Cei patruzeci şi cinci



Yüklə 2,96 Mb.
səhifə1/37
tarix05.09.2018
ölçüsü2,96 Mb.
#77315
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   37

Alexandre Dumas


Cei patruzeci şi cinci


vol.2

XLIV


CUM A AJUNS CHICOT SĂ-L BINECUVÂNTEZE PE REGELE

LUDOVIC AL XI-LEA PENTRU CĂ NĂSCOCISE POŞTA CU CAI

ŞI CUM S-A HOTĂRÂT SĂ SE FOLOSEASCĂ DE ACEASTĂ

NĂSCOCIRE


Chicot, la care, cu permisiunea cititorilor noştri, ne vom îngădui să ne întoarcem, Chicot, aşadar, după în­semnata descoperire pe care o făcuse dezlegând băierile măştii domnului de Mayenne, nu mai avea nici un mo­ment de pierdut dacă voia să scape cât mai degrabă de urmările pe care ar fi putut să le aibă această întâmplare.

Era de la sine înţeles că, de aici înainte, între duce şi el avea să se dea o luptă pe viaţă şi pe moarte. Rănit mult mai puţin dureros în făptura sa de carne decât în amorul său propriu, Mayenne, care, după ce fusese lovit cândva cu teaca spadei, mai primise deunăzi o lovitură şi cu tăişul, Mayenne, zic, în vecii vecilor nu l-ar mai fi iertat.

— Haide, haide! îşi spuse viteazul gascon, îndemnându-şi calul la drum cu tot mai multă râvnă spre Beaugency – acum ori niciodată am prilejul să cheltuiesc cu caii de poştă suma de bani încropită de cele trei strălucite figuri care se numesc Henric de Valois, dom Modeste Gorenflot şi Sébastien Chicot.

Priceput cum era să mimeze cu iscusinţă nu numai orice sentiment, dar şi orice stare socială, Chicot îşi însuşi pe loc ifosele unui mare senior, aşa cum mai înainte, în împrejurări mai puţin îndoielnice, îşi ticluise de minune mutra unui burghez cumsecade. Aşa încât nici un prinţ de pe faţa pământului nu va fi avut parte să fie slujit cu atâta osârdie ca jupân Chicot, când, după ce vându gonaciul lui Ernauton, stătu la taifas un sfert de oră cu căpitanul de poştă.

În clipa în care se văzu în şa, Chicot îşi puse în gând cu tot dinadinsul să nu se mai oprească decât atunci când va socoti că se află în siguranţă: o porni deci la galop, gonind cât de repede îi îngăduiră poştalionii, pe care-i schimbă mereu la fiecare din cele treizeci de popasuri. El, în schimb, părea făcut din oţel, căci, după şaizeci de leghe străbătute în douăzeci şi patru de ore, nu dădea nici cel mai mic semn de oboseală.

Când, mulţumită acestei goane turbate, reuşi să ajungă, după o călătorie de trei zile, la Bordeaux, Chicot se gândi că-i era îngăduit, în fine, să-şi mai tragă sufletul.

În timp ce calul te poartă ca vântul, ai tot răgazul să chibzuieşti; ba chiar nici nu-ţi rămâne altceva de făcut

Chicot chibzui deci pe îndelete.

Misiunea sa, care, pe măsură ce se apropia de ţelul că­lătoriei, se dovedea din ce în ce mai serioasă, misiunea sa i se înfăţişa acum în cu totul altă lumină, deşi n-am putut arăta desluşit în ce fel de lumină i se înfăţişa.

Ce neam de om putea să fie oare Henric, ipochimenul acesta ciudat, despre care unii spuneau c-ar fi un nătărău, alţii un mişel, iar alţii un apostat de duzină?

Chicot avea însă cu totul alte păreri decât ceilalţi oa­meni. De când se statornicise la Navara, firea lui Henric, întocmai ca pielea cameleonului, ce are însuşirea de a răsfrânge culoarea obiectului pe care se află, firea lui Henric, cum spuneam, din clipa când acesta pusese piciorul pe pământul de baştină, suferise unele mici schimbări.

Fapt este că Henric ştiuse să se ferească, punând o dis­tanţă destul de mare între gheara regală şi această piele atât de preţioasă, pe care o cruţase de orice zgârieturi cu atâta iscusinţă, încât avea tot dreptul să nu se mai teamă că ar putea să păţească ceva.

Politica sa externă rămăsese totuşi aceeaşi; căuta să treacă neobservat în zarva generală, atenuând în preajma lui, o dată cu propria sa strălucire, strălucirea unor nume vestite care, spre mirarea lumii franceze, îşi revărsau lu­mina asupra palidelor culori ale Navarei. Ca şi la Paris, făcea o curte înfocată soţiei sale, a cărei influenţă, la două sute de leghe de Paris, nu părea totuşi să mai poată fi de vreun folos. Într-un cuvânt, trăia de pe o zi pe alta, bucurându-se de viaţă.

Pentru fiinţele de rând era un motiv de hiperbolice ironii.

Pentru Chicot era un subiect de adâncă meditaţie.

Chicot, oricât de puţin ar fi dat această impresie, avea darul înnăscut de a şti să citească în sufletul celorlalţi, desluşind fondul ascuns sub aparenţe. Pentru Chicot, Henric de Navara, chiar dacă nu era încă o taină pe deplin desluşită, era în orice caz o taină.

A şti că Henric de Navara era o taină şi nicidecum un fapt lămurit însemna, oricum, foarte mult. Chicot se do­vedea a fi deci mai savant decât toată lumea, ştiind, aidoma bătrânului înţelept din Grecia de odinioară, că nu ştie nimic, într-o împrejurare în care oricine ar fi păşit cu frun­tea sus, cu limba slobodă şi cu inima deschisă, Chicot îşi dădea seama că trebuie să meargă cu inima strânsă, cu vorba meşteşugită şi sulemenit la faţă ca un actor.

Gândul că trebuie neapărat să se prefacă era, în pri­mul rând, rodul isteţimii cu care fusese înzestrat din năs­care, iar în al doilea rând fusese iscat de priveliştea locu­rilor pe care le străbătea.

De îndată ce păşi în cuprinsul micului principat al Navarei, ţară a cărei sărăcie era proverbială în Franţa, spre marea lui nedumerire, Chicot nu mai avu parte să vadă întipărite, pe fiecare chip omenesc, pe fiecare casă, pe fie­care piatră, urmele mizeriei crâncene ce măcina cele mai frumoase provincii ale minunatei Franţe, dintre hotarele căreia tocmai ieşise.

Tăietorul de lemne care trecea, odihnindu-şi braţul pe jugul dobitocului drag; fetişcana cu fustă scurtă şi mer­sul sprinten care purta pe creştetul capului urciorul cu apă, aidoma coeforelor din antichitate; moşneagul care îngâna un cântec din tinereţea lui, clătinând capul nins de vreme; păsărica răsfăţată de toată familia ce piuia în co­livia ei, ciugulind din găvănoşelul plin cu grăunţe; copilul ars de soare, cu braţe şi picioare subţiri, dar pline de neastâmpăr, care se juca pe un maldăr de pănuşe de porumb, totul îi vorbea lui Chicot o limbă vie, limpede, desluşită, totul îi striga la fiecare pas pe care-l făcea: "Ia uite ce fericiţi trăim aici !"

Uneori, auzind scârţâitul unor roţi pe făgaşurile adâncite în pământ, Chicot îngheţa de spaimă. Îşi aducea aminte de artileria grea ce desfunda drumurile Franţei. Dar la cotitură îi ieşea înainte căruţa vreunui podgorean ce venea de la culesul viei, cu căzile pline cu struguri şi cu o droaie de copii rumeni la faţă. Când căsca ochii zărind de departe ţeava unei archebuze ce răsărea din spatele unui hăţiş de smochini sau de curpeni de viţă, Chicot se gândea la cele trei capcane din care scăpase ca prin urechile acului, ca până la urmă să iasă la iveală un vânător urmat de copoii lui, care străbătea câmpia împânzită de iepuri pentru a ajunge la poalele muntelui unde forfoteau ieruncile şi gotcanii.

Deşi era spre sfârşitul toamnei şi, la plecare, Chicot lă­sase Parisul învăluit în ceaţă şi acoperit de brumă, vre­mea era senină şi caldă. Copacii falnici, care nu-şi lepădaseră încă frunzele, căci în ţinuturile de miazăzi arborii nu rămân niciodată cu desăvârşire despuiaţi, copacii falnici, zic, revărsau din înaltul bolţilor ruginii o umbră albăstrie peste pământul cretos. Zările limpezi şi delicat conturate, în culori ce se stingeau treptat topindu-se unele într-altele, scânteiau în bătaia soarelui, smălţate de sate cu căsuţe albe.

Ţăranul din Béarn, cu bereta trasă pe o ureche, păş­tea în imaşuri, şfichiuind cu nuiaua caii aceia mărunţi, de trei scuzi bucata, care saltă neobosiţi pe picioarele lor de oţel, fac dintr-o întinsoare câte douăzeci de leghe şl, fără să fie vreodată ţesălaţi sau acoperiţi cu pătura să nu răcească, se scutură în clipa când ajung la capătul drumului şi se duc să pască cea dintâi tufă de mărăcini ce le iese îna­inte, unicul lor tain de nutreţ cu care îşi potolesc pe deplin foamea.

"Să-mi sară ochii – îşi spuse Chicot – dacă am vă­zut vreodată atâta belşug în Gasconia! Bearnezul trăieşte, zău aşa, ca-n rai! De vreme ce este fericit, are tot drep­tul să creadă, aşa cum spune fratele său, regele Franţei, că este şi... bun; ceea ce poate că el n-o să mărturisească. Într-adevăr, deşi tălmăcită în latineşte, scrisoarea asta tot îmi stă ca o piatră pe inimă; parcă aş zice c-ar fi mai bine s-o tălmăcesc în greceşte. Dar n-are a face, n-am auzit niciodată spunându-se, după câte mi-aduc aminte, că micu­ţul Henric, cum îi spunea frate-său Carol al IX-lea, ar şti latineşte. Am să-i fac din tălmăcirea mea latinească o tăl­măcire franceză expurgata, cum se zice la Sorbona."

Şi în timp ce vorbea astfel cu sine însuşi în şoaptă, Chicot întreba pe unul şi pe altul cu glas tare unde se afla regele.

Regele era la Nérac. La început se crezuse că ar fi la Pau, drept care solul nostru îşi urmase drumul spre Mont-de-Marsan. Până să ajungă acolo, topografia curţii fusese modificată, aşa că Chicot o apucase la stânga ca să iasă în drumul spre Nérac, pe care-l găsi înţesat de lumea ce se în­torcea de la târgul din Condom.

Avu astfel prilejul să afle – căci, dacă vă mai amin­tiţi, Chicot se dovedea cât se poate de prudent când era vorba să răspundă la o întrebare, dar, în schimb, se pri­cepea de minune să descoasă oamenii – avu prilejul să afle, precum ziceam, că regele Navarei îşi petrecea în chipul cel mai plăcut viaţa, schimbând necontenit iubitele, fără să-şi îngăduie o clipă de răgaz.

Tot bătând drumurile, Chicot avusese norocul să întâlnească un tânăr preot catolic, un negustor de oi şi un ofi­ţer, care duceau casă bună împreună de la Mont-de-Marsan şi se aşezau la taclale, trăgând şi câte un pui de chef ori de câte ori făceau vreun popas.

Cei trei tovarăşi de drum i se părură că întruchipează în chipul cel mai strălucit, datorită acestei însoţiri cu totul întâmplătoare, lumea luminată, negustorimea şi armata Na­varei. Clericul îi recită sonetele ticluite pe seama legătu­rilor amoroase ale monarhului cu frumoasa Fosseuse, fiica lui René de Montmorency, baron de Fosseux.

— Staţi puţin, staţi puţin – spuse Chicot – să ne în­ţelegem: toată lumea e convinsă la Paris că maiestatea sa regele Navarei este îndrăgostit lulea de domnişoara Le Rebours.

— O! exclamă ofiţerul. Asta era la Pau.

— Da, da – întări preotul – la Pau.

— Aşa? La Pau va să zică?! se miră negustorul, care, fiind doar un burghez de rând, părea să ştie mult mai pu­ţine lucruri decât ceilalţi trei.

— Cum adică? întrebă Chicot. Regele are câte o iubită în fiecare oraş?

— Se prea poate – răspunse ofiţerul – căci, după câte ştiu, pe vremea când eram în garnizoană la Castelnaudary, era iubitul domnişoarei Dayelle.

— Un moment te rog – îi tăie vorba Chicot. Domnişoarei Dayelle, o grecoaică?

— Întocmai – încuviinţă preotul – din Cipru.

— S-avem iertare – interveni negustorul, încântat că-şi poate spune şi el cuvântul. Vedeţi că eu, ca să zic aşa, sunt din Agen.

— Ei, şi?

— Şi pot să vă spun că regele a cunoscut-o pe domni­şoara de Tignonville la Agen.

— Sfinte Sisoe! se minună Chicot. Ce inimă focoasă! Dar fiindcă veni vorba de domnişoara Dayelle, i-am cu­noscut familia...

— Domnişoara Dayelle era geloasă şi-l ameninţa me­reu; avea un pumnal mic şi drăguţ, încovoiat la vârf, pe care-l ţinea tot timpul pe măsuţa ei de lucru, până ce, în­tr-o bună zi, regele a plecat şi a luat cu el şi pumnalul, zicând că nu vrea să i se întâmple vreo nenorocire urma­şului său.

— Aşa că, în momentul de faţă, maiestatea sa e cre­dincios domnişoarei Le Rebours? întrebă Chicot.

— Da' de unde, da' de unde – tăgădui preotul. S-au certat: domnişoara Le Rebours era fata unui preşedinte de tribunal şi, ca atare, cunoştea prea bine procedura. Şi a pledat cu atâta râvnă împotriva reginei, sub înrâurirea vorbelor viclene ale reginei mame, încât biata fată a că­zut bolnavă la pat. Atunci regina Margot, care nu este proastă, a căutat să se folosească de prilej şi l-a înduplecat pe rege să părăsească Pau pentru Nérac, şi în felul acesta iubirea lor s-a destrămat.

— Atunci – întrebă Chicot – noua pasiune a maies­tăţii sale este La Fosseuse?

— O, Doamne iartă-mă, da! Mai cu seamă că este şi însărcinată; e o adevărată nebunie.

— Şi ce zice regina?

— Regina?! se miră ofiţerul.

— Da, regina.

— Regina aşterne toate suferinţele sale la picioarele crucifixului – răspunse preotul.

— De altfel – adăugă ofiţerul – regina habar n-are de nimic.

— Ei, asta e! spuse Chicot. Nu-mi vine să cred.

— Şi de ce nu? întrebă ofiţerul.

— Pentru că Nérac nu este un oraş chiar atât de mare, ca să nu se vadă totul ca prin sticlă.

— A, în privinţa asta, domnule – îl linişti ofiţerul – trebuie să ştiţi că avem aici un parc, iar în parcul acesta nişte alei lungi de peste trei mii de paşi, sădite toate cu chiparoşi, cu platani şi cu sicomori de toată frumuseţea; umbra este atât de deasă, că nu se poate vedea la zece paşi în toiul zilei. Gândiţi-vă numai cum trebuie să fie noaptea.

— Şi pe urmă, regina nu are vreme de aşa ceva, dom­nule – adăugă clericul.

— Ei, aş! Cum să nu aibă vreme?

— Foarte bine.

Şi ce face, dacă mi-e îngăduit să întreb?

— Tot timpul, domnule, e cu gândul la Dumnezeu – răspunse preotul cu ifos.

— La Dumnezeu! exclamă Chicot.

— Şi de ce nu?

— Aşa! Regina e chiar atât de credincioasă?

— Foarte credincioasă.

— Îmi închipui totuşi că nu se slujeşte liturghia la palat?

— Şi foarte rău faci că-ţi închipui aşa ceva, domnule. Cum să nu se slujească liturghia? Dar ce credeţi, că suntem păgâni? Aflaţi atunci, domnule, că, dacă regele se duce la predică împreună cu gentilomii săi, regina ţine să asculte liturghia în capela sa personală.

— Regina?

— Da, da.

— Regina Margareta?

— Regina Margareta; şi cea mai bună dovadă este că eu, un biet preot nevrednic, am primit doi scuzi pentru că am slujit de două ori în această capelă; mai mult chiar, am ţinut şi o predică de toată frumuseţea pe tema: "Dum­nezeu a despărţit grâul curat de neghină". E drept că Evanghelia spune: "Dumnezeu va despărţi", dar am so­cotit că, de vreme ce a trecut atâta timp de când a fost scrisă Evanghelia, lucrul acesta probabil s-a şi întâmplat.

— Monarhul ştie cumva de predica asta?

— A şi ascultat-o.

— Şi nu s-a supărat?

— Dimpotrivă, a fost cât se poate de încântat.

— Zău dacă mai ştiu ce să cred! răspunse Chicot.

— Se cuvine totuşi să adaug – interveni ofiţerul – că lumea pe aici mai are şi alte treburi decât să stea s-asculte predici şi liturghii; la castel, bunăoară, au loc ospeţe îm­belşugate, ca să nu mai vorbesc de plimbări; aş zice chiar că nicăieri în Franţa mustăţile nu sunt atât de mult plim­bate ca pe aleile din Nérac.

Chicot reuşise astfel să culeagă mult mai multe infor­maţii decât i-ar fi trebuit ca să urzească un plan.

O cunoştea pe Margareta de pe vremea când avea curtea ei la Paris şi ştia, de altfel, că, dacă se dovedea lipsită de perspicacitate în dragoste, asta se întâmpla numai atunci când avea un motiv oarecare să se lege singură la ochi.

"Buclucul dracului! se zbârli el. Aleile astea de chipa­roşi şi cei trei mii de paşi învăluiţi în umbră îmi tot umblă prin cap de m-au ameţit, zău aşa! Să vin tocmai de la Paris la Nérac ca să le spun adevărul în faţa unor oameni care au nişte alei de câte trei mii de paşi şi o umbră atât de deasă, încât nevestele nu reuşesc să-şi vadă bărbaţii plimbându-se cu ibovnicele lor! Păcatele mele! Au să mă rupă în bucăţi ca să mă-nveţe minte să nu mai tulbur nişte plimbări atât de plăcute. Spre norocul meu însă, cunosc filozofia regelui şi-mi pun toată nădejdea în ea. De altmin­teri, se cheamă oricum că sunt ambasador şi deci nimeni nu se poate atinge de viaţa mea. Să mergem, aşadar!"

Şi Chicot îşi mână din nou calul la drum.

Intră în Nérac pe înserat, chiar la ora când aveau loc plimbările care dădeau atâta de gândit regelui Franţei ca şi ambasadorului său.

De altfel, Chicot avu prilejul să se convingă de simpli­tatea moravurilor regale, după felul cum fu primit în audienţă.

Un simplu fecior de casă îi deschise uşile unui salon rustic, jur împrejur smălţat cu flori; deasupra salonului se aflau anticamera regelui şi camera în care îi plăcea să şadă în timpul zilei şi unde se desfăşurau de obicei audien­ţele, pe care monarhul le acorda cu foarte mare generozi­tate, ca şi când pentru el ar fi fost floare la ureche.

De câte ori se înfăţişa câte cineva spre a fi primit, un ofiţer sau chiar vreun paj, câteodată, se repezea să-i dea de ştire. Ofiţerul sau pajul porneau în căutarea monarhu­lui şi nu se lăsau până nu-l descopereau în cele din urmă, oriunde s-ar fi aflat. Regele sosea îndată ce era înştiinţat, ca să-l primească pe solicitator.

Chicot fu adânc impresionat de această lipsă de etichetă atât de îmbietoare. Îşi dădu cu socoteala că suveranul tre­buie să fie un om bun şi un suflet nevinovat, îndrăgostit până peste urechi.

Cu atât mai mult se încredinţă de lucrul acesta când îl zări, în capătul unei alei şerpuitoare, mărginite de leandri înfloriţi, cu o tocă ponosită pe cap, cu o vestă cu mâneci bufante de culoarea frunzelor tomnatice şi cu nişte cizme cenuşii în picioare, pe regele Navarei, care se îndrepta spre el plin de voioşie, ţinând un bilbochet în mână.

Henric avea fruntea senină, ca şi când grijile s-ar fi pă­zit să i-o atingă cu aripa lor, o fluturare de zâmbet pe buze şi privirea strălucitoare de sănătate şi nepăsare. În treacăt, regele smulgea cu mâna stângă câte o floare din leandrii de pe margine.

— Cine vrea să-mi vorbească? îl întrebă pe paj.

— Sire, răspunse copilandrul – un om care pare ju­mătate gentilom, jumătate militar.

Auzind ultimele cuvinte, Chicot se apropie cu sfială.

— Eu sunt, sire – rosti el.

— Nu mă-nnebuni! exclamă regele, ridicând braţele la cer. Domnul Chicot în Navara, domnul Chicot aici, la noi! Pe toţi dracii! Bine-ai venit, iubite domnule Chicot!

— Cu plecăciune, sire!

— Slavă Domnului, trăieşti.

— Cel puţin aşa sper, iubite sire – răspunse Chicot, într-al şaptelea cer.

— Ba nu, zău! spuse Henric. Trebuie să ciocnim îm­preună un păhărel de vin de Limoux, să vedem ce părere ai. Nici nu ştii ce bine îmi pare, domnule Chicot! Stai aici.

Şi-i arătă o bancă de gazon.

— Ferească Sfântul, sire! protestă Chicot.

— Pot eu să te las să stai în picioare, când ai făcut două sute de leghe ca să vii să mă vezi? Nici să nu te gândeşti, domnule Chicot! Stai jos, stai jos! Nu poţi schimba o vorbă pe îndelete decât aşezat.

— Dar bine, sire, ce facem cu respectul?

— Respect la noi, în Navara? Eşti nebun, sărmane Chicot! Cine se sinchiseşte de aşa ceva?

— Nu, sire, nu sunt nebun – răspunse Chicot – sunt ambasador.

O cută uşoară brăzdă fruntea senină a monarhului, pen­tru a se şterge însă numaidecât, atât de repede, încât, oricât era de ager ochiul lui Chicot, nu reuşi să desluşească nici cea mai mică urmă.

— Ambasador?! spuse Henric cu o uimire căreia căută să-i dea un aer de naivitate. Ambasadorul cui?

— Ambasadorul regelui Henric al III-lea. Vin de la Paris, sire, de la Luvru.

— Aşa! Atunci se schimbă socoteala – zise regele şi se ridică suspinând de pe banca de gazon. Du-te, copile, lasă-ne singuri. Şi adu nişte vin în camera mea, la etaj; adică nu, în biroul meu. Vino cu mine, Chicot, să-ţi arăt drumul.

Chicot porni în urma regelui Navarei. Henric părea ceva mai grăbit acum decât în clipa când îl văzuse venind pe aleea de leandri.

"Ce nenorocire – îşi spuse în gând Chicot – să vin aici să tulbur tihna unui biet om cumsecade, care trăieşte liniştit fără să aibă habar de nimic! Ce să-i faci? Asta o să-l ajute să devină filozof!"

XLV

CUM A GHICIT REGELE NAVAREI CĂ TURENNIUS



ÎNSEAMNĂ TURENNE ŞI MARGOTA MARGOT
Camera de lucru a regelui Navarei nu era prea făloasă, se înţelege de la sine. Maiestatea sa, suveranul din Béarn, nu înota în bănet şi nu-şi îngăduia să risipească în chip ne­săbuit ce brumă de avere îi rămăsese. Împreună cu dormitorul de gală, camera de lucru ocupa toată aripa dreaptă a castelului; un coridor, mărginit de o parte de anticameră sau de camera gărzilor, iar de cealaltă, de odaia de culcare, ducea spre birou.

Această cameră spaţioasă şi destul de frumos mobilată, dar fără nici un fel de fast împărătesc, avea o privelişte largă asupra unor pajişti încântătoare ce se întindeau pe malul râului.

Copaci înalţi, sălcii şi platani ascundeau şerpuirile apei, lăsând totuşi ochiul să fie orbit de lumină pe alocuri unde râul, ieşind din frunzişuri, aidoma unui zeu mitologic, se răsfăţa scânteindu-şi în bătaia soarelui solzii de aur sau, la miezul nopţii, sub razele lunii, faldurile sale de argint.

Ferestrele se deschideau, într-o parte asupra acestei privelişti fermecate, zăgăzuite în zare de un lanţ de coline, dogorite de soare în timpul zilei, dar care, pe înserat, tiveau poalele cerului cu nişte nuanţe liliachii minunat de limpezi, iar în partea cealaltă, spre curtea castelului. Primind ast­fel lumina dinspre răsărit, ca şi dinspre apus, prin două rânduri de ferestre aşezate faţă-n faţă, învăpăiată într-o parte, iar în cealaltă albăstrie, încăperea avea într-adevăr o înfăţişare măreaţă atunci când găzduia cu aceeaşi bună­voinţă primele raze ale soarelui sau boarea azurie, cu lu­ciri de sidef, a răsăritului de lună.

Chicot însă, la drept vorbind, era mult mai puţin inte­resat de frumuseţile naturii, decât de felul cum era în­tocmită încăperea în care şedea de obicei Henric. În fie­care mobilă, iscusitul ambasador căuta parcă să descifreze o literă, cu atât mai multă luare-aminte, cu cât, aşezate unele lângă altele, literele acestea trebuiau să-i dea cheia enigmei pe care se străduia de atâta vreme, şi mai cu ose­bire în timpul călătoriei sale, s-o dezlege.

Regele se aşeză, blajin ca întotdeauna şi cu zâmbetul pe buze, într-un fotoliu din piele de căprioară, cu ţinte aurite dar cu franjuri de argint; ca să nu-l supere, Chicot trase până în dreptul lui un scaun pliant sau, mai bine zis, un taburet îmbrăcat în aceeaşi piele şi dichisit cu aceleaşi podoabe.

Henric era numai ochi, uitându-se la Chicot cu zâmbe­tul pe buze, aşa cum am spus, dar în acelaşi timp cu o atenţie pe care un curtean ar fi găsit-o obositoare.

— O să ţi se pară poate că sunt prea curios, dragă domnule Chicot – rosti în cele din urmă suveranul ,dar este ceva mai presus de voinţa mea; e atâta timp de când m-am deprins să te socotesc printre cei duşi de pe lume, încât, cu toată bucuria care mi-a prilejuit-o învierea dumi-tale din morţi, parcă tot nu-mi vine să cred că trăieşti. Spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat de ai dispărut aşa dintr-o dată de pe faţa pământului?

— De, sire – răspunse Chicot, obişnuit să vorbească pe şleau, aşa cum îi era felul. Şi maiestatea voastră a dis­părut cândva de la Vincennes. Fiecare se dă la fund cum şi când socoteşte cu cale.

— Eşti mucalit ca întotdeauna, dragă domnule Chicot, aşa cum nu cred să fie alt om pe lume – zâmbi Henric – şi asta mă face să-mi dau într-adevăr seama că nu stau de vorbă cu strigoiul dumitale. Dar – adăugă el, devenind serios – n-ai vrea să lăsăm gluma deoparte şi să vorbim despre treburile noastre?

— Sunt la dispoziţia maiestăţii voastre dacă lucrul acesta n-o oboseşte prea tare.

— Să mă obosească? rosti regele cu o scăpărare în ochi. Pe urmă, schimbând glasul, mărturisi liniştit: E ade­vărat că am cam început să mucezesc aici, dar n-am de ce să fiu obosit atâta timp cât nu fac nimic. Şi dacă pe ziua de azi Henric de Navara a tot umblat încolo şi încoace, regele, în schimb, n-a avut încă prilejul să-şi muncească mintea.

— Mă bucur, sire – răspunse Chicot – deoarece ca ambasador al unui monarh, care este totodată neam şi prieten cu maiestatea voastră, am de îndeplinit anumite misiuni cât se poate de gingaşe, pe lângă luminata voas­tră faţă.

— Spune mai repede atunci, fiindcă mi-ai stârnit cu­riozitatea.

— Sire...

— Mai înainte însă aş vrea să văd scrisorile dumitale de acreditare, cu toate că îmi dau seama că-i o formalitate de prisos, fiind vorba de dumneata; ţin totuşi să-ţi arăt că, deşi un biet ţăran din Béarn, aşa cum s-ar părea că suntem, cunoaştem totuşi îndatoririle noastre regale.



Yüklə 2,96 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə