Colin Falconer

COLIN FALCONER

FURIE

Netanel se uită la ea şi-i făcu cu ochiul.

Este imposibil, se gândi Marie. Încep să mă îndrăgostesc de acest băiat. Dar este pur şi simplu imposibil. Eu sunt catolică, iar el este evreu. Ar trebui să fie la fel de departe de sufletul meu ca şi luna. Mama lui mă dispreţuieşte, iar restul familiei mă tratează de parcă aş fi un animal exotic din Africa. Şi uite ce i s-a întâmplat lui Chaim, la fel ca şi lui Netanel acum câteva luni. Era o nebunie să-şi imagineze că l-ar putea iubi.

Ceremonia Paştelui luă sfârşit.

— La anul îl vom sărbători la Ierusalim – ziseră toţi de la masă într-un glas.

Netanel îi zâmbi plin de duioşie şi simţi că i se strânge stomacul. Ah, „mein Gott”, se gândi ea. Am mers prea departe. Nu mai pot să mă opresc. Nu mai pot.

Despre autor.

Colin Falconer s-a născut la Londra în anul 1953. Este ziarist şi a colaborat la multe reviste şi ziare. A călătorit în Europa şi Asia de Sud-Est, iar acum locuieşte în Australia de Vest.

Pentru Helen care crede în mine.
Prefaţă.

Nici o carte nu este scrisă doar prin strădania unei singure persoane. De aceea, aş vrea să mulţumesc acelora care m-au ajutat în cercetările întreprinse pentru acest roman.

La Tel Aviv, Ruth Sobol şi istoricii dr. Yaakov Sachs şi dr. Yaakov Goren; la Ierusalim, Ruven Koffler de la Arhivele Zion, Dafna Rix de la Muzeul din Ierusalim, Mulli Azrieli de la Firik şi Rivca Weingarten, care mi-au împărtăşit amintirile legate de asediul Oraşului Vechi; la El-Bireh, domnul Sameeha Khalil, reprezentant al Societăţii Inash El-Usra. Şi mai aproape de casă, îi datorez, de asemenea, mulţumiri lui Anne Mullarkey pentru că m-a ajutat să găsesc sursele de care aveam nevoie.

Vreau să mulţumesc şi agenţilor mei Tim Curnow din Sydney şi Anthea, Morton-Saner din Londra, care m-au ajutat să depăşesc momentele dificile; şi editorului meu, care nu se înşală niciodată în aprecierile sale, decât când este vorba de alegerea echipei preferate de fotbal.

Deşi datele din acest roman se bazează pe realitate, el este o operă de ficţiune. Aşa se explică şi erorile care apar; de exemplu, au existat doi comandanţi Haganah în timpul asediului Ierusalimului, David Halperin şi Moshe Russnak, nu unul singur, iar până în anii '40 nu a existat nici un kibuţ în zona în care este plasat kibuţul Kfar Herzl.

Ocazional, am folosit nume reale, care apar doar ca personaje istorice, exterioare naraţiunii. De altfel, nu am intenţionat să descriu oameni sau întâmplări reale şi nici să mă implic în ele.

Ierusalim, septembrie 1992 „Sunt aici trimis de Furie şi Inimă”.

Moise în „Primul Născut” al lui Cristopher Fry

PROLOG.

Malul de Vest, septembrie 1992

Străzile întunecate şi agitate ale Bethleemului.

Mulli Rosenberg stă pe bancheta din spate a jeep-ului, cu picioarele întinse, ascultând zumzetul vocilor în aparatul de emisie-recepţie. O noapte liniştită. Intefadeh scăzuse în intensitate; Rabin începuse convorbirile cu Assad, iar ziarele vorbeau despre pace.

O sirenă urlă undeva în noapte. Simţea cum, din întuneric, îl urmăresc ochi înveninaţi. La lumina farurilor, zări literele „PLO”, pictate cu caractere arabe, cu vopsea roşie pe obloanele ruginite ale unui magazin. Sub ele fusese mâzgălită traducerea în engleză, pentru turişti bineînţeles: „DRACU' SĂ-L IA DE ISRAEL”.

Mulli Rosenberg nu este un erou ca bunicul său. Vrea să devină avocat. Dar, mai întâi, trebuia să-şi îndeplinească serviciul militar de trei ani în armată. În uniforma sa kaki arăta suplu, bronzat, tânăr şi speriat.

Până acum nu împuşcase pe nimeni.

Mângâie ţeava mitralierei Uzi de pe genunchi. Nu avea încotro, îşi spuse el. Dacă nu voia să trăiască într-o lume de coşmar, aşa cum trăise bunicul său, nu avea încotro.

Amman, Iordania.

Wafa îşi mângâie părul negru ca abanosul şi îşi aprinse altă ţigară cu degetele tremurânde. Îi este greu să vorbească despre Palestina fără să se întristeze.

Are ochi mari căprui, care sclipesc plini de pasiune în timp ce povesteşte.

— Pe bunicul meu îl chema Majid. Tatăl lui era şeicul Zayyad Hass'an al-Shouri, din satul Rab'allah, lângă Ierusalim. Toţi din familia mea sunt palestinieni. M-am născut aici, în Iordania, dar sunt palestiniană. Da, o palestiniană. Nu concep să mă consider altceva.

Fruntea ei este acoperită de mici picături de sudoare. Amman este un oraş de beton şi sticlă, cu căldură, praf şi claxoane răsunătoare. Afară, soarele dogoritor topeşte asfaltul de pe autostradă şi-ţi usucă trupul ca o stafidă.

Bate hamsiin-ul, vântul fierbinte dinspre deşertul de est, galben şi turbat ca răsuflarea unui şacal. Se spune că hamsiin-ul bătea în ziua în care a fost răstignit Christos.

Ventilatorul din micuţul birou se învârteşte ineficient într-un colţ. Wafa se opreşte să soarbă cafeaua amară.

— Aceasta nu este ţara mea. Nu aparţin acestui pământ. Până când situaţia noastră nu se va rezolva, n-o să fiu niciodată fericită. Toată viaţa mea m-am simţit frustrată. De ce oare lumea nu vrea să ne asculte? Nu pricepi că n-o să ne găsim odihna? O să povestim copiilor şi nepoţilor despre soarta noastră. Pentru noi, n-o să se termine niciodată.

Acum îi este greu să înghită. Se uită în jos.

— Încerc să nu-i urăsc pe israelieni, dar ştiu ce i-au făcut tatălui şi bunicului meu şi am o piatră pe inimă. Înţelegi? O piatră.

— Mai bea nişte cafea. Ai puţin timp liber, da? O să-ţi spun şi povestea noastră. În întregime.

Vorbiţi copiilor Israelului şi spuneţi-le următoarele când veţi trece Iordanul pe pământul Canaan-ului.

Veţi izgoni toţi locuitorii. Veţi distruge toate tablourile şi statuile lor şi le veţi dărâma locuinţele.

Şi, după ce îi veţi izgoni, veţi ridica noi sălaşuri, pentru că v-am dăruit acest pământ. Numerele 31: 51-53

Partea întâi.

GERMANIA, 1933

Ravenswald, Bavaria.

Spritzer a fost cel care i-a făcut să se împrietenească.

Da, chiar el, un Cupidon atât de neobişnuit! Era un uriaş solid, cu ochi rozalii, răutăcioşi. Încălţările sale cu tălpi de oţel răsunau pe pietrele îngheţate, în timp ce mergea cu capul plecat, strănutând în aerul rece de seară. În spatele lui, roţile căruţei Schultheiss scârţâiau sub greutatea butoaielor grele din stejar pline cu bere.

Se opri în faţa Hotelului Alte Post. Emmerich, cărăuşul, şi fiul său începură să rostogolească butoaiele în pivniţă. Spritzer izbi cu copitele în caldarâm de câteva ori, făcând să sară scântei. Netanel îşi dădu seama imediat ce se întâmplase: Emmerich lăsase hăţurile să cadă pe crupa calului, care i s-au prins de copită. Netanel se strecură la aprozar şi cumpără doi morcovi.

Traversă strada în fugă, puse cărţile pe pavaj şi întinse mâna întrebător.

— Ce-i, bătrâne?

— Îl întrebă Netanel. Uite, vrei un morcov?

Spritzer îl privi suspicios, dar luă morcovul, mirosind mâna lui Netanel în loc de mulţumire. Observase celălalt morcov, care ieşea din buzunarul hainei lui Netanel. Îl împinse pe binefăcătorul său cât pe ce să-l dărâme şi-l scoase cu multă îndemânare.

În timp ce Spritzer era ocupat, Netanel se aplecă, ridică piciorul calului şi-l eliberă.

— Aşa, băiete. Ei, cum te simţi acum?

Spritzer clătină din capul lui uriaş şi-l lovi pe Netanel de perete. Băiatul înălţă din umeri, îşi luă cărţile de pe jos şi se îndreptă spre casă. Nu înaintase mai mult de câţiva metri când auzi pe cineva înjurând pe stradă. Se întoarse să vadă ce se întâmplase. Spritzer era chiar în spatele lui. De îndată ce Netanel se opri, calul începu să controleze cu dinţii conţinutul buzunarelor lui Netanel.

Emmerich alergă pe stradă. Era îmbrăcat cu şorţul lui de piele, lung până la genunchi şi cu beretă albastră.

— Hei, ce faci acolo? Ai de gând să-mi furi calul?

— El m-a urmărit, mein Herr1 – îi spuse Netanel, încercând să-şi tragă colţul hainei din fălcile lui Spritzer.

Emmerich înjură calul şi-l trase de hăţuri. Spritzer se feri şi ochii săi rozalii deveniră din nou mânioşi.

— Şi de ce s-a luat, mă rog, după tine? Ce i-ai făcut?

— Era prins în hăţuri. L-am ajutat să se elibereze. Emmerich se uită la el ca la un nebun.

— L-ai ajutat să se elibereze? Ai avut noroc că nu ţi-a spart capul! Verrükt! 2

Netanel îşi reveni imediat, şocat că acest lumpen îndrăznea să-l ia la întrebări.

— Mai întâi, i-am dat nişte morcovi. Îi era foame.

— I-ai dat de mâncare?

— Zbieră Emmerich. N-are nevoie. Mănâncă şi aşa destul. Are o foame de cal!

Apoi, izbucni în râs, încântat de spiritul său de glumă. Se uită înapoi, pe stradă, la fiul său Rolf, care stătea cu mâinile în şold lângă Gasthaus3.

— Ai auzit Rolf? Am spus că Spritzer are o foame de cal!

Netanel se întoarse pentru a pleca. N-o să-şi mai piardă timpul cu acest idiot. Dar, apoi, auzi altă voce în spatele lui.

— N-a fost vina lui că s-a luat după el. De ce nu i-ai pus piedica?

Era o fată. Avea aceeaşi vârstă cu Netanel; o cunoştea; o chema Marie. Era noua lui colegă de clasă la Realschule4. Şi era de departe cea mai frumoasă fată din clasă. Avea păr castaniu şi ochi albaştri, strălucitori. Timp de două săptămâni, încercase să-şi adune curajul să-i vorbească; se apropiase de două ori de ea în curtea şcolii, dar apoi nu ştiuse ce să-i spună. Se oprise în faţa ei, zâmbind, incapabil să deschidă gura. Până acum, fusese convins că îl credea un idiot.

În momentul de faţă, îl cuprinsese din nou stânjeneala. Se uita la ea în timp ce-l apostrofa pe bătrânul cărăuş.

— Îi pusesem piedica – mormăi Emmerich.

— Şi atunci cum de a reuşit Spritzer să tragă ditamai căruţa după el? Şi de ce nu ai mai multă grijă de el, în loc să aştepţi să fie hrănit de străini?

Se adunaseră câţiva oameni.

— Aşa este, n-are niciodată grijă de cal – zise cineva. Îl lasă să hoinărească.

— Nu-i de mirare, după cum îl maltratează – zise altul.

— Într-o zi, ar trebui ca biciul să se întoarcă pe spinarea lui, nu a calului.

Emmerich văzu că oamenii erau împotriva lui. Aşa că îl conduse pe Spritzer prin mulţimea ostilă, înapoi, în Grossenstrasse. Bătrânul cal continua să tragă de hăţuri, zguduindu-l pe Emmerich ca pe o marionetă.

Marie se întoarse spre Netanel.

— Îngrozitor, nu-i aşa? Cei de aici se mulţumesc să întoarcă spatele, nepăsători. Abia când cineva le atrage, în sfârşit, atenţia, reuşesc să-şi recapete glasul.

Netanel ştia că-l aştepta să vorbească. Dar nu-i trecea nimic prin cap. Ridică din umeri şi surâse.

— Eşti Netanel Rosenberg, nu-i aşa?

— Îl întrebă ea.

Încuviinţă din cap.

Se făcu linişte.

— Atunci, la revedere, Netanel – zise ea şi se întoarse să plece.

Netanel intră în panică.

— Stai!

— Strigă el alarmat de tremurul din voce. Nu vrei să-ţi duc cărţile?

Marie păru uimită de cuvintele lui.

— Azi n-am nici un fel de cărţi – zise ea, întinzându-şi mâinile.

— Atunci n-ai vrea să le cari tu pe ale mele?

— Se auzi Netanel întrebând-o.

Marie izbucni în râs. Râdea ca şi când ar fi conversat cu un nebun, se gândi Netanel. Marie se îndepărtă. Foarte inteligent, n-am ce spune! N-ai vrea să le cari pe ale mele?

Netanel se uită din nou la Emmerich; căruţa se întorsese la Alte Post şi cărăuşul se căţărase pe capră să pună piedica. Fiul său îl privea pe Netanel. Ochii lui erau plini de ură.

Îşi luă cărţile şi o porni spre casă.

Josef Rosenberg era unul din bessere Leute5 a oraşului Ravenswald. Fabricile Rosenberg fuseseră fondate, cu aproape şaptezeci de ani în urmă, de bunica lui Josef, Esther. După ce soţul ei murise de tuberculoză în 1864, începuse să împletească ciorapi şi să-i vândă pe stradă, încercând să-şi întreţină cei şapte copii ai săi, printre care şi Mandel, tatăl lui Josef. Era foarte îndemânatică şi, după un timp, începu să primească adevărate comenzi. Peste zece ani îşi cumpără o maşină de tricotat şi după alţi câţiva ani avea propriul ei magazin.

Când Josef prelua afacerea la moartea lui Mandel, Fabricile Rosenberg reprezentau cea mai importantă investiţie din zonă. Aveau şase sute de angajaţi şi exportau tricotaje în Elveţia, Franţa, Marea Britanie şi chiar în S. U. A.

Bătrânei, care îşi vindea ciorapi împletiţi de mână la colţ de stradă, nu i-ar veni să creadă cum trăiesc, se gândea Josef. Am un automobil modern, locuiesc într-o casă cu şase dormitoare, plină de servitori, iar soţia mea dă câte o sindrofie în fiecare miercuri, când se întâlneşte la o şuetă cu cele mai respectabile doamne ale comunităţii. Dar în seara aceea, în timp ce mergea în jos pe deal spre oraş, lovind în gheaţă cu bastonul său cu mâner de argint, îi venea foarte greu să-şi alunge gândurile negre.

Lumea se schimbase aşa de repede! Nu trecuse nici un an de când austriacul Hitler fusese numit cancelar. Cincisprezece milioane de germani votaseră pentru el! La puţin timp după ce „comuniştii” incendiaseră Reichstagul, naziştii suspendaseră libertăţile civile şi dăduseră puteri nelimitate poliţiei SA şi SS. Iar acum se inventase încă o oroare: boicotul!

Abraham Horowitz, care avea un magazin de încălţăminte în Theresienstrasse, îi spusese că membri ai SA apăreau în fiecare dimineaţă în faţa firmei sale, încercând să sperie clienţii.

— Nu cumpăraţi de aici, doamnă, sunt evrei. Cumpăraţi de la un magazin german, Gnädige Frau! 6

Sigur, ura împotriva evreilor nu era un lucru nou. Hitler nu era primul. Şi nu va fi nici ultimul! Arieni, nearieni! Ce prostie! Oare nu erau germani cu toţii? Familia lui locuia la Ravenswald de şase generaţii. Primise Crucea de Fier clasa a II-a pentru serviciile aduse în primul război mondial!

Constată că mergea din ce în ce mai repede, bătând cu bastonul în pavaj. Încercă să se liniştească. Calmează-te, se gândi el. Nu-i nimic. O să treacă. Germanii nu vor răbda asemenea prostii.

Ravenswald era adăpostit într-o vale adâncă, înconjurată de braţele desfăcute ale Alpilor Bavarezi. Oraşul data din secolul al XIII-lea şi era străjuit de ziduri crenelate şi turnuri. Înăuntrul lor se îngrămădeau alei pietruite, case de lemn, fântâni din piatră şi porţi arcuite. Se oglindea în apele liniştite ale lacului Ravensee. De cealaltă parte, se înălţau ruinele vechiului Schloss7 care stătea ca un istm de piatră sub Ravensberg.

În fiecare seară, după ce termina treaba, Josef Rosenberg obişnuia să parcurgă cele două mile de acasă la Hotelul Alte Post să joace skat cu Landisberger, doctorul, şi Schenke, avocatul. Îi cunoştea pe aceşti oameni de ani de zile; fuseseră colegi de şcoală. Aveau masa lor rezervată în local şi jucau cărţi şi beau bere până la nouă sau zece seara.

În după-amiaza aceea, Rosenberg fu surprins să constate că ajunsese primul; îşi scoase pălăria şi haina şi se aşeză să aştepte. Se făcu ora şapte, dar nu apăru nici Landisberger, nici Schenke. La opt se întoarse acasă. A doua seară, îi aşteptă din nou. Pe urmă nu se mai obosi să vină.

A doua zi, îl întâlni pe domnul doctor Landisberger în Grossenstrasse. Josef se opri să discute cu vechiul său prieten şi fu uimit când doctorul trecu pe lângă el, fără să-l bage în seamă. În seara aceea, îl văzu din nou, când trecu pe lângă Bierstuben; era cu Schenke şi alt om, Dehlmer, farmacistul. Stăteau la masă şi jucau skat.

Atunci se simţise deprimat; cunoştea prea bine motivul exilului său. Nici Landisberger, nici Schenke nu erau evrei. Şi, bineînţeles, nici Dehlmer.

Deodată, domnul Josef Rosenberg, prosper om de afaceri din Ravenswald, cetăţean de vază al oraşului, patron peste şase sute de salariaţi, îşi dădu seama ce însemna să fii un paria.

La Realschule se produseseră schimbări neliniştitoare. Întro luni, Lachter, dirigintele lor, nu mai apăru. Fu înlocuit de altcineva, care se prezentă drept domnul profesor Müller. Îi anunţase că va fi noul lor diriginte şi că Lachter n-o să mai revină. Fără să le ofere vreo explicaţie.

Müller era mic de statură, chel şi avea nişte sprâncene negre şi stufoase, care semănau cu nişte omizi. Dar pe Netanel îl preocupa altceva, şi anume, insigna de la reverul hainei. Era de mărimea unui nasture – un cerc negru în jurul unuia roşu, care la rândul lui conţinea un cerc alb – şi, în centrul lor, o mică svastică neagră. Semăna cu o mică insectă, dar ucigaşă, agăţată de gulerul său. Netanel îşi dădu seama că acest om era un membru al Partidului Naţional Socialist.

Müller îşi începu prima oră cu o scurtă lecţie de istorie; le povesti cum poporul german era obligat să trăiască timp de un secol în sărăcie şi umilinţă prin Tratatul de la Versailles şi că acum era timpul să arunce jugul francez care apăsa grumazul naţiunii. Le arătă o nouă hartă a Germaniei; Rhineland şi Sudetenland, care odată făcuseră parte din Fatherland8 – aşa cum o numea Müller – erau colorate în negru. Semănau cu nişte lupi furioşi, cu fălcile deschise, gata să se repeadă asupra prăzii.

— Trebuie să înşfăcăm lupii, înainte să ne înşface ei pe noi, altfel n-o să putem trăi liniştiţi – le spuse el.

Netanel simţi că i se face rău. Avea impresia că asista la un proces, ştiind că procurorul se va întoarce din moment în moment spre sală şi-l va denunţa. Se aştepta să fie descoperit cât de curând.

Suspiciunea sa se transformă în certitudine când domnul profesor Müller abordă subiectul purităţii rasiale.

— Poporul german descinde din arieni, rasa care va conduce omenirea. Arienii sunt superiori fizic şi psihic tuturor celorlalte rase şi sunt caracterizaţi prin anumite trăsături fizice.

Îşi roti privirile în clasă. Netanel îşi plecă ochii, încercând să evite dezastrul care se apropia. Simţea că îl privesc cu toţii. Se instalase o atmosferă glacială.

— Întoarce-te cu faţa la clasă, băiete!

— Zise Müller şi-l răsuci pe Netanel.

Observă cu colţul ochiului că Marie îl urmărea atentă.

— Iată un adevărat arian – exclamă Müller. Are păr blond şi ochi albaştri. Acestea sunt trăsături clasice.

Cineva, în spate, începu să chicotească. Netanel îndrăzni să se uite la Müller. Omul îşi ridică privirile nedumerit. Dar nu reuşi să-l depisteze pe cel care-l deranjase.

— Observaţi forma capului – continuă Müller. Nu seamănă cu cea a unui negru sau a unui evreu. Este înălţat în spate, semn de inteligenţă.

Din spate, răsuna un sunet greţos, de parcă ar fi vomitat un câine. Altcineva izbucnise în râs şi se prefăcea că l-a apucat tusea. Netanel îndrăzni să se uite din nou la Marie. Avea obrajii roşii ca focul şi îşi muşca buzele.

— Remarcaţi, de asemenea, şi statura. Înalt, drept, suplu.

Acum, Netanel zâmbea, iar băiatul din primul rând îl apucă de pantaloni, crezând că făcuse pe el.

— Un arian clasic – repetă Müller.

Auzi alt hohotit şi se uită în jur încruntându-se.

— Cum te cheamă, băiete?

— Îl întrebă el pe Netanel.

— Rosenberg, domnule.

Faţa lui Müller se alungi şi sprâncenele, ca nişte omizi, se înălţară.

— Eşti cumva fiul lui Josef Rosenberg, proprietarul fabricii?

Voia să spună, de fapt, Josef Rosenberg, evreul.

— Da, domnule – zise Netanel, iar tusea şi strâmbăturile se înteţiră în clasă.

Müller se făcu stacojiu.

— Stai jos!

Netanel se duse la locul lui. Müller se întoarse cu spatele la clasă, contemplând tabla neagră. Încerca să găsească un cuvânt inspirat care să-l scoată din încurcătură. Dar nu reuşi.

— Deschideţi cărţile de istorie – şuieră el – şi răspundeţi la întrebările de la pagina 45.

Îl ascultară cu toţii, mulţumiţi să-şi ascundă râsul aplecaţi asupra cărţilor de istorie. Müller se prefăcea că-şi studiază însemnările aşteptând cu nerăbdare clinchetul binecuvântat al clopoţelului. Dar zvastica neagră îl obseda pe Netanel. I se părea că-i promite să se răzbune, plină de mânie ariană.

— M-am stăpânit cu greu!

— Zise Marie, în timp ce străbăteau Grossenstrasse.

Netanel îi ducea cărţile prinse cu o curea de piele. Le agăţase de umăr.

— Observaţi părul blond şi ochii albaştri. Tipic arian!

— Râse ea, imitând tonul solemn al profesorului Müller.

— Într-un fel avea dreptate – zise Netanel. Stră-străbunică-mea s-a căsătorit cu un ofiţer prusac de cavalerie. Se spune că avea pe obraz o cicatrice de la un duel.

— Ar trebui să porţi bucle de-o parte şi de alta a capului, ca să nu-l mai induci în eroare pe bietul Müller!

Netanel o privi. Nu ştia dacă ar fi trebuit să râdă sau nu. Nu era obişnuit ca un creştin să vorbească aşa despre rasa şi religia lui. Dar ea nu-şi bătea joc de el. I se păruse o glumă bună, atâta tot.

— Nu toţi evreii sunt la fel – spuse Netanel serios. La fel cum nici creştinii nu se aseamănă între ei. Doar evreii orientali, Hassidimi, poartă bucle în părţi.

— Cred că ţi-ar sta foarte bine şi ţie – zise Marie.

Netanel simţi cum i se aprind obrajii. Acum vrea să mă necăjească, se gândi el.

— Aş prefera o cicatrice de la un duel – spuse el.

Ce ciudat. Acest moment, care lui i se păruse cea mai mare umilinţă a sa, se transformase într-un triumf. Marie îl abordase la terminarea orelor şi, cu un zâmbet care-l făcuse să se topească, îi declarase că şi ea îl considera un exemplu minunat de dezvoltare fizică şi psihică ariană.

— Mulţumesc. Voi fi primul membru din Hitlerjugend, capabil să recite din Talmud9.

Fata râse, iar lui îi dispăru stânjeneala.

Traversă piaţa din centrul oraşului. Schöner Brunen, fântâna de piatră de lângă Rathaus10, îngheţase. Cele trei virtuţi cardinale, reprezentate de îngerii palizi ai Credinţei, Speranţei şi Milei, erau învelite întro pojghiţă de gheaţă. Zăpada proaspăt căzută acoperise semnele din fier forjat care atârnau deasupra străzii pietruite ca nişte drapele de paradă.

— Îmi place să merg pe aici – spuse Marie.

— Ştiu unde locuieşti. Tatăl tău a cumpărat măcelăria din Theresienstrasse.

Îl privi mirată.

— Cum ai aflat?

— M-am interesat.

Continua să-l privească nedumerită.

— De ce ai făcut asta?

— Pentru că, după părerea mea, eşti cea mai frumoasă fată din clasă – zise el, plecându-şi ochii stânjenit.

Dar fata nu-l luă în râs.

— Nu sunt, dar îţi mulţumesc oricum.

Se întoarse, iar ea îşi ridică privirile şi-i zâmbi. Simţi o durere adâncă în piept. Este minunată, se gândi el. Şi mă place. Da, mă place!

Extazul fu întrerupt brusc şi obscen.

Punga de hârtie ateriză la picioarele lui şi se crăpă în două, împrăştiindu-şi conţinutul în zăpadă, murdărindu-i şosetele şi pantofii. Fusese umplută cu excremente; de om, de câine, era greu de spus.

— Jud, Jud, Scheiss în die Tüt – zbieră cineva – Jidane, jidane, rahat în pungă!

Erau trei băieţi în colţul străzii, îmbrăcaţi în uniforma neagră a organizaţiei Hitlerjugend – pantaloni de piele şi cămăşi maro. Netanel îl recunoscu pe unul din ei: Emmerich, fiul cărăuşului.

Marie îl apucă de braţ pe Netanel şi începu să-l tragă după ea.

— Nu, Netanel. Lasă-i. Sunt nişte idioţi. Nu-i băga în seamă.

— Nu pot.

Netanel se eliberă din strânsoarea ei, urmărindu-i atent pe cei trei băieţi. Când traversă strada, observă că Emmerich rânjea.

— De ce umbli cu o nemţoaică drăguţă, jidane?

— Cine a aruncat punga?

— Era rahat german – zise Emmerich. Ar fi trebuit să ţi-l băgăm pe gât.

Netanel calculă distanţa dintre el şi Emmerich. Doi paşi.

Ceilalţi doi, stăteau de-o parte şi de alta, pregătiţi de atac. Emblema de pe uniforma lor sclipea ameninţător. Dacă se repezea la Emmerich, vor sta de-o parte? Nici vorbă. Unul dintre ei îşi puse mâna pe şold, cu arătătorul îndreptat spre pumnalul din teaca neagră.

— Nu vreau să mai umbli cu fetele noastre, jidane!

— Îi spuse Emmerich. N-ai decât s-o regulezi pe mă-ta, dacă vrei!

Netanel îl pocni înainte să apuce să rostească ultimul cuvânt. Făcu doi paşi înainte şi-l lovi cu pumnul în plină figură. Emmerich se prăbuşi. Ceilalţi băieţi săriră imediat şi-l prinseră de braţe. Ce idiot fusese, se blestemă Netanel în gând! Le făcuse jocul. Asta plănuiseră de la bun început.