Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 61 (șaizeci și unu) Noiembrie 2016



Yüklə 223,07 Kb.
səhifə1/4
tarix01.03.2018
ölçüsü223,07 Kb.
  1   2   3   4


Buletinul Clubului Român din Chattanooga

Numărul 61 (șaizeci și unu) Noiembrie 2016
www.romclub.worldpress.com


Proză scurtă: Când cerul se prăbușește peste oameni -de Paul Cornea, MD

 

 Într-o duminică seara, era în iulie 2016, eram de gardă la Memorial Hospital din Chattanooga, unde lucrez de 14 ani, un spital destul de mare, cu 365 paturi. Chattanooga este un oraș de mărime medie, străbătut de râul Tennessee, oraș care a trecut de la un trecut industrial, dominat de oțelării cu poluarea aferentă, la o mini-capitală a amatorilor de activități în aer liber: drumeții și ciclism prin păduri, cățărat pe stânci și clădiri, deltaplanism, canotaj, paddle-boarding pe râu și chiar celebra competiție de triatlon Ironman, care constă în 2,4 mile de înot în râul Tennesee, 116 mile pe bicicletă și alergat un întreg maraton.


În timp ce vedeam un pacient în serviciul de terapie intensivă în acea seară, în camera vecină a fost adus de la camera de gardă un pacient nou, relativ tânăr, vădit foarte bolnav, slab, cu o față palidă, aproape cenușie, dar care păstra încă o figură distinsă. Era urmat de o doamnă cu ochi înlăcrimați. Nu vorbeau, dar puteai citi pe fețele lor că abia primiseră vești foarte proaste. Văzând acest cuplu neobișnuit și nu departe de vârsta mea, m-a copleșit un amestec de curiozitate și tristețe.

 

Garda a trecut și nu m-am mai gândit la ei, dar peste câteva zile am fost chemat să văd acest pacient. Doctorii îl diagnosticaseră cu un absces hepatic și aveau nevoie de ajutor pentru alegerea tratamentului cu antibiotice. Așa am ajuns să-l întâlnesc și să aflu povestea bolii acelui pacient, pe nume Ray. Mai târziu aveam să aflu și detalii din viața lui personală, dar în momentul în care l-am întâlnit eu, Ray era într-un moment foarte dificil al vieții. Era un bărbat la patruzeci și ceva de ani, înalt, cu părul ușor grizonat, cu o față plăcută și inteligentă. Se născuse și crescuse în sud-estul Statelor Unite, mai exact în statul Mississipi. A început prin a studia arhitectura, dar apoi s-a îndrăgostit de urbanism și a devenit proiectant al dezvoltării orașelor. După o periodă de ucenicie, Ray formase o firmă împreuna cu câțiva colegi din orașul nostru. Era într-o formă fizică bună, cu musculatura bine păstrată, avea o soție frumoasă și doi copii, doi băieți. In urmă cu peste un an, plecase cu unul din băieți la Atlanta, în week-end. Voiau să se distreze și să petreacă ceva timp împreună; Atlanta este cel mai mare oraș din sud-estul Statelor Unite, cunoscut pentru sediul muzeului și firmei Coca-Cola, loc unde poți degusta produsele companiei din întreaga lume. Tot aici este și parcul olimpic construit în amintirea Olimpiadei din 1996, un mare acvariu, Muzeul drepturilor omului, casa memoriala Martin Luther King și multe altele. Așa că aveau ce vedea… Au vizitat multe din atracțiile locale și s-au întors acasă cu povești pentru mama/soție. Viața le fusese așadar favorabilă. Până în ziua în care cerul s-a prăbușit peste ei. Mai exact, după vizita de la Atlanta, sotia lui Ray a a avut neplăcuta surpriză să constate că a devenit icteric. Au urmat analize, consulturi medicale și multe griji și frământări. Diagnosticul final a fost devastator, cancer de vezică biliară. Nu numai că aceasta formă de cancer este foarte rară, dar la vârsta lui era neobișnuită, ca să nu mai spunem că evoluase în tăcere și se extinsese la ficat.

Medicii au decis să-i facă o endoscopie prin care să se recolteze un fragment din tumoră pentru biopsie și să plaseze un stent în ductul biliar comun pentru a-l păstra patent. Introducerea stentului a fost urmată de ameliorare a bolii și de scăderea progresivă a icterului, dar nu rezolva câtuși de puțin problema esențială, cancerul. În acest sens, Ray și soția lui au cerut opinia mai multor oncologi, din Chattanooga, dar și de la cei din centrele universitare specializate în tratamentul cancerului, cele mai apropiate fiind cele de la universitatea Vanderbilt din Nashville și universitatea Emory din Atlanta. Până la urmă s-au hotărât să meargă la University of Texas „M.D.Anderson”, unul dintre cele mai renumite centre de tratament oncologic din SUA. A plecat pregătit pentru a scurtă vizită, dar a trebuit să stea internat o lună de zile, pentru că acolo a dezvoltat o infecție severă, posibil o septicemie. În timpul acelei internări, i s-au mai pus un stent duodenal și un cateter de drenaj care se întindea de la peretele abdominal până în ductele biliare intrahepatice, trecând apoi prin stentul biliar și cel duodenal. Prin această tehnică, doctorul de radiologie intervențională de la „M.D.Anderson, spera să rezolve temporar drenajul biliar și să mențină pasajul duodenal patent.

Spun „temporar" pentru că nimeni nu se aștepta ca Ray să supraviețuiască mai mult de o jumătate de an. Bolnavul s-a întors însă acasă și a început chimioterapia, constând într-o combinație de Leucovorin, Fluorouracil și Irinotecan cu care s-a reușit micșorarea metastazelor hepatice și oprirea creșterii tumorii primare.

 În pofida tuturor acestor adversități, Ray a încercat să ducă o viață normală; își însoțea baietii la meciurile de baschet și fotbal și călătorea împreună cu soția și fiii spre locurile pe care visase de mult să le vadă.

 Când l-am întâlnit la spital, cam la un an după diagnostic, era din nou în stare septică. Cauza? I se descoperise un abces hepatic. Tratamentul a constat în introducerea unui nou tub de dren pentru evacuarea abcesului și, evident, antibiotice. În cultura obținută din fluidul drenat au crescut Klebsiella și Candida albicans, pentru care l-am tratat cu Piperacilin/Tazobactam și Fluconazol.

Ray nu putea să înțeleagă și să accepte că trebuia să stea în spital când el avea de făcut atâtea lucruri, acasă și la serviciu. După câteva zile l-am lăsat să meargă acasă, dar starea lui s-a înrăutățit curând, prezentând febră mare și frisoane. S-a reinternat. S-a întâmplat să fiu din nou de gardă în week-end-ul când pacientul meu a revenit în spital. Când i-am reîntâlnit, plângeau amândoi, și el, și soția. Cred că îi răzbise un amestec de frică, de frustrare și de neadaptare la o noua și neașteptata problemă. Părea să fie prea mult pentru el.

I-am făcut imediat o tomografie, care ne-a aratat că o parte din masele tumorale hepatice crescuseră în scurtul răstimp cât fusese acasă cu câțiva centimetri, cea mai mare tumoră având peste 10 cm. Și ceea ce am apreciat inițial că sunt metastaze, deveniseră mase necrotice infectate. Un al treilea tub de drenaj a fost plasat de radiolog în masele de necroză și iar i-am recoltat culturi pe care le-am trimis la laborator. De data aceasta tabloul bacteriologic se complicase; rezultatul microbiologic ne-a arătat nu numai prezența Klebsiellei și Candidei, ci și a unui Enterococ rezistent la Vancomicina și Penicilina, ca și existența germenului Escherichia Coli. După ce am revizuit antibiogramele celor patru microorganisme și pentru că am optat să continui tratamentul împotriva anaerobilor, am prescris patru antibiotice diferite: Ceftriaxona, Daptomicina, Metronidazol și Fluconazol. Sub acest tratament lucrurile s-au liniștit în următoarele zile, dar când a sosit timpul să meargă acasă, mi-a mărturisit că peste două săptămâni aveau un concediu plănuit în Florida, la o stațiune foarte frumoasă. Florida este un stat american legendar, limitat aproape din toate direcțiile de plaje și se bucură de un climat cald în tot cursul anului. Totul fusese plătit în avans și Ray aștepta de multă vreme ocazia să se întoarcă pe plaja lui favorită. La început mi s-a părut că e prea mult pentru el; era sub tratament cu patru antibiotice și purta trei tuburi de dren, care îi dădeau și dureri. Dar încetul cu încetul totul s-a aranjat și, spre bucuria mea și a lor, vacanța a devenit realitate. E drept, Ray nu s-a putut scălda în ocean, dar copiii lui au făcut-o, iar el i-a privit mulțumit, s-a îmbăiat în soare și curând după vacanță a început să lucreze din nou.

S-a întors bronzat de la ocean, cu un aer mai liniștit și s-a dedicat muncii lui. Cum spuneam, Ray are o firmă de design urbanistic și a început să lucreză la cel puțin două proiecte, din care unul în statul Dakota de sud. Firma lui și-a gasit un sediu nou, pe strada Broad, într-o clădire veche, reamenajată. Ca în multe alte orașe americane, după ani de zile de migrare a populației spre suburbii, și în Chattanooga a apărut în ultimii 10 ani un fenomen invers, adică acele clădiri vechi din „downtown" sunt renovate pentru a fi folosite drept locuințe, magazine sau sedii de firme. Compania lui Ray este implicată intens în a face această tranziție cât mai estetic, util și ecologic.

Asistentele medicale, a căror datorie era să-l monitorizeze prin vizite la domiciliu, nu-l puteau găsi mai niciodată acasă. Când l-am întrebat de ce, Ray mi-a răspuns că nu are timp de stat în pat și că trebuie să lucreze. De fapt, mi-a mărturisit că iubește așa de mult ceea ce face, încât ar lucra și pe gratis. Pasiunea se simțea în vorbele lui când îmi povestea despre creațiile lui, despre ideile și planurile pentru dezvoltarea orașului nostru, despre noul lui atelier.  În săptămânile următoare l-am urmărit destul de frecvent și m-am bucurat să văd că starea lui se îmbunătățește. Durerile trecuseră, pacientul începuse să mănânce mai bine și câștigase câteva kilograme. Până la urmă abcesele s-au micșorat și unul din drenuri a putut fi suprimat.

La una din vizitele lui curente, am discutat despre copiii noștri și mi s-a strâns inima când mi-a spus, oarecum în treacăt, că el nu isi poate face planuri de viitor privind prezența lla absolvirea liceului copiilor lui. Le pregatise însă câte o felicitare pentru fiecare zi de naștere până la maturitate, felicitări din partea lui pe care baietii urmau să le deschidă una câte una pe măsură ce vor împlini vârsta respectivă.

 Acum am emoții pentru starea lui și mă întreb dacă va putea să reînceapă chimioterapia, dacă nu cumva va avea iar complicații infecțioase sau complicații legate de stenturi și de acel lung tub de drenaj care trebuie menținut indefinit.

Inițial, doctorii i-au dat o supraviețuire de jumătate de an, poate un an. Au trecut aproape un an și jumătate și Ray încearcă să se adapteze pe cât posibil. Continuă să trăiască sub amenințarea bolii, dar încearcă să lucreze, face proiecte noi la serviciu și a reusit să și meargă într-o delegație în Dakota de sud. Încurajat, a început să discute cu soția despre posibilitatea altor excursii.

Ca medic, am încercat satisfacția faptului de al vedea pe Ray trecând peste momente foarte grele, iar acum aștept cu emoție să văd ce va urma. Curajul bolnavului meu pare a fi răsplatit cu evoluția mai lungă și mai bună a bolii.

Mi-ar place să-l întâlnesc iar și să discut cu el mai mult, să-l ascult vorbind despre urbanism și arhitectură, despre locurile pe care le-a vizitat, despre copii, etc., dar am impresia că i-aș răpi din puținul timp rămas, pe care trebuie să-l petreacă cu ai lui. Când se plângea că îl ținem în spital prea multe zile, când părea să nu înțeleagă eforturile noastre, am încercat să mă pun în pielea lui. Ca medic, pe lângă sănătatea lui, obiectivul meu este să il ajut să petreacă cit mai mult timp fie cu familia, fie în procesul de creație. Să îndeplinească tot mai multe din ceea ce și-a propus sau a visat să realizeze.

Am vazut mulți bolnavi cu suferințe grele, nevindecabile, sau care au intrat în faze de complicații foarte severe, dar la cei mai mulți aceste lucruri s-au petrecut lent, dându-le cumva bolnavilor șansa să se obișnuiască. Peste Ray, care m-a impresionat mult prin felul în care și-a abordat boala, despre care sunt convins că știa multe și despre care nu îi plăcea să întrebe, prezentul s-a năpustit brutal și nedrept, ca un cer neprietenos de furtună care se prăbușește peste oameni. Stricând totul.


------------------------------------
*Dr. Paul Cornea este originar din Brașov. A absolvit Facultatea de medicina la Universitatea Iuliu Hatieganu din Cluj, în 1995, apoi a emigrat în Statele Unite ale Americii. A făcut rezidențiatul în medicina interna in Wilkes-Barre, statul Pennsylvania. Ulterior s-a specializat în Boli infecțioase la University of Oklahoma Medical Center. Practică medicina ca specialist de Boli infecțioase în Chattanooga, statul Tennessee, SUA, din 2003.

Poeta lunii: Elena Vlădăreanu

România. fin de siècle

cunosc în sfîrşit ticăloşia oamenilor blînzi

cunosc aceşti oameni cu mîini umede şi

rotunde, gata să mîngîie pe fiecare
sînt zile în care

oricare dintre noi

poate fi inconsecvent şi meschin.

hotărîrea de a nu muri

de a rezista

am luat-o şi noi

copiii mizeriei

vinovaţi de a ne fi născut

între două secole

între o coadă la carne

şi una la ouă

de crăciun nouă ni s-au arătat

oameni făcuţi zob în direct

am crescut în burta cîinelui

care în noaptea aia

s-a îndopat cu creier proaspăt

astăzi aflăm că oameni

în care am crezut

au mers de bunăvoie

şi şi-au dat prietenii pe mîna securităţii

trădarea vrea să devină modelul nostru

ne dă lecţii de bună purtare:

nu faceţi sex nu vă drogaţi

nu scrieţi cuvinte porcoase

fiţi metafizici

nu vă sinucideţi

nu vă ucideţi părinţii
aşteptăm cuminţi

ca viaţa noastră

să ia drumul hîrtiei
*

prezentul tău este asemenea dunării

viitorul tău asemenea rinului

două braţe întinse

două braţe gemene

unul înnegrit de înţepături

celălalt cu pielea făcută franjuri
ariditatea începutului de secol

cînd nici iarba nu mai e ce-a fost

nu mai creşte

pe fundul bălţilor de sînge

sau pe locul unde s-au sfărîmat

dinţi şi coaste şi cranii

iată românia mea:

viitorul ei a început

odată cu ultimele

mari morţi ale sale.

cine moare astăzi?

poetul.


cine e ucis astăzi?

copilul.
istorie recentă


aşa stau lucrurile:

mama nu va pleca niciodată

din românia

tata nu va pleca niciodată

din românia

dacă mori nu vei mai pleca niciodată

din românia
şampoanele pe care le adun

din băile hotelurilor tale, europa

au toate acelaşi parfum

ca apa de colonie mărgăritar

cumpărată din tutungerii

nu înţelegi că lucrurile nu-s chiar atît de diferite acolo unde

tu nu vei mai ajunge?
*

istoria e o bucată de zid

într-un oraş din centrul europei

istoria e un colţ într-o fotografie


în fiecare aurolac jerpelit

e ceva din mine

în fiecare cîine flămînd şi hăituit

e ceva din mine

în bărbaţii beţi şi plini de vomă

în bravii bărbaţi ai poporului nostru

mirosind cu toţii a urină, putreziciune şi teamă

sînt eu şi numele meu

e românia.
avuţia mea: cîteva sute de cărţi

un lighean roşu de plastic

un fier de călcat uzat

un aparat de radio

un serviciu de ceai

de culoarea pămîntului

un suflet orgolios şi necruţător

o piele afurisită

un dumnezeu plictisit

o dorinţă ca o vină de moarte


tu plimbi pe străzile unui

oraş din centrul europei

laşitatea şi lipsa mea de speranţă


prima scrisoare către nikos

o să fiu cuminte nu o să-mi mai tai

unghiile din carne nu o să mă mai scarpin pînă la sînge

o să-mi prind colţurile

buzelor în ace de siguranţă să fiu sigură

că aşa o să zîmbesc tot timpul – pot să fiu şi eu frumoasă

(aveţi dreptate, asta nu e poezie

dar de ce nu scriu pulă în loc de sex

chiar nu vă mai priveşte)
ieri am scris timp de două ore

despre gramatica structurală

gîndindu-mă doar la structura acestei boli

pe care o port şi eu în însemnele trupului încă tînăr

în fiecare femeie văd chipul tău, mamă!

de ce îmi aminteşti atît de des că o să mori?

ştiu că o să mori, mamă, că o să muriţi cu toate

dă-mi şi mie un pumn de cireşe

a venit vara sînii voştri frumoşi or să se

îngălbenească or să putrezească de vii

or să se umple de viermi atunci o să înţeleg

poate structura acestei boli

pe care mi-e atît de teamă să o numesc

(nici n-o s-o numesc)

de ce plîngi, mamă?

priveşte-mă cum scuip sîmburi

în luciul acestor cranii

care freamătă la picioarele noastre

astăzi sîntem puternice, mamă

sîntem femei pînă în vîrful unghiilor!




a doua scrisoare către nikos

pune mîna pipăie simţi zidul?

aici nu ne vede nimeni

aici sîntem în siguranţă

cu noi e un zid mare şi gros

am putea să ne mîngîiem, săruta, tăia

sexele dar asta deja nu mai are

nici o importanţă

frămîntăm şi noi cu picioarele

chirpicii din maţe de bou participăm

la ridicarea istoriei noastre naţionale / zonale

răceala zilei o alungăm prin umezeala sîngelui


eram la nuntă

eram fericiţi

oamenii au tras cu arma

de bucurie nu au făcut

nimic rău atunci au căzut

bombele atunci am rămas

fără braţe eu nu o să pun

niciodată mîna pe armă

copiii ascultă noaptea

cîntece de război

o istorie străbătută de la un capăt la altul de ţipete
te-am căutat printre ruinele

oraşului îmbrăcată ca o afgană

am întîlnit copiii orbi

purtînd cu ei

craniul regelui abia ucis

fluturînd în ţepuşă

de ce vrei să ştii mai multe

despre această femeie

iluziile nu au trup şi nici suflet

ţara mea? aici niciodată nu a curs lapte şi miere

nici nu o să curgă vreodată

a treia scrisoare către nikos

te aştept în patria mea

te voi lua de mînă şi îţi voi arăta

oamenii bucurîndu-se de promoţiile

de la mcdonald's şi de la mini prix

mă simt în capitala mea ca într-o roabă

cineva mă tot trage într-o parte şi-n alta

ce aveţi cu mine?


deschideţi larg ferestrele

să se audă edith piaf în tot bucureştiul

cum trăiesc eu ma vie en rose

puis, c'est la mort...


scriem bine. stilul nostru e caustic

articolele noastre sînt traduse în engleză

şi circulă prin america

la ce bun? aici acasă nimic

nu s-a schimbat acelaşi vis

cu o înmormîntare fără sfîrşit

şi uriaşe feţe de masă negre

uriaşe păsări negre. nouă ne e frică

de păsări nouă ne e teamă de păsări

cuţitul nu era ascuţit. găina

se zbătea sub piciorul meu

cînd, în sfîrşit, am rămas

cu capul în mînă. mi s-a

făcut rău. şi sîngele sărea

în toate părţile. cămaşa mea

era albă nouă n-o mai

îmbrăcasem niciodată pînă atunci
în dimineaţa cînd a murit mamaia

m-am masturbat pînă cînd dintre picioarele mele

a ţîşnit sîngele. fierbinte şi negru

sexul meu se zbătea ca o găină tăiată

mama strînsese prin casă

începeau să vină vecinii

tataia stătea pe un scaun cu mîinile pe genunchi

şi parcă nu era el.

la adventişti nu se cade să plîngi

cînd moare cineva. că „aşa a vrut dumnezeu"

mai bine se cîntă. mai bine se predică despre frumuseţea

lumii de dincolo. despre a doua moarte care ne va

strînge pe toţi la dreapta tatălui. toţi sîntem fraţi şi surori

ne rugăm împreună şi dumnezeu coboară între noi „pace domnului"

mamaia era în sicriu acoperită cu o pînză albă

era iulie cald şi muşte. nu voiam

să miroasă. dacă nu e pus cînd

trebuie formolul strică mortul.




Pamfletul lunii: Clasa politică, dicţionar de sinonime - de Andrei Pleşu
Ziarul Adevărul 26 septembrie 2016
Evident, clasa noastră politică e alcătuită din tot soiul de oameni. Nu e cazul să generalizăm. Unii sînt de un fel, alţii de alt fel. (Dacă mă întrebaţi, la noi predomină cei de un... anumit fel). Că lucrurile nu merg grozav în ţărişoară – şi asta nu de azi de ieri – e de acord toată lumea.

Ar fi, desigur, excesiv să spunem că toţi politicienii sînt de vină. De vină sînt numai aceia care pot fi desemnaţi printr-unul sau mai multe dintre cvasi-sinonimele următoare, oferite generos (şi pe bază de îndelungă experienţă) de minunata limbă română: derbedei, haimanale, golani, lichele, lepre, puşlamale, secături, mitocani, lepădături, netrebnici, scîrnăvii, javre, jigodii, ţoape, caraghioşi, pezevenghi, cutre, pungaşi, pramatii, otrepe, escroci, netoţi, nătîngi, neghiobi, nătărări, nerozi, gură-cască, fluieră-vînt, tîrîie-brîu, prostălăi, tonţi, tăntălăi, găinari, nemernici, ticăloşi, hoţomani, potlogari, canalii, şarlatani, ciorditori, manglitori, borfaşi, pişicheri, tîmpi, şmecheri etc. etc. etc. Multe dintre cuvintele de mai sus sînt de origine turcă.



Dar nu turcii sînt vinovaţi de larga lor răspîndire pe scena noastră politică. E vorba, mai curînd, de înclinaţia masochistă a unui electorat „blînd, ospitalier, plin de dor şi jale”. „Asta-i situaţia!”. „N-o fi dracul chiar atît de negru!” „N-ai ce-i face!” – iată lozincile tradiţionale ale moralei politice de pe la noi. În (altă?) ordine de idei, e sublim modul în care aleşii noştri ajung să se identifice cu faimoase modele ale literaturii autohtone. Nae Girimea devine şef de partid, dar, fire complexă, împrumută şi cîte ceva din vorbăria incultă a lui Farfuridi sau din ipocrizia lui Tipătescu. Coana Joiţica ajunge şefă la liberali. Îndărătul şefilor, e plin de slugi fidele, de consanguini ai lui Ghiţă Pristanda şi ai lui Brînzovenescu. Agamiţă Dandanache conduce Senatul, Jupîn Dumitrache ia Internele, Ipingescu se face analist politic. Trahanache e „bun organizator” de campanii electorale, Caţavencu ia la rînd, sincer şi devotat, toate partidele, ofiţerii de „itindenţă” şi „tiştii de vardişti” ajung lideri de încredere şi salvează patria de duşmani. Din umbră, controlează lucrurile şi stîrneşte panică cîte un „nenea Iancu” (de la Ploieşti sau de aiurea). Mai toată lumea îşi ia doctoratul (după modelul „doftorului de bătături” din Italia, invocat de „Catindatul” specialist în „magnetism” şi „tachinărie”). Printre „comentatorii politici”, avem şi modelul Crăcănel („cu dinţii, cu dinţii-am să-l rup!”), dar şi pe acela al Efimiţei („Cum le spui dumneata bobocule, mai rar cineva!”). Conu`Leonida e hermeneutul expert al tuturor intrigilor, „maestrul” suveran al presei române. Nu lipsesc o sumedenie de şarmante şi gălăgioase „dame”: Miţa Baston, Didina Mazu, Veta, Ziţa, toate cu „naturelul simţitor”, dar gata de luptă. Asistăm şi la „trădări” catastrofale, şi la cîte un primar „încurcat în trataţie de amor” şi la crize de furie à la Pampon. Meseria de politician e mai primejdioasă - cum a observat de curînd un fost ministru, fost liberal, fost intelectual fin - decît aceea a unui războinic din linia întîi! „Viaţa, onorul nesigure. Nu mai putem merge cafiné!” Unde mai pui că mai tot timpul „procoror lipseşte oraş”, iar cînd vine persecută numai oameni cinstiţi, gata să se sacrifice pentru ţară. Unii preferă costumele turceşti, de carnaval. Alţii aspiră la „haine nemţeşti”. Europa? „Să-şi vadă de treburile ei!” „Avem şi noi faliţii noştri!” „Pe-aici nu se trece!” Nici nu se prea vine! Mai mult se pleacă! În rest, avem femei-bărbate, bărbaţi imberbi, beizadele, naşi, fini, lume, lume, lume… Spectacolul oferit zi de zi publicului ambetat seamănă grozav cu divertismentele de la „Iunion” („comediile lui Ionescu”). Uneori, totuşi, atmosfera generală aduce mai curînd a „Năpasta”…


Yüklə 223,07 Kb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə