Bine ati venit în Moldova !


Welcome To Moldova ! Chapter 3 (Romanian)



Yüklə 0,82 Mb.
səhifə2/27
tarix29.10.2017
ölçüsü0,82 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   27

Welcome To Moldova ! Chapter 3 (Romanian)
Am ajuns la o intersecţie nesemnalizată, câteva maşini blocându-ne calea ca să întoarcă în faţa noastră. Am încetinit. Marisha a spus foarte sigură pe ea: “Ai prioritate” şi într-adevăr, maşinile ne-au acordat prioritate.

Am rugat-o pe Marisha să-şi pună centura, dar ea a refuzat. Ba dimpotrivă, stătea aşezată pe marginea scaunului din faţă, privind înainte cu atenţie. Curând am ajuns într-o intersecţie similară, într-o situaţie asemănătoare: “Ai prioritate" a spus ea încă o dată, în timp ce eu încetineam, căutând inutil un semafor sau semne de circulaţie.


Marisha m-a întrebat dacă mai putem lua pe cineva în maşină şi asemenea unui maxi-taxi, ne-am trezit deodată virând oblic către marginea drumului.

Era Virginia.Virginia era prietena Marishei şi partenera ei de afaceri cu care făcusem cunoştinţă în universul virtual al internetului. A zâmbit cu căldură, urcând în maşină. Era ceva cu totul neaşteptat. E totdeauna uimitor pentru ambele părţi să ne întâlnim pentru prima oară în Moldova. Nici una din corespondentele mele nu se aştepta să vin într-adevăr în această ţară.

De ce să vrea cineva să viziteze Moldova, o ţară care a fost descrisă de un autor canadian în una dintre puţinele cărţi scrise despre ea ca fiind “Provincia Pierdută" (Provincia pierdută, aventuri într-o familie de moldoveni, de Stephen Henighan) ?

Un coleg de-al meu, aflându-se în vacanţă la Bruxelles,a întâlnit, într-un mod foarte surprinzător, o moldoveancă ce lucra acolo. I-a spus că vizitam Moldova în calitate de turist.

Ea l-a luat în derâdere, spunând că a nimeni nu vizitează Moldova în calitate de turist.
Virginia mi s-a prezentat pe internet ca fiind foarte calificată şi experimentată în domeniul afacerilor şi momentan fără slujbă. Ea şi-a luat umila sarcină de a publica anunţuri în ziarele locale, făcând publicitate ofertei mele de distribuire gratuită a cărţilor, CD-urilor, DVD-urilor sau casetelor video asumat A plasat şi o fotografie de-a mea alături de anunţurile din ziare. Într-o mare de anunţuri româneşti, în mijloc text mititel în engleză. O parte din materialele pe care le ofeream eu erau copii gratuite ale cărţii “Playing The Moldovans At Tennis” (Cum să joci tenis cu parteneri moldoveni, n.tr.), de Tony Hawks. Virginia a respins orice formă de dialog privind activitatea mea, în schimb a plasat o sumedenie de anunţuri în contul celor 50 de dolari trimişi de mine. De fapt, unul dintre aceste anunţuri a fost copiat de un alt ziar, fapt ce mi-a câştigat o nouă prietenă de corespondenţă din Colibaşi, din capătul sudic al Moldovei.
Marisha m-a întrebat, din partea Virginiei, dacă ar putea primi una din copiile de PTMAT care erau depozitate în apartamentul Marishei.Virginia a citit-o şi la următorul e-mail trimis de mine mi-a răspuns simplu: ”Simţ al umorului?”

De fapt, cartea lui Tony Hawks a produs două reacţii generale: linişte sau amuzament copios. Şi din acest punct de vedere, românii şi ruşii nu erau diferiţi.Virginia vroia cartea ca să discute despre ea cu noii ei şefi de la un club important de fotbal. Fusese numită în funcţia de director de marketing al acestui club. Cartea era despre cum Tony Hawks – un renumit actor de comedie şi excelent jucător de tenis a pariat că va juca şi va câştiga la tenis contra întregii echipe de fotbal a Moldovei.

Clubul Virginiei era unul dintre cele vizitate de Tony Hawks. Câteva săptămâni după aceasta, am întrebat-o pe Marisha dacă Virginia m-ar putea caza în apartamentul ei din centrul oraşului, după cum am vorbit, şi de asemenea dacă ar putea să-mi asigure micul dejun. Răspunsul a fost: Virginia era prea ocupată să-mi pregătească micul dejun. Aşa că am ajuns să locuiesc la Tamara - vecina Marishei.
Am deschiso discuţie cu Marisha cu privire la ce aveam să facem şi încotro să ne îndreptăm. Îmi făceam griji că Natalia şi familia ei nu vor fi acasă să-mi ia geanta cu cărţi, DVD-urile şi casetele video. Vroiam ca toate aceste probleme să fie rezolvate cât mai curând posibil, înainte de a merge la apartamentul Marishei. Cu puţin noroc, în următoarea dimineaţă trebuia să fiu în drum spre Transnistria.

De asemenea se facea târziu şi eram la marginea acestui oraş biyar fără semne de circulaţie şi care avea, după cum se părea, un sistem de circulaţie anormal.

Virginia a sărit din maşină pe neaşteptate. Între timp mi-a venit în minte gândul trist că poate Virginia s-ar fi simţit jignită pentru că nu mi-a răspuns la email-uri. De fapt, Marisha a decis că nu putem face faţă la atâtea cereri deodată.

Din acel moment, nu am mai văzut-o niciodată.


Conduceam într-un întuneric ce devenea tot mai adânc, cu şi mai multe gropi, dar primeam şi mai multe sfaturi de a conduce mai aproape de linia de pe mijlocul drumului .Mi-am încordat ochii ca să pot aproxima lăţimea drumului. Ajungând la un interval pe partea dreaptă, am realizat că mă îndrept către bloc pentru că drumul din faţă era mai îngust. Aceasta era o altă caracteristică neobişnuită dar sistematică a sistemului de drumuri din Chişinău. Dacă această bandă de circulaţie interval era pentru cotirile virajele la dreapta, nu era nici un semn care să indice acest lucru ,ca de obicei, sau erau unele, dar prea vagi ca să fie vizibile în întuneric. Am asteptat sa treacă maxi-taxi-urile.
Claxoanele ţiuiau puternic, ca de obicei. Uneori păreau să fie mai degrabă un obicei social stabilit, decât un avertisment sau reproş necesar.

Welcome To Moldova ! Chapter 4 (Romanian)
Am ajuns acolo unde speram să fie blocul de apartamente al Nataliei. Am păşit într-un coridor întunecos. Nu mirosea a graffiti sau a gunoi. “Ei bine, suntem în Chişinău, nu într-un bloc de apartamente dintr-un oraş englezesc” am reflectat ironic în timp ce am urcat în lift. Acesta a zdrăngănit şi la pornire, şi când cineva a urcat câteva etaje mai sus. Apoi a trepidat şi s-a oprit, hurducându-se viguros când a ajuns la etajul unsprezece.
Am coborât. Mă uitam confuz în jur, căutând uşa potrivită. Holul avea un aer atât de comun, murdar şi necunoscut. Marisha a sunat la uşă în timp ce eu mă uitam împrejur. Uşa a fost deschisă repede de o fată blondă care a spus “Bună”, a zâmbit ruşinată şi a făcut câţiva paşi înapoi. Aceasta trebuia sa fie Natalia. Am încercat să-i găsesc asemănarea cu cele două fotografii pe care mi le-a trimis prin poşta electronică. Am intrat în casă. Am fost prezentaţi unii altora. Faţa Marishei a înflorit într-un zâmbet familiar foarte cald, dar aparent maliţios. Am simţit că plutea un sentiment ciudat de puternic, dar plăcut între toţi cei aflaţi acolo. Efectul era asemenea unei infuzii de adrenalină. O voce lăuntrică mi-a şoptit înca o dată: “ În ce-ai intrat de data asta, Eddie?” Domnul Doneţ şi-a cerut scuze pentru “reparaţiile din casă” într-o descriere aparent lungă. Mi-am imaginat că, în opinia lor, a fost probabil foare scurtă.
Am fost prezentat soţiei sale. Un câine lătra sălbatic. Era Rottweiler-ul încuiat în altă cameră... dar nu trebuia oare să fie doar un căţeluş? În fotografia pe care mi-a trimis-o Natalia aşa era.

Prietenia noastră nu avusese un început tocmai bun . Dând dovadă de o oarecare lipsă de înţelepciune i-am trimis cândva Nataliei un email cu informaţii asupra Legii privind câinii periculoşi şi relatarea de presă care dezbătea subiectul. Natalia avea doar cincisprezece ani şi foarte curând avea să devină cea mai bună amică a mea. Îmi aminteam adesea momentul când i-am văzut prima dată micul anunţ pe site-ul de limbi străine, un mesaj cu litere purpurii. “Cincisprezece ani? Pentru numele lui Dumnezeu, când ai de gând să renunţi?” Oricum, citisem că o mare parte a populaţiei de vârstă mijlocie era în afara ţării la muncă, mai ales în Italia şi Rusia. Aceşti oameni plecaseră lăsând în urmă copii care au trebuit să înveţe să aibă grijă de ei înşişi, copii care ar fi apreciat un sprijin moral, o carte sau o revistă. Existau şi oameni cărora le păsa de soarta lor.

Primii amici pe care mi-i i-am făcut în Moldova făceau parte din această categorie. Dar imaginea pe care mi-o făcusem eu cu privire la această realitate era deformată, căci problema nu era atât de răspândită precum presupuneam. Da, se întâmpla, dar nu chiar atât de des.
Duminică, Natalia avea să împlinească şaisprezece ani. De fapt, tocmai înţelegerea noastră de a-i sărbători ziua de naştere împreună, precum şi faptul că am aflat termină şcoala la sfârşitul lui mai m-au determinat să aleg acea perioadă pentru călătoria mea.Vroiam sa vizitez nişte şcoli din Moldova. Şcoala în care învăţa Natalia era una tocmai potrivită. De asemenea, datorită meseriei mele de contabil, trebuia să-mi aleg sfârşitul unei luni pentru vacanţa mea. Trebuia să-mi aleg o perioadă liniştită ca să pot duce la bun sfârşit un astfel de proiect.
Am căzut de acord să rămân în acea noapte în apartamentul familiei Doneţ. Natalia m-a condus într-o cameră lungă. Acolo urma să dorm. La fel ca şi restul apartamentului, şi această cameră era mobilată în stilul anilor ‘50 sau ’60, dar era o atmosferă plăcută, confortabilă. Eram preocupat de faptul că trebuia s-o contactez pe Liliana, să-i confirm că trebuie să sosească a doua zi ca să putem pleca în Transnistria .Dar mă întrebam…cum să pot face acest lucru?

Domnul Doneţ m-a asigurat că aveau un sistem foarte eficient de transport. “Nu vă faceţi griji, Liliana va sosi mâine”. Aranjamentele au fost făcute la telefon. Liliana urma să fie acolo la zece dimineaţa. Am răsuflat uşurat. Marisha avea un program încărcat şi a trebuit să plece, aşa că ne-am luat rămas bun în grabă.


Ne-am aşezat să mâncăm.

Domnul Doneţ avea o mustaţă largă şi impresionantă, ca a unui mexican. Arăta ca un ca un actor din aşa-numitele westernuri-spaghetti (filme americane a căror acţiune se petrece în Vestul Sălbatic, produse într-un studio italian, cu buget redus, şi filmate cel mai adesea în Spania. Unele dintre aceste filme au devenit chiar foarte populare), numai că accentul nu i se potrivea. Soţia sa era o femeie tăcută şi foarte plăcută. Fiind totuşi ruşi, nu se potriveau stereotipului creat în occident despre ei. Jocul de roluri din filmele de tipul “Războiul Rece” părea acum la fel de credibil ca şi filmele western-spaghetti pomenite anterior.


Aşa că Domnul Doneţ ar fi trebuit să aibă şi el un rolişor, acolo. De fapt, în realitate, domnul Doneţ fusese medic, ceea ce explica probabil felul său încurajator de a fi. Acum făcea jurnalism sportiv. Nu mi s-a părut potrivit să pun prea multe întrebări despre această ocupaţie a dânsului.
Erau pur şi simplu o familie normală. Familia mea îşi făcuse atâtea griji în privinţa faptului că voi întâlni atâţia ruşi. Numai gândindu-mă la asta, mi-a crescut inima şi m-am bucurat şi mai mult atât de masă, cât şi de conversaţia animată.

Primul lucru nou pe care mi-a fost dat să îl cunosc au fost pelmenii.



Welcome To Moldova ! Chapter 5 (Romanian)
Mai apoi mi s-a oferit să mănânc borş. Erau atât de multe feluri de mâncare pe masă şi toate delicioase. După cum am descoperit, în Moldova produsele vegetale sunt crescute într-un sol organic fertil, şi apoi pregătite într-un mod elaborat. Făcând o comparaţie, mâncarea englezească din supermarket pare sintetică şi fără gust. Într-o casă moldovenească, este absolut necesar ca femeia să gătească bine. Ea cumpără produse proaspete de la ţăranii din piaţă - ţăranii sunt de fapt familii de fermieri. Conotaţiile occidentale ale cuvântului “ţăran” nu au nici o relevanţă în contextul din Moldova. Oraşul şi provincia reprezintă părţi diferite ale unui întreg fără de asemănare.
Moldovenii din Chişinău se refugiază vara, fericiţi, în provincie, ca să înoate şi să culeagă fructe. Diferenţa dintre sat şi oraş o reprezintă standardul de viaţă. Locuitorii din orăşele şi din oraşele mari trăiesc de obicei mai bine. Bunicul Nataliei avea o vilă aproape de râul Nistru, la Vadul lui Vodă. Mergeau acolo adesea la sfârşit de săptămână.

Am fost servit cu un vin alb delicios, al cărui gust îmi amintea de vinul spaniol Moscatel din Valencia, un vin pe care obişnuim să-l cumpărăm.


În timpul războiului, bunicul Nataliei fusese rănit la ochi, aşa că a trebuit să suporte ani întregi de durere şi multe operaţii. În ciuda acestui fapt, el a devenit Primul Doctor al Moldovei şi a fost menţionat în rapoartele istorice oficiale. În mod evident, era un model pentru Natalia, care avusese la rândul ei probleme de sănătate pe care le suportase cu stoicism.
La sfârşitul mesei., am servit cafea şi biscuiţi dulci.

Conversaţia s-a derulat cu uşurinţă, pentru că şi Natalia şi tatăl ei vorbeau bine engleza.

Mi s-a explicat că ar fi înţelept dacă mi-aş parca maşina într-un loc mai sigur.

Acesta a fost momentul în care am făcut cunoştinţă cu unul dintre aspectele cele mai caracteristice ale realităţii Moldova, în ceea ce-i priveşte pe deţinătorii de automobile. Se pare că nu era o idee prea înţeleaptă să-ţi laşi maşina într-un loc public.

Domnul Doneţ a schiţat un zâmbet blând şi familiar şi m-a atenţionat că s-ar putea ca maşina să nu mai fie acolo până dimineaţa următoare, sau că s-ar putea să rămână fără roţi. Aşa că m-a condus la o parcare, dar era deja plină. Prin urmare am mers la alta.
Am condus pe un drum scurt, plin de noroi şi de gropi, apoi ne-am oprit în faţa unei gherete de pază din care a ieşit un domn. A urmat o scurtă conversaţie, probabil în rusă. Am întins câţiva lei, în valoare de câţiva penny. Am condus maşina pe terenul brăzdat de grop, bazându-ne în special pe lumina farurilor de la maşină, ca să putem vedea pe unde conducem. În timp ce maşina derapa puternic, m-am gândit cum ar arăta parcarea după o ploaie torenţială. Am găsit un loc de parcare lângă o frânghie de care atârna numărul 65. Domnul Doneţ m-a sfătuit să memorez numărul. Cât o fi oare de sigur să las maşina aici? m-am întrebat, dar observând mai multe automobile scumpe parcate acolo am şi găsit răspuns la propria întrebare.
Domnul Doneţ a dat din umeri - un gest atât de tipic - şi a făcut câteva comentarii, reflectând asupra nesiguranţei situaţiei. Gândurile mi-au zburat la Viena, unde văzusem maşini şi motociclete oarecum mai vechi ca cele din Regatul Unit. Cât de prosperă a devenit în ultimul timp Anglia! Cum se poate schimba norocul!

Trecând atent şi cu paşi mici pe lângă unele automobile de marcă, am reflectat asupra naturii stranii a bogăţiei oamenilor şi asupra standardelor diferite de viaţă pe care economiştii încearcă să le evalueze cu ajutorul unor instrumente lor de măsură arbitrare.

Am traversat strada şi, ajungând pe un trotuar întunecos, am trecut pe lângă un şir de copaci plantaţi la intervale egale şi pe lângă grupuri de oameni ce povesteau din loc în loc. Nu mai aveam mult de mers până la apartamentul familiei Doneţ.

Domnul Doneţ mi-a arătat cum funcţionează dispozitivele din baie. Câinele lătra uneori, când treceam pe lângă uşa de sticlă a camerei unde era închis.

Am mers în camera mea iar mai târziu a venit lângă mine Natalia. Părinţii îi ziceau “Nataşa”.

Stătea dreaptă pe scaun , la fel ca fetele din şcolile publice englezeşti din anii 1960. (Acest amanunt crea confuzie: în Marea Britanie, şcoala publică este o şcoală privată elitistă, unde se plăteşte o taxă de şcolarizare, pentru tinerii care sunt admişi în urma unor teste riguroase.)


I-am arătat Nataliei conţinutul valizei, cărţile şi DVD-urile pe care îmi făcea plăcere să i le las în grijă pentru câteva zile. Desigur, erau câteva lucruri pe care doream să le păstreze pentru ea. Dar ea nu dorea altceva decât să vorbească. Cu un aer gânditor, Natalia făcea pauze între întrebări. Îşi apleca uşor capul, iar şuviţele blonde îi ascundeau parţial ochii. Tot timpul încerca să-şi înăbuşe un zâmbet. La fel ca şi la celelalte fete din Moldova pe care urma să le întâlnesc, pieptul i se înălţa în momentul în care trăgea adânc aer în piept şi se îndrepta de spate pentru a-şi relua poziţia demnă. Nu mai văzusem de mult timp o atitudine ca aceasta, aşa că era rândul meu să mă abţin să nu zâmbesc.
Mi-am amintit că trebuia să dau un telefon. Aşteptam să primesc un document care să-mi permită să mă eschivez de la obligaţia pe care o avea fiecare cetăţean străin de a-şi declara sosirea în termen de 3 zile. Aş fi fost fericit să declar tot ce aveam de declarat, dar nu puteam pentru că nu ştiam unde urma să stau în fiecare noapte de acum înainte. De asemenea, până în acel moment chiar nu avusesem timp. Sistemul acesta este în favoarea străinilor care stau la prietenii lor într-un singur apartament sau în hotel. Nu puteam să nu fiu de acord într-o oarecare măsură cu acest sistem, pentru că există şi infractori periculoşi care îşi bat joc de femei şi copii. Ca mai peste tot, şi în Republica Moldova poliţia duce lipsă de personal. Dar totuşi, preţurile la hotel sunt extrem de mari şi nu sunt făcute publice. Până în anii ‘90, în România autorităţile cereau (impuneau) hotelurilor din ţară să taxeze străinii de şase ori mai mult decât pe români. Când România a făcut cerere de aderare la Uniunea Europeană, una din primele cerinţe impuse a fost renunţarea la această politică. Fără îndoială, hotelurilor li s-au impus taxe împovărătoare Sistemul de impozitare din Republica Moldova este influenţat de ultimele norme lipsite de minte pe care Guvernul preşedintelui Putin le-a impus, pentru a înlocui sistemul mult mai eficient care exista înainte. Acest sistem ineficent a dat greş, întrucât un număr mare de hoteluri din Chişinău s-au închis, în timp ce afacerile având ca obiect închirierea apartamentelor private au început să se dezvolte. Am cerut permisiunea de a folosi telefonul şi am vorbit cu o amică, ce lucra la recepţia unui hotel din Chişinău. Ceva mai târziu, amica mea şi-a făcut apariţia cu hârtie cu antetul hotelului. A trecut acolo numele meu şi a specificat că voi sta douăsprezece zile la acel hotel. Eu i-am întins 15 euro şi am răsuflat uşurat. Ea a trebuit să se întoarcă în mare grabă, din păcate şi nu am mai reuşit să o revăd.
Am povestit despre multe lucruri cu Natalia, bine-dispuşi, până după orele unsprezece noaptea, când a trebuit să meargă la culcare.

După ce a plecat, am aruncat o privire prin cameră. Ca şi la alte apartamente pe care urma să le vizitez, alături de sofaua-pat în stilul anilor ‘50 se afla o mică bibliotecă de cărţi cu uşi din sticlă. Pe acesta se afla o carte mare, cu coperţi groase, pe care mi-o ceruse Natalia. O citise foarte repede.

Am reflectat asupra aşteptărilor pe care le avusesem de la Moldova înainte de a pleca din Anglia. Mă aşteptasem să găsesc nişte locuri murdare şi triste. Nu mă aşteptam ca lifturile să funcţioneze. Realitatea era mult mai bună decât anticipasem.
M-am trezit pe sofaua mea ce imita un pat, m-am aşezat să-mi organizez lucrurile şi m-am uitat lung pe fereastră, la un bloc vecin, din raionul Râscani.

Am făcut nişte fotografii şi am filmat primele minute de când am părăsit aeroportul. Am servit micul dejun în bucătărie şi am anticipat sosirea Lilianei. Am mers în hol şi era deja acolo.


Liliana arăta cu totul altfel decât în fotografiile pe care mi le-a trimis. Se uita lung într-un punct fix. Avea un aer îngrijorat. Liliana era una dintre cele trei fete care ar fi acceptat să urce într-o maşină închiriată cu mine, deşi practic eram un străin pe care-l cunoscuse doar prin intermediul internetului. Asemeni Marishei, Liliana mai întâlnise englezi până atunci, ceea ce probabil a liniştit-o în privinţa mea. În plus, Liliana, la fel ca şi ca şi Marisha şi Natalia, a primit în afară de e-mail-uri şi un scurt filmuleţ cu mine citind din “Playing The Moldovans At Tennis”. Dar asta nu era totul: Aproape că am ajuns să cumpărăm împreună un teren în Moldova. Ca dovadă a sincerităţii mele în acest demers, i-am trimis un CD - o înregistrare cu mine în care îi propuneam acest lucru.
Ea şi mama ei urmau să fie chiriaşii, pentru un dolar pe an. După ce a primit permisiunea de a folosi camera digitală a colegiului, Liliana a mers prin împrejurimi să facă poze mai multor loturi de pământ şi case. În două zile, cât am stat eu acasă, am primit o grămadă de fotografii în format mare. A avut loc atunci un schimb nebunesc de e-mail-uri între noi. Problema consta în faptul că eu aveam prea puţin capital de investit. Într-una din fotografii era reprezentată o parcelă îngustă şi lungă de pământ, alături de care era o baracă fără geamuri, a unui muncitor. Am convenit că am putea construi pe acel teren, deci am sugerat această bucată de teren. Liliana a replicat indignată că nu era pregătită să trăiască în această colibă. Nici măcar nu era sigură. I-am raspuns imediat cu aceeaşi indignare. Ne găseam într-un mare impas – era unul din acele incidente care te fac să râzi şi aproape să plângi când îţi aminteşti de ele. În final, am realizat că nu-mi permiteam casa de care ar fi avut nevoie Liliana şi mama ei. Toate acestea se petrecuseră în aprilie, şi după această ceartă crâncenă m-am gândit ca era mai bine să las lucrurile să se calmeze un pic.
Liliana a început să vorbească. Accentul ei, nici american, nici britanic, suna neobişnuit. Am avut din nou un sentiment ciudat de tulburare. Acesta era un lucru pozitiv. Mai târziu aveam s-o întâlnesc pe Ana, o fată foarte isteaţă şi elocventă care ar fi putut să treacă drept o fostă elevă a unei şcoli publice englezeşti. Ana făcea totul perfect şi avea un zâmbet călduros şi maliţios care părea că spunea: “ Sunt perfectă, uită-te la mine, mai ai nevoie de ceva?” Spunea asta într-un fel amuzant, dar erau nu prea mulţi cei care o credeau.
Domnul Doneţ s-a oferit să ne conducă afară din Chişinău, în direcţia Transnistriei.

Comportamentul celorlalţi şoferi era nebunesc, din când în când. Îmi amintea de cursele cu maşini vechi pe care le-am vazut în adolescenţă. Domnul Doneţ a spus ca americanii refuzau să conducă în Chişinău. Aceasta m-a facut să mă simt mai bine, întrucât consider că de obicei britanicii au mai mult curaj înnăscut.

Domnul Doneţ mi-a zis: “Tu eşti un englez viteaz în căutare de aventuri“. Mă întrebam dacă era vreo ambiguitate în această afirmaţie. Eram oare sortit să sfârşesc ca echivalentul moldovenesc al misionarului în cratiţa canibalilor?
Ne-am oprit lângă o bancă şi am fost îndrumat să intru direct într-un ghişeu încăpător, trecând pe lângă o coadă uriaşă de oameni, ca să-mi schimb nişte dolari în lei moldoveneşti. Am comentat asupra acestui fapt şi Liliana a zâmbit larg. “Vi se oferă un tratament special “ a spus ea poznaş. Când zâmbea entuziasmată, arăta complet diferit. Mă întrebam dacă femeile din Moldova îşi pierduseră cumva abilitatea de a zâmbi aşa, larg, fiind copleşite de ani întregi de îngrijorare. Am pornit mai departe.
Domnul Doneţ mi-a citit gândurile: “Trebuie să întoarcem la stânga aici“ urmat de: ”Maşinile vin din două direcţii“. Eram în mijlocul unei conversaţii, când m-am strecurat spre un loc nemarcat pe un drum plin de gropi, crezând că mă aflu în dreapta liniei de la mijlocul drumului. Am văzut în oglindă că maşinile s-au oprit cu aproximativ 1,50 metri în urma mea, prea departe de o poziţie normală de întoarcere. Totul mi se părea ireal. Exista doar o stradă pe care puteai vira. Domnului Doneţ i se părea totul foarte normal. Găsind un moment oportun, maşinile din spatele meu au virat repede spre acest drum. ”Întoarce“ a strigat Domnul Doneţ .”Nu pot, voi intra în ele“. “Întoarce“ a strigat el iarăşi şi iarăşi până ce am strigat şi eu la el. Evident, se distra. Pentru o clipă m-am gândit la faimoşii tanchişti ruşi care au înregistrat pierderi masive în cel de-al doilea război mondial. Ei bine, m-am gândit eu, curajul trebuie să conţină şi un pic de înţelepciune.

Apoi, domnul Doneţ ne-a ghidat spre ruta principală către aeroport şi Transnistria şi ne-a spus la revedere.



Welcome To Moldova ! Chapter 6 (Romanian)
Împreună cu Liliana, am ieşit din Chişinău pe drumul către frontiera cu Transnistria. Era banda opusă celei pe care călătorisem cu Marisha seara trecută. Apropiindu-ne de intersecţia dintre aeroport şi benzinărie, mi-am amintit de incidentul din seara precedentă şi, relaxat, i l-am povestit Lilianei. Timpul trecea şi în maşină domina o linişte grea. Nu ştiam ce să zic. Situaţia pe care mi-o alesesem era una stranie. Dar ca fiind o persoană căreia îi place să facă totul altfel decât majoritatea, mă simţeam încântat.
Automobilele venind din sensul opus făceau semne cu farurile ca să avertizeze de prezenţa poliţiei. Am rupt tăcerea şi i-am explicat Lilianei care e semnificaţia acestor semne, în timp ce treceam de maşina poliţiei. Acest lucru a spart gheaţa (cum spunem noi englezii). Liliana era impresionată de această convenţie internaţională a şoferilor. Liliana călătorise în lung şi în lat pe acest drum ca pasager dar îi scăpase semnificaţia acestui gest. Ne-a fost uşor, mai apoi, să trecem de poliţiştii moldoveni pe care i-am găsit mai departe în alte două locuri de-a lungul drumului nostru.
Am ajuns la frontiera cu Transnistria. Era acelaşi post de frontieră văzut într-o emisiune BBC despre Transnistria, din serialul  "Locuri care nu există “ – despre provinciile care nu sunt recunoscute internaţional. Îmi alesesem cu mare atenţie bagajele. Nu vroiam să am nici un fel de necaz sau dificultăţi. La prima graniţă a trebuit să intru într-o baracă veche – un sediu improvizat – ca să achit o mică taxă pentru poluarea mediului înconjurător. Liliana era sceptică în privinţa scopului acestei taxe colectate. Interiorul acestei barăci de tip vagon era presărat cu nenumărate pete de umezeală. Podeaua nu era dreaptă. Cu siguranţă, chiar şi moldovenii şi-ar fi putut permite s-o înlocuiască. Eram curios dacă această clădire avea vreo însemnătate istorică dar nu am întrebat. Ar fi fost o întrebare prostească.
Apoi am mers la punctul de control propriu-zis de la graniţa moldovenească. Era o clădire tipică scopului pentru care a fost construită. Liliana m-a ajutat să predau documentele fără să pierd timpul. Când am terminat cu asta, autorităţile transnistrene au fost interesate doar de percheziţia portbagajului. Ieşind din vamă, i-am spus Lilianei: “Nici o problemă”. Liliana a răspuns pe un ton încărcat de regret:” Străinii sunt bineveniţi în Transnistria, moldovenii nu".
Liliana m-a condus spre biserica baptistă din Bender. Era situată destul de aproape în vale, pe un drum liniştit, în spatele unor porţi impresionante. Am parcat maşina în curte, am filmat exteriorul bisericii şi am înregistrat o scurtă conversaţie cu Liliana.

A trebuit să aşteptăm ca cineva să ne deschidă uşa bisericii. De fapt, am mers până la casa de vizavi şi am urcat câţiva paşi spre o cameră la etaj, în spatele casei. Acolo s-au adunat pe rând oamenii să asculte predicile din Biblie.

Au adus nişte prăjituri îmbietoare si gustoase şi câteva sticle cu suc de lămâie. Dacă ar fi fost să judec după standardele britanice, calitatea mâncării era excepţională. Dar asta însemna ca femeile din ţara mea să fi uitat arta gătitului şi coacerii prăjiturilor.
Liliana a făcut un test bazat pe Biblie şi cei din clasă răspundeau la întrebări. Un bătrân din dreapta mea mi-a spus că lucrase pentru KGB, dar că îşi dăduse seama de cât de greşite erau metodele lor, aşa că a devenit baptist. A mai spus : “dragostea omenească e egoistă”. Eu i-am spus “Mai bine o dragoste egoistă decât nici un fel de dragoste “ .Mi-a răspuns că dragostea lui Dumnezeu e o dragoste perfectă. Am făcut nişte fotografii cu clasa.

Unii dintre enoriaşi au mers apoi în altă cameră şi au început să cânte. Am înregistrat acest moment pe camera de filmat. Apoi am avut o discuţie. Era prezentă acolo o fată tânără, Ecaterina, a cărui soţ a intrat în timp ce filmam. Ecaterina nu înceta să zâmbească nici o secundă; era în mod evident o fată foarte fericită. Trăsătura ei dominantă era faptul că avea mereu zâmbetul pe buze. Încetul cu încetul, conversaţia a început să se dezvolte şovăitor, în engleză. Toţi erau surprinşi de vârsta mea. Poţi foarte bine să rămâi tânăr atâta timp cât nu fumezi şi îţi laşi barbă, am spus făcând gesturi largi, uitându-mă la femei. Mai târziu am aflat că soţul Ecaterinei se jena pentru că fuma. Am decis să am o discuţie prietenoasă cu el, dar el tot părea îngrijorat de parcă ar fi comis o ofensă. Ochii Ecaterinei au licărit amuzaţi. M-am gândit că fără doar şi poate acesta nu e un zâmbet american unsuros de tipul “Să aveţi o zi bună!”. Cum putea fata asta să fie fericită într-o ţară atât de săracă?


Era prezentă acolo o doamnă cu o constituţie robustă ce avea o haină de blană de un roz strident, neobişnuit. M-a întrebat dacă sunt căsătorit. “Ia jenat” i-am răspuns. Ea şi doamna de alături erau impresionate de tentativa mea de a vorbi în rusă. Doamna a zâmbit călduros. S-a dovedit că era de vârsta mea, căsătorită şi spunea că poate să spună după ochii cuiva dacă e fericit sau nu. Ea era, şi s-a gândit că şi eu sunt. “Ochii sunt oglinda sufletului” – iată o expresie engleză binecunoscută. Apoi a urmat o discuţie scurtă despre religie, după care toţi s-au împrăştiat.
Cele două femei de vârstă mijlocie ne-au însoţit pe mine şi Liliana în biserica al cărei interior era pur şi simplu măreţ. Era destul de mult deasupra standardului mediu al bisericilor din ţara mea. În comparaţie cu bisericile moderne britanice, aceasta părea sa fie o îmbinare de mai multe stiluri diferite. Pictura mare din faţă era aproape în stil catolic. Balcoanele mi-au amintit de bisericile protestante, care au fost proiectate acum câteva secole în aşa fel încât toate părţile congregaţiei să fie la o distanţă aproape echidistantă faţă de predicator.

Scopul acestei poziţionări era de a sparge protocolul social care exista în bisericile catolice în acel timp, căci toţi oamenii sunt egali în ochii lui Dumnezeu. Aşa că protestanţii au început să se îmbrace în haine terne, în culori monotone. Rozul aprins ar fi fost privit de către ei cu o cu dezaprobare puternică. Din fericire, timpurile s-au schimbat. (Credinţa protestantă a apărut la începutul sec. al XVI-lea, când Martin Luther din Germania a protestat împotriva corupţiei din biserica catolică şi a luat parte la rebeliunea victorioasă care a condus, de-a lungul secolelor următoare, la războaie religioase în Europa).


Am scos camera şi am filmat interiorul bisericii, pe Liliana şi pe cele două femei ce aveau patruzeci de ani. Apoi am mers în altă încăpere din biserică. Pe pereţi se aflau desene de-ale unor copii. În acea cameră se găseau de asemenea câteva mese lungi. Aceasta era încăperea în care erau hrăniţi şi îngrijiţi, peste zi, copii fără locuinţă. Ei aveau un binefăcător generos şi în Transnistria, aceasta era o operaţiune de amploare. Liliana a spus: “Mulţi dintre părinţii lor sunt beţivi”.
Valoarea materială a acestei operaţiuni era enormă. Întotdeauna am crezut în ajutorul caritabil cu un scop fix şi direct supravegheat. Probabil că în acest caz era mult mai scump de administrat, dar mult mai eficient. . . Am rămas dezamăgit că n-am putut vedea copiii.
Mi-am luat rămas bun şi am mers la apartamentul mamei Lilianei, în suburbiile Benderului.

Am parcat lângă bloc. Nişte oameni trebăluiau pe afară. Am urcat în lift. Liliana părea neliniştită. Am fost prezentat mamei sale, care era o persoană veselă şi tot vorbea cu mine, după cum se părea în română. “Nu înţeleg”, am repetat de câteva ori. Avea un aer zăpăcit, iar eu zâmbeam. Cred că i s-a părut de necrezut faptul că, fiind capabilă să comunice cu oamenii din jurul ei ani de-a rândul, era acum posibil să se fi intersectat cu cineva care nu avea nici cea mai vagă idee despre ce vorbea. Nu avea un televizor la care să fi putut viziona emisiuni în limbi străine.


S-a creat o situaţie interesantă pentru mine, întrucât eu aveam patruzeci şi patru de ani, iar în Anglia mulţi oameni estimau vârsta mea undeva între 33 şi 37 de ani. În şcoala rusă la care a trebuit să merg, profesorul a socotit ca am douăzeci şi şapte de ani – vârsta Lilianei. Mama Lilianei avea cincizeci şi unu de ani şi soţia mea Barbara, care este cu aproape unsprezece ani mai mare ca mine are cincizeci şi cinci. Când am cunoscut-o pe Barbara, tenul ei splendid si formele ei frumoase m-au păcălit, făcându-mă să cred că diferenţa de vârstă dintre noi era mult mai mică. În Occident este foarte important să te căsătoreşti cu cineva de vârsta ta. O diferenţă de zece ani, în orice direcţie, este considerată prea mare şi as putea eventual să ducă la destrămarea căsătoriei. Se spune că în mod normal, bărbatul trebuie să fie cu până la 5 ani mai mare decât soţia sa . Tatăl meu s-a căsătorit în 1957cu mama, care e mai mică cu treisprezece ani decât el. Şi totuşi , erau încă fericiţi chiar şi când el a murit în martie 2005, la vârsta de 89 de ani.
Mi-am adus bagajele înăuntru şi am întrebat dacă i-ar putea suna pe Anna şi Alexandru. Nu mă simţeam vinovat pentru această rugăminte, deoarece în cartea sa “Playing The Moldovans At Tennis”, Tony Hawks apărea fotografiat într-o cabină telefonică comentând: “În Transnistria, apelurile telefonice sunt gratuite, dar oamenii nu au nimic bun să-şi spună unul altuia”. Aşa că în ianuarie i-am trimis Lilianei această carte, a cărei lectură i-a făcut plăcere. Ea a râs şi a spus: “Asta (faptul că apelurile telefonice erau gratuite) a fost cu mult timp în urmă”. Puteam atribui acest răspuns şi unei posibile lipse de prietenie, după cum am văzut mai târziu.

Liliana şi mama ei nu fuseseră de mult timp la Tiraspol şi aşteptau cu nerăbdare călătoria. Am pornit cu toţii în maşina închiriată să-i vizităm pe Anna şi Alexandru.

La rugămintea mea, Marisha mi-a adus hărţile pe care a reuşit să le găsească şi care erau în număr de trei. Ele acopereau Chişinăul, oraşul Bălţi şi Moldova în întregime.

Dată fiind situaţia dintre Moldova propriu-zisă şi Transnistria, nu m-a surprins că Marisha n-a putut găsi hărţile Tiraspolului şi Benderului. Oricum, era deja trecut de ora 14:00 şi depindeam de indicaţiile oferite de oamenii din partea locului. Un om într-o Lada a spus să-l urmărim cu maşina. Oricum, ne-a trimis în altă parte a Tiraspolului. Îndrumările ulterioare au fost încununate de succes. În sfîrşit am apucat-o pe drumul cel bun, am ajuns la destinaţie şi am parcat maşina nervos. Acolo mai erau parcate alte câteva automobile dar era evident că străzile nu fuseseră proiectate pentru asta.


Am găsit repede locul aproximativ unde locuiau Anna şi Alexandru. Ca de obicei în Moldova, pereţii blocului nu erau mâzgăliţi de graffiti. Aveam senzaţia clară că moldovenii sunt mândri de mediul în care trăiesc şi îl respectă. Am intrat într-o curte brăzdată de foarte multe gropi. Străinii care vizitează Moldova şi dau seama foarte repede că aici se economisesc bani prin neasfaltarea multor suprafeţe de teren şi drumuri. De fapt, acest loc ca multe altele arăta ca un complex de clădiri aproape construite, care au fost înşiruite, abandonate şi ignorate ani de-a rândul. Erau totuşi mulţi copii curioşi care se jucau pe afară. Poate nu e deloc surprinzător faptul că am văzut mai puţini oameni obezi în Moldova decât în alte ţări. şi aceştia tindeau să fie mai în vârstă - mai precis făceau parte din ceea ce noi numim “vârsta de mijloc”. Copiii erau slăbuţi, dar unii erau înalţi. Câţiva din ei alergau în jurul unei mingi de fotlbal ponosite. În timp ce ne deplasam toţi trei spre intrarea în bloc, m-am gândit la mândria cu care proprietarii de noi blocuri construite în ţara mea îndură timp de mai multe luni condiţiile inerente unor clădiri care tocmai sunt în construcţie doar pentru a putea spune mai apoi că au fost primii acolo. Mai târziu vor arăta cu mândrie fotografii ale şantierului. Şi nici măcar nu vor suferi în toată această perioadă. E mai bine să-ţi hrăneşti şi să-ţi educi copiii, decât să cheltui bani pe beton şi asfalt.
Ca şi în celelalte clădiri pe care aveam să le vizitez în Moldova, şi în aceasta numerotarea apartamentelor era neclară. Presupun că fiecare zonă îşi are propriul ei poştas care-şi cunoaşte bine suprafaţa repartizată. Camera video era pornită când am intrat în apartamentul Annei şi al lui Alexandru. “Sunteţi filmaţi” am zis eu şi ei mi-au răspuns cu veselie.
Anna preda engleza într-o şcoală publică şi Alexandru era ofiţer în forţele de menţinere a păcii, de origine rusă. El apărut să fie destul de supărat pe mine, în momentul când am contactat-o pe soţia sa pentru prima oară, în decembrie şi ianuarie. Anna mi-a trimis o fotografie cu Alexandru la ţară, în care el îşi sprijinea capul pe umărul Annei, cu o privire dură. Era singura fotografie cu el pe care am primit-o. Relaţiile dintre noi s-au îmbunătăţit după câteva luni. Oricum, m-am gândit că nu mi-aş fi dorit să intru într-o confruntare cu el, iar el să fi avut un Kalashnikov în mână. Cu cincisprezece ani mai devreme Alexandru ar fi fost inamicul meu. Un articol dintr-un ziar provenind probabil din arhivele ruseşti ale vremii afirmau că la un anumit moment în anii ‘80 în Armata Sovietică s-a atins gradul cel mai înalt de alertă naţională. Nu mai era mult, şi ar fi ieşit dincolo de graniţă, către Europa Occidentală. Dacă s-ar fi întâmplat vreun incident, aş fi fost recrutat în armată la cei 20 de ani ai me şi trimis să lupt cu oameni ca Alexandru. Pe atunci, el era probabil la grădiniţă. Până prin anii ‘90, prietenia mea cu oameni ca Anna si Alexandru ar fi fost descrisă ca “ajutând inamicilor statului”.
Am scos din geantă un chipiu ecosez scoţian cu păr roşu sintetic ataşat şi i l-am pus direct pe cap lui Alexandru. Ca răspuns, Alexandru a scos un chipiu de camuflaj şi repede i-a prins o insignă a Armatei Ruseşti. A pus chipiul pe capul meu .Acolo a stat până când am ajuns la apartamentul mamei Lilianei. El apoi mi-a pus in piept o insignă care se asorta foarte bine cu tricoul meu suvenir pe care scria “Luxemburg “. Am presupus că era insigna regimentului său. Apartamentul s-a umplut de hohote de râs în timp ce filmam. Uitându-se la Alexandru, Anna a făcut nişte comentarii despre nişte microbişti scoţieni care veniseră în oraş să asiste la un meci de fotbal. Scoţienii Intraseră în vorbă cu toate fetele din oraş, s-au îmbătat Criţă, dar cu toate acestea s-au purtat bine. Anna a scos nişte fotografii cu familia şi prietenii ei.
Ne-au împărţit din mâncarea şi băutura lor. Apoi ne-am urcat în maşină şi am mers până la Palatul Căsătoriilor, undeam filmat mai mult. După aceea am vizitat Grădina Botanică. Birourile Presedintelui Smirnov erau vizavi, într-o clădire dreptunghiulară, mare şi elegantă, dar construită într-un stil modest. În afară se puteau vedea reminescenţe ale aclimatizatoarelor rămase de la clădirile americane din vremurile dinainte. Pentru un om şi o familie cu o putere şi o avere atât de faimoasă, felul în care economiseau părea neobişnuit. Nu erau luate nici un fel de măsuri de securitate mai deosebite.
Mi-am aminit de un articol de pe internet despre cineva care a făcut fotografii unei clădiri importante din Transnistria şi a fost înhăţat de gardianul care era ascuns în tufişuri .Cu inima-n dinţi am făcut, dintr-un unghi oblic, nişte fotografii celei mai importante clădiri din acest oraş. Nimeni nu mi s-a opus. Probabil autorităţile transnistrene şi-au schimbat mentalitatea – care mie mi s-a parut teribil de brutală.

I-am ajuns din urmă pe ceilalţi. Alexandru a luat camera. Ne-am plimbat prin Grădină, unde Alexandru a filmat cel mai mult .


[N.B. in any case of doubt or concern about comments made, refer to the original English version. I only know about 200 words of Romanian – Eddie].

Yüklə 0,82 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   27




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə