Clasicii literaturii universale



Yüklə 2,68 Mb.
səhifə2/36
tarix17.08.2018
ölçüsü2,68 Mb.
#71539
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   36

15

Numai superioara poate să comunice cu străinii. Cei­lalţi nu-şi pot vedea decît rudele apropiate şi asta foarte rar. Dacă, din întîmplare, cineva din afară vine să vadă o călugăriţă pe care a cunoscut-o sau iubit-o în viaţa lumească, e nevoie de adevărate tratative. Dacă e o fe­meie, autorizaţia poate fi acordată uneori : maica vine şi i se vorbeşte printre obloanele care nu se ridică decît pentru o mamă sau pentru o soră. Nu mai e nevoie să spunem că această îngăduinţă nu este niciodată acordată bărbaţilor.

Asta este regula sfîntului Benedict, înăsprită de Martin Verga.

Călugăriţele acestea nu sînt de loc vesele, rumene şi fragede, cum sînt adeseori fetele din alte ordine. Sînt palide şi grave. Intre 1825 şi 1830 trei dintre ele au în­nebunit.

II!


ASPRIMI

Vreme de cel puţin doi ani, uneori chiar patru, eşti postulantă ; patru ani, novice. Legămintele definitive pot fi rostite numai arareori înainte de douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de ani. Văduvele nu sînt primite în or­dinul bernardinelor-benedictine ale lui Martin Verga.

Aceste benedictine se dedau, în celulele lor, la chinuri necunoscute, despre care nu trebuie să se vorbească nici­odată.

In ziua cînd o novice îşi face „profesiunea", ea e îm­brăcată cît se poate mai frumos, i se pun pe cap tranda­firi albi, i se perie şi i se încreţeşte părul, apoi se culcă1 pe pămînt, e acoperită cu un văl mare negru şi i se cîntă slujba morţilor. Călugăriţele se împart atunci în două şiruri : un şir trece pe lîngă ea spunînd cu o voce plîngă-toare : „Sora noastră a murit", iar celălalt şir răspunde cu un glas răsunător : „Trăieşte întru Isus Hristos !"

In epoca în care se petrecea această întîmplare, pe lîngă mănăstire se afla şi un pension. Era un pension

i

de fete de nobili, cele mai multe bogate, printre care se deosebeau domnişoarele de Saint-Aulaire, de Belissen, şi o englezoaică cu numele ilustru şi catolic de Talbot. Fetele astea, educate de maici între patru pereţi, creşteau dezgustate de lume şi de veacul lor. Una dintre ele ne spunea într-o zi : „Era destul să văd pavajul străzii ca să tremur din cap pînă-n picioare". Erau îmbrăcate în albas­tru, cu o scufie albă şi un sfînt duh de argint aurit sau de aramă prins pe piept. In zilele de mare sărbătoare, mai cu seamă de Sfînta Martha, li se îngăduia ca o înaltă favoare şi supremă fericire să se îmbrace în călugărite şi să facă slujbă şi practicile sfîntului Benedict timp de o zi întreagă. La început, călugăritele le împrumutau veşmintele lor negre. Lucrul acesta păru profan şi sta­reţa îl interzise. împrumutul nu fu îngăduit decît novice-lor. Dar reprezentaţiile acestea, îngăduite fără îndoială şi încurajate în mănăstire de un spirit tainic de proze­litism şi ca să le dea copiilor un prim îndemn să îmbrace rasa, erau o reală fericire şi o adevărată recreaţie pentru eleve. Pur şi simplu se distrau. „Era ceva nou : aducea o schimbare." Prilejuri nevinovate ale copilăriei, care nu izbutesc de altfel să ne facă pe noi, cei care trăim în societate, să pricepem fericirea de a tine în mînă un pămătuf şi de a sta în picioare ceasuri întregi cîntînd, cîte patru, în fata unui pupitru !

Elevele se supuneau tuturor practicilor mănăstirii, dar nu şi austerităţii. Cutare femeie tînără, întoarsă în lume şi după mulţi ani de căsătorie, nu ajunsese să se dez-obişnuiască de a spune la repezeală, ori de cîte ori cineva îi bătea la uşă : „Pururea !" Elevele, ca şi călugăriţele, nu-şi vedeau părinţii decît în vorbitor. Chiar mamele lor nu aveau voie să le sărute. Iată pînă unde mergea severi­tatea în privinţa asta : într-o zi o fată fu vizitată de maică-sa, care era întovărăşită de o surioară a fetei, în vîrstă de trei ani. Eleva plîngea, fiindcă voia să-şi sărute sora. Cu neputinţă. Se rugă s-o lase pe fetiţă să-şi treacă cel puţin mînuţa printre zăbrele ca să i-o sărute. Lucrul acesta fu refuzat aproape cu indignare.

BUCURII

Fetele astea tinere au umplut, totuşi, casa aceea gravă cu amintiri încîntătoare.

In unele ceasuri copilăria răsuna în mănăstire. Suna pentru recreaţie. O uşă se răsucea în ţîţîni. Păsările ciri­peau. Bun ! Iată copiii ! O năvală de tinereţe inunda gră­dina tăiată în cruce ca un giulgiu. Feţe strălucitoare, frunţi dalbe, ochi nevinovaţi, plini de o lumină veselă, ca un fel de zori de zi, se împrăştiau prin întuneric. După ce se isprăveau psalmii, clopotele, soneriile, dangătul, slujbele, izbucnea deodată zgomotul fetiţelor, mai plăcut decît zumzetul albinelor. Se deschidea stupul bucuriei şi fiecare dintre ele îşi aducea mierea ei. Se jucau, se che­mau, se strîngeau la un loc, alergau ; guri cu dinţişori albi, frumoşi, pălăvrăgeau prin colţuri ; de departe, vălu­rile supravegheau rîsetele, umbrele pîndeau razele, dar ce însemnătate avea asta ! Străluceau, rîdeau. Aceşti patru pereţi lugubri erau în clipele acelea orbiţi de lu­mină, ceva mai albi şi ei datorită bucuriei care se răs-frîngea în ei şi acelui fermecător vîrtej de roiuri. Era o ploaie de trandafiri care străbătea un doliu. Fetele făceau nebunii sub ochii călugăriţelor ; privirea celor fără de cusur nu stingherea nevinovăţia. Datorită copiilor exista o oră neştiutoare printre atîtea ceasuri severe. Fetiţele mici săreau, cele mari dansau. In mănăstirea aceea jocul era plămădit cu cerul. Nimic nu era mai încîntător şi mai mîndru decît toate acele tinere suflete în floare. Lui Homer i-ar fi plăcut să vină acolo şi să rîdă împreună cu Per-rault', şj există în grădina aceea neagră tinereţe, sănă­tate, zgomot, strigăte, zăpăceală, plăcere, fericire, atît cît să descreţească frunţile tuturor străbunicelor din epopee şi din poveste, de pe tron şi din colibe, de la Hecuba 2 pînă la maica-mare.

1 Scriitor francez din secolul al XVII-lea, cunoscut pentru povesti­
rile sale Motanul încălţat, Scufiţa roşie, Cenuşăreasa, Prichindel ş. a.

2 Personaj legendar din Iliada lui Homer.

18

S-au spus în casa asta, poate mai mult decît oriunde într-altă parte, vorbe de-ale copiilor care au întotdeauna multă gingăşie şi care te fac să rîzi cu un rîs înduioşat. Aici, între cele patru ziduri funebre, o fetiţă de cinci ani a strigat într-o zi : „Maică, mi-a spus o fată mai mare că nu mai am decît nouă ani şi zece luni de stat aici I Ce fericire I"

Tot aici a avut loc dialogul acesta de neuitat:

O maică din sfat: De ce plîngi, fetiţo ?

Fetiţa (de şase ani; plîngînd în hohote) : I-am spus Alixei că ştiu istoria Fran{ei. Ea spune că n-o ştiu, şi eu o ştiu.

Alix (cea mare, de nouă ani) : Nu. N-o ştie.

Maica : Cum aşa, fata mea ?

Alix: Mi-a spus să deschid cartea la întîmplare şi să-i pun o întrebare din carte, la care să-mi răspundă.


  • Ei şi ?

  • N-a răspuns.

  • Să vedem. Ce ai întrebat-o ?

  • Am deschis cartea la întîmplare, aşa cum a vrut ea,
    şi i-am pus prima întrebare pe care am găsit-o.

  • Şi care era întrebarea ?

  • Era : ,,Ce-o să fie după aceea ?"

Tot acolo a fost făcută această observaţie, adîncă, cu privire la papagalul cam lacom al unei pensionare :

— Ce drăguţ e ! Mănîncă partea de deasupra a tarti­


nei, ca un om !

De pe una dintre lespezile acestei mănăstiri a fost cu­leasă o mărturisire scrisă de mai înainte, ca să n-o uite, de către o păcătoasă în vîrstă de şapte ani :



  • Părinte, sînt vinovată că am fost zgîrcită.

  • Părinte, sînt vinovată că am fost adulteră.

— Părinte, sînt vinovată că m-am uitat după domni.
Pe iarba acelei grădini, o gură trandafirie, de şase ani,

a născocit povestea asta ascultată de ochii albaştri de la patru la cinci ani :

— Au fost odată trei cocoşei într-un loc unde erau
flori multe. Au cules florile şi le-au pus în buzunar. După
asta au cules frunzele şi le-au pus în jucării. Prin partea

19

locului era un lup şi păduri multe, iar lupul era în pădure şi a mîncat cocoşii.

Şi un alt poem :

■»- A fost odată o lovitură de băţ pe spinare !



  • Polichinelle a dat în pisică.

  • Pisicii nu i-a plăcut: a durut-o.

  • Şi atunci, o cucoană l-a trimis pe Polichinelle la
    închisoare.

Tot acolo, o fetiţă părăsită, un copil găsit, pe care mănăstirea îl creştea din milă, a spus cuvintele astea blînde, dar care te umplu de tristeţe. Le auzea pe cele­lalte vorbind despre mamele lor şi şopti în ungherul ei:

— Cînd m-am născut eu, mama mea nu era de faţă.

Era acolo o portăreasă voinică, pe care o vedeai întot­deauna grăbindu-se pe săli, cu lanţul de chei la ea, şi pe care o chema sora Agata. Cele „mari" — care aveau mai mult de zece ani — îi spuneau Agatocles '.

Trapezăria, o încăpere lungă şi dreptunghiulară care nu primea lumina zilei decît printr-o galerie cu arcade sculptate, la nivelul grădinii, era întunecoasă şi umedă, şi, cum spun copiii, plină cu jivine. Toate locurile din jur îşi dădeau prinosul lor de insecte. Fiecare dintre cele patru colţuri primise în limbajul fetelor de pension cîte un nume special şi expresiv. Exista astfel colţul Păianje­nilor, colţul Omizilor, colţul Gîndacilor şi colţul Greieri­lor. Colţul Greierilor era lîngă bucătărie şi, din pricina asta, foarte preţuit. Acolo era mai puţin frig decît într-altă parte. Numele acestea trecuseră din trapezărie în pension şi erau folosite acolo, ca în vechiul colegiu Mazarin, pen­tru a deosebi patru naţiuni. Fiecare elevă făcea parte din una dintre aceste patru naţiuni, după colţul trapezăriei unde îşi avea locul la orele de masă. Intr-o zi, arhi­episcopul, pe cînd îşi făcea vizita lui pastorală, văzu o fetiţă frumuşică şi rumenă, cu un păr blond încîntător, care intra în clasa prin faţa căreia trecea el. întrebă altă elevă, o brună drăguţă, cu obrajii rumeni, care se afla lîngă el:



1 Personaj din istoria antică, tiran al Siracuzei. Aici Joc de cu­vinte : Agatocles (pron. Agatocle) pronunţat la fel ca Agathe aux clefs (Agata cu cbei).

20

  • Cine e fetita asta ?

  • E un păianjen, monseniore.

  • Ei ! Dar asta ?

  • E un greiere.

  • Şi astălaltă ?

  • O omidă.

  • Da ? Şi dumneata ce eşti ?

  • Eu sînt un gîndac, monseniore.

Fiecare casă de acest fel are specialităţile ei. La începu­tul veacului nostru, Ecouen era unul dintre locurile de acest fel, gingaşe şi severe, unde se dezvolta, într-o umbră aproape măreaţă, copilăria fetelor. La Ecouen ', pentru a lua loc în rîndurile procesiunii sfîntului Potir, se făcea o deosebire între fecioare şi florărese. Mai erau încă „baldachinele" şi „cădelniţele", unele purtînd pangli­cile baldachinelor, iar celelalte cădelniţînd în jurul sfîntu­lui Potir. Florile veneau de drept în sarcina florăreseJor. Patru „fecioare" mergeau în frunte. în dimineaţa acelei zile mari auzeai adesea întrebîndu-se prin dormitor:

— Care e fecioară ?

Doamna Campan pomenea cuvintele unei „fetite" de şapte ani, adresate uneia „mari" de şaisprezece ani, care lua loc în fruntea procesiunii, în vreme ce ea, mititica, rămînea la coadă :

— Tu eşti fecioară, eu nu.

V

DISTRACŢII



In sala de mîncare, deasupra uşii, stătea scrisă cu litere mari şi negre rugăciunea asta, numită Tatăl nostru cel alb, şi care avea darul să ducă oamenii de-a dreptul în rai :

1 Localitate la nord de Paris : posedă un frumos castel din timpul Renaşterii ; în secolul al XlX-lea se instalase într-insul un institut de fete, condus de călugărite catolice ; doamna Campan era directoarea pensianulul.

21

„Tatăl nostru cel mic şi alb, pe care dumnezeu I-a făcut, dumnezeu l-a spus şi dumnezeu l-a pus în rai. Seara, pe cînd mă duceam să mă culc, găsii trei îngeri culcaţi în patul meu, unul la picioare, doi la căpătîi, buna fecioară Măria la mijloc, care-mi spuse să mă culc şi să n-am nici o grijă. Bunul dumnezeu mi-e tată, buna fecioară mi-e mamă, cei trei apostoli sînt fraţii mei, cele trei fecioare sînt surorile mele. Cu cămaşa în care s-a născut dumnezeu mi-e îmbrăcat trupul, crucea sfintei Margareta mi-e scrisă pe piept ; doamna fecioară porneşte pe cîmp ; dumnezeu, care plîngea, îl întîlni pe sfîntul Ioan. Domnule sfinte Ioane, de unde vii ? Viu de la Ave Salus '. Nu ştii dacă bunul dumnezeu e acolo ? E în arbo­rele crucii, picioarele îi spînzură, mîinile îi sînt bătute în cuie şi pe cap poartă pălărie albă de spini. Cine-o va spune de trei ori seara, de trei ori dimineaţa, va intra în rai la sfîrşit."

In 1827 rugăciunea asta caracteristică dispăruse de pe perete sub trei straturi de var. In clipa asta ea se şterge şi din amintirea cîtorva fete tinere de altădată, astăzi femei bătrîne.

Un crucifix mare, agăţat pe perete, întregea decorul acestei săli de mîncare, a cărei singură uşă se deschidea, aşa cum am spus, pare-mi-se, spre grădină. Două mese înguste, puse fiecare între două bănci de lemn, făceau două linii lungi paralele de la un capăt la celălalt al sufrageriei. Pereţii erau albi, mesele erau negre ; aceste două culori de doliu sînt singurele variaţii ale mănăstiri­lor. Dejunurile erau sobre şi chiar hrana copiilor era severă. Un singur fel de mîncare : carne amestecată cu legume, sau peşte sărat. Asta era tot luxul. Acest fel simplu de mîncare, rezervat numai fetelor de pension, era totuşi o excepţie. Copilele mîncau şi tăceau sub paza maicii de serviciu din săptămîna aceea, care, din cînd în cînd, atunci cînd o muscă zbura şi bîzîia împotriva regu­lamentului, deschidea şi închidea cu zgomot o carte de lemn. Tăcerea asta era îndulcită cu Vieţile sfinţilor, citite

Vecernie, slujbă de scară.

22

cu glas tare de pe o catedră mică, pusă la picioarele crucifixului. Citea o elevă mai mare de serviciu. Din loc în loc, erau puse pe masa goală vase de pămînt smălţuite în care elevele îşi spălau ele singure paharul de metal şi tacîmurile şi aruncau uneori cîte un rest de carne tare sau de peşte stricat, dar lucrul acesta era pedepsit. Aceste vase de pămînt se numeau „cercuri de apă".

Fetiţa care rupea tăcerea făcea o „cruce cu limba". Unde ? Pe jos. Lingea pardoseala. Praful, acest sfîrşit al tuturor bucuriilor, era pus să pedepsească micile petale de trandafiri, vinovate de a fi ciripit.

In mănăstire există o carte care nu a fost tipărită nici­odată decît „într-un singur exemplar" şi a cărei citire era oprită. Era regulamentul sfîntului Benedict. Taină pe care nici un ochi profan nu trebuia s-o pătrundă. Nemo regu-las, sen constiutiones nostras, externis communi cabit. '

Fetele din pension izbutiră într-o zi să şterpelească această carte şi începură s-o citească cu nesaţ. Citirea le fu însă adeseori întreruptă de teama groaznică de a fi surprinse, care le făcea să închidă volumul la repezeală. Din primejdia asta mare prin care trecuseră nu se aleseră decît cu o plăcere mijlocie. Găsiră „mai interesante" numai pîteva pagini, .pe care nu le înţeleseră, unde era vorba de păcatele băieţilor tineri.

Se jucau pe o potecă a grădinii, mărginită de vreo cîţiva pomi fructiferi cam pirpirii. Cu toată supravegherea deosebită şi cu toată asprimea pedepselor, ele izbuteau uneori, cînd vîntul scuturase copacii, să ridice de pe jos pe furiş un măr necopt, o caisă stricată sau o pară vier­mănoasă. Las acum să vorbească o scrisoare pe care o am sub ochi, scrisă acum douăzeci şi cinci de ani de către o fostă elevă de pension, azi doamna ducesă de..., una dintre cele mai elegante femei ale Parisului. Citez întocmai :



Fiecare îşi ascunde para sau mărul aşa cum poate. Cînd urcăm să facem patul în aşteptarea cinei, le vîrîm sub pernă, iar seara le mîncăm în pat, şi cînd nu se poate, le mîncăm la closet.

1 Nimeni nu va divulga străinilor regulile şi regulamentul nostru (în original în limba latină).

23

Era una dintre voluptăţile cele mai mari. Odată, tot în timpul unei vizite a arhiepiscopului la mănăstire, una dintre fete, domnişoara Bouchard, care se înrudea cu vestita familie Montmorency, puse rămăşag că-i va cere arhiepiscopului o zi de vacanţă, ceea ce era nemaiauzit pentru o comunitate atît de severă. Rămăşagul fu primit, dar nici una dintre cele care îl ţineau nu credea în el. Cînd sosi momentul, în vreme ce arhiepiscopul trecea prin faţa elevelor, domnişoara Bouchard, spre spaima nespusă a colegelor ei, ieşi dintre rînduri şi spuse : „Monseniore, o zi de vacanţă". Domnişoara Bouchard era înaltă şi ru­menă, cu cea mai drăguţă feţişoară de pe lume. Domnul de Guelen zîmbi şi-i spuse : „Cum, fata mea, o zi de va­canţă ? Trei zile, dacă vrei ! Vă dăruiesc trei zile." Sta­reţa nu putea spune nimic, arhiepiscopul hotărîse. Scan­dal în mănăstire şi bucurie în pension. Poate oricine să judece ce a fost.

Mănăstirea asta ursuză nu era totuşi destul de bine zăvorîtă, pentru ca patimile de dincolo de ziduri, drama şi chiar romanul să nu poată pătrunde pînă la ea. Ca să dovedim acest lucru, ne vom mărgini să constatăm aici şi să arătăm pe scurt un fapt adevărat şi neîndoios, care n-are de altfel pnn el însuşi nici o legătură cu povestea pe care o istorisim. Pomenim acest fapt pentru a întregi în mintea cititorului fizionomia mănăstirii.

In vremea aceea, trăia în mănăstire o făptură miste­rioasă care nu era călugăriţă, pe care toţi o priveau cu mult respect şi pe care o chema „doamna Albertine". Nu se ştia nimic despre ea, decît că era nebună şi că lumea din afară socotea că murise. Se spunea că această poveste acoperea nişte socoteli necesare unei căsătorii importante.

Femeia asta n-avea mai mult de treizeci de ani, era brună, destul de frumoasă, şi privea în gol cu ochi mari şi negri. Vedea ceva ? Ceilalţi se îndoiau. Nu mergea, aluneca ; nu vorbea niciodată ; nimeni nu putea fi sigur că răsuflă. Nările îi erau subţiate şi foarte palide, ca ale unui om care şi-ar fi dat sufletul. Cînd îi atingeai mîna, parcă ai fi atins zăpada. Avea o gingăşie ciudată, spec­trală. Unde intra ea, se făcea frig. Intr-o zi, o soră vă-



zînd-o trecînd îi spuse alteia : „Trece drept moartă" „Poate că şi este", răspunse cealaltă.

Se spuneau despre doamna Albertine sute de poveşti. Curiozitatea fetelor de pension era neostenită. In capelă exista un fel de tribună numită „Ochiul Boului". Doamna Albertine lua parte la slujbă în tribuna asta, care n-avea decît o fereastră circulară ca un ochi de bou. De obicei era singură acolo, pentru că de la tribuna asta de la pri­mul etaj putea să-l vadă pe predicator sau pe cel ce ofi­cia slujba, lucru care le era interzis călugăriţelor. Intr-o zi, amvonul era ocupat de un preot tînăr, ducele de Ro­han, pair al Franţei, ofiţer de muşchetari roşii în 1815 pe cînd era principe de Leon, şi mort după 1830, cardi­nal şi arhiepiscop de Besancon. Domnul de Rohan predica atunci pentru prima oară la mănăstirea Petit-Picpus. Doamna Albertine lua parte de obicei la predici şi la slujbe cufundată într-o linişte adîncă şi într-o totală ne­mişcare. In ziua aceea, îndată ce-l zări pe domnul de Rohan, se ridică pe jumătate şi spuse tare, în liniştea capelei : „Uite-l pe Auguste !" Toată adunarea întoarse capul uluită, predicatorul ridică ochii, dar doamna Al­bertine căzuse din nou în nemişcarea ei. Pe faţa aceea stinsă şi îngheţată trecuse o clipă un suflu al lumii din afară, o licărire de viaţă, apoi totul se stinsese şi nebuna devenise din nou cadavru.

Aceste două cuvinte făcură să trăncănească însă pe oricine putea vorbi în mănăstire. Cîte se cuprindeau în acel „Uite-l pe Auguste !" Cîte destăinuiri ! într-adevăr, pe domnul de Rohan îl chema Auguste. Nu mai era nici o îndoială că doamna Albertine provenea din lumea cea mai aleasă, pentru că îl cunoştea pe domnul de Rohan, că era ea însăşi sus-pusă, pentru că vorbea atît de fa­miliar despre un aristocrat ca acesta, şi că între ea şi el era o legătură, de rudenie poate, cu siguranţă foarte strînsă, pentru că îi ştia numele de botez.

Două ducese foarte severe, doamnele de Choiseul şi de Serent, vizitau adeseori comunitatea, unde pătrundeau



25

fără îndoială mulţumită privilegiului Magnates mulieres ', şi înfricoşau pensionul. Cînd treceau cele două doamne bătrîne, toate fetele tremurau şi plecau ochii.

Domnul de Rohan era de altfel, fără să ştie, obiectul atenţiei fetelor de pension. Tocmai în vremea aceea fu­sese numit înalt vicar al arhiepiscopului de Paris, în aş­teptarea episcopatului. Unul dintre obiceiurile sale era să vină destul de des pentru a oficia în capela călugăriţelor de la Petit-Picpus. Nici una dintre tinerele închise acolo nu-l putea zări, din pricina perdelei de pînză, dar avea o voce blîndă şi cam subţire, pe care ajunseră să o re­cunoască şi să o deosebească. Fusese muşchetar ; şi apoi se spunea despre el că ar fi foarte îngrijit, foarte bine pieptănat, cu un frumos păr castaniu, adus ca un sul în jurul capului, că avea o cingătoare lată, neagră, mi­nunată şi că rasa lui cea neagră era cea mai elegant tăiată din lume. Da foarte mult de lucru imaginaţiei acestor fete de şaisprezece ani.

Nici un zgomot din afara nu pătrundea în mănăstire. Cu toate astea, pătrunse o dată sunetul unui flaut. Era un eveniment, şi fetele care erau atunci în pension şi-l mai amintesc încă.

Un flaut cînta în vecinătate. Flautul acesta cînta întot­deauna aceeaşi arie, o arie învechită pentru cei de azi, Zetulbea mea, vino să-mi domneşti în suflet, şi se auzea de două sau de trei ori pe zi.

Fetele îşi petreceau ore întregi ascultînd-o, maicile din sfat erau tulburate, minţile lucrau, pedepsele plouau. Asta ţinu mai multe luni. Toate fetele erau mai mult sau mai puţin îndrăgostite de muzicantul necunoscut. Fiecare visa că e Zetul'be. Sunetul flautului venea dinspre strada Droit-Mur ; ele ar fi dat totul, ar fi compromis totul, ar fi încercat totul, ca sa-l vadă măcar o clipă, să-l zărească, să-l întrezărească pe „tînarul" care cînta atît de ferme­cător din flaut şi care se juca, fără să bănuiască, cu toate acele suflete. Cîteva se furişară pe o uşă de serviciu şi se suiră la etajul al treilea, spre strada Droit-Mur, ca

1 Doamne nobile.


Kataloq: uploads
uploads -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti adau-nun 80 illik yubileyinə həsr edilir adau-nun elmi ƏSƏRLƏRİ g əNCƏ 2009, №3
uploads -> Mühaziry riyazi mYntiqin elementlYri
uploads -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti magistratura məRKƏZİ
uploads -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
uploads -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
uploads -> Mövzu Fənnin məqsədi və vəzifələri
uploads -> Marketinq fənni üzrə İŞÇİ TƏDRİs proqrami
uploads -> Asm-nin iqtisadiyyatı və idarə edilməsi
uploads -> Təqdimatların hazırlanması (Powerpoint, Word, Excel)

Yüklə 2,68 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   36




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə