Cel mai inalt al capitalismului

\

PREFAŢA

In istoriile literare numele lui Thomas Hardy apare invariabil insoţit de caracterizarea — pesimist. Viziunea tragică a

scriitorului, care trăind intre 1840 şi 1928 a apucat o mare parte din epoca victoriană, a cunoscut consecinţele eşuării mişcării

chartiste, a fost martorul marilor campanii de anexiune colonială ale Britaniei şi contemporanul primului război mondial, e

mai rar legată, in istoriile literare burgheze, de solicitările unui peisaj social cu deosebire dezolant. Calea de rezolvare nu o

intrezărea Hardy in ambianţa unei Anglii imbogăţită de pe urma expansiunii coloniale şi dispusă la neinsemnate concesii

pentru a potoli spiritele agitate. In a doua jumătate ia veacului trecut, icind se desfăşoară cea mai mare parte a activităţii de

romancier a lui Hardy,, se produce acel fenomen de mituire a virfurilor muncitoreşti,. insoţit de ari&tocratizarea unei părţi a

proletariatului englez, care sucombă tentaţiei aurului şi-şi pierde spiritul de clasă". incă din-l858 Engels scria lui Marx :

„Proletariatul englez devine din ce in ce mai burghez, aşa incit această naţiune, cea mai burgheză dintre toate, tinde să aibă o

aristocraţie burgheză, un proletariat burghez şi o burghezie burgheză... Pentru o naţiune care exploatează lumea intreagă

lucrul este explicabil". Fenomenul coruperii virfurilor proletariatului englez il analizează şi Lenin in „Imperialismul, stadiul

cel mai inalt al capitalismului",

V In această atmosferă cu care se incheie veacul, optimismul viguros al realiştilor din secolul al XVIII-lea, al unui Fielding, nu

mai e posibil şi nici măcar soluţiile trandafirii propuse uneori de Dickens. In faţa untului, pe care-l comportă industrialismul

capitalist, poeţii şi pictorii grupaţi in şcoala prerafaelistă reacţionaseră incă de la mijlocul veacului, reco-mandind ca ideal de

inspiraţie naivitatea şi evlavia simplă a artiştilor primitivi italieni — prerafaeliţii. Imitarea artei prerenascentiste de către nişte

rafinaţi vietorieni are drept rezultat apariţia unor opere — plastice şi poetice — anemice, hieratice, de o falsă şi afectată

naivitate. Atmosfera sfirşitului de veac se arătase de asemenea prielnică estetismului, aşa cum l-au ilustrat, in Anglia, un

Oscar Wilde sau Walter Pater.

Violenţa demascatoare a unor tablouri sociale dominate de lipsa de omenie a ordinii burgheze s-a insoţit la Hardy, in

atmosfera evocată mai sus, cu pesimismul tragic din care nu lipsesc note de un fatalism sumbru. Desfăşurarea vieţii scriitorului

a contribuit şi ea la adoptarea unei astfel de viziuni.

S-a născut ca descendent al unei familii de fermieri, fiu al unui meşter-constructor intr-un cătun de lingă oraşul Dorchester

din comitatul Dorset, in sud-vestul Angliei, regiune in care se vor desfăşura cele mai multe din conflictele viitorului

romancier. Hardy avea s-o evoce cu numele ei tradiţional — Wessex —• şi cititorul romanelor lui se simte curind familiarizat

cu landele intinse ale Wessex-ului, cu gorganele lui străvechi, unde dăinuiesc urme de monumente celtice şi drumuri din

vremea bcupaţiei romane. Oraşul Casterbridge (numele fictiv acordat de scriitor capitalei comitatului Dorchester), oraş in

jurul căruia gravitează acţiunea atitor romane de Hardy, e plin de vestigii ale vechilor ocupanţi. „Circul", unde au loc atitea

intilniri in romanul „Primarul din Casterbridge", este ruina unui mare amfiteatru roman. De altfel in Casterbridge

(Dorchester) „totul evocă cucerirea romană... Era cu neputinţă să sapi pămintul la o adincime mai mare de un picior sau două,

fără să dai de un soldat al imperiului, care is,' dormise aci somnul de veci, vreme de o mie cinci sute de ani".

VI

In cătunul Bockhampton, unde-şi petrece copilăria in mijlocul unei familii modeste, Hardy trăieşte intr-o lume incremenită

incă in cadre tradiţionale de viaţă. inainte de 1850, viaţa agricultorilor din Dorset rămăsese neatinsă de schimbările violent

resimţite in regiunile industriale. Oamenii trăiau in colibe acoperite cu stuf şi se luptau cu anotimpurile adesea duşmănoase,

pentru a smulge hrană pămintului. Mai dăinuiau prin regiune meserii străvechi şi Hardy le evocă in romanele sale. Giles

Winterborne colindă satele cu teascul de mere („Cei din pădure") ; vinzătorul de vopsea roşie (ihe reddleman) ■ cu care

fermierii işi inseamnă oile străbate landa Egdon („intoarcerea băştinaşului"). Aci, in bătrinul Wessex, se observă incă datinile

moştenite; oamenii se duc regulat la biserică, prăznuiesc sărbătorile, cred in superstiţii. Totul pare stabil. Din cind in cind

tihna e tulburată de cite o dramă pasională. Criminalii erau spinzuraţi in capitală, la Dorchester. Copilul Hardy a fost martorul

unei astfel de execuţii.

Dar incremenirea aceasta seculară a Wessex-ului e zguduită da izbucnirea conflictelor tipice societăţii capitaliste. Thomas

Hardy a asistat la destrămarea vieţii patriarhale, la ruinarea gospodăriei ţărăneşti, la pătrunderea capitalismului in viaţa rurală.

Şi cele mai multe conflicte ale romanelor de mai tirziu işi vor extrage substanţa din astfel de prăbuşiri.

La 16 ani, Hardy intră ucenic la un arhitect de biserici şi in 1863 ciştigă chiar un premiu la un concurs arhitectonic. Nu-şi

părăseşte meseria pină in 1867, cind se dedică exclusiv literaturii. Preocupările arhitectonice şi-au pus o amprentă uşor de

recunoscut asupra prozei lui Hardy. Recunoaştem viziunea arhitectului in construcţia romanelor, in echilibrul dintre părţi şi

dintre episoade. II descoperim pe arhitect in stăruinţa cu care evocă romancierul exteriorul şi interiorul caselor. Nu există

clădire, conac, biserică a căror infăţişare să nu ni se impună in detalii pregnante de construcţie. Ca atiţia alţi realişti, Hardy

vedea in mediul ambiant o influenţă decisivă in definirea personajului sau atmosferei psihologice. Hardy e un mare evocator

de oraşe. Atmosfera cetăţii universitare Christminster (in realitate Oxford) cu turnurile ei gotice, cu străzile inguste străjuite

de ziduri inalte, inlăuntrul cărora işi duc viaţa lor exclusivă şcolile spre care rivneşte copilul de

VII

ţăran in „Jude neştiutul", capătă o iorţă palpabilă in roman şi devine,' mai rnult decit o ambiantă, o prezenţă hotăritoare. Tot

aşa tragedia primarului din Casterbridge, negustor de grine ruinat, se impregnează de atmosfera atit de specifică unui oraş cu

biserici gotice, ruine romane şi clădiri in stil georgian, un oraş care trăieşte din munca agricultorilor regiunii şi al cărui colorit

se datoreşte bursei grinelor, tirgurilor periodice etc.

Dar şi in sistemul de imagini al romancierului recunoaştem vocaţia constructorului. Personajele se definesc uneori prin

comparaţii ţinind de domeniul arhitecturii: „Ansamblul lui era cel al unui fermier dintr-o categorie foarte instărită, al unui om

bine infipt in poziţia perpendiculară şi care dacă şi-ar fi pierdut echilibrul ar fi căzut pe spate" („Doi ochi albaştri"). Şi poate

că in figura tinărului arhitect de origine rurală din acelaşi roman, Hardy a pus ceva din propria sa personalitate.

in timpul studiilor de arhitectură, pe care le urmează la Londra, tinărul se simte mai ales atras de arta gotică, şi preferinţa lui e

destul de statornică pentru a se impune şi cititorului romanelor lui Hardy. Se manifestă ca autor al unor lucrări de arhitectură,

dar această carieră se curmă brusc. Civilizaţia citadină, mizeria capitalistă a cărei chintesenţă o reprezentau cartierele

mărginaşe, slum-urile Londrei, il respinge. Viaţa oraşului tentacular, sub forma căruia il impresionează acum pe Hardy

sistemul capitalist, i se pare tinărului de o brutalitate şi de o cruzime insuportabilă. Dezgustat, el se retrage in Dorsetul natal

şi, pină la siirşitul vieţii, acesta va rămine decorul existenţei lui Hardy, aşa cum va fi şi fundalul tuturor conflictelor sale

ljierare. Nota de rousseau-ism, opoziţia sat-oraş, elogiul vieţii elementare, pe care le intilnim adesea in romanele sale, se

datoreşte şocului brutal, pe care l-a declanşat priveliştea mizeriei londoneze. Trebuie să subliniem insă că lui Hardy ii este

străină viziunea idilică a unui sat lipsit de conflicte.

Şocul avea să se repete sub altă formă şi cu repercusiuni mai grave. Ultimele romane ale lui Hardy : „Tess d'Urberville"

(1891) şi „Jude neştiutul" (1896), cele mai violent demasca-toaf, sint primite ostil de critică. Opinia oficială engleză il

abandonează pe scriitor. Indignarea inverşunată impotriva so-

VIII

efectele eredităţii. Urmărirea rezultatelor unei eredităţi nobiliare la Tess ar fi o indicaţie in acest sens). II

deosebeşte insă esenţial de naturalişti interesul nu pentru amănuntul oare-' care, pentru felia de viaţă, ci pentru

trăsătura in cel mai inalt grad semnificativă. Sau pentru a cita cuvintele criticului de la „Viaţa Rominească": „Un

inţeles, o semnificaţie are fiecare roman al său. Şi incă o semnificaţie profundă... Semnificaţia romanelor lui

Thomas Hardy este semnificaţia gravă pe care o are viaţa umană pentru cine o priveşte infiorat de destinul ei

tragic". Şi mai departe: „...viaţa e filtrată in romanele lui, nu transpusă tale-quale... E curăţită aşadar de banal şi

de insignifiant, ca-n orice operă de artă". Atit Ibrăileanu cit şi alţi cercetători ai operei lui Hardy l-au comparat

adesea pe romancierul victorian cu Shakespeare. Lăsind la o parte toate deosebirile — extrem de numeroase —

determinate, intre altele, de atmosfera socială, care a născut creaţia celor doi scriitori şi păstrind toate proporţiile,

putem afirma că il apropie de marele elizabethan nu numai surprinderea şi comunicarea fiorului tragic, dar şi un

anumit fel de concepere a personajelor. Personajele lui Hardy, ca şi cele ale lui Shakespeare, sint concepute

poetic, apar şi inaintează de-a lungul intregii vieţi insoţite de o vibraţie poetică. Ele ne surprind printr-o

dimensiune lirică şi inspiraţia care le-a născut ni se pare imaginativă şi poetică prin excelenţă. De aci nuanţa de

mister, mister ţinind nu de o ordine supranaturală, ci de bogăţia unui caracter, pe care romancierul nu ni-l

transmite ca un analist şi un psiholog — căci Hardy nu a fost niciodată analist — ci printr-o intuiţie poetică.

Forţa aproape magică a lui Giles Winterborne („Cei din pădure"), forţă ce se comunică arborilor plantaţi de el, nu

ţine de supranatural, ci de desăvirşita intrepătrundere intre natură şi personalitatea omului. Aceeaşi comunitate,

aceeaşi intrepătrundere le descoperim şi in cazul lui Tess sau al lui Gabriel Oak („Departe de mulţimea innebunitoare")

şi de fiecare dată ea este comunicată prin intermediul emoţiei lirice şi nu al analizei psihologice. Acelaşi

tip de imaginaţie poetică explică şi gigantismul unora dintre figurile lui Hardy. Michael Henchard („Primarul din

Casterbridge")) in pasiunea lui răzbunătoare, Eustacia Vye („intoarcerea băştinaşului") in impulsivitatea ei

erotică sint personaje ce se

XV

proiectează gigantic pe fondul naturii elementare. De aceeaN nu greşesc criticii care compară creaţia lui Hardy cu cea a

marilor tragici — antici sau moderni — şi chiar cu creaţia epopeică. Ne simţim mai inclinaţi să comparăm personajele lui

Hardy cu cele ale vechilor poeţi tragici, cu Oedip şi Anti-gona, sau cu cele ale lui Shakespeare, cu Macbeth sau regele Lear,

decit cu caracterele oricărui romancier modern. In lumina acestei inţelegeri, caracterizarea de naturalist aplicată lui Hardy

cade. Opera lui se cere caracterizată in termenii aplicaţi poeziei sau plasticii, aşa cum face G. Ibrăileanu, cu atit mai mult cu

cit forţa lui Hardy e in primul rind vizuală, romancierul invitindu-l mereu pe cititor să vadă : „Tess d'Urberville are

plasticitatea picturii italiene in redarea incintătoarelor femei şi mai ales a incintătoarei Tess şi in redarea scenelor idilice — şi

plasticitatea picturii olandeze in redarea peisajelor şi a scenelor rustice pline de umor. Dar toată această incintare a vieţii,

toată această bucurie de a trăi şi mai ales năzuinţa la bucuria vieţii, este distrusă de o tragică fatalitate care, inainte de a

izbucni zdrobind pe fermecătoarea şi trecătoarea apariţie care e Tess, vuieşte surd incă de mult, de-a lungul romanului. Şi voi

observa şi acum că această strălucire a existenţei şi, in acelaşi timp, această fatalitate tragică poate fi definiţia dramei

shakespeariene"'.

Intr-aceasta rezidă esenţa conflictelor lui Hardy. Descoperim mereu in romanele sale aspiraţia aprinsă spre fericire şi vitalitatea

elementară zdrobite de mecanismul nemilos al unei lumi prost intocmite. La această schemă se reduce de cele mai multe

ori fatalismul tragic al lui Hardy. Şi din neinţelegerea faptului că aspiraţia spre fericire a celor mulţi şi simpli poate infringe

acel mecanism implacabil, provine pesimismul romancierului englez.

VERA CALIN

' G. Ibrăileanu — La moartea lui Thomas Hardy, Studii literare, pp. 99—101.