Cererea de înfiinţarea a popririi asiguratorii se soluţionează potrivit regulilor aplicabile sechestrului asigurator reglementate de art. 952 Cod procedură civilă – actualul art. 953 din acelaşi cod



Yüklə 1,38 Mb.
səhifə11/24
tarix31.10.2017
ölçüsü1,38 Mb.
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   24

7. Necesitatea existenței unei legături directe și imediate între o anumită operațiune în amonte și una sau mai multe operațiuni în aval în vederea recunoaşterii unui drept de deducere a TVA-ului.
Art.145 alin (2) lit. a) din Codul fiscal
În ce priveşte refuzarea dreptului de deducere pentru celelalte facturi aferente unor achiziţii de bunuri Curtea reţine că în mod corect instanţa de fond a respins cererea recurentei-reclamante în condiţiile în care achiziţiile respective nu au fost efectuate în vederea desfăşurării unei operaţiuni taxabile în accepţiunea art.145 alin (2) lit.a) C.fiscal.

Trebuie amintit că, potrivit articolului 17 alineatul (2) litera (a) din A șasea directivă, în măsura în care bunurile și serviciile sunt utilizate în scopul operațiunilor taxabile ale unei persoane impozabile, persoana impozabilă are dreptul de a deduce din taxa pe care o datorează TVA-ul datorat sau achitat în statul membru în cauză pentru bunurile care îi sunt sau urmează a-i fi livrate și pentru serviciile care îi sunt sau urmează a-i fi prestate de o altă persoană impozabilă.

Astfel cum a statuat deja Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, existența unei legături directe și imediate între o anumită operațiune în amonte și una sau mai multe operațiuni în aval care dau naștere unui drept de deducere a TVA-ului este, în principiu, necesară pentru ca dreptul de deducere a TVA-ului aferent intrărilor să îi fie recunoscut persoanei impozabile și pentru a determina întinderea unui astfel de drept (a se vedea Hotărârea din 21 februarie 2013, Becker, C-104/12, punctul 19 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, Curtea admite de asemenea un drept de deducere în favoarea persoanei impozabile, chiar în absența unei legături directe și imediate între o anumită operațiune în amonte și una sau mai multe operațiuni în aval care dau naștere unui drept de deducere, atunci când costurile serviciilor în discuție fac parte din cheltuielile generale ale acestei persoane impozabile și reprezintă, ca atare, elemente constitutive ale prețului bunurilor și serviciilor pe care le furnizează. Astfel, asemenea costuri au o legătură directă și imediată cu ansamblul activităților economice ale persoanei impozabile (Hotărârea din 8 iunie 2000, Midland Bank, C-98/98, Rec., p. I-4177, punctul 31, Hotărârea din 26 mai 2005, Kretztechnik, C-465/03, Rec., p. I-4357, punctul 36, precum și Hotărârea Becker, citată anterior, punctul 20).
(Decizia nr. 1809/R-cont/02 Noiembrie 2015)
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la data de 08.11.2013, reclamanta SC RS SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, anularea deciziei nr. 327/4.10.2013, deciziei de impunere nr. 492 din 24.07.2013 şi a RIF 330/24.07.2013, precum şi suspendarea efectelor actelor administrative până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a apreciat reclamanta că sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 14 şi 15 din Legea 554/2004 atât sub aspectul cazului bine justificat cât şi a necesităţii evitării unei pagube iminente, ireparabile sau dificil de reparat.

Pe fondul cauzei, reclamanta a arătat că organul fiscal a stabilit suplimentar impozit pe veniturile microîntreprinderilor în sumă de 46 lei, majorări şi penalităţi în cuantum de 10 lei, precum şi TVA în sumă de 27.729 lei, majorări de întârziere de 3979 lei şi penalităţi de 3874 lei.

Pentru a stabili suplimentar TVA în sumă de 27.729 lei, organul fiscal a reţinut că a înregistrat în evidenţa contabilă achiziţii de materiale de construcţii, materiale electrice, instalaţii, obiecte de inventar, alte materiale în cuantum de 62.299 lei, pentru care a exercitat drept de deducere a TVA fără însă să prezinte documente justificative pentru modul de folosire a acestor materiale.

Pentru achiziţia de anvelope, s-a apreciat că nu deţine în patrimoniu mijloace de transport şi nu au fost puse la dispoziţie documente care să justifice achiziţia lor în folosul operaţiunilor taxabile.

De asemenea, din cele 5 facturi înregistrate în evidenţa contabilă s-a apreciat că cele cu nr. 14 şi 15 nu îndeplinesc calitatea de document justificativ, existând diferenţe între original şi copia conformă cu originalul, iar pentru celelalte 3 nu s-a putut dovedi realitatea operaţiunilor.

Reclamanta a arătat că a contestat aceste constatări însă la soluţionarea contestaţiei, au fost reiterate argumentele cuprinse în RIF, fără a fi analizate efectiv motivele contestaţiei.

A apreciat că cele 2 facturi cuprind toate elementele din art. 155 Cod Fiscal astfel că erau aplicabile dis part. 146 Cod Fiscal. Mai mult decât atât, organul fiscal trebuia să facă verificarea efectivă, sriptică şi faptică, a tuturor mărfurilor achiziţionate conform celor 5 facturi, astfel ar fi observat că produsul menţionat în facturile 14 şi 15 – cablu FY 1,5, a fost achiziţionat în scop de revânzare, operaţiune efectuată conform obiectului de activitate.

Cantitatea de oţel beton menţionată în facturile nr. 33/12.09.2012 şi nr. 35/16.09.2012 a fost achiziţionată pentru efectuarea lucrărilor de întreţinere şi conservare a spaţiului aferent sediului social declarat şi a spaţiului necesar pentru deschiderea unui punct de lucru în localitatea Frânceşti. Acelaşi regim îl are şi achiziţia de materiale de construcţii, obiecte de inventar, obiecte sanitare, etc. în cuantum de 62.299 lei.

Reclamanta a susţinut că organul fiscal a ignorat faptul că sediul social declarat al societăţii se afla, conform contractului de comodat din 01.04.2010, la mansarda casei tatălui administratorului societăţii, iar respectivele lucrări au fost efectuate în interesul societăţii, iar factura de achiziţie a celor 4 anvelope este document justificativ, având în vedere contractul de comodat auto încheiat la 25.06.2010.

În ceea ce priveşte refuzul dreptului de deducere al societăţii pe care organul fiscal l-a asimilat comportamentului neadecvat al SC RI SRL, reclamanta a invocat hotărârea CEJ pronunţată în cauzele conexe C-80/11 şi C-142/11 conform căreia directivele europene se opun unor practici naţionale prin care autoritatea fiscală refuză unei persoane impozabile dreptul de deducere al taxei pe motiv că emitentul facturii sau unul din furnizorii săi a săvârşit nereguli, fără ca autoritatea fiscală să probeze, în baza unor elemente obiective, că persoana impozabilă în cauză, ştia sau ar fi trebuit să ştie de mecanismul de fraudare.

Cu toate că, în calitate de beneficiar deţine toate documentele şi îndeplineşte toate condiţiile enumerate de art. 146 Cod Fiscal pentru exercitarea dreptului de deducere al TVA în mod nerezonabil pârâta a înlăturat dreptul de deducere şi contrar jurisprudenţei unitare a CEJ.

Dat fiind caracterul nelegal al acestor sume stabilite, potrivit principiului „accesorium sequitur principale” şi majorările şi penalităţile de întârziere dobândesc acelaşi caracter.

S-au ataşat cererii în copie: decizia de instituire a măsurilor asigurătorii din 16.07.2013 (F 12-16), înştiinţare privind stingerea creanţelor fiscale (f17), somaţie (f18), titlu executoriu nr. 960 (f19), decizia 327/4.10.2013 (f22-32), plângere prealabilă (f 34-43), contract de vânzare-cumpărare (f 44), facturi fiscale (f 45-54), contract de comodat auto, contracte de comodate, declaraţii privind livrări şi achiziţii, act constitutiv al societăţii.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii de suspendare apreciind că nu sunt îndeplinit disp art. 14 şi 15 din Legea 554/2004. Mai mult decât atât, prin hotărârea nr. 6383/2013, a fost respinsă cererea de suspendare a executării silite formulată de reclamantă, iar prin hotărârea 7056/2013 a fost respinsă şi contestaţia la executare.

Prin sentinţa nr. 623/11.03.2015, Tribunalul Vâlcea a respins cererea formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta SC RS SRL, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, coroborate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală.

În motivare, se critică sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

- instanţa de fond a încălcat dreptul recurentei la apărare prin neluarea în considerare a probei solicitate, aceasta constatând, pe baza documentelor contabile şi fiscale, că recurenta avea dreptul la deducerea TVA, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală;

Sub acest aspect, se susţine că în baza contractului de comodat din 01.04.2010, încheiat între UD şi SC RS SRL, societatea a fost înfiinţată la sediul social declarat la această adresă, având ca obiect de activitate şi „Deratizare, dezinsecţie, dezinfecţie” şi „Comerţ cu produse diverse”.

Pentru amenajarea acestui spaţiu au fost aprovizionate materiale de construcţii, materiale electrice şi de instalaţii, obiecte de inventar, au fost întocmite situaţii de lucrări în regie proprie şi bonuri de consum pentru aceste materiale.

Toate achiziţiile efectuate în vederea amenajării spaţiului în care societatea îşi desfăşoară activitatea sunt operaţiuni taxabile, pentru care dreptul de deducere TVA este conferit de lege şi nu de instanţă.

- cele patru anvelope sunt achiziţionate pentru autoturismul folosit în baza contractului de comodat încheiat la 25.06.2010, în care se precizează, conform Codului civil, că toate cheltuielile de întreţinere a autoturismului cad în sarcina comodatarului. Folosirea cel puţin a unui autoturism de către societate este absolut necesară, având în vedere obiectul său de activitate.

- la data derulării operaţiunilor comerciale, SC RI SRL era „activă” din punct de vedere fiscal (din verificările efectuate pe site-ul ANAF), iar tranzacţiile au fost efectuate prin emiterea de facturi fiscale ce îndeplinesc toate condiţiile legale. Aceste aspecte au fost constatate direct de către expertul numit în cauză, care a concluzionat că facturile sunt originale, înregistrate în contabilitate în perioada la care se referă, atât la intrate în gestiune, cât şi la ieşite din gestiune către SC C SRL, încheindu-se facturi fiscale.

- cu privire la achiziţia de beton, cantitatea menţionată în facturile nr. 33/12.09.2012 şi nr. 35/16.09.2012 a fost achiziţionată în vederea efectuării lucrărilor de întreţinere şi conservare a spaţiului aferent sediului social declarat (deţinut în temeiul contractului de comodat) şi a spaţiului necesar în vederea deschiderii unui punct de lucru al societăţii în localitatea Frânceşti, judeţul Vâlcea (deţinut în temeiul unui contract de comodat încheiat la 02.09.2012).

Recurenta susţine că facturile există în materialitatea lor, cuprind toate elementele prevăzute cu caracter obligatoriu de art. 155 din Codul fiscal şi sunt înregistrate în evidenţa contabilă şi fiscală atât a societăţii furnizoare, SC RI SRL, cât şi a recurentei (în anexa declaraţiei 394 a fiecărei societăţi figurează înregistrate şi declarate toate aceste facturi, dar şi în jurnalul de încasări şi plăţi al fiecărei societăţi), iar mărfurile achiziţionate în temeiul acestor facturi au şi ele o existenţă scriptică şi faptică.

Sunt invocate Directivele europene care se opun unei practici naţionale prin care autoritatea fiscală refuză unei persoane impozabile dreptul de deducere a taxei pe motiv că emitentul facturii sau unul din furnizorii săi a săvârşit nereguli, fără ca autoritatea fiscală să probeze, în baza unor elemente obiective, că persoana impozabilă în cauză ştia sau ar fi trebuit să ştie de mecanismul de fraudare.

În concluzie, recurenta menţionează că, în condiţiile în care, în calitate de beneficiar, deţine toate documentele şi îndeplineşte toate condiţiile enumerate de art. 146 din Codul fiscal pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, nu se justifică în mod rezonabil şi echitabil înlăturarea dreptului de deducere, potrivit jurisprudenţei unitare a CEJ.

La data de 23.07.2015 intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi precizând că în mod întemeiat a apreciat instanţa de fond că în cauză nu sunt respectate de către recurenta reclamantă condiţiile de exercitare a dreptului de deducere.

TVA aferentă achiziţiilor este deductibilă doar în situaţia în care bunurile achiziţionate sunt destinate utilizării numai în folosul operaţiunilor taxabile ale persoanei impozabile.

Nu este suficientă simpla deţinere a facturii fiscale (exemplarul original), iar în speţa de faţă lucrările pentru care s-a solicitat deducerea TVA au fost făcute împreună cu familia şi nu au fost întocmite situaţii de lucrări.

Se precizează c recurenta a dedus TVA în baza unor facturi fiscale în copie xerox pentru facturile nr. 14 şi nr. 15, nefiind respectate condiţiile stabilite de lege şi au fost încheiate cu o societate care nu a desfăşurat activitate.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate şi în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea constată că recursul este fondat.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, formalitățile stabilite de statul membru în vederea exercitării dreptului de deducere și care trebuie să fi e respectate de persoana impozabilă pentru a-și exercita acest drept nu pot depăși ceea ce este strict necesar pentru a controla aplicarea corectă a procedurii (Hotărârea Bockemühl, C-90/02, EU:C:2004:206, pct. 50, precum și Hotărârea Fatorie, EU:C:2014:50, pct. 34 și jurisprudența citată).

Cerințele impuse persoanelor, cum ar fi efectuarea de înregistrări contabile, depunerea unei declarații sau alte obligații pe care statele membre le consideră necesare pentru colectarea taxei și pentru prevenirea evaziunii fiscale nu pot să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea unor astfel de obiective și nu trebuie să repună în discuție neutralitatea TVA-ului (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Collée, C-146/05, EU:C:2007:549, pct. 26 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Ecotrade, EU:C:2008:267, pct. 66 și jurisprudența citată). Situația poate fi diferită dacă efectul încălcării unor astfel de cerințe de formă ar fi să împiedice probarea cu certitudine a faptului că cerințele de fond au fost îndeplinite (Hotărârea EMS-Bulgaria Transport, EU:C:2012:458, pct. 71 și jurisprudența citată).

În consecință, în cazul în care administrația fiscală dispune de informațiile necesare pentru a stabili că cerințele de fond sunt îndeplinite, aceasta nu poate impune, în ceea ce privește dreptul persoanei impozabile de a deduce această taxă, condiții suplimentare care pot avea ca efect anihilarea exercitării acestui drept (a se vedea, în acest sens, Hotărârea EMS-Bulgaria Transport, EU:C:2012:458, pct. 62 și jurisprudența citată).

În această privință, trebuie precizat că cerințele de fond ale dreptului de deducere sunt cele care reglementează temeiul însuși și sfera de aplicare a acestui drept (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Comisia/Țările de Jos, C-338/98, EU:C:2001:596, pct. 71, Hotărârea Dankowski, C-438/09, EU:C:2010:818, pct. 26 și 33, Hotărârea Comisia/Ungaria, C-274/10, EU:C:2011:530, pct. 44, precum și Hotărârea Kopalnia Odkrywkowa Polski Trawertyn P. Granatowicz, M. Wąsiewicz, C-280/10, EU:C:2012:107, pct. 43 și 44).

Cerințele de formă ale dreptului menționat reglementează, în schimb, modalitățile și controlul exercitării acestuia, precum și buna funcționare a sistemului TVA, cum ar fi obligațiile referitoare la contabilitate, la facturare și la declarare (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Comisia/Țările de Jos, EU:C:2001:596, pct. 71, Hotărârea Collée, EU:C:2007:549, pct. 25 și 26, Hotărârea Ecotrade, EU:C:2008:267, pct. 60-65, Hotărârea Nidera Handelscompagnie, EU:C:2010:627, pct. 47-51, Hotărârea Kopalnia Odkrywkowa Polski Trawertyn P. Granatowicz, M. Wąsiewicz, EU:C:2012:107, pct. 41 și 48, precum și Hotărârea Tóth, EU:C:2012:549, pct. 33).

De asemenea, trebuie subliniat că s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii de Jus�� ţie a Uniunii Europene că, deși o factură are cu siguranță o funcție importantă de documentare ca urmare a faptului că poate conține informații verificabile, există împrejurări în care datele pot fi dovedite în mod valabil prin alte mijloace decât printr-o factură și în care cerința de a dispune de o factură pe deplin conformă dispozițiilor Directivei 2006/112 ar fi de natură să repună în discuție dreptul de deducere al unei persoane impozabile (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 1 aprilie 2004, Bockemühl, C-90/02, Rec., p. I-3303, pct. 51 și 52).

Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul de deducere face parte integrantă din mecanismul TVA și, în principiu, nu poate fi limitat (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2000, Gabalfrisa și alții, C-110/98-C-147/98, Rec., p. I-1577, pct. 43, precum și Hotărârea Bockemühl, citată anterior, pct. 38).

De asemenea, potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul de deducere se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor aferente intrărilor (a se vedea, în special, Hotărârea din 21 septembrie 1998, Comisia/Franța, 50/87, Rec., p. 4797, pct. 15-17, Hotărârea din 15 ianuarie 1998, Ghent Coal Terminal, C-37/95, Rec., p. I-1, pct. 15, Hotărârea Gabalfrisa și alții, citată anterior, pct. 43, precum și Hotărârea Bockemühl, citată anterior, pct. 38).

În speţă, prin actele administrative contestate s-a refuzat dreptul de deducere al TVA aferent facturilor nr.14/25.04.2012 în valoare totală de 34.100 lei şi 15/26.04.2012 pe considerentul că nu s-a exercitat dreptul de deducere pe baza facturii originale , ci pe baza unor copii. De asemenea s-a reţinut de organul fiscal că deşi s-au prezentat facturile originale ar exista diferenţe între ştampila aplicată pe acestea şi copiile prezentate iniţial de către contestatoare.

Astfel cum rezultă din conţinutul raportului de expertiză efectuat de d-na SM facturile fiscale mai sus menţionate pentru care s-a refuzat dreptul de deducere sunt originale, au fost înregistrate în contabilitatea recurentei şi atestă desfăşurarea unor operaţiuni reale în condiţiile în care bunurile achiziţionate au făcut obiectul revânzării către un alt agent economic.

Prin urmare, Curtea reţine că în mod greşit s-a refuzat exercitarea dreptului de deducere pentru facturile mai sus menţionate.

În ce priveşte refuzarea dreptului de deducere pentru celelalte facturi aferente unor achiziţii de bunuri Curtea reţine că în mod corect instanţa de fond a respins cererea recurentei-reclamante în condiţiile în care achiziţiile respective nu au fost efectuate în vederea desfăşurării unei operaţiuni taxabile în accepţiunea art.145 alin (2) lit.a) c.fiscal.

Trebuie amintit că, potrivit articolului 17 alineatul (2) litera (a) din A șasea directivă, în măsura în care bunurile și serviciile sunt utilizate în scopul operațiunilor taxabile ale unei persoane impozabile, persoana impozabilă are dreptul de a deduce din taxa pe care o datorează TVA-ul datorat sau achitat în statul membru în cauză pentru bunurile care îi sunt sau urmează a-i fi livrate și pentru serviciile care îi sunt sau urmează a-i fi prestate de o altă persoană impozabilă.

Astfel cum a statuat deja Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, existența unei legături directe și imediate între o anumită operațiune în amonte și una sau mai multe operațiuni în aval care dau naștere unui drept de deducere a TVA-ului este, în principiu, necesară pentru ca dreptul de deducere a TVA-ului aferent intrărilor să îi fie recunoscut persoanei impozabile și pentru a determina întinderea unui astfel de drept (a se vedea Hotărârea din 21 februarie 2013, Becker, C-104/12, punctul 19 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, Curtea admite de asemenea un drept de deducere în favoarea persoanei impozabile, chiar în absența unei legături directe și imediate între o anumită operațiune în amonte și una sau mai multe operațiuni în aval care dau naștere unui drept de deducere, atunci când costurile serviciilor în discuție fac parte din cheltuielile generale ale acestei persoane impozabile și reprezintă, ca atare, elemente constitutive ale prețului bunurilor și serviciilor pe care le furnizează. Astfel, asemenea costuri au o legătură directă și imediată cu ansamblul activităților economice ale persoanei impozabile (Hotărârea din 8 iunie 2000, Midland Bank, C-98/98, Rec., p. I-4177, punctul 31, Hotărârea din 26 mai 2005, Kretztechnik, C-465/03, Rec., p. I-4357, punctul 36, precum și Hotărârea Becker, citată anterior, punctul 20).

Art. 65 C.proc.fisc., reglementând sarcina probei în dovedirea situaţiei de fapt fiscale, o împarte astfel: contribuabilul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal, iar organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii.

Curtea reţine că, în virtutea regulilor privind sarcina probei stipulate la art. 65 C.proc.fisc., pentru exercitarea dreptului de deducere, precum şi pentru stabilirea bazei de impunere, contribuabilul trebuie să deţină documentele justificative necesare, iar sarcina de a dovedi contrariul revine organului fiscal.

În speţă, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că pentru celelalte facturi pentru care s-a refuzat dreptul de deducere , achiziţiile de bunuri erau strict necesare pentru desfăşurarea de operaţiuni taxabile, în condiţiile în care achiziţiile pentru amenajarea spaţiului au fost realizate după data de 31.03.2011, când deja se emise autorizaţia de funcţionare.

Astfel reclamanta nu a depus situaţii de lucrări din care să rezulte locaţiile unde au fost folosite materialele de construcţii , precum şi documente justificative din care să rezulte că materialele respective au fost folosite pentru edificarea spaţiului ce reprezenta sediul social.

În ce priveşte achiziţia celorlalte bunuri (materiale electrice şi de instalaţii, obiecte de inventar (scaune bistro, combina frigorifica, led tv, adaptor tv, storcator de fructe etc.), accesorii pentru gradina si alte materiale, în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu s-a demonstrat legătură directă cu activitatea prestată de recurenta-reclamantă.

Referitor la refuzul de deducere pentru achiziţia de anvelope Nurvil conform facturii fiscale nr.***, Curtea reţine că într-adevăr s-a depus contractul de comodat din data de 25.06.2010 (f.56-dosar fond) însă nu s-a făcut dovada de către reclamanta că anvelopele achiziţionate au fost utilizate la autoturismul ce a făcut obiectul contractului de comodat mai sus menţionat.

Pentru aceste considerente Curtea în baza art.20 din Legea nr.554/2004 a admis, în parte, recursul.

A fost casată sentinţa în parte, a fost admisă în parte cererea şi anulate actele fiscale: decizia nr.327/04.10.2014, decizia de impunere 492/24.07.2013 şi RIF în parte pentru TVA stabilit suplimentar şi accesorii aferente din facturile fiscale emise de RI Deva (115.673,46 lei) în ce priveşte cantitatea de cablu înstrăinată ulterior către C SRL (TVA 6600 şi 6648,96 lei) cu accesorii aferente.



Au fost menţinute actele fiscale pentru restul obligaţiilor stabilite în sarcina reclamantei.
8. Opţiunea legiuitorului de reglementare distinctă a situaţiei diferitelor categorii de revoluţionari nu poate constitui discriminare.
Legea nr.178/2012 privind completarea Legii recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989

Legea nr.341/2004 privind recunoştinţa faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987
Dincolo de faptul că reclamanţii nu solicită preschimbarea certificatelor de revoluţionar, ci recunoaşterea acestei calităţi, faţă de Revoluţia desfăşurată în decembrie 1989, se constată că tribunalul a analizat cererea acestora în raport cu dispoziţiile aplicabile persoanelor care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987.

Astfel, Legea nr.178/2012 privind completarea Legii recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 nr.341/2004, a introdus în Legea nr.341/2004 privind recunoştinţa faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987, articolul 25 potrivit cu care „termenul final de solicitare a constatării calităţii menţionate la art.19 alin.1 sau (3) şi de depunere a documentelor menţionate la art.19 alin.2 ori (4) este de 31 decembrie 2012. Termenul prevăzut la alin.1 este termen de decădere."

Ca atare, textul art.25 din Legea nr.341/2004 instituie termenul final, de decădere, 31 decembrie 2012, pentru solicitarea constatării calităţii menţionate la art.19 alin.1 sau (3) şi de depunere a documentelor menţionate la art.19 alin.2 ori (4), aceste dispoziţii normative având în vedere numai ipoteza persoanelor care au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 respectiv soţii acestor persoane.

Or, reclamanţii nu au învederat instanţei o asemenea ipoteză, susţinând că trebuie să li recunoască, în temeiul Legii nr.341/2004, calitatea de revoluţionar, luptător remarcat prin fapte deosebite, deoarece toţi reclamanţii sunt revoluţionari ai Revoluţiei din decembrie 1989.

De altfel, înşişi reclamanţii arată că sunt revoluţionari ai Revoluţiei din decembrie 1989, aflându-se în aceeaşi situaţie ca şi persoanele care au participat la revolta din 1987 la Braşov, însă, aceştia, deşi nu aveau calitatea de revoluţionari conform Legii nr.42/1994, au obţinut drepturile în baza Legii nr.341/2004, modificată prin Legea nr.178/2012.

Opţiunea legiuitorului cu privire la modul de reglementare a situaţiei diferitelor categorii de revoluţionari nu poate constitui discriminare în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi, în condiţiile în care, pe de o parte, aceasta nu poate fi operată prin lege (art.2 alin.3 din O.G. nr.137/2000, aşa cum a fost acesta analizat în Decizia de neconstituţionalitate nr.819/2008), iar pe de altă parte, reclamanţii au avut la dispoziţie prevederile Legii nr.42/1990, fără a dovedi că au sesizat autorităţile competente în aplicarea acestui act normativ.

Yüklə 1,38 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   24




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə