Contribuţia traducătorilor



Yüklə 1,68 Mb.
səhifə14/27
tarix31.10.2017
ölçüsü1,68 Mb.
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   27

158

OMUL MEDIEVAL

de şcolile axate pe aritmetică, adevărate colegii tehnice. Totuşi, de-a lungul întregului Ev Mediu, organizarea şcolară a rămas adesea deficitară, vulnerabilă la împotrivirile Bisericii, la concurenţa precep­torilor, la lipsa de stabilitate a învăţătorilor şi la frecvenţa foarte neregulată a elevilor - care se duc şi vin de la prăvălii la şcoală şi de la şcoală la atelier, aceasta chiar şi la Florenţa. însă deficienţele nu trebuie să ascundă un fapt esenţial; posibilitatea pentru burghez de a da copiilor fie la şcoală, fie acasă, fie pe Ungă un notar, o instruire suficientă pentru a conduce afacerile private sau, după caz, pentru a participa la treburile publice. Care era proporţia orăşenilor cu acces la lumea scrisului? Desigur, nu o vom şti niciodată, dar şcolarizarea îi conferă societăţii urbane trăsăturile specifice, îi dă puteri uriaşe, marchează toate manifestările culturale şi festive. Mai concret, şcolile urbane adoptă limba vulgară, propun lecturi practice, dezvoltă o scriere mai puţin preocupată de eleganţă, dar rapidă şi lizibilă (ca dovadă, scriptura mercantesca răspîndită în oraşele toscane la începutul secolului al XlV-lea, registrele notariale), organizează cursuri de limbi moderne şi învaţă mai ales a „număra" bine. în evidenţele contabile private sau municipale, greşelile sînt rare, iar manevrarea cifrelor — fără a atinge virtuozitatea contabilă proprie veneţienilor şi toscanilor - este stăpînită pretutindeni.

Grija cronicarilor urbani de a număra, de a calcula totul traduce această deprindere, iar poetica numărului ce i se asocia la început face loc încetul cu încetul unei preocupări pentru precizie, sporită de catastrofele din secolul al XlV-lea; această preocupare apare deopotrivă în evaluarea puterii unui oraş şi în cronica familială (florentinul Lapo di Giovanni Niccolini dă socoteala foarte exactă - 67 de ani, 2 luni, 26 zile - a timpului petrecut de mama sa în casa familiei). Educaţia care impregnează mentalităţile citadine transformă riturile controlului social şi ale justiţiei, precum şi viziunea asupra lumii celeilalte şi practica religioasă. Totul este ratio într-un oraş negusto­resc ; orăşeanul trebuie să acţioneze ragionevole după contabilizare şi deducţie logică; dar ragione, capacitate de a înţelege trecutul, de a analiza prezentul şi de a prevedea viitorul, implică şi o ordine a universului, deci o măsură a timpului.

Campane dicuntur a rusticis qui habitant in campo, qui nesciant judicare horas nisi per campanas"; aşa vorbeşte Jean de Garlande la începutul secolului al XHI-lea; nu pentru că orăşenii ar fi obişnuiţi cu orologiile mecanice sau cu automatele, ci fiindcă ei au, de două generaţii, propriile lor clopote, montate în vîrful unei biserici sau a1 unui turn; dangătul lor scandează timpul de lucru, semnalează des chiderea şi închiderea porţilor, ordonă ora stingerii sau cheamă sfat, pe scurt, ritmează un timp laic şi municipal.

După 1300, ele nu sînt decît un adaos la orologiile al căror cadre sau, mai tîrziu, ale căror ace mobile arată orele egale şi le fac '

ORĂŞEANUL 159

răsune prin carilonul lor sau prin loviturile automatelor lor. Cît despre orologiile astronomice - adevărate minuni -, ele precizează momentul cel mai prielnic pentru a te ruga la sfinţi, a întreprinde o călătorie sau a organiza o procesiune generală. în ciuda inexactităţilor, a opririlor, a neglijenţelor „administratorului" însărcinat cu întreţi­nerea, precum şi în ciuda specificităţii fiecărui timp urban, orologiul este un element fundamental al vieţii colective. Datorită orelor meca­nice, patronul controlează timpul de lucru, pe care îl contestă calfele în curînd, în vreme ce clericii sau prinţii văd în ele mijlocul de a disciplina mulţimile; „maşina care împarte cu atîta exactitate cele douăsprezece ore ale zilei îi învaţă pe oameni să respecte justiţia şi legile", proclamă la puţin timp după 1500 o inscripţie ce domină orologiul palatului parizian din Cită; în 1481, canonicii Bisericii civice Saint-Nizier din Lyon, dorind un orologiu, le atrag atenţia consulilor că, „dacă s-ar face un asemenea ceas, mai mulţi negustori ar veni la tîrguri, cetăţenii ar fi tare uşuraţi, veseli şi fericiţi şi ar dori să ducă o viaţă mai bine rînduită". Permiţînd să se ordoneze mai bine timpul meselor, al rugăciunilor şi al distracţiilor, să fie retrăite cu precizie orele Pătimirii, orologiul constituie un element al amintitei ratio urbane, cu măsura gestului şi a comportamentului.

Valoare fundamentală a urbanităţii, onestitatea moravurilor este imediat dezvăluită prin atitudine şi gest; toţi autorii de cîntece sau de elogii urbane insistă asupra civilităţii concetăţenilor lor: aşa--numiţii citains din Mainz sînt, în Guillaume de Dole, de o curtoazie desăvîrşită, femeile din Milano au, după spusele lui Bonvicino, un comportament regal, iar pentru Upicino toţi locuitorii Paviei „se arată afabili şi apropiaţi în relaţiile reciproce; sociabili, politicoşi, ei se ridică în picioare cînd intră cineva în încăpere". Invers, reprezentarea netrebnicilor sau a săracilor, întotdeauna dezordonată, defineşte codurile onestităţii urbane.

In această privinţă, viaţa este o extraordinară şcoală a gestului, dar să ne înţelegem: adesea, locuitorii vorbesc aici două limbi; fiecare grup socio-profesional dispune de propriul cod - formalismul se mani­festă în toate mediile -, dar adoptă şi limba comună; civilitatea exemplară a oamenilor însemnaţi, care se răspîndeşte şi se degradează, se împleteşte cu convenienţele specifice grupurilor sau li se alătură. Bineînţeles, educaţia familială este fundamentală; toţi autorii de ricordi insistă asupra ei; însă în disciplina corpului intervin confraţii, predi­catorii, actorii de mistere, pictorii, sculptorii sau municipes. Controlul rezultă nu numai din jocuri sau din distracţiile patriciene, dar şi din constrîngerile muncii, ale organizării halei şi ale ordinii publice...

Civilitatea nu înseamnă simplă imitaţie; dobîndirea unui cod nu este nicăieri mai preţioasă ca la oraş. Este o problemă de onoare şi, uneori, de viaţă. Era periculos să te porţi necuviincios în apropierea unui loc sacru, să-ţi exprimi prea zgomotos durerea la vreme de

160


OMUL MEDIEVAL

ciumă sau să prejudiciezi bunul renume al confraţilor într-o procesiune. Pe deasupra, nu exista sinceritate fără formalism, religie fără civili-tate. Cunoaşterea uzanţelor (savoir-vivre) nu îi priveşte numai pe muritorii de rînd, ci determină atitudinea faţă de sfinţi şi faţă de Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu depinde de comportamentul credincio­şilor, de modurile lor de a trăi (Francesco da Barberino îi compară pe cei ce nu ştiu să se comporte cum se cuvine cu vecinul lor de la masă cu cei ce fac acelaşi lucru în timpul comuniunii), de felul lor de a-i cinsti pe cei puternici... (R. Trexler).

Orăşeanul învaţă aşadar, să mănînce cu măsură, fără prea mult zgomot, să-şi taie friptura, să intre într-o biserică, să se apropie de altar, să se adreseze unui străin în funcţie de rangul lui, să-şi moduleze vocea cînd se roagă, să nu se lase în voia unor gesturi de durere, să nu fie necuviincios în faţa unei imagini sfinte, sau în hală, sau în piaţa civică. El învaţă mai ales să formuleze un compliment, să-şi exprime sentimentele sau dragostea, să se arate curtenitor; căci există curtoazii urbane diferite de cele ale curţilor. Patricienii devin tot mai rafinaţi, dar seniorii din Metz ştiu să-şi umple întrecerile cu episoade burleşti, să danseze la cîntecul fluierului, să accepte expresiile fără perdea venite direct din piaţa publică. In alte părţi, în densitatea socială, o formă de curtoazie este şi mai necesară, căci căsătoria ţine deseori, să o repetăm, de o politică individuală, de o alegere. Relaţiile preconjugale permit aprecierea calităţilor morale sau fizice ale unei eventuale asociate, iar vizitele, serenadele şi dansurile punctează cunoaşterea reciprocă progresivă.

Confreriile vesele şi de alt tip contribuiau la ritualizarea acestor relaţii, la eliminarea violenţei lor, la teatralizarea manierelor şi a conversaţiilor; nu reuşeau decît parţial, iar curtoazia calfei de la oraş amesteca brutalităţile cu mîngîierile, dar ajungea uneori la plăceri împărtăşite. La sfîrşitul secolului al XV-lea, dragostea se transformă într-un rău mai mare decît sifilisul, o boală urbană transmisă chiar de „curtezanele cinstite".

Cumpătare, ordine, curtoazie; orăşenii acceptau lent şi inegal această urbanitate, datorită ritualurilor care îi obligau să trăiască în pace, să-şi stăpînească violenţa sau frica, să se elibereze de nebunie, să-şi exprime adeziunea sau supunerea.

Rîsul şi contestarea formau, împreună cu gravitatea cortegiilor civice, un ansamblu necesar. în decembrie, la Carnaval sau în mai, nebunia şi gravitatea mergeau mînă în mînă, în timpul stabilit al sărbătorilor aparent libere, în care spontaneitatea participanţilor era stăvilită de apartenenţa la confrerie. Dar, de mai multe ori pe an, orăşeanul putea să dea frîu liber bucuriei, să se lase în voia petrecerilor cînd era tînăr, să gesticuleze acoperit de capişon împreună cu băieţii de viaţă, nestatornici şi capabili să cînte la diverse instru­mente ; să rîdă cu bufonii care declamă de pe scenă, cu sceptrul *"*


ORĂŞEANUL

161


mînă, comori de antistrofe şi de satire aflate din piaţă, de la şcoală sau curţi, să facă dreptatea burlescă din timpul inversărilor de situaţie, în umbra moşului Carnaval, să dispară în zarva contra-muzicii si să facă uz de suverana putere a contestării satirice împotriva celor puternici şi a ipocriţilor.

De asemenea, se întîmpla să lupte împotriva unui cartier rival, pentru a lua în stăpînire un pod la Veneţia sau Ronul la Beaucaire, dar în veselia şi în mijlocul cetăţenilor; să asocieze nebunia şi visul epic purtînd straiul arcaşilor care îşi imaginau un spaţiu sălbatic şi forestier sub ziduri, se dedau acolo plăcerilor vînătorii şi tirului (ca tinerii evocaţi de Galbert de Bruges în spatele regelui lor sau, mai tîrziu, ca aşa-numiţii yeomen Iyoungmen din cetăţile şi burgurile engleze în spatele lui Robin Hood, monarhul din mai), apoi defilau în ordine sau chefuiau pe seama prăzilor meritate, în tovărăşia victimelor obligate să bea vinul pe care trebuiseră să-l plătească.

Tot ritualic, orăşeanul - tînăr sau mai puţin tînăr - putea să se lase cuprins de emoţie în piaţă în faţa unui om sfînt, taumaturg care, vreme de ore întregi, făcea mulţimea să rîdă ori să plîngă (asemeni actorilor din mistere), îmbina povestiri triviale şi evocări înspăimîn-tătoare, denunţa mîncătorii de oameni, clericii dezmăţaţi, răutatea femeilor, dar susţinea şi ascultarea faţă de părinte, stăpîn şi magistrat.

Aceste rituri regeneratoare sau purificatoare favorizau unanimis-mul; ele se integrau într-o religie ale cărei liturghii esenţiale se desfăşurau pe căile cele mai importante ce duceau de la o poartă ceremonială la piaţă sau la palatul municipal.

Magistraţii au' înţeles foarte repede că o politică de realizări impunătoare constituia un excelent mijloc de dominaţie. Cele mai puternice ghilde au înălţat în Flandra sau Artois hale trufaşe şi turnuri ce flancau pieţele. In Italia, după victoria populară, în Alsacia, după cea a meseriilor, au apărut palate, destinate să adăpostească noile instituţii comunale, care dominau turnurile nobile (în Italia) şi proclamau triumful urban pe lîngă vaste spaţii libere, lent înfăptuite. Eforturile au fost mult mai tîrzii în oraşele tipic franceze, unde adesea clopotniţa unei colegiale1 servea, în unele cetăţi, drept turn (beffroi), iar o biserică mendicantă servea drept loc de întîlnire.

Dacă nu se situau întotdeauna - departe de aşa ceva - în centrul topografic, monumentele civice se aflau în inima unui spaţiu social, istoric ori sacru, la a cărui glorificare contribuia practica teatrală sau ceremonială. Strada, întortocheată în realitate, devenea, datorită desfăşurărilor fastului, o arteră grandioasă, în vreme ce loggias, balcoane şi porticuri supraetajate ale palatelor se transformau în scene maiestuoase ale puterii colective.

Acolo se formează sau ajung procesiunile şi cortegiile. Acestora li se pot adăuga accesorii dramatice, narative sau simbolice, procesiunea

1 ■ Biserică ce avea un consiliu de canonici, fără a fi totuşi catedrală (n.t.).

162

OMUL MEDIEVAL

constituind structura de bază a sărbătorii civice. îndărătul crucilor, sub egida sfinţilor, comunitatea masculină a cetăţenilor îşi demon­strează forţa în faţa grupurilor liminare; cortegiul, lungă siluetă narativă, formulează cu claritate reguli politice care nu apar decît mult mai tîrziu în scrierile teoretice; el face masa de spectatori să înţeleagă nemijlocit ordinea demnităţilor. Dacă uneori izbucnesc conflicte legate de întîietate, ele se exprimă în interiorul sistemului ceremonial, nu în afara lui. Nici o Senza veneţiană, nici o zi de Sfîntul Ioan Botezătorul florentină, nici un Schwoertag strasbourghez nu au iscat dezordine sau revoltă. Cetăţenii ştiu că adunările lor ceremoniale periodice (treisprezece procesiuni generale la Bruges, şaisprezece procesiuni ducale anuale la Veneţia; cel mai neînsemnat orăşel organizează mai multe, printre care ce,a a lui Corpus Christi, pretutindeni transformată în manifestaţie civică) sînt indispensabile pentru menţinerea comunităţii lor. Contextul liturgic în care sînt alcătuite procesiunile sanctifică aranjamentul ierarhic: fiecare îşi ocupă locul în spatele stindardului, în rîndul atribuit prin hotărîrile municipale. Cortegiul exprimă în mod făţiş reuniunea puterilor teri­toriale sau ale confreriilor în jurul magistratului; el transgresează vechile frontiere intraurbane şi, în tablourile care îl punctează sau îi ritmează itinerarul festiv, repertoriul tradiţiilor populare se îmbină cu invenţiile elitelor cultivate.

Procesiunea este eficace - relicvele şi triumfurile sale o dove­desc -, ea aminteşte că unirea cetăţenilor în spatele magistraţilor şi al crucilor lor a pus capăt molimei, a descurajat duşmanul sau a făcut posibilă victoria. Altfel spus, prin ordinea sa, prin opririle ei simbolice, prin cînturile ce se înalţă, prin decor, procesiunea ilustrează ideile călăuzitoare ale teologiei urbane; ea îi convinge pe participanţi că oraşul este, potrivit metaforei lui Guillaume d'Auvergne, un edifi­ciu comun de cetăţeni liberi şi uniţi care trăiesc datorită concordiei într-un cadru miraculos. Loc al armoniei fizice şi sociale, oraşul învinge în cele din urmă - după cum arată istoria civică - dezordinea sau duşmanii. El îi striveşte pe monştri - legendele o spun -, răspîn-deşte pacea - frescele palatelor municipale o ilustrează. Mai veche decît Roma, uneori distrusă, dar întotdeauna reconstruită, cetatea renaşte neliniştită, datorită puterilor ei tutelare, propriei virtuţi şi valorii locuitorilor săi; frumoasă, sfîntă şi curtenitoare, astfel apare ea, fie în mişcare, în jocurile mimate, fie imobilă, sculptată în piatră, la Pisa, şi cu două secole mai tîrziu, la Toulouse.

Totul ne îndeamnă să credem că triumfurile citadine au rămas, pînă în secolul al XVI-lea, nişte instrumente eficace de adeziune populară la valorile civice; căci timpul sărbătorii era şi cel al îndurării; proscrişii primeau daruri, iar prinţii inventaţi împărţeau jetoane de prezenţă ce dădeau dreptul la pomeni. Magistraţii ştiau să răsplă­tească mulţimea; vinul curgea din belşug; săracii îşi aveau porţia,



ORĂŞEANUL

163

cînd nu fuseseră goniţi înainte de distracţii; totul, într-un cadru urban în întregime schimbat de florile presărate pe străzi, de perdele sau de baldachine.

Să ne despărţim de orăşeanul medieval cu această imagine de sărbătoare. Undeva în Europa urbană a anilor 1500, el - de ce nu un meşteşugar? - contemplă în mijlocul procesiunii nişte oameni care, defilînd împreună cu cetăţenii în spatele slujbaşilor regali sau al supuşilor prinţului, se îndepărtează totuşi de oraş prin gîndire şi ambiţie. Unii trăiesc la castel, mai mult decît îndărătul zidurilor; alţii îşi înalţă palate a căror somptuozitate întoarce spatele străzii; ei se izolează în măreţia lor şi nu mai au, cu egalii lor, legăturile de altădată.

Dar el însuşi face haz de crucile ţărăneşti, cînd converg spre catedrală, joacă rolul ciobanului în casa de la ţară, arătîndu-se, în acelaşi timp, dur faţă de lucrători sau faţă de bădăranii abia sosiţi la oraş. La fel ca stimabilii faţă de el, cu treizeci de ani mai devreme. De-acum stabilit, modest dar dispunînd de strictul necesar, nemai-fiindu-i frică de sărăcie graţie cercurilor de prieteni şi de confraţi, temîndu-se de Dumnezeu, dar nu de trecerea în lumea cealaltă - a plătit preţul -, trăind în pace îndărătul zidurilor, cîteodată primul în satul său urban, prea puţin îi pasă că mai-marii vorbesc tare sau că nevoiaşii sînt alungaţi într-o dimineaţă, fiindcă ciuma ameninţă. Treizeci de ani de viaţă urbană şi de constrîngeri dominate l-au făcut să aibă cugetul împăcat; el crede în cetate. Aceasta este partea lui din binele comun, rod a patru veacuri de reuşite. Aceasta este puterea lui şi a vecinilor lui negustori. Ea le-a trimis fiii pe drumurile lumii...

Referinţe bibliografice

Aries, Philippe şi Duby, Georges (coord.), Histoire de la vieprivie, voi. II,



De l'Europe fâodale ă la Renaissance, Seuil, Paris, 1985. Burguiere, Andre; Klapisch-Zuber, Christiane; Segalen, Martine;

Zonabend, Francoise (coord.), Histoire de la familie, Armând Colin,

Paris, 1986. Chevalier, Bernard, Les Bonnes Villes de France, Paris, Aubier-Montaigne,

1982. Cohn, Samuel Kline, The Laboring Classes in Renaissance Florence, New

York, Londra, 1980. Duby, George (coord.), Histoire de la France urbaine, voi. II, La Viile

medievale des Carolingiens ă la Renaissance, Seuil, Paris, 1980. Le Goff, Jacques, Pour un autre Moyen Age, Gallimard, Paris, 1977;

L'imaginaire mâdieval, Gallimard, Paris, 1985 ; La Bourse et la Vie,

âconomie et religion au Moyen Age, Hachette, Paris, 1986.

164


OMUL MEDIEVAL
Little, Lester K., Religious Poverty and the Profit Economy in Medieval 1

Europe, New York, 1978.

Muir, Edward, Civic Ritual in Renaissance Venice, Princeton (N.J.), 1981. 1 Rossiaud, Jacques, La Prostitution medievale, Flammarion, Paris, 1988. 1 Ruggiero, Guido, The Boundaries of Eros. Sex, Crime and Sexuality in |



Renaissance Venice, Oxford University Press, New York-Oxford,

1985. Trexler, Richard C, Public Life in Renaissance Florence, New York,

1982. Weissman, Ronald F.E., Ritual Brotherhood in Renaissance Florence,

New York, 1982.

Capitolul V

INTELECTUALUL

Mariateresa Fumagalli Beonio Brocchieri

Un om născut între anii 1OOO şi 1400 ar fi înţeles termenii „femeie" (mulier), „cavaler" (miles), „cetăţean" (urbanus), „negustor" (mercator), „sărac" (pauper): n-ar fi priceput însă semnificaţia cuvîntului „inte­lectual" (intellectualis) atribuit unui om. Pentru cei ce frecventau şcoala, omul era mai degrabă raţional (animal raţionale şi din neferi­cire mortale), însă această definiţie, provenind de la Aristotel, se aplica omului în general. Adjectivul „intelectual" însoţea diferite substantive şi prezenta cîteva variaţii de sens. „Substanţa intelectuală" (opusă „substanţei materiale") era spiritul sau sufletul; „cunoaşterea intelectuală" (opusă „cunoaşterii sensibile") era acel tip de cunoaştere ce depăşea instrumentalitatea simţurilor, croindu-şi drum către sur­prinderea formelor. Aristotelicii vorbeau şi de o „plăcere intelectuală" (rezervată celor aleşi şi cu totul diferită de cea „senzuală"), şi de o „virtute intelectuală" (diferită de cea „morală"), urmînd vechea analiză a Eticii nicomahice.

Are această introducere vreo legătură semnificativă cu tema „inte­lectualul în Evul Mediu"? Fără îndoială că da. Termenul modern „intelectual", desemnînd nu o calitate, ci o categorie de persoane, intră în circulaţie foarte tîrziu, în Franţa sfîrşitului de secol al XlX-lea, o dată cu Manifeste des intellectuels (în care un grup de scriitori se proclamau solidari cu Zola în legătură cu afacerea Dreyfus). însă această vocabulă atît de recentă se pretează de minune scopului nostru - acela de a identifica un tip de om care, în veacurile de mijloc, „muncea cu cuvîntul şi cu mintea", nu trăia din veniturile pămîntului, nefiind constrîns să „lucreze cu mîinile" şi, într-o măsură variabilă, era conştient de această „diferenţă" dintre el şi celelalte categorii de oameni.

Raţiunea adecvării termenului „intelectual" la un grup de oameni „medievali" rezidă şi într-o nuanţă precisă, chiar dacă subînţeleasă, a semnificaţiei adjectivului „intelectual": folosirea lui în acea vreme trimitea la virtute, cunoaştere şi plăcere. în toate contextele citate, într-adevăr, „intelectual" înseamnă ceva considerat a fi mai elevat şi mai vrednic de stimă decît opusul său şi desemnează o calitate indiscutabil pozitivă. Aprecierile şi judecăţile intelectualilor medievali asupra lor înşişi au acest numitor comun: propria activitate sau profesie are în ochii lor o reputaţie deosebită (chiar dacă adesea

168

OMUL MEDIEVAL



contestată de ceilalţi) faţă de celelalte activităţi sau profesii. Se pare deci că, din punctul nostru de vedere, modern, sîntem pe deplin îndreptăţiţi să vorbim de un „intelectual medieval"; analiza tipologică ne va oferi, cred, noi confirmări.

Pentru a-i desemna pe cei pe care noi îi numim intelectuali, omul medieval folosea, desigur, alţi termeni: trebuie să-i amintim, întrucît ei ne înfăţişează deja mai multe tipuri de intelectuali. „Maestru" şi „profesor" erau termeni care numeau acelaşi lucru: era vorba despre persoane care predau după ce studiaseră; dar, lucru curios, în vreme ce magister desemna întotdeauna o calitate indiscutabilă de elevaţie morală şi de demnitate, professor poartă adesea cu sine o urmă de ironie la adresa aerelor şi a îngîmfării unor personaje „care se încred prea mult în ştiinţa lor". Este o conotaţie negativă pe care o întîlnim spre exemplu la Abelard, atunci cînd vorbeşte despre „profesorii de dialectică", şi la Ioan din Salisbury, uimit şi ironic dinaintea limbuţiei lor.

„Erudit" şi „doct" reprezintă termeni mai neutri, desemnîndu-i pe cei ce au studiat şi au acumulat cunoştinţe din cărţi. Termenul „filosof este, într-un fel, mai puţin semnificativ: o uşoară bănuială de laicitate, spre deosebire de cei care studiază îndeosebi pagina sacra, face ca folosirea lui să fie mai rară. Filosofi rămîn mai ales anticii, chiar dacă unele personaje îşi revendică în mod conştient acest nume: Abelard se declară „filosof al lumii" şi, într-un al doilea moment, „filosof al lui Dumnezeu", iar Siger şi tovarăşii săi „averroişti", afirmă că sînt filosofi într-o accepţie foarte precisă. Unii dintre învăţaţi se consideră viri scientifici (Bradwardine în secolul al XlV-lea); mulţi se declară speculativi, adică dedicaţi celei mai înalte activităţi omeneşti în viziunea platonico-aristotelică; iar toţi se consideră şi sînt numiţi litterati.

Litterati reprezintă categoria cea mai largă şi, prin forţa împre­jurărilor, cea mai imprecisă: erau litterati toţi cei care ştiau să citească şi să scrie, şi stăpîneau lumea cuvintelor (discursul oral şi scris, predica, lecţia sau tratatul), constituind în acele veacuri o minoritate neînsemnată în raport cu vastul grup al „neliteraţilor" (zişi şi idioţi, semplices sau rudes). „Neliterat" era la rîndul său un termen cuprinzător: îi îngloba pe cei ce nu ştiau nici să citească, nici să scrie (cei pe care noi îi numim analfabeţi), dar şi pe alţii, cei care nu cunoşteau latina, limba prin excelenţă, sau abia o ştiau (ca în cazul englezilor lords din secolul al XlV-lea), sau nu ştiau să scrie în latină, dar înţelegeau cîte ceva din ea.

Un lucru este sigur: „literatul" era aproape întotdeauna, mai ales în primele veacuri de după anul 1000, un cleric; prin urmare, pentru o lungă perioadă, cei doi termeni coincid. Isidor din Sevilla (secolul al Vll-lea) fusese exact în definiţie, însă vag în desemnare („cleric este acela care se dedică vieţii religioase şi caută desăvîrşirea morală"): însă îndepărtîndu-ne de anul 1000, iată-l deja, în secolul

INTELECTUALUL

169


al XHI-lea, pe Giacomo din Viterbo declarînd semnificativ: „Uneori orice literat este numit în mod impropriu cleric, pentru faptul că toţi clericii trebuie să fie literaţi". Cu un veac mai tîrziu, Konrad din Megenberg, descriind ordinea scolastică, numeşte „cleric" orice membru al aparatului şcolii, fără deosebire de nivelul de studii sau de disciplina predată. în pofida acestor oscilaţii, mai bine zis a procesului specific de laicizare a acestei figuri, clericii apar ca un grup lesne de identificat şi ca o forţă ce orienta organizarea şi deopotrivă disensiunile din societatea acelor vremuri.

Poate fi util să deosebim un sens tare şi un sens slab ale cuvîntului „intelectual", două tipuri între care se desfăşoară, desigur, o gamă întreagă de activităţi numite pe bună dreptate intelectuale. Vom numi „intelectual" în sens tare pe omul care nu numai că desfăşoară o activitate intelectuală, dar este angajat şi în transmiterea capaci­tăţii sale de investigare, dotată cu instrumente proprii, cu un traseu de dezvoltare şi cu finalităţi bine definite; este natural ca el să fie în primul rînd un învăţător, adică magister în şcoala de atunci, în schimb, un sens slab pentru termenul „intelectual" este aplicat oamenilor care s-au folosit de inteligenţă şi de cuvînt, schimbîndu-şi însă adesea rolul şi contextul activităţii, într-un mod care de multe ori dezvăluie o anumită indiferenţă faţă de finalitatea propriei munci : oameni care au fost la vremea lor diplomaţi, avocaţi, episcopi, scriitori free lance, preceptori, ca Ioan din Salisbury şi Vincent de Beauvais. în cazul lor se observă o mai slabă conştiinţă a „diferenţei", legată, cred, tocmai de faptul că ei nu sînt nişte maeştri propriu-zişi, intere­saţi să transmită ucenicilor instrumentele muncii lor, asemenea meşteşugarilor din ateliere.

Dar, întrucît pe intelectual, atît în sens tare, cît şi în sens slab, îl descoperim încă de la începutul examinării noastre şi într-un context uşor de identificat (oraşul şi şcoala), ni se pare util să ne începem istoria pornind de la Europa de după anul 1000 şi de la marea sa transformare.

l

Redeşteptarea vieţii oraşelor, o mişcare opusă celei caracteristice pentru epoca începută în veacul al treilea al erei noastre, este desigur un fenomen lent, care capătă totuşi în secolul al XH-lea un profil atît de marcat, încît nu numai istoricii moderni, de la distanţă, ci şi oamenii vremii l-au putut observa şi întîmpina, cu sentimente fără îndoială diferite (bunăvoinţă, orgoliu, oroare), însă mereu ca pe un fapt lipsit de echivoc.

în Europa secolului al Xl-lea, centrele urbane erau încă puţine şi slab dezvoltate, iar iniţiativa culturală se afla, tocmai de aceea, în mîinile abaţiilor şi ale puţinelor catedrale capabile să organizeze şi să administreze învăţămîntul. Ţinînd cont de raritatea lor încă foarte

170


OMUL MEDIEVAL


Yüklə 1,68 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   27




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə