Contribuţia traducătorilor



Yüklə 1,68 Mb.
səhifə2/27
tarix31.10.2017
ölçüsü1,68 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   27

14

OMUL MEDIEVAL

şi o a treia - de fecunditate1. Absentă din Biblie, această schemă apare în Occidentul creştin în secolele al IX-lea şi al X-lea şi se impune o dată cu unul din textele episcopului Adalberon de Laon din Poame au roi Robert (le Pieux), în jurul anului 1030. Adalberon deosebeşte trei componente în societatea creştină: oratores, bella-tores, laboratores, cei care se roagă, cei care luptă şi cei care muncesc. Schema corespunde peisajului social de după anul 1000. Există mai întîi clericii şi în special călugării (episcopul Adalberon le recunoaşte cu acrimonie puterea), a căror funcţie este rugăciunea ce îi leagă de lumea divină şi le dă pe pămînt o putere spirituală de excepţie; apoi, războinicii şi în special noua pătură socială a luptătorilor călare, ce va deveni o nouă nobilime - cea a cavalerilor, care protejează celelalte două ordine prin forţa armelor; în sfîrşit, lumea muncii, reprezentată în principal de ţărani, ale căror condiţii juridico-sociale au tendinţa să se unifice şi care, prin produsul muncii lor, asigură viaţa celorlalte două ordine. Societate în aparenţă armonioasă, complementară, în care lucrătorii se bucură de o promovare dacă nu socială, măcar ideologică. De fapt, schema ideologică se asociază cu realitatea socială şi, în curînd, o întăreşte: aplicarea schemei biblice a celor trei fii ai lui Noe la schema trifuncţională permite subordonarea celui de-al treilea ordin primelor două, după cum Ham, cel mai necuviincios faţă de tatăl său, a devenit robul celor doi fraţi ai săi, Sem şi Iafet. Schema, aparent egalitară, consolidează inegalitatea socială dintre cele trei grupuri.

Această schemă fundamentală a servit drept punct de plecare pentru primele trei profiluri ale cărţii, cel al călugărului (al călu­gărilor) - de Giovanni Miccoli, cel al cavalerului - de Franco Cardini şi cel al ţăranului (şi al muncii lui) - de Giovanni Cherubini.

Giovanni Miccoli evidenţiază pretenţia la hegemonie socială a călugărilor occidentali din Evul Mediu şi mentalitatea lor elitistă. Ei se declară singurii moştenitori autentici ai Bisericii primitive, descriu condiţiile de viaţă ale oamenilor după o ierarhie de moralitate şi de merite, în vîrful căreia se situează pe ei înşişi. Mai mult decît un eremit izolat şi independent, călugărul trăieşte după o rînduială şi întrupează idealurile de ascultare şi disciplină. El se consacră căutării lui Dumnezeu în rugăciune şi singurătate, dar caută totodată liniştea şi pacea. Se roagă pentru mîntuirea celorlalţi, dar urmăreşte înainte de toate propria-i desăvîrşire şi mîntuirea personală. Mănăstirea apare ca o insulă, o oază şi în acelaşi timp ca o cetate sfîntă. Pe cît are de-a face cu Dumnezeu, pe atît şi cu diavolul, a cărui pradă

1. Dintr-o bogată bibliografie: Georges Dumâzil, L'Idâologie tripartie des Indo-Europâens, Collection Latomus, 1958; Georges Duby, Les Trois Ordres ou l'Imaginaire du fâodalisme, Gallimard, Paris, 1974 şi ultima explicaţie a lui Georges Dumâzil asupra triplei funcţionalităţi în Occi­dentul medieval: „Â propos des trois ordres'' (Esquisses 2l-25), in Apollon sonore et autres essais: vingt-cinq esquisses de mythologie, Gallimard, Paris, 1982, pp. 205-253.

OMUL MEDIEVAL

15

privilegiată este. Specialist în agresiunea satanică, îi apără pe ceilalţi oameni de „străvechiul duşman". El este şi un specialist în moarte, prin registrul de decese ţinut de mănăstiri şi care constituie şiruri de rugăciuni pentru morţi. Este un consilier şi un mediator, în primul rînd al celor puternici. Este şi un om de cultură, un păstrător al culturii clasice, un specialist al lecturii şi scrierii datorită scripto-rium-ului din mănăstiri, deopotrivă bibliotecă şi atelier de copiere şi ornamentare a manuscriselor. El îmbină „vigoarea intelectuală şi exuberanţa emotivă" cu „o înţelepciune în scriere capabilă să exprime şi să concretizeze senzaţiile, variaţiile, preocupările cele mai subtile şi secrete". Mănăstirea este anticamera paradisului, iar călugărul este cel mai apt de a deveni un sfînt.

După Franco Cardini, cavalerul trăieşte între violenţă şi pace, sînge şi Dumnezeu, prădăciune şi protejarea săracilor. De la apariţia sa într-o biografie individuală, cea a sfîntului Găraud d'Aurillac realizată de Odon de Cluny în secolul al X-lea, el are tendinţa de a deveni miles Christi, cavalerul lui Hristos. Reconquista spaniolă şi cruciadele deschid un vast cîmp spiritului său de aventură, cucerni­ciei şi locului său în imaginar. El este eroul primelor mari texte literare în limbă vulgară, cum ar fi La Chanson de Roland şi Cântar de mio Cid. îşi făureşte şi i se făureşte o etică a sa, cavalerească, ce oscilează între vitejia războinică şi înţelepciune: „Roland este viteaz, iar Olivier este înţelept". Cavalerul joacă un rol esenţial în inventarea dragostei moderne, iar atitudinea lui sexuală oscilează între violenţa obscenă şi rafinamentul „bucuriei" de a iubi şi al iubirii îndepărtate. El este şi protagonistul promovării „tinerilor". Mînat de frenezia războinică şi de elanul mistic, el este în acelaşi timp, ca Vivien, „sfînt şi măcelar". Creştinizarea vechilor rituri barbare ale încredinţării armelor creează un rit de trecere esenţial pentru tînărul războinic: învestirea. în secolul al XH-lea, sfîntul Bernard binecuvîn-tează naşterea unui nou ordin cavaleresc: cel al călugărilor-cavaleri din ordinele militare. Precum călugărul, cavalerul este erou al luptei împotriva diavolului, pugna spiritualis. Cu Parsifal, cavalerul devine un mistic, iar aventura cavalerească se transformă în căutare religioasă a Graalului. Imaginarul cavaleresc ce va persista pînă la Cristofor Columb, conchistador mistic, se hrăneşte din fondul „mitico-folcloric" şi din mirajele Orientului. Imaginarul cavaleresc se învesteşte în vînătoare, heraldică, bestiare şi mai ales în turnir, împotriva căruia Biserica este finalmente neputincioasă, după o interdicţie de un secol (1215-l316). Cultura şi instituţiile cavalereşti au fost unul dintre principalele motoare ale „procesului de civilizare" descris de Norbert Elias1.

Giovanni Cherubini situează ţăranul medieval pe cele două mari pante demografice ale populaţiei din Occident, care se dublează între

1. Norbert Elias, Ober den Prozess der Zivilisation. Soziogenetische und Psychogenetische Untersuchungen, 2 voi., basel, 1936.

16

OMUL MEDIEVAL

anul 1000 şi începutul secolului al XlV-lea, fiind apoi secerată de ciumă, foamete şi război pînă la mijlocul secolului al XV-lea, îr diversitatea de peisaje agrare şi de tipuri de habitat, grupate sau dispersate, în lupta împotriva naturii marcată de defrişări şi de crearea polderelor. îl înfăţişează obsedat de căutarea siguranţei alimentare şi de preocuparea pentru autosuficienţă, aşadar consacrai policulturii, însă acordînd un loc privilegiat culturii cerealiere. Ţăranu. este mai întîi un producător de pîine într-o societate în care prima ierarhie este cea a culorii, mai mult sau mai puţin albă, şi cea a calităţii pîinii consumate. Este un lucrător ameninţat de fragilitatea agriculturii în faţa naturii şi de randamentele scăzute. Poate fi şi omul culturilor specializate, bogate sau sărace, ale viţei-de-vie, măsli­nului şi castanului. El poate valorifica şi terenuri neagricole: este cazul păstorilor ce practică transhumanta şi al lucrătorilor forestieri. Ţăranca este înainte de toate o lucrătoare textilă, o ţesătoare. Insu­ficient descris de texte, ţăranul apare în uimitoare reprezentări artistice ale muncilor de peste an1. Om de exterior, el este iarna cel ce sacrifică şi consumă porcul în faţa vetrei.

Socialmente, ţăranul evoluează între senior şi comunitatea rurală Este un sătean, de multă vreme, din epoca antică şi chiar preistorică, crede Cherubini, pe cînd alţii2 datează generalizarea grupării în sate abia în secolul al Xl-lea. Din partea seniorului el suportă povara corvezilor, apoi a dărilor în bani, apoi pe cea a impozitelor şi taxelor pentru folosirea cuptorului şi a morii senioriale. Oprimat, ţăranul este un luptător social, care practică cel mai adesea rezistenţa pasivă, dar se dezlănţuie uneori în revolte violente. Ţăranul se află în prima linie a luptei omului medieval împotriva animalelor sălbatice: lupul, ursul, vulpea. Mentalitatea lui ne este cunoscută mai ales din surse judiciare, cum ar fi cele valorificate de Emmanuel Le Roy Ladurie în al său Montaillou, village occitan (1975). Sursele literare manifestă dispreţ şi chiar ură faţă de ţăran, acest analfabet despre care se sugerează că s-ar situa undeva între om şi bestie. El este principalul practicant al religiozităţii numite „populare" şi pe care Biserica o boteza „superstiţii". Fără îndoială, a fost adeptul credinţelor şi al riturilor considerate de noi drept „magice". Astfel, acest personaj majoritar al unei societăţi legate de pămînt este, în raport cu ideo­logia şi cultura dominante, un marginal, în ciuda sîrguinţei lui la

1. Chiara Frugoni, „Chiesa e lavoro agricolo nei testi e nelli immagini dall'etâ tardo-antica all'etâ romanica", in Medioevo rurale. Sulle tracce della civiltă contadina, Bologna, 1980, pp. 32l-341; Perrine Mane, Calendriers et Techniques agricoles (France-Italie XIIe-XIIIe siecles), Le Sycomore, Paris, 1983.

2. Jean Chapelot şi Robert Fossier, Le Village et la Maison au Moyen Age, Hachette, Paris, 1980.

OMUL MEDIEVAL

17

biserica satului, care le-a inspirat unor clerici o etimologie fantezistă pentru clopote - campanae — denumite aşa, chipurile, după numele omului de la ţară (campagne). Dar societăţii dispreţuitoare el îi "răspunde cu acelaşi dispreţ. Din cîteva documente şi din unele com­portamente ale sale răzbate dezgustul faţă de seniori, burghezi şi orăşeni. Răzmeriţele sînt explozia unor îndelungate ranchiune.



Cei uitaţi
Prezentînd aici zece tipuri caracteristice ale omului medieval, am fost obligaţi să facem selecţii, să ne limităm la ce este mai semnifica­tiv, pentru a nu descompune omul medieval într-o pulbere tipologică.

Am vorbit deja de înlăturarea pelerinului şi a cruciatului. Trioul călugăr/cavaler/ţăran nu reprezintă pe de-a-ntregul categoriile schemei trifuncţionale. Printre oratores, am lăsat la o parte episcopul, figură importantă, dar despre care Andre Vauchez vorbeşte referindu-se la sfinţenie, preotul secular şi mai ales fratele din ordinele mendicante apărute în secolul al XlII-lea - predicatori sau dominicani, minoriţi sau franciscani, augustini, carmeliţi. Personaje de prim-plan, dar numai în ultima parte din perioada avută în vedere, îi vom găsi adesea pe lîngă laici în cursul celor trei secole. în lumea războinicilor (bellatores), l-am neglijat pe mercenar, combatantul cu soldă, soldatul de meserie, apărut tîrziu şi pe care îl vom observa cînd se schimbă în jefuitor indisciplinat, în membru al bandelor, al cetelor de soldaţi prădători, printre marginalii lui Geremek. în sfîrşit, i-am limitat pe lucrători (laboratores) la cei mai importanţi dintre ei, calitativ şi cantitativ, ţintele schemei tripartite în secolele al Xl-lea şi al Xll-lea. Meşteşugarii şi muncitorii1 se regăsesc printre orăşenii lui Jacques Rossiaud. Cel mai evident, poate, dintre cei uitaţi în mod voit este seniorul. Dar cum să vorbeşti despre el fără a te referi la un subiect imens : feudalitatea ? Aşadar, ne-am retras în faţa amplorii sarcinii, mulţumindu-ne să-l evocăm în treacăt, în confruntarea lui cu ţăranul sau, parţial, prin intermediul funcţiei lui războinice reprezentate de cavaler. Nu am reţinut nici specialiştii trupului, medici şi chirurgi. Nu ne vom ascunde în spatele scuzei nepotrivite că în mediul urban mulţi medici erau evrei şi că, în mediul rural, medicina era practicată mai ales de amatori cărora li se atribuiau o ştiinţă tradiţională şi talente speciale: bătrîne şi tămăduitori de entorse şi luxaţii, cunoscă­tori ai ierburilor de leac şi moaşe calificate prin practică. Vom putea citi savantele şi inteligentele schiţe ale lui Jole Agrimi şi Chiara Crisciani despre locul medicului în societatea şi ideologia medievale şi

1. Bronislaw Geremek, Le Salariat dans l'artisanat parisien aux XHI'-XIV siecles. Etude sur le marche de la main-d'ceuvre au Moyen Age, trad fr a textului polonez din 1962, EHESS, Paris-Haga, 1968.

18

OMUL MEDIEVAL

imaginarul relaţiilor dintre trup şi suflet1. Marie-Christine Pouchelle2 a evocat în mod pertinent, făcînd referire la chirurgul regelui Franţei Filip cel Frumos, la începutul secolului al XlV-lea, ambiguitatea statutului medicului, plasat între omul de ştiinţă şi lucrătorul manual.

Printre marginali, două tipuri ar fi meritat, fără îndoială, o tra­tare mai amplă decît cea pe care le-a putut-o consacra Bronislaw Geremek: săracul şi ereticul. Dar şi aici, la fel ca pentru senior şi feudalitate, amploarea şi complexitatea problemelor privitoare la sărăcie şi erezie în Evul Mediu ne-ar fi dus prea departe. Cititorul îşi va aminti că sărăcia este una dintre realităţile ideologice şi sociale cele mai acute din Evul Mediu. Există o întreagă tipologie de săraci; sărăcia voluntară a făcut în Evul Mediu obiectul unor aprige dezbateri.

în sfîrşit, în perioada de care ne ocupăm, din anul 1000 pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea, erezia sub diverse forme, mai mult sau mai puţin violente, a existat în stare endemică. Ereticul este omul cel mai detestat de Biserică, întrucît el este simultan şi în interio­rul, şi în afara ei, ameninţînd fundamentele ideologice, instituţionale şi sociale ale religiei dominante, credinţa, monopolul religios şi autoritatea Bisericii.



Copilul ar fi lipsit din această lucrare dacă, ocupîndu-se de femeie, surprinzînd-o în rolul ei familial, Christiane Klapisch-Zuber nu l-ar fi evocat împreună cu atitudinea părinţilor faţă de el. Atitudine ce trebuie evaluată în chip nuanţat, fireşte, deşi continuu să cred că Philippe Aries afirma pe bună dreptate că în Occidentul medieval copilul nu făcea obiectul valorizării, ceea ce nu-i împiedica pe părinţi să-l iubească, mai ales imaginîndu-şi adultul care va deveni, care era de dorit să devină cît mai repede posibil3.

Nu îl vom vedea nici pe marinar, multă vreme marginal într-o societate căreia îi este frică de mare (excluzîndu-i pe unii celţi şi pe vikingi) şi căreia îi va trebui ceva timp pînă s-o stăpînească, o dată cu invenţiile esenţiale din secolele al XlII-lea şi al XlV-lea: cîrmă cu etambou, busolă, portulane şi, foarte tîrziu, hărţi. Pe vaporul ce-l ducea în cruciadă, Ludovic cel Sfînt făcea cunoştinţă cu aceşti bărbaţi care nu i se păreau prea curtenitori şi religioşi. Totuşi, cu puţin timp înainte, în modelele lui de predică în folosul diverselor „stări" ale lumii, Jacques de Viiry consacrase două omilii oamenilor mării4.

1. Jole Agrimi şi Chiara Crisciani, Medicina del corpo e medicina dell'anima. Note sul sapere del medico fino all'inizio del secolo XIII, Milano, 1978; Malato, medico e medicina nel Medioevo, Torino, 1980.

2. Marie-Christine Pouchelle, Corps et Chirurgie ă l'apogie du Moyen Age. Savoir et imaginaire du corps chez Henri de Mondeville, chirurgien de Philippe le Bel, Flammarion, Paris, 1983.

3. Philippe Aries, L'Enfant et la Vie familiale sous l'Ancien Râgime, Le Seuil, Paris, 1973.

4. Michel Mollat, La Vie quotidienne des gens de mer en Atlantique (IX'-XVP siecles), Hachette, Paris, 1983.



OMUL MEDIEVAL

19

Naşterea statelor de la sfîrşitul perioadei pe care o discutăm, dezvoltînd birocraţia şi specializarea practicilor în justiţie şi finanţe, a dus la apariţia unor noi tipuri de oameni: judecătorii şi oamenii justiţiev, funcţionarii senioriali, ai regatului şi municipali. Dar trecem atunci spre un alt Ev Mediu, numit de obicei Renaşterea sau Timpu­rile moderne h



Noi tipuri citadine: orăşeanul, intelectualul, negustorul

Unul dintre aspectele esenţiale ale marelui avînt al Occidentului după anul 1000 îl constituie dezvoltarea urbană, care atinge apogeul în secolul al XlII-lea. Oraşul îl schimbă pe omul medieval. îi restrînge mediul familial, însă extinde reţeaua comunităţilor la care acesta participă, pune piaţa şi banii în centrul preocupărilor lui materiale, îi lărgeşte orizonturile, îi propune mijloace de a se instrui şi de a se cultiva, îi oferă un nou univers ludic.

Aşadar, pentru Jacques Rossiaud, orăşeanul există. Dar este pri­zonierul unui spaţiu, al unui loc ce poate fi cel mai bun sau cel mai rău din lume, după ocupaţia sau mentalitatea lui. Pentru călugărul dornic de singurătate, este Babilonul, mama tuturor viciilor, tronul nelegiuirii. Pentru clericul însetat de ştiinţă şi dezbateri, pentru creştinul amator de biserici şi slujbe, este Ierusalimul. Orăşeanul este cel mai adesea un imigrat recent, un ţăran de ieri. Are nevoie să treacă prin ucenicia oraşului, să-i reuşească aculturaţia. Rareori se întîmplă ca aerul oraşului să-l facă pe om liber, aşa cum susţine proverbul german, însă îi oferă un întreg ansamblu de privilegii. Locuinţa este o problemă greu de rezolvat, implicînd deseori coabi­tarea. Dincolo de spaţiul casei, există un alt spaţiu, bine delimitat, cel închis de ziduri. Orăşeanul este un om închis între ziduri. Oraşul înseamnă agitaţie, iar unora, ca milanezului Bonvicino de la Riva, în secolul al XlII-lea, le declanşează un lirism al numărului: el numără, uluit, toate elementele, toate minunile oraşului. Oraşul înseamnă şi îngrămădeală. Este în primul rînd centru economic. Inima lui este piaţa. Orăşeanul se învaţă cu dependenţa de piaţă. Populaţia urbană este un ansamblu de celule restrînse, de nuclee familiale cu densitate scăzută. Orăşeanul se învaţă cu fragilitatea familială.

El se învaţă mai ales cu diversitatea şi schimbarea. în oraş trăiesc oameni înalţi, mijlocii şi mici, slabi şi graşi', de vază şi din popor. în oraş, banul e rege. Mentalitatea dominantă este cea negustorească, a profitului. Dacă în mediul seniorial păcatul prin excelenţă este

1. Două studii exemplare pentru Franţa Evului Mediu tîrziu, Bernard Gue'ne'e, Tribunaux et Gens dejustice dans le bailliage de Senlis ă la fin du Moyen Age (v. 1360 - v. 1550), Paris, 1963; Franţoise Autrand, Naissance d'un grand corps de Vttat, Ies gens du parlement de Paris, 1:45-l454, Publi-cations de la Sorbonne, Paris, 1981.

20

OMUL MEDIEVAL

orgoliul, superbia, viciu feudal, aici este avariţia, cupiditatea, viciu burghez. Aici omul află care este valoarea muncii şi a timpului şi, în special, se obişnuieşte cu schimbările perpetue: mişcarea neînce­tată a preţurilor, modificările continue de stări şi de condiţie. în oraş, omul depinde în mod constant de mişcările roţii norocului, înălţată în permanenţă şi învîrtindu-se fără întrerupere. Şi tot în oraş se înmulţesc „cazurile de conştiinţă". Şi trebuie luate întruna măsuri de protecţie împotriva violenţei, fiindcă „oraşul îndeamnă la crimă". Orăşeanului i se oferă spectacolul violenţelor civice: ţintuiri la stîlpul infamiei, biciuiri, execuţii ale condamnaţilor.

în oraş, omul se află înainte de toate între vecini şi prieteni. Orăşeanul este prins în viaţa de cartier, în lotul de case, în stradă. Locurile de întrunire sînt aici numeroase: circiuma, cimitirul, piaţeta, iar pentru orăşeancă, fîntîna, cuptorul, spălătoria. Orăşeanul este atras şi de parohie. Trăieşte într-o „intimitate extinsă".

Cîteodată însă, vecinătatea îl apasă. Şi atunci, din fericire, îi rămîne circulaţia în oraş, altundeva-ul urban, apropiat.

Orăşeanul este şi membrul uneia sau mai multor confrerii, pacifi­catoare, protectoare, ce îmblînzesc, uşurează mai cu seamă moartea. Lui i se adresează în mod specific apostolatul eficace al ordinelor mendicante, care îi iau în grijă conştiinţa şi mîntuirea, ameste-cîndu-se uneori cu prea multă indiscreţie în casa, în afacerile sale, în forul lui interior.

Dar, în general, orăşeanul beneficiază de toate resursele de integrare în care abundă oraşul.

Orăşeanul se poate bucura din plin de a fi un „cetăţean cere­monial". Profită de rafinamentul urban numit după 1350 urbanitate sau civilitate, căci există „o artă de a trăi proprie lumii urbane". Dacă este înstărit, se poate deda numeroaselor plăceri alimentare, se poate manifesta din plin ca omul carnivor care este omul Evului Mediu. Dacă nu rezistă dorinţelor trupeşti, prostituţia, din ce în ce mai tolerată, îi permite să şi le satisfacă. Dacă reuşeşte în viaţă, nu-i este ruşine, căci la oraş munca este preţuită şi, dacă este atacată cămătăria, bogăţia „bună" este lăudată. Dar oraşul este şi dur, pentru muncitorul supus asprimii nemiloase a „dătătorilor de lucru". Orăşea­nul le poate asigura copiilor săi viitorul graţie frecventării şcolilor. Iar pentru toţi orăşenii, oraşul este şcoala gestului, a uzanţelor. El dă măsură, ordine, curtoazie. Aici totul este mai bine rînduit decît în alte locuri, şi în primul rînd timpul, pe care îl impune încetul cu încetul orologiul mecanic. Orăşeanul participă ca spectator sau actor la alaiuri civice şi serbări vesele, la procesiuni, la „triumfuri citadine". Pentru bolnav şi sărac, există spitalele. Pentru omul sănătos, există rîsul şi contestarea din carnavaluri şi charivaris1. Pentru orăşeanul

1. Zgomot discordant, însoţit de strigăte şi huiduieli, produs cu obiecte de uz casnic, noaptea, în faţa casei unei văduve sau a unei femei în vîrstă care se căsătorea (n.t.).

OMUL MEDIEVAL 21

medieval, cel mai adesea oraşul este o sărbătoare. Acesta este profilul poate prea optimist al orăşeanului medieval după Jacques Rossiaud. Dar, cu excepţia cîtorva medii monastice, este adevărat că ideologia medievală este „pro-urbană".

Mariateresa Fumagalli Beonio Brocchieri s-a ocupat de tipul poate cel mai dificil din această galerie de portrete solidare unele cu celelalte. Căci, în Evul Mediu, intelectualul nu există. Nu găsim un cuvînt pentru el. Totuşi, există un tip definit drept persoana care munceşte „cu vorba şi cu mintea" şi nu „cu mîinile". Poate avea diferite nume: magister (magistru, maestru), doctor (savant, învăţat), philosophus (filosof), litteratus (literat) mai cu seamă, care ştie latina. Este un cleric şi se bucură de privilegiile aferente acestei stări cu atît mai mult cu cît, dacă nu trece de ordinele minore, profită de avantajele condiţiei de cleric fără a-şi asuma şi sarcinile specifice. Este un om de şcoală, de şcoală urbană. Aşadar, din secolul al XH-lea în secolul al XlII-lea, el trece - de la şcoala catedrală în declin şi de la şcoala urbană fără privilegii — la universităţi. Universitatea este o corporaţie, iar universitarul, un om de meserie. îndepărtînd obstaco­lul ideologic al ştiinţei gratuite - pentru că e dar de la Dumnezeu -, el este plătit de studenţii săi, sau de oraş, sau de Biserică printr-un venit fix.

Este un om al cărţilor (pe care nu-i place să le împrumute) şi al cuvîntului, insistînd asupra a ceea ce îl diferenţiază, îl îndepărtează de lucrătorul manual şi îl înalţă mai presus de el. Este într-adevăr un „profesor".

în această lume a intelectualilor, figurile excepţionale sînt — îndrăznesc să spun - o regulă. Mariateresa Fumagalli Beonio Brocchieri aminteşte cîteva dintre cele mai celebre: sfîntul Anselm, Abelard, Arnaldo da Brescia, marii magistri universitari din secolul al XlII-lea, în special Roger Bacon şi problemele ştiinţei medievale, iar apoi intrarea noului Aristotel.

Viaţa intelectualului nu este întotdeauna uşoară. Venirea maeş­trilor cerşetori la universitatea din Paris declanşează o criză gravă: ei introduc noutăţi intelectuale şi, de aceea, sînt foarte apreciaţi de studenţi, dar, ca membri ai unui ordin religios, refuză să se implice în jocul corporativ şi, de exemplu, să facă grevă. Introducerea ideilor lui Averroes, filosoful arab, produce o gravă criză ideologică. Pot fi admise, cu Averroes, doctrina dublului adevăr, existenţa unor adevă­ruri ştiinţifice contrare adevărului religios? în 1270 şi 1277, cîrja prea puţin luminatului episcop de Paris, Etienne Tempier, se abate asupra intelectualilor parizieni. Un adevărat index de propoziţii condamnate de papă este proclamat, circulă şi este impus. Maestrul Siger de Brabant, suspectat de averroism, este întemniţat.

Apare aici o întrebare. Dante a fost oare un intelectual? Ca şi mine, Mariateresa Fumagalli Beonio Brocchieri înclină să spună că da, fiindcă în orice caz, în parte el a fost astfel: nu ocupa un post

22 OMUL MEDIEVAL

oficial, s-a înscris într-o corporaţie - cea a medicilor şi spiţerilor, e drept - şi, în sfîrşit, a făcut politică. Căci la trecerea din secolul alXIII-lea în secolul al XlV-lea, noul angajament al intelectualului medieval este acela de a face politică, ceea ce înseamnă a alege între papă şi împărat. Cum aceşti clerici nu sînt prea mulţumiţi de Biserică, îl aleg pe împărat şi atacă puterea pămîntească a papei: este cazul lui Ockham şi al lui Marsilio de Padova.

în orice caz, Mariateresa Fumagalli Beonio Brocchieri subliniază trei caracteristici ale intelectualului din Evul Mediu central. Este un internaţional, care călătoreşte adesea de la o şcoală, de la o univer­sitate la alta, graţie cunoaşterii latinei. Este un celibatar, aşa că nu-l încurcă îndatoririle conjugale şi familiale, cum afirma deja Heloise faţă de Abelard. în sfîrşit, este un om al „autorităţilor", al textelor imperative, începînd cu Biblia, însă nu le este supus orbeşte, ci ştie să le contrazică, să le critice şi să le combine cu „cercetarea raţională" sau chiar s-o prefere pe aceasta din urmă.

Intelectualul urban a trebuit să scape de acuzaţia că vinde ştiinţa, „care nu-i aparţine decît lui Dumnezeu"; negustorul, încă şi mai legat de oraş, a trebuit să respingă acuzaţia că vinde timpul, care îi aparţine şi el „numai lui Dumnezeu".

Situaţia negustorului este mai ambiguă decît cea a intelectualului. Vechea suspiciune pe care o trezeşte încă din Antichitate şi care se intensifică o dată cu creştinismul (Isus i-a alungat pe negustorii din templu) îl urmăreşte, chiar dacă în plan economic, social şi ideologic statutul său se îmbunătăţeşte. De la începutul marelui avînt al Occidentului, utilitatea negustorului este recunoscută, de pildă de către anglo-saxonul Aelfric în al său Colloquium din primii ani ai secolului al Xl-lea. Nu numai că aduce servicii comunităţii, dar este recunoscut faptul că îşi asumă riscuri, după cum subliniază Speculum regale norvegian de la începutul secolului al Xl-lea. Dar negustorul rămîne un paria. Fraţii cerşetori lucrează întru justificarea lui şi cheamă purgatoriul în ajutorul lui, însă dominicanul Toma d'Aquino este ambiguu în ceea ce-l priveşte: „Comerţul are în sine ceva ruşinos", scrie acest spirit deschis. între negustor şi cămătar graniţa este incertă. Dacă negustorul este rege în multe oraşe italiene („Genovez, deci negustor", spune un proverb), în afara Italiei, negustorul italian, lombardul, nu este văzut cu ochi buni, iar în toată creştinătatea imaginea jidovului detestat se răsfrînge asupra imaginii negustorului. Un poem anonim englezesc de la începutul secolului al XlV-lea ilustrează bine ceea ce desparte etica nouă şi neacceptată a „econo­mului" de cea tradiţional lăudată a „cheltuitorului" sau „risipitorului". Negustorul este călăuzit de noua etică a muncii şi a proprietăţii. Naşterii el îi opune talentul. Este un selfmade man. Şi pînă la urmă, există chiar sfinţi negustori, cum era sfîntul Omobono din Cremona,. la sfîrşitul secolului al XH-lea. Om instruit, negustorul ajută la răspîndirea limbilor vulgare. Cel mai vechi text cunoscut în italiană este un fragment dintr-un registru de socoteli al unui negustor din

OMUL MEDIEVAL




Yüklə 1,68 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   27




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə