ceara-rasina, deoarece acestea nu pot indeplini toate aceste cerinte. In prezent, panza originala se monteaza peste panza suport cu ajutorul adezivelor cu ceara-rasina, pe o masa fierbinte, cu o suprafata incalzita uniform, cu o intindere de cativa m2. Pictura este plasata cu fata in sus, peste suportul din panza acoperita cu adezivul de dublare, apoi totul se acopera cu o folie din plastic. Se face vid intre masa si folie, presandu-se astfel cele doua panze impreuna si asigurandu-se o impregnare temeinica cu adeziv. Cateodata, pentru picturi mai mari se foloseste fierul de calcat. Dublarea cu clei se executa si cu o presa de furnir.

Au fost incercari de a monta picturi pe un suport de panza, fara a folosi adeziv fierbinte sau presarea, deoarece acestea pot deteriora pictura. In acest scop s-a creat o masa cu presiune scazuta pentru dublare la rece. Pentru consolidarea suprafetei exfoliate s-a recomandata polivinilin metacrilat si polimeri acrilici cu dispersii de acrilic/metaacrilic ca adeziv.

Variante ale tehnicii de dublare raspandite sunt procedeele de maruflaj in cursul carora panza este montata pe un suport rigid si transferata in timp ce suportul original este complet indepartat, iar grundul si stratul pictural sunt montate pe un suport nou.

CURATAREA

In decursul timpului, pe suprafata picturii se aduna un strat de praf, funingine, scame si murdarie. Daca pictura are verni, indepartarea acestei murdarii nu constituie nici o problema, pe cand lipsa acestuia face aproape imposibila curatarea totala a picturii cu pasta groasa. Se obtine rar un rezultat satisfacator fara solventi. Astfel, s-a incercat indepartarea murdariei plin aplicarea cu atentie a unei bucati de vata imbibate cu amoniac sau apa, continand un agent tensioactiv.

Exista numerosi agenti de curatare cu indicatii precise, insotiti de instructiuni detaliate de aplicare, indiferent de cat de simpla pare intrebuintarea lor, ei trebuie folositi numai de un conservator profesionist, deoarece exista intotdeauna pericolul de a deteriora stratul de verni si suprafata stratului de culoare.

INDEPARTAREA STRATULUI VECHI DE VERNIS

Era una dintre cele mai obisnuite tehnici ale conservarii picturii pana acum cateva decenii. In prezent, este din ce in cel mai putin folosita, deoarece a devenit mai evidenta sensibilitatea suprafetelor pictate originale, care contin zone lucioase aflate deasupra repictarilor. Unii prefera sa trateze multe tipuri de pete care apar in straturile de verni prin regenerarea verniului sau aplicarea unui nou strat de verni. In mod alternativ, o inepartare partiala a acestuia, ceea ce este foarte greu de realizat datorita grosimii diferite a verniului, se incearca in asa fel incat sa nu se ajunga aproape de stratul original de culoare.

Restauratorul foloseste multi solventi diferiti pentru scoaterea stratului de verni. Concentratia lor este crescuta gradat, pana se ajunge la un efect satisfacator. In felul acesta se obtine asigurarea ca pictura este tratata cu toata blandetea posibila. Solventii sunt tamponati pe verni cu un tampon de bumbac, care indeparteaza materialul dizolvat. Solventii cei mai importanti folositi pentru scoaterea verniului sunt: acetona, toluenul, xylenul, metanolul, etanolul, butanolul, benzolul, petrosinul, izopropanul, diacetonalcoolul, clorura de metilen, acetil acetona, metilacetona (MEK), pentilacetatul, dimetilformamida (DMF), eterul, diclor-etilena, etil-glicolul, acetat de butil, butilglicol, cloroform, dibutilftalatul (DBP), dioxanul, metilglicol-acetatul, morfolina, tetralina, tetraclorura de carbon, uleiul de terebentina, tricloretilena, sulfura de carbon si amoniacul.

De regula, se combina solventi diferiti pentru a le optimiza eficienta.



Yüklə 0,61 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   12




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə