Contribuţia traducătorilor



Yüklə 1,68 Mb.
səhifə10/27
tarix31.10.2017
ölçüsü1,68 Mb.
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   27

94

OMUL MEDIEVAL

Pe lîngă durele condamnări ale Bisericii, ordonanţele principilor au contribuit totuşi, dacă nu la anularea turnirelor, măcar la determi­narea unei scăderi a gradului lor de periculozitate şi agresivitate. Este posibil ca echipamentul cavaleresc cel mai greu, intrat în uz începînd din secolul al XlII-lea din raţiuni pe care le vom expune în curînd, să fi jucat un anumit rol în acest sens: dar nu e sigur că un cavaler acoperit în întregime de o platoşă de oţel (adică de armura perfecţionată în cursul secolului al XV-lea), căzînd de pe cal, nu-şi făcea mult mai mult rău decît unul echipat numai cu cămaşa de zale de fier, relativ uşoară, folosită între secolele al Xl-lea şi al XlII-lea. Oricum, feluritele ordonanţe făceau totul pentru a împiedica aprin­derea sau manifestarea duşmăniilor sau a dorinţei de răzbunare în timpul întrecerilor de îndemînare cavalerească. La aceasta trebuie să adăugăm restrîngerea progresivă a armelor ă outrance (cele de luptă), înlocuite în turnire de cele d plaisance, „armele curteneşti"; adică spade cu tăişul rotunjit, lănci al căror vîrf ascuţit era înlocuit de suporturi în formă de coroană, de sferă sau de cupă răsturnată, sau era înfăşurat cu grijă, astfel încît lancea să poată lovi scutul adversarului şi eventual să-l răstoarne de pe cal, dar să nu fie în stare să-l rănească. Dar mai ales înlocuirea treptată - oricum, niciodată completă - a aşa-numitei melee cu întrecerea presupunînd înfruntarea a numai doi cavaleri a redus posibilitatea accidentelor grave: în această întrecere totul era mai ordonat, mai regulat şi mai liniştit decît în învălmăşeala turnirului de grup.

Sfîrşind prin a constitui o parte însemnată a raporturilor sociale din sînul aristocraţiei, turnirele au pus în dificultate Biserica, în problema menţinerii interdicţiilor, din momentul în care şi-au pierdut în parte periculozitatea şi, din nişte bătălii mai mult sau mai puţin simulate, au manifestat tendinţa de a prelua mai degrabă rolul unor jocuri şi spectacole. în ce-i privea, cavalerii subliniau ceea ce în opinia lor reprezenta acordul deplin dintre credinţă şi practica turni­rului : jocurile puteau servi, după cum s-a spus, propagandei creştine şi începeau în mod obişnuit prin slujbe religioase (ceea ce înseamnă printre altele că, pentru un motiv sau altul, clerul însuşi nu prea respecta interdicţiile ecleziastice). Curînd a înflorit şi o contrapropa-gandă la legendele despre demonii care se înghesuiau la turnire. Rămîne celebră o pagină emoţionantă, poate a celui mai frumos text de legende religioase din veacul al XlII-lea, Dialogus miraculorum al lui Cesarius din Heisterbach. însoţit de cîţiva prieteni, un cavaler se îndreaptă spre turnir cînd, trecînd prin faţa unei capele hărăzite Fecioarei, nu rezistă imboldului de a i se închina; adîncit în rugăciune, el nu-şi mai dă seama de scurgerea vremii. Va ajunge la întrecere oarecum întristat, şi prea tîrziu; şi va găsi întregul cîmp sărbăto-rindu-i isprăvile vitejeşti. în timp ce se ruga Măriei, ea, luîndu-i înfăţişarea şi folosindu-i armele şi însemnele, luptase în locul lui, repurtînd victoria.

RĂZBOINICUL ŞI CAVALERUL 95

Prin urmare, atunci cînd, în 1316, papa Ioan al XXII-lea a eliminat interdicţiile ecleziastice în privinţa turnirelor, cauza lor împotriva rigorismului religios era cîştigată de ceva vreme; de altfel, ele se schimbaseră mult faţă de ceea ce fuseseră cîndva. Şi nici instituţia cavalerească a veacului al XlV-lea nu mai era, în ce priveşte struc­turile sociale şi importanţa în viaţa europeană a epocii, aceeaşi ca în cele două secole precedente. Dar despre toate acestea vom vorbi la momentul potrivit.

între timp, turnirul favorizase apariţia unei literaturi proprii, împărţită în diferite specii. înainte de toate, avem relatările propriu--zise în versuri, în care se specializaseră „heralzii", acei poeţi şi judecători de luptă, experţi în regulile jocului şi în identificarea însemnelor diferiţilor participanţi. în acest sens este faimoasă compo­ziţia Le tournoi de Chauvency, concepută de Jacques Bretel pentru celebrarea unei lungi serbări care a avut loc în 1258: două zile întregi dedicate întrecerilor, urmate de o zi pentru marele turnir. Există o serie interminabilă de asemenea texte, pline cu descrieri de înfruntări şi cu enumerări amănunţite de culori şi figuri heraldice: pentru noi, rezultatul este o plictiseală soporifică, însă în acel veac ele trezeau un interes ardent.

O altă specie literară remarcabilă este aceea care se bazează pe o „moralizare" a turnirului, căruia îi oferă o versiune alegorică. Am văzut deja cum pugna spiritualis stătea la baza legitimării creştine a instituţiei cavalereşti şi cum Bernard de Clairvaux nu ezita să numească „ucidere a răului" suprimarea în bătălie a necredincioşilor; în acelaşi mod, portalurile şi capitelurile epocii romanice abundă în transpuneri alegorice ale luptei dintre virtuţi şi vicii, reprezentate ca nişte războinici care se înfruntă sau ca nişte cavaleri şi, respectiv, monştri. O asemenea interpretare a turnirului era foarte seducătoare, întrucît deschidea calea unor posibilităţi infinite de alegorizare: se puteau alegoriza combatanţii, echipamentul lor, culorile, blazoanele, loviturile date şi cele primite. A se vedea poemul Le tournoiement d'Antechrist al lui Huon de Mery: Hristos poartă pe scut o cruce roşie şi un gaj împletit de Fecioara Măria; el se întrece cu Satan, al cărui însemn îl constituie o parte din poala tunicii Proserpinei (într-un alt text diavolul este „cavalerul dragonului" şi poartă un dragon ca însemn heraldic); alături de Domnul luptă arhanghelii, virtuţile cardinale şi teologale, dar şi cele specific cavalereşti (Prouesse, Largesse, Courtoisie, Debonnairete); de aceeaşi parte intră în luptă cavalerii Mesei Rotunde.

Reprezentări alegorice de acest gen, pe care sîntem obişnuiţi să le citim sau să le vedem sculptate, trebuiau să facă şi obiectul unor transpuneri teatrale. Turnirul se preta de minune la a se transforma într-un spectacol: şi în parte chiar era, prin însăşi natura lui, mai mult un spectacol decît o bătălie simulată. Filippo di Novară descrie un turnir între cavaleri care întruchipau personajele ciclului arthurian

96

OMUL MEDIEVAL



RĂZBOINICUL ŞI CAVALERUL

97

în 1223, în Cipru, în timpul serbărilor prilejuite de învestirea unui tînăr cavaler din casa de Ibelin (baroni cruciaţi din Beirut); cavalerul Ulrich von Lichtenstein a devenit celebru prin cele două călătorii întreprinse prin Europa şi cunoscute ca Venusfahrt şi Arthurfahrt, în timpul cărora, în 1227 şi în 1240, în calitate de Venus şi apoi de Arthur, străbătea oraşe şi castele provocînd pe oricine ar fi dorit să se măsoare cu el în turnir. Mai tîrziu avea să se ajungă şi la repre­zentaţii teatrale propriu-zise. Să amintim nu atît cazul din 1490 -cînd două cete de cavaleri bolognezi, unii îmbrăcaţi în albastru în onoarea Sapientei, iar ceilalţi în verde în onoarea Fortunei, s-au înfruntat în ceea ce s-ar putea defini ca o versiune umanistă pentru pugna spiritualis —, cît mai cu seamă acele adevărate sinteze dintre turnir şi spectacolul teatral care se chemau în Italia „turnire impro­vizate", în Franţa pas d'armes, iar în Spania pasos honrosos: exemple faimoase rămîn cele din Franţa, din timpul Războiului de o sută de ani, sau aşa-numitele „cavalerii" ferrareze din prima parte a secolului al XVI-lea. Se inventa o intrigă, oricît de subţire: un castel de asediat sau de apărat, un turn, o punte sau o fîntînă de păzit, o domniţă de salvat. în jurul acestui vag plan narativ se desfăşurau diferitele înfruntări dintre cavaleri, care erau costumaţi corespunzător cu nece­sităţile montării scenice. Cu timpul, aceste spectacole au tins să se retragă în interiorul curţilor; însă între secolele al XHI-lea şi al XV-lea ele se disputau şi în oraşe, în prezenţa poporului, care le gusta nu mai puţin decît aprecia turnirele burleşti şi parodice organi­zate de către burghezi sau de-a dreptul de către tîlhari sau marginali. Alte compoziţii poetice vorbesc despre turnire de păsări, de clerici contra laici, de călugări contra măicuţe şi aşa mai departe; iar în plan folcloric, în curînd avea să devină faimos turnirul de la sfîrşitul iernii, dintre Carnaval şi păresimi, a cărui versiune distractivă ne este povestită de nuvelistul Sabadino degli Arienti. Nu lipsesc nici „turnirele de doamne", compoziţii poetice şi muzicale pe baza cărora se organizau momente coregrafice.

Legătura dintre alegorie, teatru şi jocul militar poate fi bine surprinsă în veacul al XV-lea în două scrieri complementare ale lui Ren6 d'Anjou, ducele Lorenei şi regele formal al Neapolelui. Cea dintîi, Livre des Tournois, reprezintă poate cel mai amplu şi mai complet tratat teoretic, descriptiv şi normativ scris vreodată despre ştiinţa turnirelor (importante sînt pasajele în care se examinează echipamentele, blazoanele, armele „curteneşti" care de multe ori nu erau metalice: cele defensive, din piele, iar cele ofensive, din lemn). Cea de-a doua, Livre de Cceur d'Amour epris, povesteşte, în schimb, sub forma unui roman cavaleresc, peripeţiile complexe legate de îndrăgostire şi descrie în termeni de călătorii, dueluri şi încercări iniţiatice fazele succesive ale cuceririi, seducţiei şi relaţiei erotice.

Iată cum, descriind o aventură ce porneşte de pe cîmpul de bătălie de-abia preschimbat în arenă de turnir şi sfîrşeşte în jocurile şi

spectacolele de la curte, am arătat, de asemenea, care a fost parabola descrisă de cultura cavalerească între secolele al Xll-lea şi al XVI-lea; şi, în acelaşi timp, pierderea valorilor militare şi sociale concrete pe care cei investiţi cu demnitatea cavalerească au trebuit s-o accepte.

O teză celebră a lui Marc Bloch - mai apoi negată sau limitată de un întreg sector al medievisticii, în special al celei germane, iar mai curînd revăzută şi într-o anumită măsură reevaluată, după cum demonstrează un eseu magistral al lui Giovanni Tabacco - susţinea că instituţia cavalerească s-ar fi aflat la originea nobilimii din Evul Mediu timpuriu. Sigur este că, de îndată ce rangul de cavaler - a cărui primire era marcată de ceremonia de învestire - a început să cîştige în importanţă din punct de vedere social şi cultural, iar cavaleria, prin urmare, dintr-o asociere liberă a unor oameni înar­maţi în jurul unei căpetenii, a părut să înceapă a se transforma în instituţie, principii Europei feudale au intervenit pentru a îngrădi mecanismul învestirilor pe baza cooptării, ca şi pentru a regulariza pătrunderea în mediul totuşi compozit al celor ce purtau cingulum militare. Primele prevederi restrictive pe care le cunoaştem cu certi­tudine (şi pe care sîntem obişnuiţi să le indicăm cu numele lor german de Abschliessungen, „închideri") le găsim în Anglia, în Sicilia aflată sub normanzi şi în Germania dinastiei Hohenstaufen. Ne aflăm deci în plin secol al Xll-lea, însă avem indicii clare că în unele zone europene ele datează mai de mult. în practică, s-a început prin a se refuza dreptul de a primi centura şi pintenii de cavaler celor care nu aveau deja în familie - şi printre ascendenţii direcţi - alţi cavaleri. Deşi rangul de cavaler în sine nu a fost niciodată declarat ereditar, au fost declarate ereditare criteriile de obţinere a lui: prin urmare, şi privilegiile legate de condiţia cavalerească, dar şi îndatoririle de rigoare. Pe termen lung, acestea din urmă s-au dovedit a fi cele mai apăsătoare: cu atît mai mult cu cît ceremonia de învestire - atunci cînd nu se profita de prilejul oferit, de exemplu, de ziua dinaintea sau imediat de după vreo bătălie, ori de trecerea vreunui prinţ prin părţile locului: împrejurări în care se realizau învestiri sumare -, cu baia, veghea la arme, darurile (mai ales veşminte) pe care proaspătul cavaler se cădea să le ofere invitaţilor, era greu de suportat economic. Aceasta explică modul în care, în veacul al XlII-lea, mulţi dintre cei care aveau dreptul evitau să acceadă la rangul cavaleresc şi rămî-neau - mai ales în Anglia — squires, damoiseaux, „domnişori", într-un cuvînt, scutieri: adică, la rangul imediat inferior celui de cavaler, purtat de cei ce năzuiau să încalţe într-o bună zi pintenii auriţi, dar care, date fiind obligaţiile implicate, preferau să rămînă „aspiranţi" pentru toată viaţa. Se ştie cum acest squire a devenit, pe pămîntul britanic, reprezentantul tipic al micii aristocraţii.

Intre timp - dincolo de termenul comun miles, care îi reunea pe toţi membrii a ceea ce în mod ideal ar fi trebuit să reprezinte o frăţie de arme supranaţională şi de care erau legate însemnele şi tradiţiile

98

OMUL MEDIEVAL

învestiturii - se diferenţiau treptat caracteristicile regionale şi naţionale ale cavaleriei, care, tinzînd să se transmită pe cale ereditară, îşi găsea în heraldică expresia ideologică şi culturală specifică. Necesi­tatea de a garanta o anumită dinamică socială, mai cu seamă în vremuri de mare mobilitate socio-economică, aşa cum au fost secolele al XlII-lea şi al XlV-lea, a fost acoperită în Franţa prin nişte lettres d'anoblissement speciale, care permiteau derogarea de la normele restrictive şi îngăduiau oamenilor de origine modestă să acceadă la rangul cavaleresc şi să-şi aleagă un blazon: conotaţii fundamentale pentru intrarea în ceea ce începea să se configureze ca fiind nobilimea. Şi în oraşele din nordul şi centrul Italiei, unde spre sfîrşitul secolului al XlII-lea rangul cavaleresc era considerat de către feluritele guverne „populare" - expresie a întreprinzătorilor şi negustorilor - drept unul din semnele distinctive ale păturilor „magnaţilor" pe care căutau să le excludă de la exercitarea puterii, foarte curînd el a devenit o ţintă rîvnită de înşişi „oamenii noi", care de altfel erau amatori de a investi în terenuri şi castele şi de a asuma o formă de viaţă ce o imita pe aceea a nobililor francezi sau germani, ori chiar pe aceea a aristocraţiei feudale şi senioriale din Peninsulă. Foarte curînd aveau să fie învestiţi cavaleri „din popor"; iar în 1378, la Florenţa, ciompii, lucrători subalterni din lînării, aveau să pretindă la rîndul lor posibilitatea de a exercita actul suveran al învestirii de cavaleri. Rangul cavaleresc, de altminteri, era cerut celor ce rîvneau la anu­mite funcţii, de exemplu de podestă sau de căpitan al poporului, în alte oraşe decît cele de origine.

Cu timpul, oricum, termenul de „cavaler" a început să pară insufi­cient pentru a-l desemna pe deţinătorul rangului respectiv. Lupta călare constituia o practică exercitată şi independent de apartenenţa la acest rang: şi astfel, încetul cu încetul, a apărut nevoia de a distinge, de exemplu, între milites simpli şi milites „echipaţi" (adică, învestiţi cavaleri) sau, cum s-a spus mai tîrziu, equites aurati, o expresie pe care izvoarele italiene populare o traduc prin „cavaleri cu pinteni de aur". Era însă vorba de o distincţie socială ai cărei deţinători se fereau să încalece. De obicei - în mecanismul forma­ţiunilor militare orăşeneşti, senioriale sau mercenare - deţinerea legitimă a rangului cavaleresc aducea cu sine dreptul la o soldă de înrolare mai mare; dar nimic sau aproape nimic în plus. Iar abuzurile fireşte că trebuie să fi fost numeroase.

în Evul Mediu tîrziu cavaleria era considerată încă forţa princi­pală a armatei. în funcţie de rangul lor ierarhic, cavalerii puteau fi „stegari" (adică demni de a ridica un steag, simbol al jurisdicţiei asupra pămînturilor proprii, şi, prin urmare, aflaţi în fruntea unui grup pe care-l comandau) sau „bacalaureaţi", termen care în franceză reprezenta în mod obişnuit sinonimul şi omofonul lui bas chevalier. în realitate, diferenţa dintre „marea" şi „mica" nobilime suferise deja un proces de deplasare şi - lăsîndu-i la o parte pe cei mulţi de origine ]


RĂZBOINICUL ŞI CAVALERUL

99

umilă sau oricum ne aristocrată promovaţi în rîndul cavalerilor din voinţa regilor - era deja evident faptul că, în toată varietatea sa, cavaleria constituia un strat inferior, iar uneori de-a dreptul pe cel mai de jos, al unei aristocraţii aflate în criză din clipa în care bazele puterii şi ale prestigiului său - pămîntul şi armele - nu se mai găseau la înălţimea unor vremuri dominate de nişte programe vizînd centralizarea progresivă a unor monarhii care, din feudale, tindeau să devină absolutiste (sau, în Italia, state regionale), ca şi de economia monetară controlată de bancheri, negustori şi întreprinzători: cu toate că iubeau fastul cavaleresc (cu prerogativele civile de rigoare) şi însemnele sale heraldice, aceştia din urmă nu se gîndeau, cu siguranţă, să le transforme într-un fundament existenţial, cu atît mai puţin într-unui războinic.

Oricum, în Franţa, cavalerii bacalaureaţi, deţinători ai unor feude care abia dacă erau suficiente pentru a înarma un singur războinic (feude „de scut"), şi-au găsit pentru multă vreme o activitate oarecum lucrativă în Războiul de o sută de ani. în Germania, cavalerii, atît cei de condiţie liberă, cît şi ministeriales, care fuseseră mereu riguros separaţi de marea nobilime şi cărora sistemul Heerschild-ului le hărăzise rolul de nobilime subalternă, trăiau pe seama domeniilor proprii, uneori cu adevărat sărace, şi se consolau participînd la turnire, care deveniseră o adevărată instituţie. însă, prea adesea sărăciţi şi apăsaţi de datorii, prin forţa lucrurilor se transformau în prădători (Raubritter), mai ales în dauna negustorilor bogaţi din oraşe, pe care îi numeau cu dispreţ „saci de piper". în ce-i privea, aceştia din urmă reacţionau organizînd expediţii punitive împotriva castelelor, sau angajînd la rîndul lor cavaleri la fel de nevoiaşi precum semenii lor jefuitori, gata să se coboare pînă la a-şi trăda rangul („negustori de sînge", îi numeau ceilalţi) şi a deveni vînători de bandiţi, chiar şi atunci cînd aceştia purtau centuri şi pinteni auriţi. De aici şi frecvenţa cu care aceşti nobili mîndri dar disperaţi, ce nu ştiau decît să lupte, se angajau în trupele de mercenari: nişte companii cu structură mercantilă (după cum bine a demonstrat Mario dai Treppo), dar în care mai supravieţuia încă, deşi atenuată, o oarecare strălucire din vechea virtute cavalerească.

O tragedie asemănătoare trăiau şi cavalerii spanioli, orgolioşii hidalgos, care, spre deosebire de mulţi semeni de-ai lor din alte zone ale Europei, nu aveau să se mulţumească niciodată cu transformarea lor în nişte agricultori mai mult sau mai puţin prosperi, şi care considerau demn de ei să trăiască numai prin faptele de arme. O dată încheiată, prin căsătoria „Regilor Catolici" Ferdinand de Arag6n şi Isabela de Castilia, lunga perioadă de revolte şi războaie civile ce a urmat stabilizării Reconquistei, mulţi dintre aceşti hidalgos aveau să se refugieze în miliţiile pedestre, glorioasele tercios, cu care pe bună dreptate avea să se mîndrească împăratul Carol Quintul; sau aveau să încerce aventura cavalerească dincolo de ocean, amestecînd ecoul

100

OMUL MEDIEVAL



legendelor cosmografi.ee medievale referitoare la Asia (după cum se ştie, vreme îndelungată avea să se încerce identificarea ei cu Lumea Nouă), care vorbeau despre Paradisul Terestru, despre Fîntîna Tinereţii şi despre amazoane, cu realitatea masacrelor şi jafurilor ce aveau să marcheze faptele de arme ale vitejilor conquistadores. Şi aceasta — ca mai tîrziu războaiele din India pentru romanticii ofiţeri ai Maiestăţii sale britanice, care trăiau în climatul revival-ului cavalerismului din veacul trecut - avea să reprezinte una din formele concrete ale aventurii.

în această istorie a cavaleriei marcată de neînţelegeri şi contradicţii necontenite trebuie, prin urmare, să înregistrăm şi faptul că, în Evul Mediu, cultura aristocrată abunda în valori şi fermenţi cavalereşti (însă, în mod semnificativ, în Anglia secolului al XV-lea, Thomas Malory putea scrie ceea ce, înainte de apariţia capodoperelor lui Ariosto şi Cervantes, avea să constituie produsul cel mai de seamă al literaturii cavalereşti tîrzii, pe care avea să-l dedice morţii lui Arthur şi sfîrşitului glorioaselor obiceiuri cavalereşti), dar că, între timp, din adevărata cavalerie nu mai rămăsese mare lucru: o sumă de aparenţe exterioare înşelătoare care se puteau vinde şi cumpăra, sau un instrument de promovare socială, sau o adunătură de răz­boinici mîndri de rangul lor, însă lipsiţi de mijloace şi aflaţi într-o perpetuă căutare de soluţii pentru a o scoate la capăt. în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea o excepţie o va constitui nobilimea poloneză, szlachta, salvată sub aspect social atît de situaţia mereu instabilă din ţară - ce reclama prezenţa luptătorilor -, cît şi de „revoluţia preţurilor" din Occident, care sporise considerabil valoarea pămîntului (căruia ea îi rămăsese fidelă) şi a produselor sale.

Suveranii statelor europene centralizate în curs de apariţie au reacţionat la criza lumii cavalereşti pe două planuri net deosebite. Pe primul plan, ei au acţionat în sensul privării progresive de puteri şi prerogative juridice şi social-politice a micii nobilimi (iar, cînd a fost posibil, şi a celei mari), într-un proces îndelungat şi nu lipsit de unele momente de stagnare şi de ocazionale inversări de tendinţe (celebra „refeudalizare" din epoca protomodernă), însă destul de coerent în substanţa sa. Pe cel de-al doilea plan, ei au creat pentru nobilime, pentru a şi-o subordona mai uşor, o serie de „ordine de curte", după exemplul celor religioase militare şi al literaturii cavale­reşti (cel mai reprezentativ era evident modelul Mesei Rotunde), care presupuneau ceremonii fastuoase şi ingenioase şi o vestimentaţie luxoasă, dar care erau lipsite de orice semnificaţie în afara aparatuli curtenesc. Aceste ordine — al Sfîntului Gheorghe şi al Băii în Anglia al Stelei în Franţa, al Navei în regatul angevin al Neapolelui, Semilunii în Lorena, al Lînii de Aur în Burgundia, şi mai apoi îr Austria şi Spania habsburgice, şi aşa mai departe - reprezintă stră­moşii direcţi ai distincţiilor onorifice cavalereşti moderne, cu sistemv lor de decoraţii. Totuşi, în interiorul lor funcţiona un cod care, la

RĂZBOINICUL ŞI CAVALERUL



101

credinţa creştină şi la slujirea doamnelor (constantele mitologiei cavalereşti „laice"), adăuga fidelitatea faţă de rege. în acest sens, ele au jucat un rol deloc neglijabil în convertirea în favoarea monarhiei, în ţările ce-şi păstraseră vechiul regim, a unei nobilimi care, pînă în miezul veacului al XV-lea, nu se dovedeşte nici pe departe grupată monolitic în jurul tronului şi al dinastiei domnitoare.

La baza „decadenţei" cavaleriei şi a parţialei sale demilitarizări între secolele al XlII-lea şi al XVI-lea se află, în orice caz, schimbarea substanţială a tehnicilor militare. Pînă în secolul al Xll-lea apăruseră deja cîteva simptome, prin introducerea pe cîmpul de luptă şi de asediu a arbaletei, care în varianta ei portativă provenea din stepele Asiei, şi pe care Biserica a considerat-o multă vreme nepermisă, dată fiind puterea ucigaşă a loviturilor sale. Cu toate că Biserica a interzis-o în conflictele dintre creştini, folosirea arbaletei s-a impus; şi o dată cu ea, long bow-ul englez, dotat cu o bătaie lungă şi cu o mare viteză de tragere (două calităţi pe care săgeata trimisă de arbaletă nu le avea). Aceste arme de aruncare îi obligaseră pe cavaleri să-şi îngreu­neze în mod sensibil echipamentul prin adăugarea la cămaşa din zale de fier (care se transforma deja, din tunica secolelor al Xl-lea şi al Xll-lea, într-un soi de salopetă mulată pe corp) a platoşelor de fier modelate în punctele critice: gîtul, toracele, spatele, coatele, încheieturile mîinilor şi genunchii. Aceste apărători de întărire reduceau importanţa scutului, care de altfel incomoda în luptă, atunci cînd cavalerul, ce trebuia să susţină lancea greoaie între subţioara şi braţul drept, avea nevoie de braţul stîng liber pentru a conduce calul. Prin urmare, scutul a tins să dispară, rămînînd totuşi impor­tant ca suport al stemelor heraldice. Mare şi în formă de migdală în secolele al Xl-lea şi al Xll-lea, el s-a transformat în secolul al XlII-lea într-o mică armă triunghiulară şi s-a modificat progresiv pînă la a căpăta forme fanteziste, decorative din punct de vedere estetic, însă nu şi funcţionale în cîmp deschis sau în turnir, de unde era eliminat. Acest lent proces a condus, în secolul al XV-lea, către armura alcătuită integral din foaie metalică: cavalerul lansat în bătălie, acoperit din cap pînă în picioare în oţel, constituia un bolid de neoprit. Dar ajungea ca el să fie înconjurat şi răsturnat de pe cal, şi devenea un biet crustaceu la bunul plac al plebei pedestre. Ceea ce s-a şi întîmplat de multe ori, începînd cu acea faimoasă „bătălie a pintenilor" care a fost ciocnirea de la Courtray din 1302, unde infanteria burghezilor le-a administrat cavalerilor o lecţie aspră şi răsunătoare. Veacul al XlV-lea a reprezentat epoca înfrîngerilor cavaleriei, care a trebuit -cum s-a văzut, de exemplu, la Crecy - să descalece deseori, să-şi frîngă partea inferioară a lăncilor şi să reziste astfel în defensivă, asemenea unei infanterii greoaie, la atacurile inamicului. Printre altele, îngreunarea armamentului defensiv (lăsînd deoparte o creş­tere rapidă şi violentă a preţurilor) îi împiedica pe cavaleri să rămînă multă vreme în şa şi îi obliga să selecţioneze rase de cai din ce în ce

102


OMUL MEDIEVAL

mai puternice şi mai rezistente; însă şi mai puţin rapide, expunîndu-l astfel pe războinicul călare tirului inamic pentru o perioadă mai lungă de timp decît înainte. Ca un remediu, trebuiau scurtaţi timpii de asalt şi distanţele de parcurs pînă la contactul cu inamicul: dar cînd de partea cealaltă se aflau arcaşi şi arbaletieri bine aliniaţi şi acoperiţi de marile scuturi dreptunghiulare numite „paveze", rezul­tatul atacului devenea nul sau de-a dreptul dezastruos. Acelaşi lucru se petrecea atunci cînd cavalerul lansat în galop era nevoit să se oprească dinaintea liniei lungilor lănci ale infanteriilor comunale sau, mai tîrziu, mercenare (atît elveţienii, cît şi lăncierii din sudul Germaniei erau cunoscuţi ca specialişti în a lupta încadraţi în asemenea corpuri de armată compacte). Cavaleriei îi rămîneau aparatul solemn, turnirele, provocările „la duel": însă adevăratul război, la cumpăna dintre Evul Mediu şi epoca modernă, cerea de-acum altceva. Armele de foc, începînd din secolul al XlV-lea, au dat o ultimă lovitură funcţionalităţii militare şi prestigiului moral al luptătorului călare: „blestemată, nelegiuită scornire" va numi Ariosto archebuza, dînd glas cîntecului de lebădă al cavaleriei medievale. însă protagonistul ultimei sale perioade, nobilul şi viteazul Bayard, avea să cadă tocmai dintr-o lovitură de tun falconet (o piesă de artilerie uşoară), iar moartea lui este paradigmatică.

Frumoasa aventură cavalerească a murit în pădurea de lănci şi în fumul bombardelor, printre bastioane fortificate şi sub tirania suveranilor absolutişti din veacul al XVI-lea? Da şi nu. Sigur, luptă­torul călare a cunoscut din primii ani ai acestui secol o lungă perioadă de eclipsă, din care avea totuşi să renască în secolul următor, ca „pistolier", ca lăncier sau ca dragon (nemaivorbind de husari şi de ulani, personaje provenite iniţial din stepe). Manevra „în melc", platoşa şi pistolul1 aveau să-l reintroducă pe luptătorul călare pe cîmpurile de bătălie ale Europei. în ce priveşte distincţiile şi decora­ţiile cavalereşti, farmecul şi prestigiul lor aveau să dureze pentru multă vreme, pînă aproape de zilele noastre: şi aveau să se nutrească tocmai dintr-o mitologie şi o literatură extrem de bogate şi de multe ori foarte frumoase, care au constituit o voce inconfundabilă în panorama culturală europeană. Pe vremea Măriei Antoaneta sau a mareşalului Radetzki se deplîngea, este adevărat, moartea cavale­riei; în Eugen de Savoia sau în Ludovic de Bavaria aveau să fie văzuţi, rînd pe rînd, „ultimii" cavaleri. Totuşi, din legendă în legendă, din decoraţie în decoraţie, din revival în revival, fascinaţia civilizaţiei cavalereşti dăinuie încă în lumea contemporană: ea a reuşit să se adapteze pînă şi la mitul cowboy-ului, ca şi la lumea desenului animat şi a science-fiction-uiui.

1. Tip de archebuza de mici dimensiuni, folosită de cavalerie începînd din secolul al XVII-lea (n.t.).

RĂZBOINICUL ŞI CAVALERUL

103


Cavaleria se naşte moartă: abia născută, ea plînge lîngă corpul neînsufleţit al lui Roland, căzut la Roncevaux. Şi plînge lîngă un erou căzut de multă vreme, dacă ne gîndim că Roland-personajul istoric a trăit în secolul al VUI-lea, iar cîntecele datează din secolul al Xl-lea. „Marea virtute" rămîne aceea a „cavalerilor din vechime". Aceasta este una din regulile jocului: întrucît mitologia cavalerească aparţine unui mod de a înţelege istoria care apelează mereu la tema lui mundus senescens şi a corupţiei prezentului, împotriva căruia este invocată venirea eroului fără pată şi fără prihană. Aşteptarea cavalerului face parte dintr-o necesitate soteriologică profundă: şi nu întîmplător printre cei mai recenţi^ exegeţi ai mitului sfintului Gheorghe se numără şi psihanalişti. însă în acelaşi timp - şi în termeni aparţinînd nu psihanalizei, ci deja unei deveniri istorice concrete - instituţiile cavalereşti şi cultura care, între secolele al Xl-lea şi al XVIII-lea, şi poate chiar mai mult, le-a conferit prestigiu, s-au dovedit a fi printre cei mai puternici catalizatori ai procesului de identificare şi de cucerire a conştiinţei de sine a omului occidental; ai procesului de civilizare, cum l-a numit Norbert Elias. Este un dat important, care nu poate fi ignorat, şi la care nici noi, contemporanii, nu putem în nici un chip renunţa.

Referinţe bibliografice

Lipseşte o istorie generală a cavaleriei, care, de altfel, poate că este imposibil de scris. în orice caz, pentru o idee de ansamblu poate fi util M. Keen, Chivalry, Yale University Press, New Haven-Londra, 1984 (trad. it., La cavalleria, Guida, Napoli, 1986). Ceremoniile de învestire sînt tratate în cele două cărţi ale lui J. Flori, L'idâologie du glaive şi L'essor de la chevalerie, ambele Droz, Geneva, 1983 şi, respectiv, 1986. Pentru turnire se poate apela la J. Fleckenstein (coord.), Das ritterliche Turnier im Mittelalter, Vandenhoeck und Ruprecht, Gottingen, 1985. Sensul aventurii cavalereşti este examinat de către M. Del Treppo, în / mercanti catalani e l'espansione della Corona d'Aragona nel secolo XIV, Napoli, 1972, G. Duby, Guglielmo ii Maresciallo. L'avventura del cavaliere, Laterza, Roma-Bari, 1985, E. Kohler, Ideal und Wirklichkeit in der hofischen Epik, Max Niemeyer, Tubingen, 1970 (trad. it., L'avventura cavalleresca, II Mulino, Bologna, 1985), G. Tabacco, „Su nobiltâ e cavalleria nel Medioevo. Un ritorno a Marc Bloch?", in Studi di storia medievale e moderna per Ernesto Sestan, voi. I, Olschki, Florenţa, 1980, pp. 3l-55. In legătură cu războiul medieval, un punct de plecare optim îl reprezintă Ph. Contamine, La guerre au Moyen Age, PUF, Paris, 1980 (trad. it., La guerra nel Medioevo, II Mulino, Bologna, 1986).

Capitolul III




Yüklə 1,68 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   27




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə