Copertă fața ii-a citat



Yüklə 1,62 Mb.
səhifə1/45
tarix28.07.2018
ölçüsü1,62 Mb.
#61164
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   45




COPERTĂ FAȚA II-a




CITAT:

“Transilvania și Ungaria nu s-au confundat niciodată, ele au format totdeauna două țări diferite.”

Szilágyi Sándor, Erdélyország története
MOTTO:
Visele nu determină locul unde veţi ajunge, dar generează forţa necesară pentru a vă scoate din locul unde vă aflaţi.

Visaţi la stele, ca să puteţi păşi pe Lună. Visaţi la Lună, ca să puteţi păşi cel puţin pe munţii cei înalţi.

Visaţi la munţii cei înalţi, ca să puteţi avea demnitate, atunci când traversaţi văile eşecurilor şi ale frustărilor.”

Augusto Cury
CREZ:
Noi considerăm că românii nu sunt numai cei mai numeroși, ci și cei mai vechi locuitori de azi ai Transilvaniei. Imigrarea lor, din sudul Dunării în Transilvania, nu poate fi adeverită cu nici o dovada istorică.”

E. A. Bielz, Handbuch der Landeskunde Siebenbürgens

DORINȚA AUTORULUI:

Cerne, Doamne, liniştea uitării
Peste nesfârşita suferinţă.
Seamănă întinderi de credinţă
Şi sporeşte roua îndurării.



Răsădeşte, Doamne, dragostea şi crinul
În ogorul năpădit de ură
Şi aşterne peste munţi de zgură
Liniştea, iertarea şi seninul.

Rugă ” de Corneliu Coposu




Cuvânt înainte:
Prof. univ.dr. Mircea Popa

Moștenirea lui Horthy

Cartea pe care ne-o propune acum spre lectură istoricul Vasile I. Bunea răspunde unor imperative imediate şi de mare actualitate. E o carte esenţială pentru înţelegerea raporturilor româno-maghiare de-a lungul veacurilor, şi mai ales a perioadei de fascizare a Ungariei, de aderare a lui Horthy Miklós la proiectele fanteziste şi aberante ale unor mari criminali ai Europei, precum Hitler şi Mussolini, şi aruncarea ţării sale într-o aventură istorică având consecinţe extrem de grave şi dureroase asupra populaţiei evreeşti din Transilvania şi asupra poporului român de aici, care a suferit o persecuţie nemiloasă şi dură şi a fost supus la numeroase crime şi încălcări ale drepturilor omului, urmărind exterminarea sa fizică şi morală, echivalând cu un Holocaust istoric fără precedent într-o Europă a secolului al XX-lea. In mare măsură pentru aceste odioase crime şi acte inumane n-a fost tras nimeni la răspundere nici până azi, şi, ceea ce e şi mai grav, este că figura acestui scelerat al istoriei a fost reabilitată, iar actualii conducători ai Ungariei vecine îl martirizează, aşezându-l pe un soclu supradimensionat pentru figura sa de pigmeu monstruos, de zăngănitor de lanţuri şi de săbii. Datorită poftelor sale nesăţioase pentru putere el a transformat Europa Centrală într-o arenă de luptă şi conflicte etnice de mari proprorţii aducând după ele multă suferinţă şi încrâncenare, creind noi focare de război şi dispute teritoriale interminabile, cu ecouri care s-au prelungit până în zilele noastre şi care au toate şansele să se acutizeze. Horthy reprezintă pentru oamenii luminaţi ai Europei un simbol de intoleranţă şi ură, de cinism şi aventurierism politic, de injustiţie şi şovinism, toate acestea ridicate la rangul doctrinar de hungarism, adică de exaltare şi lipsă de luciditate în raporturile cu alte naţii şi popoare. A fost purtătorul unui virus al unor boli rave şi infecţioase, proprie tuturor tiranilor şi dictatorilor, care îşi confecţionează singuri un univers imaginar hiperbolizat, bazat pe concepţii şi instincte antiumane, perverite în şovinism atroce şi exclusivist, care supraevaluau rolul rasei hungarice, văzută ca singura rasă demnă lăsată de Dumnezeu pe pământ menită să aibă un rol conducător, pasămite pentru că ar fi împodobită cu calităţi şi înzestrări pe care ceilalţi nu le-ar poseda. Acest încâlcit ghem de teorii false şi periculoase au pervertit fiinţa ungurului de rând, inducându-i iluzia dreptăţii şi a menirii lui istorice şi reprinzând în sânul generaţiilor tinereîn mod special ura şi aversiunea împotriva poporului român din ţara vecină şi contribuind la propunerea unei istorii deformate şi tendenţioase, cu care să fie hrănite tinerele generaţii prin manuale şovine, naţionaliste şi xenofobe, care încalcă la fiecare pas adevărul istoric, isterizând pe tinerii de etnie maghiară care cresc astăzi în atmosfera unui păgubitor curent revizionist.

In centrul acestei lupte pentru falsificarea istoriei şi a supunerii ei unor comandamente politice stă figura lui Horty Miklós şi a politicii sale aberante, care contituie liantul cărţii şi baza de la care pornesc toate greşelile şi excesele politicii antiromâneşti dusă de Ungaria timp de mai bine de multe secole, care nu urmăresc în ultimă instanţă, decât deterioararea relaţiilor dintre cele două ţări, stricarea echilibrului geopolitic şi relaţional dintre cele două popoare, şi aruncarea lor într-o reprobabilă luptă de interese, care nu va duce niciodată la ceva bun.

Dar să aruncăm o privire în oglinzile istoriei pentru a decela mai bine cauzele şi diferendul româno-maghiar, dacă există unul. O face şi autorul în mai multe rânduri scrutând cu un ochi experimenat şi documentat mai multe secole de convieţuire, în care maghiarul a stat la masa unui festin continuu, iar bietul romîn la capătul scărilor aşteptând mila şi porunca celui de care îi depindea soarta. Să recapitulăm aşadar şi noi câteva pagini din această năcăjită istorie, în care ne-a aruncat un destin blestemat şi hain.

Pentru populaţia dacă latinizată, care a rămas în Dacia după retragerea aureliană şi a cărei afirmare istorică este cât se poate e limpede, atât prin literatura patristică a marilor cărturari protoromâni de la Marea Neagră şi Dunărea de Jos, prin traducerea Bibliei în limba licalnicilor, chiar dacă Wulfila se consideră got, dar şi prin scrieri de o extraodinară importanţă teologică şi literară redactată de o adevărată pleiadă de învăţaţi din oraşele de la Dunărea de Jos.

Nu numai românii din nordul Dunării şi-au făcut apariţia de timpuriu în istorie, ci şi cei din sud, prin crearea imperiului româno bulgar al lui Asan şi Petru.



Aceşti daci romanizaţi care vorbeau o latină vulgară cu accente proprii merită toată stima istoricilor pentru că au ştiut să reziste tuturor încercărilor vremii întunecate de atunci, făcând faţă năvălirii popoarelor barbare, opunând-se veacuri de-a rândul înaintării tătarilor şi turcilor spre Europa Centrală. Țările române au fost timp de secole poarta şi zidul creştinătăţii, fâcând eforturi supraomenşti să ţină piept unei puteri militare copleşitoare, să reziste presiunilor din nord, din răsărit sau din vest, unde ne pândeau alte popoare neprietene. Ne-au ajutat şi formele de relief şi mai ales prezenţa ocrotitoare a munţilor împăduriţi, cu sihlele cărora orice armată călare, oricât de performantă ar fi fost ea, era imposibil să se răzbească. De unde zicala rămasă din moşi strămoşi potrvit căruia „Codrul e frate cu românul” şi „Apa trece pietrele rămân”, vorbe prezente în multe din scrierile locale, dar şi în cele ale lui Alexandre Dumas-Tatăl (Banditul codrilor) sau ale lui Jules Verne (Castelul din Carpaţi) sau chiar în Dracula lui Bream Stocker. Peste întinderile ţinuturilor româneşti, chiar dacă este vorba de cele din Moldova, Muntenia şi Transilvania, trecerea valurilor de barbari năvălitori a fost îndurată cu mari sacrificii, dar sămânţa neamului a rămas întreagă şi plină de vigoare. Autohtonii, în cea mai mare parte păstori şi plugari, au continuat să existe şi să-şi ducă viaţa modestă pe câmpiile, văile şi munţii ţinuturilor în care au fst aşezaţi e soartă, asimilând şi trăind uneori alături de cetele şi pâlcurile de străini care s-au aşezat în anumite regiuni( cum ar fi secuii, despre care se zice că ar fi rămăşiţele hunilor), şi care au sfârşit în cele din urmă prin a fi asimilaţi de localmici. Aşa a fost şi cazul slavilor, care au dat nume slave la multe toponime, pe care le-au luat de la localnci şi le-au tradus în limba lor, la fel cum s-a întâmplat cu pecenegii şi cumanii, cu panonii sau iazigii. Niciun popor, şi aici avem în vedere marile năvăliri ale hunilor sau ale tătarilor n-au produs atâtea schimbări în modul de a fi al românilor transilvăneni – căci la ei ne referim în primul rând – ca trecerea ungurilor din zona Altecuz din zona Ucrainei de astăzi prin trecătorile Carpaţilor la 896 şi aşezarea lor în câmpia Panoniei, unde a găsit o câmpie întinsă cu puţină populaţie, dar cu iarbă bogată şi mănoasă, cu care şi-au putut hrăni marele număr de cai pe care i-au adus cu ei din zonele muntoase ale Asiei Centrale. Sosirea lor a reprezentat oarecum şi împlinirea unui testament nescris lăsat de Atilla numeroaselor sale triburi, ca să se insinueze în zona europeană, căci acolo sunt adunate bogăţiile lumii, faima Romei şi a strălucirii ei fascinând multă vreme orice muritor al planetei, acolo unde imperiul roman făcuse din multe state şi popoare leagăne binecuvântate de cultură şi civilizaţie. Arpad, cel care s-a erijat drept primul conducător al triburilor maghiare, a fost un conducător viteaz şi curajos care iubea primejdia şi lupta prin surprindere, ceea ce i-a adus, graţie cailor iuţi de care dispunea, dar şi dibăciei acestor asiatici neîmblânziţi, care călăreau cu carnea crudă sub şa, de o cruzime ieşită din comun, victorii sigure şi răsunătoare, trecând totul prin foc şi prin sabie. Incursiunile triburilor sale au fost oprite în cele din urmă de către oastea condusă de principele german care a ştiut să coaguleze în jurul său forţele cetăţilor apusene şi să pună capăt unor invazii şi atacuri nefaste. Din acel moment politica hoardelor maghiare s-a schimbat. De la marii paşi istorici pe care i-au visat predecesorii, ei au trecut la politica paşilor mărunţi, pe care o practică de atunci până azi în orice împrejurare, orientându-se spre micile cnezate şi voivodate ale populaţiilor locale din jur, respectiv spre nord, în Slovacia, spre sud, spre coasta dalamtă, şi spre răsărit spre Transilvania. Mai ales ţara aceasta de dincolo de silvele Carpaţilor Apuseni, ţară bogată în sare, în aur şi alte minerale, cu păşuni şi vite nenumărate, cu oi dintre cele mai frumoase, ţară răcoroasă şi paradisiacă pe lângă aerul torid al câmpiei din zona Hortabagy-ului, i-a pasionat pe unii dintre tinerii luptători ambiţioşi şi dornici de afirmare aparţinând unor triburi nu întotdeauna prea obediente faţă de conducătorul lor suprem, au luat ofensiva pe cont propriu în Est. Aşa au ajuns în zona Biharei , unde conducea Menumorut, aşa au ajuns în zona Someşului, unde îşi avea reşedinţa ducele Gelu, care a căzut în luptă lângă râul Kopos (Căpuş) sau voievodul Glad dinspre Banat, aşa cum arată cronica Notarului Anonim al lui Bela al IV-lea, sau Cronica lui Simon de Keza, care mărturisesc peste tot prezenţa elementului romanic (Pastores Romanorum), din care cauză, aceste atestări surpând din temelii aserţiunile lor despre teoria imigraţionistă a valahilor, mulţi pretinşi învăţaţi unguri au cârtit împotriva lor, le-au declarat false şi pline de interpolări, negându-le orice adevăr istoric, în râsul abia ţinut al marilor istorici europeni. Acolo unde n-au putut cuceri cu sabia, ungurii au cucerit cu diplomaţia şi cu încuscrirea. Aşa s-a întâmplat în cazul lui Menumorut, aşa în cazul lui Iuliu cel Bătrân de la Alba Iulia, voivozi locali care şi-au dat fiicele de soţie unor căpetenii maghiare. Fiica lui Iuliu cel Bătrân de la Alba Iulia, frumoasa Şarolta, a ajuns soţia lui Ştefan cel Sfânt, cel care i-a creştinat pe maghiari, iar fiul lor Wajik, a fost pe jumătate român. Martori neputincioşi ai politicii autoritare duse de căpeteniile statului maghiar centralizat, nobililor români nu le-a rămas decât două soluţii: or pleacă peste munţi, unde trăiau tot fraţi de-ai lor, ori rămân şi intră în sistem, renegându-şi neamul şi devenind nobili maghiari, accepând funcţii şi numiri ale regelui, încuscrindu-se cu nobili maghiari şi chiar devenind nobili maghiari, prin asumarea unor treburi administrativ-politice, fapt care i-a obligat încet încet să se deznaţionalizeze şi să accepte chiar religiile promovate de cuceritori. Au fost însă şi dintre cei care n-au acceptat trădarea şi rebotezarea şi, sub presiunea maghiară tot mai nemiloasă şi mai rezolută, încât i-a obligat să plece. Aşa asistăm acum, după două-trei veacuri de rezistenţă glorioasă, la cele două descălecate: unul în nord, datorită nobililor maramureşeni ai lui Dragoş şi Bogdan, (ultimul numit de către rege „infidelul”) care a dus la întemeierea Moldovei, şi unul în sud, datorită lui Negru Vodă, valah vechi sau poate cuman asimilat, care a întemeiat Țara Românească, cu reşedinţa la Cîmpulung, apoi la Târgovişte, în zona colinară a Subcarpaţilor, unde cetatea era mai uşor de apărat. O vreme, atât Bogdanii, cât şi Basarabii au trebuit să suporte pretenţiile de supremaţieale regilor maghiari, dar ei s-au eliberat curând de astfel de pretenţii prin câte o Posada ucigătoare.

Puterea regilor unguri, întărită şi prin spiritul bisericii catolice, în care aceştia s-au creştinat, şi-a spus tot mai mult cuvântul şi prin eliminarea sau asimilarea treptată a nobilimii româneşti, restrângând etapă cu etapă drepturile mai vechi ale acesteia, puterea regală devenind tot mai discreţionară, şi mai posesivă, luând în propria stăpânire întreg teritoriul ţării, pentru a-l împărţi apoi celor „credincioşi”, cărora le-a oferit titluri şi moşii, ranguri şi poziţii, până-ntr-colo încât populaţia de rând de origine românească s-a văzut deposedată de firava clasă conducătoare pe cre o mai avea, şi total lipsită de mijoace economice ca să poată opune cât de cât o rezistenţă.

Atunci când abuzurile şi exploatarea au devenit tot mai cumplite, ea n-a avut altă soluţie decât să se răscoale, să dea foc la conace şi să ceară relaxări fiscale, cum s-a întîmplat la Bobâlna (1437) sau, mai târziu, în tumultul lui Gh.Doja (1514). În urma acestor confruntări, care puteau oricând să reaprindă noi focuri şi pârjoluri, nobilimea şi armata au căzut pe gânduri, întrucât această populaţie valahă putea să-şi ia ţara înapoi şi să-i alunge din pământurile unde s-au înstăpânit.

Au recurs la cea mai mârşavă şi cea mai cumplită manevră poltică demnă de mintea unor sceleraţi: au scos poporul român din istorie, decretându-l venetic şi tolerat, neacordându-i nici un drept, decât acela de a munci în folosul proprietarilor săi, făcând slugi dintr-o întreagă naţie.

Astfel românii au ajuns din stăpâni, stăpâniţi, sub cnutul de fier al unei armate pofticioase ţinută în frâu de ungurul trufaş şi semeţ, dornic să-şi facă loc în cartea zidirilor europene. Întreaga naţie românească din Ardeal a fost transformată în iobagi, în şerbi, în slugi, fiind pusă discreţionar la îndemâna celor care îi stăpâneau. Au apărut astfel legile lui Verböczy şi pactul numit „Unio trium natiorum”, prin care aceşti stăpâni de pământ devin şi stăpâni de suflete, recunoscând că pe pământul regelui Ungariei, în Transilvania, există doar trei naţiuni recepte (recunoscute) : ungurii, saşii şi secuii, şi patru religii recepte, catolică ( romano-catolică), luterană, calvină şi unitariană.

Populaţia cea mai veche a provinciei, românii, nu figurau nicăieri şi nici religia lor ortodoxă, scoasă, după cum se vede, în afara lgii. Românii devin astfel simple obiecte cuvântătoare, cu singurul drept acela de a fi animale de povară. Puteau fi vânduţi, împreună cu copii şi soţiile lor, ca sclavii de pe plantaţiile Americii (între manuscrisele lui Smuil Vulcan de la Biblioteca Academiei din Cluj-Napoca se află unul în care românii ardeleni sunt asemănaţi cu sclavii de pe plantaţiile Americii, realităţi cumplite care vizau, prin recul, tocmai suferinţele iobagilor români), puteau fi torturaţi sau omorâţi după bunul plac al nobilului de

pământ, folosindu-se biciul sau spânzurătoarea.

Moartea unui iobag român ajunsese să coste doar 18 coroane, pe când a unui ungur 32, aşa cum arată un călător străin în trecere pe la noi, acelaşi care vede spânzurători peste tot pe unde călătoreşte în oraşele Transilvaniei. Reproducem un pasaj din relatarea lui Conrad Iacob Hiltebrandt în vizită la Alba Iulia în 1656-1658: „În piaţă era o spînzurătoare de lemn, de care atârna aproape în fiecare zi de târg săptămânal câte un român: funia de care erau spânzuraţi avea o lungime de un cot.

Românii rabdă bucuroşi astfel de suplicii, zicând că Mântuitorul lor a fost spânzurat pe cruce, numai să nu fie traşi în ţeapă, lucru foate obişnuit în Transilvania, unde se poate găsi la intrarea aproape a fiecărui sat sau târg asemenea bieţi păcătoşi traşi în ţeapă”. Şi în altă parte: ”Acest popor / respectiv valahii – n.n/ este astăzi atât de puţin luat în seamă în ţară, încât nici nu e socotit printre stările ţării, nici nu are nicin un oraş, nici o cetate sau măcar vreun locaş al său, ci doar colibe, ei fiind răspândiţi prin tot locul prin munţii care înconjoară ţara sau toleraţi ca supuşi pe teritoriul oraşelor şi târgurilor germane şi ungureşti.”

Situaţia acesta n-ar fi fost de tolerat în nicio altă ţară din lume, dar aici a fost posibilă datorită faptului că nobilii locului au ridicat instinctul de clasă la rang de politică oficială. A fost o intenţie criminală din partea nobililor maghiari de a nu mai ajunge în situaţia de a se confrunta cu valahi răsculaţi. Aceştia au devenit progoniţi şi huliţi; cronicarul Cserei Mihaly îi numeşte „netrebnica naţiune valahă”, iar Ştefan Daniel de Vargyas îi socotea „acea abjectă plebe valahică” („illam abiectam que plebem Valachicam”).

Abia cu intrarea Transilvaniei sub jurisdicţia Habsburgilor, cu reformele Mariei Teresia şi a lui Iosif la II-lea, românii mai pot răsufla pe ici-colo. In special Iosif al II-lea a prins o simpatie aparte faţă de acest popor latin din Răsărit, pe care l-a văzut muncitor, viguros, frumos, demn, dar tare oropsit şi pentru care a vrut să facă câte ceva. Soluţia a venit odată cu propunerea de trecere a românilor la catolicism, când prin primirea unei religii recepte (chiar dacă greco-catolică!) românilor, şi în special preoţilor lor, li se oferea ocazia scăpării din iobăgie.

Numirea ca episcop a lui Inochentie Micu şi mutarea scaunului episcopal la Blaj a schimbat oarecum datele problemei, căci noul episcop românesc, ridicat de împărat la o treaptă nobiliară, a putut vorbi în dietă în favoarea românilor, chiar sub ameninţarea aruncării lui pe geam de către nobilii maghiari sfruntători, care în buiăcia lor asiatică nu concepeau să dea nimic de la ei. Memoriile sale nenumărate, înfiinţarea şcolilor din Blaj au deschis porţi noi de afirmare pentru fiii de preoţi român, iar istoria şi filologia au devenit cele mai puternice arme în mâna noii intelectualităţi de la Blaj, care a demonstrat cu documentele pe masă nu numai originea noastră latină (respinsă cu răutate şi parşivenie de nobilii maghiari, care l-au contestat şi pe Anonymus, pentru că vorbea de românii găsiţi aici la venirea ungurilor, şi pe Simon Keza, care atestă o serie de sate româneşti în zona Balatonului şi prezenţa mai multor sate de „Pastores Romanum” în mai multe zone pe care istoricii ungurii le-ar fi dorit în fantezia lor bolnavă absolut deşertice, spre a-şi putea revendica liber dreptul întâiului născut.

Spiritul de frondă al marilor reprezentanţi ai Şcolii Ardelene a deschis o breşă extraordinară în mulţimea de „bazne” ungureşti de tot felul, lupta lor pentru drepturi politice efective, culminând cu actul declarativ al drepturilor românilor din Supplex libellus valachorum (1791), act care va deveni de aici înainte programul revendicărilor româneşti.

Cu toate eforturile lor, românii nu vor obţine mare lucru de la o ocârmuire obtuză şi sclerozată, retranşată într-un anacronism feudal revoltător, ci, dimpotrivă, vor atrage şi mai mult privirile asupra lor. Acum maghiarii constată că sunt tot mai puţini şi mai vulnerabili, de aceea au instituit programul de maghiarizare forţată, pe care vor să-l legalizeze prin legea din 1834, socotind că dacă vor obliga pe saşi şi români la un învăţământ exclusiv în limba maghiară îi vor putea transforma în uneltele lor oarbe.

N-a fost să fie, căci legile au fost ocolite şi călcate în picioare cu fiecare ocazie în cadrul celor două liceie româneşti, de la Blaj ( 1754), şi de la Beiuş ( 1828), dar şi în alte şcoli şi preparandii.

Noi încercări s-au făcut în 1843, ceea ce l-a determinat pe Simion Bărnuţiu să înceapă în mod ostentativ predarea filosofiei în limba română. În acest context de frecuşuri şi frământări nenumărate care însoţit ca o umbră procesul de luminare şi redeşteptare naţională al românilor, anul 1848 ar fi putut rezolva finalmente raporturile dintre români şi maghiari, prin admiterea drepturilor de recunoaştere a naţionalităţii, dacă obtuzitatea marilor revoluţionari maghiari în frunte cu Kossuth n-ar deschis noi antagonisme şi focare de învrăjbire, iscate de actul unilateral al proclamării unirii Transilvaniei cu Ungaria, idee nefastă şi de neacceptat atât de saşi cât şi de români.

Este momentul în care Bărnuţiu desparte apele de uscat, prin cuvântarea sa magistrală de pe Câmpia Libertăţii de la 3/15 Mai, iar Avram Iancu taie nodul gordian al amăgelilor şi promisiunilor mincinoase maghiare printr-o atitudine făţişă de apărare cu arma în mână a cauzei naţionale.

Din păcate, dieta din 1863, care trebuia să devină punctul de plecare pentru o nouă viziune asupra rolului politic al naţionalităţilor transilvănene, în raport cu numărul şi sarcinile pe care le poartă fiecare, a întunecat şi mai mult mintea aşa-zişilor revoluţionari maghiari, care concepeau să râmână singurii beneficiari ai roadelor emanicipării democratice aduse de mişcarea de înnoire produsă pe solul francez, rezervînd valahilor pe care i-au asuprit până atunci acelaşi rol de cenuşăreasă politică.

În chip paradoxal Kossuth şi oamenii lui n-au înţeles că emanciparea naţională trebuia să devină un bun al tuturor, căci nu poate fi liberă o naţiune care asupreşte pe alta, cum spunea Bărnuţiu. El şi cei din jurul lui au rămas cramponaţi de conceptul feudal de naţiune dominantă, cel care a săpat şi anterior la temelia statului de până atunci, până-ntr-atât, încât Habsburgul de la Viena s-a văzut nevoit să facă mezalianţa cu ambiţioasa nobilime maghiară, compromis care a dus la cedarea prerogativelor guvernării la Est de Leitha maghiarilor.

Cum n-au mai avut un stat propriu de dinainte de Mohacs, când Ungaria Mare s-a făcut un mic paşalâc turcesc, ambiţioasa şi aroganta nobilime maghiară a vrut, în sfârşit, să-şi „arate muşchii”faţă de celelalte naţionalităţi, şi să le arate ceea ce poate, declarându-se pe sine singura în măsură să conducă statul şi obligându-i la supunere oarbă.

Pactul dualist, din 1869, a devenit întruchiparea menageriei de fier, pe care un Deak, un Tisza Kalman şi alţi şovini până-n măduva oaselor voiau s-o rezerve celelorlalte popoare, şi mai ales din poporul român, cele mai numeros şi mai înzestrat artisticeşte ( reiau aici aprecierea unui călător străin care observa) un popor aservit, bun doar să producă pentru exploatatorii lui.

Politica lui oficială se transformă acum în cel mai odios naţionalism ultra-şovin, printr-o serie de legi şi măsuri abuzive, care fac din Ungaria una din ultimele fortăreţe feudale ale lipsei de viziune şi de adaptare la spiritul veacului. Măsurile discriminatorii, care sunt de la an la an mai ticăloşite nu urmăresc altceva decât maghiarizarea pe orice cale a românilor, slovacilor, sârbilor, croaţilor, evreilor, rutenilor şi a altor neamuri care locuiau în partea lor de feudă, refuzînd aplicarea în practică a „legii egalei îndreptăţiri” şi transformând statul într-un organism poliţienesc de cea mai abjectă structură ( vezi cartea lui Ion Bozdog, Statul poliţienesc).

Jandarmi cu pene de cocoş la pălărie îşi fac acum apariţia peste tot, controlând, arestând, batând, schinjuind, trăgând fără somaţie, maltratând fiinţe nevinovate, fete şi feciori români, tinere eleve şi studente, doamne din orăşime care îşi împleteau părul cu frimbii în culori naţionale sau care purtau la brâu în culorile neamului, care cântau „Deşteaptă-te române!”, care militau în favoarea drepturilor lor furate.

Cercetători străini care calcă prin satele transilvănene spre a studia limba sătenilor de aici, precum profesorul Gustav Weigand de la Leipzig, sunt repede băgaţi la arest, şi abia după ce se telegrafiază ambasadei germane, omul de ştiinţă, reputat dialectolog, este eliberat.

La fel i se întîmplă omului de teatru Zaharia Bârsan, care făcând mai multe turnee prin oraşele provinciei, cade victima spiritului intolerant al guvernului budapestan, fiind aruncat de mai multe ori în temniţă, pentru cutezanţa de a fi vorbit româneşte, ca să nu mai vorbim de o tînără elevă de la Blaj care este găsită moartă în celula ei, întrucât fusese condamnată la moarte pentru că scrisese textul unei poezii patriotice pentru a-l avea la îndemână. Şi ororile ar putea fi înşirate pe zeci de pagini.

În timp ce nobilimea maghiară continuă să exploateze fără milă bogăţiile naturale ale Transilvaniei, să ia sarea, lemnul, fierul şi aurul ţării, în timp ce populaţia românească este prinsă cu arcanul să meargă la oaste şi să dea biruri cât mai mari nevolnicilor, ei nu găsesc nici acum de cuviinţă să ofere naţiunilor asuprite din ţară o cât mai mică formă de îngăduire a legilor nefireşti. Intr-o aşa-zisă ţară civilizată, românului nu i se dă voie să aibă un teatru naţional, nici învăţământ superior în limba lui, nici dreptul de acces după număr şi valoare în funcţii şi administraţie, armată şi justiţie.

Ba, ca să-şi demonstreze şi mai mult superioritatea, politicienii maghiari vin cu noi pedepse care să se aplice celor care comit delicte de presă, celor care îşi declară în public apartenenţa la etnia românească, la cultura română şi la trecutul ei, cu atât mai mult în împrejurarea în care vocea gazetarilor se făcea auzită pentru a lua apărarea norodului care gemea fără încetare sub cisma tot mai apăsată a unui mecanism statal dereglat.

In atare situaţie, oricine ridica capul sau vocea era repede redus la tăcere, încât închisorile sunt pline de puşcăriaşi nevinovaţi, condamnaţi la mulţi ani de temniţă, la amenzi usturătoare, la confiscări de fonduri de sprijin, în timp ce legea electorală care funcţionează în Transilvania e de patru ori mai ticăloasă decât cea din Ungaria propriu-zisă, numai pentru a împiedeca pe români şi pe cei care-i sprijină să-şi exercite votul proporţional, potrivit cu numărul populaţiei, încât istoricul şi jurnalistul englez Seton-Watson a demascat în faţa întregii Europe mascarada electorală maghiară.

Lor li se adaugă legile şcolare apponyene, care reduc şi mai mult aria de folosire a limbii naţionale, iar prin şicane demne de Africa ecuatorială, catedrele de limba română de la Universitatea clujeană, deţinută

de Grigore Silaşi sau cea de la Universiatatea din Budapesta, deţinută de Alexandru Roman, fac obiectul unor unor continue controale şi şicanări, până când sunt cedate unor cozi de topor notorii.

Spre a fi auziţi, românii continuă să procedeze constitiţional, redactând un Memorand pe care-îl duc în fruntea unei delegaţii de 500 de persoane împăratului la Viena.

Împăratul nici măcar nu–l citeşte, ci-l trimite Parlamentului de la Budapesta, care înscenează semnatarilor un proces de proporţii la Cluj, încât vuieşte întreaga Europă de atâta nedreptate. Mai toate spiritele înaintate ale Europei se pronunţă în favoarea cauzei româneşti, albumul Voci latine, întocmit de Liga Culturală de la Bucureşti, stând mărturie pentru solidarizarea acestora cu cei condamnaţi.

Semnatarii acestui protest sunt gazetari şi scriitori de mare prestigiu, aparţinând tuturor ţărilor şi statelor occidentale, între ei numărându-se nume grele ale scrisului mondial, precum Björnsterne Björnson, Roberto Fava, Seton-Watson, De Gubernatis, Gladstone, Jules Simon, Emile de Lvaleye, Clemenceau, Rocefort, Emil Picot, Zola, Mistral, Fancois Copee,Ambroise Thomas, Luigi Palma, Cesare Cantu, Giosue Carducci, Etore Ferrari, Graziano Ascoli, Giuseppe Ceneri, Clemente Corti, Gaetano Negri etc., care sunt prezenţi cu intervenţii publice de mare răsunet. Să cităm doar din volumul Riccordi rumeni al lui Roberto Fava: „ În nicio ţară din lume contrastul nu apare aşa de strigător ca-n Ungaria/.../ Fripţi de o sete nestinsă de dominare, abia căpătată libertatea lor naţională / ungurii – n.n./ au uitat prea curând violenţele şi suferinţele îndurate de ei de la absolutismul austriac... şi în loc să inaugureze pentru toate popoarele Ungariei o eră de pace, de concordie şi de prosperitate, au preferat să se facă opresori şi să deschidă trista serie a acstor lupte înverşunate care au costat deja atâtea dureri şi lacrmi şi care zbuciumă azi mai mult ca altă dată acea nefericită ţară/.../ Toţi ştiu că maghiarii reprezintă în mod etnic pe strănepoţii acelor hoarde asiatice care, conduse e Attila au umplut pentru o clipă occidentul de teroare şi spaimă.

Ei aparţin hunilor şi de la aceştia din urmă posedă toate instinctele de sălbăticie şi opresiune. Foarte bine zice Touvenel : ...Pentru cine priveşte faptele iar nu legendele, ei sunt din contră incarnaţiunea egoismului celui mai mare; sunt sclavii uui şovinism bestial care-i imping până la a ultragia şi tiraniza cu o oarbă furile tot ceea ce nu-şi trage originea de la nobila figură a lui Attila şi care nu se apleacă spre a se face pradă nesăturatei lor lăcomii...În alţi termeni, ei voiau toată Ungaria şi Transilvania pentru ei numai şi copleşirea a tot ce nu era maghiar.

Astfel aci mişcarea revoluţionară a maghiarilor se confundă cu poftele criminale ale tuturor tiranilor şi face ca ei să piardă orice drept de simpatie din partea acelora care nutresc un cult pentru adevărata libertate”(Roberto Fava, Amintiri din Țările Române sau Ricordi rumeni, Bucureşti, Luigi Cazzavillan. 1894). E drept că cu mult înaintea lui autorul Letopiseţului cantacuzinesc avertiza asupra cinstei ungurilor din Ardeal, prin cuvintele: „ungurii din firea lor sunt vicleni”, lucru confirmat şi de marele Mihai Viteazul, care consemna şi el: „pe boierii din Ardelia niciodată să nu-i creadă, dacă vrea să domnească fără primejdie peste ţară. Căci sunt trădători şi nu ţin jurămintele, nu sunt statornici în cuvântul lor, în ceea ce vorbesc”.

Când avenit sorocul să fie reprezentaţi în parlamentul budapestan, deputaţii români s-au izbit direct de acest mod de a exista şi a face politică. In zadar oameni luminaţi şi drepţi ca Ludovic Mocsary le-a cerut colegilor deputaţi respectarea legilor şi a drepturilor naţionalităţilor, în zadar Al.Vaida Voievod le citeşte o poezie în care românul e terfelit şi ridiculizat, în zadar Iuliu Maniu denunţă mecanismul rigid al puterii, încălcarea abuzivă şi la tot pasul a legilor, luând apărarea ţăranilor de la Pănade, traduşi pe nedrept în faţa unei justiţii odioase, represaliile nu întârzie.

Considerat un „corb alb”, Ludovic Mocasary este exclus din parlament şi doar datorită românilor de la Caransebeş el mai prinde o legislatură ; în zadar primarul Vienei, Carol Lueger, se pronunţă de fiecare dată când este cazul pentru toleranţă şi respect faţă de naţionalităţi, efectul unor astfel de ridicări de cortină în opinia publică maghiară e minim, deoarece denaturarea adevărului este aici o şcoală veche şi mereu perfecţionată; în zadar intelectuali luminaţi ca Vasile Goldiş şi Oszkar Jaszi, dar şi scriitori ca Ady sau Goga propun şi caută o punte de înţelegere şi colaborare, căci cei de sus se prefac că nu aud nimic.

Conducătorii politici ai naţiunii maghiare au rămas de fiecare dată orbi la apelurile popoarelor asuprite, şi, la fel ca ţariştii ruşi au considerat că acolo unde au pătruns prin jaf şi forţă militară totul le aparţine, făcând tabula rasa de drepturi şi libertăţi. Ardealul va rămâne de aici înainte osul cu care se vor înneca toate gâtlejurile maghiare, căci fanatismul şi intoleranţa au ajuns aici politică de stat prin lipsă de discernământ şi orbire primitivă, unindu-se cu mic cu mare, indiferent de clasă, cultură şi pătură socială spre a susţine aberaţia colosală că „Ardealul ar fi unguresc”.

Realitatea e că n-a fost şi nu va fi niciodată unguresc şi dacă de-a lungul istoriei o mică clasă de parveniţi şi de nobili maghiari au condus din punct de vedere politic Principatul Transilvaniei, acesta declarându-se de fiecare dată ca liber şi independent, chiar dacă, datorită jocurilor istorice, a acceptat o suzeranitate sau alta. Iar românii transilvăneni n-au stat sub unguri decât de la 1867 la 1918, într-o vreme

când orice politică de deznaţionalizare n-ar mai fi fost posibilă, deoarece la toate popoarele curentul de autodeterminare de tip wilsonian era cât se poate de bine asimilat.

În acest context a şi venit Primul Război Mondial, cu marele sacrificiu de sânge al românilor, care şi-au susţinut cauza unirii şi independenţei naţionale pe calea armelor, prin marile bătălii de la Mărăşeşti, Oituz sau de pe Carpaţi.

La capătul victoriei a venit şi rezolvarea înţeleaptă şi mult aşteptată, dar şi unanim acceptată : actul Marii Uniri de la Alba Iulia, act care a consfinţit adunarea tuturor provinciilor româneşti într-un mare şi reprezentativ stat naţional. Actul Marii Uniri a fost ratificat în parlamentul României din 1920 nu numai de saşi şi evrei, care s-au pronunţat în favoarea lui încă de la început, ci şi de către secui, care şi-au declarat separarea de ungurii asupritori, denunţaţi coram publico că i-ar fi folosit şi călărit mai tot timpul cât aceşti au condus ţara.

Culmea este că acum, această mică şi insignifiantă populaţie de doar câteva sute de inşi a fost a cunoscut o teribilă invadare maghiară prin care ungurii s-au substituit acestora, luându-le locul şi numele, şi considerându-se ei în întregime secui, lucru de neacceptat altădată, schmbare de sex pe care odinioară n-ar fi făcut-o cu tot preţul milenarei lor mândrii şi ţâfnoşenii, spre a se transforma într-o mică crisalidă etnică, redusă chiar în perioada interbelică la chiar rolul de insignifiantă efemeridă.

Citind luările de cuvânt ale celor 147 de vorbitori participanţi la Congresul Secuiesc de la Tuşnad din 1902, adunate în lucrarea Szekely Congresszus, poţi să constaţi că privirile acestora se îndreptau salvatoare spre România şi nu spre Ungaria lui Tisza Kalman, de la care le venea doar discriminare şi oprimare. Culmea culmilor, ei „se considerau parte firească a aceluiaşi întreg cu românii din România”, unde, numai între 1880 şi 1889 au emigrat 22.079, nemaisuportând „şicanele fiscului şi ruina economică”, ca şi politica excesivă de maghiarizare.

Ca atare, în 1920 în Parlamentul României a răsunat glasul lui Istvan Fay şi al altora prin care au salutat cu căldură adeziunea lor deplină la principiile Marii Uniri. Pe cale de consecinţă, maghiarii din România, socotindu-se astăzi secui, delicatul poet Marko Bela şi hursuzul culturnic Kelemen Hunor ar fi obligaţi să-şi însuşească punctele de vedere ale înaintaşilor lor şi să vadă în România ţara ocrotitoare care i-a ajutat în momente dificile şi să nu mai agite steagul războiului în numele acestei etnii de buzunar, pe care au cotropit-o şi căreia i-au împrumutat identitatea.

Un întreg popor şi o întreagă ţară paşnică asistă astăzi năucită şi perplexă la carnavalul ţipător al schimbării drapelelor, la marşurile nesfârşite, cu oratori budapestani care transmit ordine şi mesaje mai mult sau mai puţin cifrate, mai mult sau mai puţin directe, în conformitate cu aiuritoarea reîncarnare a programului revizionist de altă dată, demult mort, dar niciodată îngropat.

La catafalcul Trianonului se aud bocetele cele mai sfâşietoare, oftările cele mai dureroase, dar şi ameninţările şi aluziile la un război de uzură, în care pocnete de petarde, drapate în culorile Budapestei sunt aruncate ca sclipitoare focuri bengaleze spre cerul etern, martor impasibil al atâtor inechităţi şi nedreptăţi istorice.

Ele sunt focul care întreţin o isterie colectivă, demnă de o cauză mai bună, care să se finalizeze în gesturi măreţe, constructive spre binele ţării şi al tuturor ( vezi şi cartea lui Dan Stoica, România, ţara mea de coşmar. Partea I-a Țara Secuilor, 2010). În locul decenţei şi luciditîţii este preferat nesfârşitul maraton al unei propagande horthyste sui-generis, cu apeluri disperate la o doctrină defunctă, în care marele Horthy,

cavalerul fără de prihană al tuturor eşecurilor Ungariei este readus în actualitate şi transformat într-o icoană profetică, cu genuflexiuni şi osanale mai abitir ca aceea vestită de la Şumuleu.

Cert este că şi una şi alta funcţionează cu asupra de măsură în zona Harghita-Covasna, unde, prin procesul electoral firesc, toţi membrii Consiliilor locale, toţi primarii, şefii de instituţii şi de tot ceea ce are o cât de mică respiraţie publică aparţin etniei maghiaro-secuieşti, devenind peste noapte şi purtători ai însemnelor acoperite de gloriile trecutului care îi împiedecă de a mai vedea viitorul decât în culorile alb, verde şi roşu, iar sub forţa acelei dureroase şi fatale cecităţi orice colaborare sinceră şi corectă cu românii se vădeşte imposibilă.

Am ajuns astfel în situaţia paradoxală ca într-un stat românesc, care le oferă toate drepturile şi libertăţile, asigurându-le şi fondurile financiare pentru dezvoltare şi manifestare liberă, aceste drepturi şi liberăţi să fie nesocotite, până ce ele nu s-ar putea constitui cumva într-un corpus de privilegii de

tip arpadian sau angevin, şi prin care tot naţiunea română asuprită de odinioară să stea la baza tuturor capriciilor unei formaţiuni politice ajunsă la masa împărţirii bucatelor de unde ea să ia partea leului.

Nu e deajuns că la universităţi numărul de locuri rezervate pentru ei este inechitabil de mare în raport cu populaţia pe care o reprezintă, că cei care trudesc pentru a le asigura această pâine albă şi rumenă sunt tot ţăranii români, murdari şi săraci, ajunşi la sapă de lemn.

Pe spinarea acestor pături numeroase de truditori se va ajunge în curând să nu mai fie nici un tânăr maghiar fără instrucţie superioară, chiar dacă în majoriitatea cazurilor instrucţia îi face să părăsească ţara care i-a ocrotit şi format pentru mirajul unor stăpâni mai darnici.

Coeficientul de fonduri la care are acces această minoritate îi asigură un trai privilegiat de care tot nu este mulţimită, arătând cu degetul pentru toate neîmplinirile pe români, incapabili să dea o formă cât mai atrăgătoare exerciţiului democratic, care să nu mai să fie folosit în detrimentul statului şi cetăţeanului. Sau. ca să mă exprim mai plastic, şarpele din sân nu te lasă să trăieşti, după ce l-ai ocrotit, l-ai crescut şi i-ai dat de mîncare cu mâna ta.

Această mână este muşcată zilnic de către vipera urii de rasă, a şovinismului şi politicii nefaste a guvernelor de la Budapesta, care câştigă puncte şi se menţin la putere numai dacă declară sus şi tare nimicirea românilor şi redobândirea Ardealului. Piatra de încercare este Trianonul, acea pace semnată şi acceptată de toate puterile lumii după Primul Război Mondial, prin care cehii, slovacii, sîrbii şi românii şi-au creat state naţionale, scuturând nemiloasa asuprire de veacuri a unui popor care s-a învăţat să trăiască mai bine numai dacă are cui porunci.

Maghiarii şi-au modernizat capitala Budapesta, şi-au construit podurile peste Dunăre, şi-au pus la punct agricultura şi industria şi cu munca şi sudoarea noastră, a fiecărui transilvănenan, întrucât la bugetul din care s-au ridicat atâtea bunuri am contribuit şi noi,inclusiv numeroase clădiri din Transilvania ridicate cu fonduri publice, dar revendicate pe bază de acte false şi proceduri avocăţeşti (Statusul catolic era doar administrator, nu şi proprietar al lor!), dar nici aceste imense proprietăţi şi zeci de hectare de păduri nu-i mulţumeşte efectiv, ci vor Ardealul în întegralitatea sa, acolo unde ei reprezintă spuma dar nu şi valul, cum spunea Eminescu.

Având în frunte o clasă politică nerecunoscătoare, mincinoasă şi revanşardă, maghiarii se lasă corupţi de srigătele lor deznădăjduite şi aleargă cu toţii să se înroleze sub false drapele. Românii privesc cu oroare şi dispreţ la această mascaradă războinică, regizată cu costume şi recuizită de operă bufă, dar inerţi şi lipsiţi de acţiune, ei continuă să doarmă cufundaţi în somnul istoric cu care i-a obişnuit de-a lungul veacurilor „boicotul istoriei”, cum spunea Blaga, neluând seama la primejdii şi la spectacole de carton, chiar când sunt lezate cu ostentaţie prerogative prezidenţiale (a i se cere paşaportul lui Băsescu la o vizită în zonă!), sau când sunt insultaţi marii martiri ai neamului (cazul lui Avram Iancu), fapte abominabile pe care nu le-ar îngădui niciun stat din lume.

Sub privirile lor înceţoşate, românii continuă să doarmă un somn letargic păgubos din toate punctele de vedere, ignorând butoiul cu pulbere pe cre ei l-au alimentat (în special clica băsesciană s-a lăsat şantajată la nesfârşit) şi neluând cuvenitele măsuri constituţionale de apărare a însemnelor statului şi de ripostă la acţiuni huliganice şi injurioase. E de mirare apoi că românii transilvăneni n-au revendiat nimic din cota lor de sudoare depusă pentru construcţia fastuoasă a Budapestei şi a altor oraşe maghiare, că n-au brevendicat acel procent de participare, uneori cu mult mai mare decât acela al ocârmuitorilor, şi nici dobânda pe care orice investiţie în istorie o reclamă.

Ar fi timpul să revendicăm şi noi calitatea de co-proprietari la multele bogăţii stoarse din ţinutul transilvan timp de atâtea secole, calitatea de beneficiari la foloasele care au rezultat de pe urma exploatării sistematice a bogăţiilor Transilvaniei, pe care ei le-au folosit veacuri de-a rândul doar în folos propriu. A venit poporul român şi conducerea sa să reclame jumătate din Budapesta, să ceară restituirea tezaurelor înstrăinate, a comorilor de artă sustrase şi devenite bunuri naţionale? Nu!

Noi am acceptat cu resemnare jaful istoriei ca pe un dat amarnic, dar inerent, jaf pe care niciun maghiar nu l-ar fi acceptat dacă ar fi fost în locul românului.

Căci există o morală a istoriei, un jus populi imprescriptibil, de care toate naţiile ar trebui să fie conştiente şi răspunzătoare chiar şi dacă în faţa unui tribunal iluzoriu şi imaginar, în faţa căruia ar trebui să dea fiecare socoteală, iar dacă au făcut excese ar trebui să răspundă, să aibă demnitatea necesară de a recunoaşte şi Binele şi Răul şi crimele şi faptele bune. Iar dacă cele dintâi apleacă prea mult talerul balanţei într-o parte, atunci ar trebui să existe oameni care s-o recunoască şi să reaşeze talerul balanţei în echilibru.

Bărbaţi de stat drepţi şi curaţi ar trebui să aibă curajul şi fermitatea necesară să iasă la rampă nu numai cu nemulţumiri şi strigăte de ameninţare, ci şi cu cucernică şi pravoslavnică cucernicie întru Domnul, spre a recunoaşte tot ceea ce a fost pornire haină şi neprieteneasă faţă de un popor blând şi tolerant, pe spinarea căruia au stat cocoţate multe neamuri şi i s-au luat multe, fără să i se dea nimic în loc.

Pe scurt: ar fi cazul ca în numele multor fărădelegi care i s-au făcut nepoţii şi strănepoţii de astăzi ai strămoşilor neiertători şi cruzi de atunci să ceară iertare Poporului român, care a fost în stare să suporte

atâtea rele fără să crâcnească şi fără să solicite o mai dreaptă aşezare a lucrurilor ( sau dacă a fcut-o i s-a astupat prea repede gura cu pământ).

Oare de ce guvernaţii maghiarimii de astăzi nu s-au gândit vreodată să restituie poporului român acea datorie pe care a acumulat-o prin jaful direct şi nesimţit executat asupra lui de secole? Oare noi, românii, n-avem nimic de recuperat din Ungaria străbună.

Unde sunt cei 250-30.000 de mii de români pe care prin acelaşi tratat de la Trianon ( prin tratatul semnat de România cu puterile Antantei înainte de intrarea ei în război, viitoarea noastră graniţă trebuia să fie pe Tisa, lucru pe care Trianonul l-a schimbat în defavoarea noastră) i-am lăsat de partea Ungariei şi din ei ne-am mai ales astăzi cu cca 10.000, care stau uitaţi de Dumnezeu şi de toţi de-o parte, fără să aibă măcar un reprezentat în parlament, şi fără să beneficieze decât în mică măsură de avantajele pe care le are minoritatea maghiară de la noi?!.

Oare nu există un Dumnezeu al dreptăţii, oare nu funcţionează corect legea compensaţiei şi a reciprocităţii?! Cel demn şi drept trebuie să dea mereu, să piardă mereu, iar strâmb numai să ia? Ce lege a naturii poate fi invocată de prietenii noştri maghiari, dacă nu ne supunem cu toţii la aceleaşi cutume şi reguli? Mai sunt oare valabile pretenţiile lor? N-au o oglindă în care să se privească?!

Ce ne-a adus nouă, românilor timp de veacuri această dominaţie maghiară? Pot ei să-mi indice fără să roşească ceva ce s-a făcut în favoarea românilor şi pentru români, câteva, orcât de mici câştiguri, câteva mici semne de modernizare??!

Mă uit în trecut la scrierile marilor noştri clasici Eminescu, Slavici, Coşbuc, Goga şi nu găsesc nici o laudă pentru vre-un lucru bun, doar lacrimi, patimi, suferinţă, exil, moarte. Până şi Caragiale, care era doar în trecre prin Peştasloşiu, cum îi zicea el Budapestei atunci când se întâlnea cu studenţii români care îşi toceau coatele pe cărţi străine, a remarcat fala goală şi uitarea de sine aproape neverosimilă a unui reprezentant al naţiunii maghiare, care se credea buricul pământului şi pentru el nu exista nimic în afara limbii şi culturii maghiare, restul era tăcere!.

Iată cu ce ironie tratează marele Caragiale cazul: „Mai întâi maghiarul nu are nevoie de cultură, decât de cultura maghiară; ceva mai mult: orice influenţă a vreunei culturi străine mai ales europene este de-a dreptul păgubitoare maghiarismului; de aceea trebuiesc descurajate, condamnate, persecutate chiar (la nevoie cu mijloace violente) toate apucăturile de contact, fie pe cale publică, fie pe cale privată, cu vreun curent de civilizaţie nemaghiară.

Limbă?...numai cea naţională maghiară. Literatură?...numai cea naţională maghiară. Artă?... numai cea naţională maghiară. Ştiinţă?... tot aşa. Apoi... Maghiarul nu se teme de nimeni pe pământ; contra lumii întregi, maghiarul luptă nepăsător, sigur de victorie...fiindcă are încredere în Dumnezeul străbunilor săi. Căci maghiarul în veci nu piere! Dacă nu va mai exista maghiarismul, atunci lumea are să stea pe loc, n-o să se mai întoarcă pământul, soarele o să se stingă – cataclism universal! S-a isprăvit cu omenirea!”

Şi pentru Slavici ţăfnoşenia maghiară e de nesuportat. În Studiile asupra maghiarilor publicate în „Convorbiri literare”, termenul care revine cel mai des sub pana sa e cel de „asiatism” : „Caracterul asiatic al maghiarilor a rezistat peste o mie de ani influenţelor europene, afirmă el. Ei sunt popor oriental cu extremitate în afecte”, vituţile lor „schimbându-se repede şi nemijlocit în pasiunile cele mai mârşave”.

După opinia lui, maghiarul nu are simţăminte, ci numai pasiuni, fapt care propulsează pe prim plan „ambiţiunea şi aroganţa”, derivând din naţionalismul lor exacerbat şi din aversiunea naturală, „dispreţuirea oarbă a tot ce e străin sau nemaghiar”.

Ei bine, acest orgoliu bolnav sau naţionalism extremist a ştiut Horthy să-l infiltreze cum nu se poate mai bine în sînul poporului maghiar, şi ca un nou Don Quijotte şi-a iluzionat confraţii pănâ la pierderea raţiunei, amăgindu-i că el are să refacă gloria veche a Coroanei Sf.Ştefan. Asta, în timpurile moderne, când Ungaria nu mai dispunea de armata de altă dată, când în jurul Ungariei se aflau state naţionale tinere şi ambiţioase, care nu se lăsau călcate în picioar şi când existau Naţiunile Unite.

Adoptând arma slugărniciei şi curteniei extreme faţă de Hitler şi Mussolini, alţi doi aventurieri care voiau să schimbe harta lumii, trimiţându-i lui Ciano în dar o tânără înfocată cu nuri proaspeţi, Horthy n-a

scăpat nici o ocazie să ciugulească şi el câte ceva de la festinul arbitrar al împărţilor teritoriale puse la cale de cei doi. Cu ocazia crizei jugoslave n-a ezitat să anexeze Voivodina, apoi Ucraina Subcarpatică, cu care fusese îmbiată mai întâi România, dar pe care n-a vrut-o; apoi a jucat cartea lui cea mare: Transilvania, iniţiind tratativele de la Turnu Severin, apoi cele de la Viena, ameninţând în stânga şi în dreapta cu invazia şi cu tăvălugul german.

A fost ora laşităţii româneşti, când s-a cedat fără luptă, iar de ruşine ministrul nostru de extsrene, Mihail Manoilescu, s-a prăbuşit ca secerat pe masa unde se afla harta care ne ciuntea teritoriul.

A urmat apoi cele 7 zile ca termen de retragere, pe care Ungaria nu l-a respectat, căci atât armata, cât şi ultranaţionaliştii locali erau dornici de răzbunarea cea mare. Şi aceasta s-a şi produs, înăbuşind în sînge orice glas al vreunei comunităţi româneşti mai răsărite, execuţiile şi terorile urmând logica simplului capriciu sau a purei întâmplări.

Nefasta zi de 30 august 1940 a devenit începutul dureros al masacrelor, crimelor şi patimilor româneşti, dislocând de la căminele şi rosturile lor o populaţie de 2.578.100 de locuitori, care a luat calea pribegiei, şi renunţând la un teritoriu de 43. 492 km patraţi. Noii stăpânitori n-au lăsat nimic neînjosit, terfelit, pârjolit, pedepsit.

Cei mai mulţi români au fost explulzaţi ca indezirabili, închişi în trenuri insalubre sau trimişi pe jos în convoie siberiene, iar bunurile lor sehestrate, furate, nimicite. S-a calculat exact care a fost tributul plătit de românii transilvăneni prin Diktatul de la Viena şi cine urmează să plătească toate aceste pagube?!

A plătit cineva pentru zecile şi sutele de lăcaşuri bisericeşti arse, distruse, pentru şcolile închise şi dărâmate, pentru morţii şi crimele notorii comise?! de asasini fără Dumnezeu şi de trupe ungureşti isterizate?!. Un şir întreg de sate martir, zeci de oameni împuşcaţi, spânzuraţi, bătuţi, trimişi în lagăre, acesta e tabloul funest pe care armata amiralului fără flotă a devastat ţinutul pe care l-a dorit atâta, şi pe care mai mult ca sigur că l-a dorit fără locuitorii români, în aşa fel ca el să poată fi din nou colonizat la discreţie cu acei vaşnici vânători de scalpuri ca-n America lui Winetu.

La mascarada sccesului a ţinut să fie şi el prezent, astfel că încălecat pe calul lui cel alb, cal care se spune că avea potcoave de aur a ţinut să intre falnic ca un nou Cezar în oraşul său de baştină, Baia Mare. Apoi a venit la Cluj unde i s-a făcut o privire grandioasă, demnă de capitala Transilvaniei care se posterna la picioarele unui regent fără regat, unui amiral fără flotă, aşa cum fanfaronada şi fala goală ajunge să înfumureze spiritele exaltate.

Peste noapte strada care ducea de la gară spre centru (astăzi strada Horia) a fost botezată Calea Horthy, iar Cavalerul Stelei de Aur a coborât din trenul regal în gara din Cluj a ora 9,30, fiind întîmpinat de noile notabilităţi ale oraşului( aflat şi el „în haină de sărbătoare, în sunet metalic de clopot”, după cum grăieşte presa), anturat de militari şi de poporul venit să-şi vadă idolul.

Un ziar titra: „Regentul Nicolae Horthy de Nagybanya descinde azi pentru prima dată în Clujul realipit la trupul Ungariei”, „cu toate că în adâncul sufletelor mocneşte încă durerea sub cenuşa amintirilor prea recente”, nu-şi putea ascunde durerea. Marele conducător de stat şi popoare, aşa cum s-a intitulat şi Stalin, a ţinut să dea cu acel prilej o Proclamaţie către populaţia din Ardeal pină de minciuni sfruntate şi de false promisiuni.

A încălcat cu acest prilej orice normă de etică profesională, făcându-i pe români încăodată să se ruşineze de trecutul lor incert, de venetici şi toleraţi aici, pe când ei, ungurii, de o mie de ani înfăptuiesc aici un rol civilizator. „Între timp s-au infiltrat naţionalităţile străine, fie că trebuiau să fugă din calea duşmanului, fie că sperau ă se fericească aici. Strămoşii noştri nu numai că i-au primit, dar le-au acordat liberăţile pe care le-au consfinţit prin lege / probabil cumplitele legi ale lui Verböczy – n.n/.

Despre oprimare ân această ţară nu s-a putut plânge pe drept nimeni – totuşi aeasta a servit de pretext ruşinos pentru ca patria noastră milenară să fie împărţită, ciuntită şi umilită. Nu armele ne-au răpit teritoriile, ci aşa numitele tratate de pace!”

A se observa câte neadevăruri a putut debita doar în cîteva minute: respingerea autohtoniei româneşti, teoria falsă a justiţiei maghiare ( despre care Fava scrie un întreg capitol în cartea lui despre judecata memorandiştilor de la Cluj), despre toleranţă şi lipsă de oprimare, despre faptul că nu armele au hotărât împărţirea Ungariei ( ceea ce este numai în parte adevărat), despre spiritul tratatului de la Trianon etc. E deasemnea revoltător faptul că pentru el cei douăzeci de ani de viaţă liberă românească nu valorează nimic, că sunt ani de „jalnic trecut”, în care „nu a fost o zi în care cugetul nostru să nu se fi îndreptat spre voi”.

Sperie cu adevărat promisiunea lui că „suferinţele acestui pământ au încetat”, şi că ceea ce s-a promis naţionalităţilor se va respecta, dând asigurarea mincinoasă în felul următor: „Asigurăm pe compatrioţii noştri a căror limbă maternă nu este cea ungară că-şi vor putea desfăşura activitatea spre sporirea bunurilor spirituale şi economice în posesiunea unei legalităţi a drepturilor”, arogându-şi chiar el rolul Bunului Părinte: „statul îşi vede de toţi copii cu grija bunului tată de fmilie”.

Mai mari neadevăruri nu puteau fi adunate într-un singur discurs, pe care primul număr al singurului ziar românesc acceptat să apară în acele zile a fpst „Tribuna Ardealului”. Redactorii publicaţiei au fost nevoiţi să publice figura măreaţă a Regentului pe prima pagină şi să-i ureze Bine a-ţi (sic!) venit!,

(bineînţeles cu greşeala de rigoare), publicând apoi şi Notele biografice ale Regentului, din care reieşea cariera strălucită a acestuia.

A fost însoţit la Cluj şi de primul ministru, Teleki Pal, care „ a dat asigurări că naţionalităţile se vor bucura de egalitate de drepturi”, cerând însă în prealabil „fidelitate necondiţionată”. Preluând cu scepticism această cutumă de drept, noi o reiterăm cu tot ceea ce decurge din ea, în faţa conaţionalilor noştri maghiari. Sunt ei gata să ne ofere „fidelitate necondiţionată”, aşa cum cereau şi pretindeau cei mai străluciţi reprezentanţi ai lor, sau nu?!”

Dar noi nu suntem astăzi atât de absurzi să le-o solicităm: în schimb suntem de părere că o „fidelitate condiţionată” tot trebuie să ne-o ofere, astfel ajungem la haos şi la anarhie.

Mă întreb cu multă îngrijorare astăzi, câte din aceste aşa-zise „adevăruri” au fost preluate tale-quale de contemporanii noştri şi astăzi, fără vreun sumar examen de conştiinţă, fără să se vadă exact câtă acoperire reală au aceste cuvinte. Dacă vorbeşti cu un poltician maghiar al zielor noastre, el te îndeamnă mereu să lăsăm trecutul laoparte.

Dar acest trecut poate fi ignorat, poate fi pus între paranteze? Nu pe baza acestui trecut comunitatea maghiară din România şi-a redobândit bunuri la care altă dată, în epoca comunistă, nici nu îndrăzneau să viseze?! Nu pe baza acestor legi proaste de restituire clădiri de patrimoniu ca Muzeul Țării Crişurilor din Oradea, în care s-au făcut insvestiţii de miliarde şi a fost întreţinut ca o carte de vizită a oraşului să ajungă iar proprietatea unui singur om, episcopul romano-catolic, fără să vedem din partea acestuia o dorinţă elementară de a-l păstra sub forma în care se află spre binele comun al tuturor?!

Iar dacă ne întoarcem din nou în trecut putem cunoaşte adevărata faţă a sceleratului Horthy şi din politica lipsită de scrupule cu care şi-a încălcat promisiunile făcute, trimiţând la moarte mii de morţi evrei din ţinutul recent ocupat, numele său adăugându-se astfel pe lista marilor criminali de război, care ar fi trebuit judecaţi şi executaţi.

Mii de femei, copii, tineri şi vârstinci au fost destinaţi lagărelor germane, fără nici o remuşcare şi tresărire de conştiinţă. E vorba de aceeaşi evrei harnici, muncitori şi intreprinzători, fără de care statul lor modern nici n-ar fi existat, jumătate din clasa politică, academică, din intelighenţa şi finanţele Budapestei datorându-se acestei etnici, care, în parte, s-a maghiarizat şi a socotit statul maghiar noua lor patrie.

Cum a fost răsplătită pentru această fidelitate? Ne-o arată şi poetul nostru Goga, care vorbeşte de marele rol al evreilor în dezvoltarea culturii maghiare moderne, numele celor care au contribuit la

modernizarea şi rafinarea acestei culturi provenind în mare majoritate din mediul evreiesc budapesto-vienez ( Vezi şi cartea sa: Aceeaşi luptă, Bucureşti-Budapesta).

Drept răsplată pentru contribuţia lor milenară la dezvoltarea statului maghiar, Horthy, acest mic monstru al vicleniei politice, i-a trimis fără remuşcare să moară în lagărele naziste. Iar scriitorul Nyrö i-a susţinut gestul, lăudându-l pe istericul Göbbels şi pe mai marele său, Fürhrerul, pentru deciziile lor înţelepte. Drept consecinţă amândoi sunt veneraţi şi lăudaţi de maghiari, li se ridică busturi, li se pun plăci comemorative, li se ridică osanale, la fel ca în cazul criminalului de război Wass Adalbert.

In numele cărei dreptăţi? Doar pentru că au zmuls, precum hienele, din ciozvârta aruncată de Hitler?

Oare aşa se judecă istoria? Aşa se cern valorile democraţiei şi ale umanităţii? Oare aşa privim trecutul şi ne proiectăm pe seama lui viitorul? Dacă ni-l proiectăm pe crime, crime vom avea; dacă îl sprijinim pe nedreptate şi minciună, nedreptate vom avea. Tertrium non datur...

Ar fi multe de spus despre Horthy şi politica lui, înviată astăzi din nou la Budapesta şi adusă cu trenul Insomniei în regiunile secuieşti, unde s-a format o Gardă Secuiască demnă de Ordinul Vitejilor horthişti sau ai Crucilor cu Săgeţi de sorginte nazistă.

Nesocotind drepturile naţiunilor şi drepturile indivizilor, Horthy Miklós a venit în 1920 la putere instaurând „teroarea albă”, în locul „teroarei roşii” a lui Bela Kun, dovadă de cât de uşor trec maghiarii dintr-o extremă în alta, putându-se invoca aici o adevărată obsesie, pentru terorism, sanguitate şi carastrofă.

Nu degeaba statisticile dovedesc că astăzi numărul cel mai mare de sinucigaşi îl furnizează maghiarii; aceasta pentru că distanţa enormă dintre ceea ce li se promite şi realitate este una total dezamăgitoare: lupta cu himerele trecutului nefiind decât o practică sinucigaşă.

Or, ultimele jumătăţi de secol ale istoriei maghiare sunt presărate, de dreapta sau de stânga, cu nesfârşite carnagii, schingiuiri, atrocităţi de tot felul în care decepţionează lipsa instinctului primar de conservare, marele consum de energie pus în slujba unor false ţinte, care au dus la subminarea treptată a individualităţii omului şi supunerea lui la cele mai abjecte torturi. Horthy a venit la putere dezlănţuind o teroare turbată împotriva cetăţenilor „suspecţi” - şi aceştia nu erau puţini – umplând cu ei temniţele, atârnându-i în spînzurători, osândindu-i la cazne şi a plecat de la putere după ce a trimis la gazare peste 437.000 de evrei.

Despre comportamentul călăilor faţă de victimele lor la instaurarea lui la putere relatează într-o carte dramatică (Cartea suferinţelor),scriitoarea Otilia Marchiş Bölöni, o româncă ajunsă în închisorile lui Horthy după ce se căsătorise cu un scriitor şi gazetar maghiar, György Bölöni, cu care a trăit în exil la Paris şi Viena. Arestată cu prilejul unei reîntoarceri „acasă” a-şi recupera o parte din bunurile lăsate în casa de la Budapesta, Otilia Marchiş Bölöni este aruncată repede într-o închisoare, mai cumplită decât cele văzute de Papillon sau de Monte Cristo.

Iată cum arăta „salonul” de primire: „Nici nu ştiu cum am ajuns jos, într-un coridor umed, în faţa unei uşi înguste. Bătrânul gardian mă lăsă de braţ. Un zăngănit de chei, un scârţâit în broască şi uşa ruginită cedă: prima uşă de închisoare pe care o vedeam. Mă dădui înapoi în faţa unui val de aer înăbuşitor şi mai infect decât duhoarea cadavrelor. Privirea mea cuprinse locul acesta mai înfiorător decât mormântul; eram împietrită de spaimă. Examinam zidurile, fără ferestre, umede, pline de mucegai, pe care mişunau cârcăiaci, viermi, tot felul de insecte scârboase, asemnea acelora care devastează trupurile în putrefacţie.

Pe o bancă de lemn, un mindir găurit şi putrezit, pătat de curând de puroi, sâge şi fecale. Şobolanii, care se înfruptau se împrăştiară la venirea noastră. Se adăpostiră într-un colţ întunecos, ca să-şi continue praznicul. Ronţăitul lor se auzea din direcţia unde un alt şobolan zăcea scăldat într-un lac de sânge. În sângele acela era înmuiată mâneca urdară, ruptă, a unei cămăşi albastre de muncitor...Zdreanţa sfâşiată arăta urmele shingiurilor... Baia avea un bazin cu apă suspectă şi duşuri calde şi reci.

Femeile nu intrară în bazin: toate se aşezară sub duşuri. Să fi fost 30-35 de tinere, foarte tinere, bătrâne, foarte bătrâne, de toate vârstele şi de toate categoriile. Aveau înfăţişare mizerabilă: slăbite, epuizate, eribil de chinuite. Multe aveau trupul plin de erupţii, de răni purulente, de vânătăi. Aceste plăgi infectate erau cu deosebire impresionante la câteva femei tinere, cu siluete graţioase.

Nu îndrăzneam să vorbim, deşi gardienii rămăseseră afară. Ştiam că ascultau la uşă, pândind pe prizoniere ori de cîte ori, dintr-o pricină oarecare, se întâmpla să fim împreună.”

Celule sunt adevărate locuri ale morţii, de unde nimeni aproape că nu scapă netraumatizat, până şi la spital. Iată un alt pasaj: „Cel mai bun prieten al meu a murit acolo, în sanatoriul Horthy.

Sunt foarte bine informat. Despre tot ce se petrece în dosul acelor porţi ferecate.

Cel care a pus la cale aceste orori a avut simţul umorului: găseşti acolo cabinetul dentar al profesorului Pronay: tratament nescutit de dureri;nu te adoarme în timpul operaţiei, dar, în schimb, pacientul adoarme adesea, uneori pe veci, mai cu seamă cei slabi, cei delicaţi, cu nervii sensibili.

Mai e şi sala cu bice a profesorului Hejjás, cu suplicii variate, unde se smulge pielea depe spinarea pacienţilor, fără intervenţii chirurgicale. Mai e şi secţia bolilor de gât, sistem Orgpovány, unde ştreangul pune capăt omenirii suferinde, eliberând-o de viaţă. Tratamentul sânilor, la femei al profesorului Bibó, aplicat cu cleştele înroşit, fără anestezie: operaţie dureroasă, dar cu efect sigur...”

In acest infern, în care dominant este doar zăngănitul lanţurilor şi cătuşelor, ca şi ţipetele sfîşietoare ale celor torturaţi, îi este dat să petreacă adevărate zile de coşmar, îmbolnăvindu-se iremediabil şi trăind multă vreme între viaţă şi moarte, neputând nici măcar să mănânce păsatul terciuit ce i se aducea, şi unde reflectează amar la regimul pe care Horthy i l-a destinat: „Ce dureros este să suferi, să te distrugi în închisoare, pe pământ străin, căci ţara asta barbară nici măcar patrie nu-i este...

Îmi descrie suferinţele lor: bolile, maltratarea, violenţele, murdăria, îmbulzeala peste măsură. Există celule ceva mai mari ca a noastră, în care zac înghesuiţi câte douăzeci.

Dorm pe jos, ca viermii, strânşi unul lângă altul, contaminându-se reciproc. E drept că se luaseră măsuri de prevedere, rezervându-se pentru fiecare boală încăperi speciale. Bolnavii atinşi de afecţiuni ale

pielii, de plămâni, de stomac, de ficat, de boli venerice, precum şi răniţii şi muribunzii, victime ale torturilor sunt închişi separat. Dar băile comune, ca şi singurul lighean care deserveşte tot spitalul şi ceştile spălate împreună răspândesc toate epidemiile.

Cei mai expuşi sunt desigur cei mai slăbiţi, roşi de vreo boală: aceştia,desigur, se contaminează mai uşor. Acum, de pildă, bântuie epidemia de abcese, furuncule şi dalac.”

Sub teroarea albă instaurată de Horthy, Ungaria putea apărea celor din temniţe ca o adevărată „ţară barbară”, cu oameni fără suflet, care schinjuiau fără milă şi cu voluptate atroce oameni nevinovaţi, femei fără apărare, tineri scheletici şi bătrâne neputincioase.

Imaginea generală nu diferă cu nimic de dezastrul din lagărele naziste, de temutele fabrici ale morţii, unde Horthy, pentru că avea deja experienţă bogată în domeniu, a trimis să moară atâţia evrei nevinovaţi. S-au întrebat unii dacă acest mod de comportament nu derivă dintr-un aşa-zis sindrom de persecuţie sau de defulare, venit din eşecul politic direct.

Printre cei care au sudiat problema, ca un caz clinic de sociologie şi prihologie comportamentală, s-a numărat şi strălucitul eseist Vasile Băncilă, care în lucrarea sa Sufeltul Ardealului, postula existenţa unui

tragic unguresc”care şi-ar avea sorgintea în discrepanţa dintre dorinţă şi putinţă, tragic izvorât din voinţa lor de a stăpâni cu orice preţ alte popoare, urmată apoi de durerea neputinţei de a-şi fi putut traduce în practică visul acesta amăgitor, tragedia prăbuşirii fiind resimţită deosebit de acut.

Tot el face acolo o teorie cu privire la caracterul oamenilor de la şes care suferă de angoasa singurătăţii, a golului istoric, cum spunea şi Eminescu, şi a acelora de la munte, în speţă românii, care îşi construesc o psihilogie armonioasă, acomodată situaţiei.

Nemăsurata ambiţie ungurească, rod al abisului terorizant al pustei, ne-ar fi fost nouă fatală din multe puncte de vedere, căci istoria noastră a fost în mare confiscată de ei, iar traiul ne-a fost agresat în permanenţă: „Ne-au luat bunul nostru: averile, libertatea, bisericile, dreptul de a ne închina, doinele..., până şi regii”, sutuaţie deplânsă oarecum în termeni asemănători de valorosul istoric David Prodan în cartea sa Transilvania şi iarăşi Transilvania.

Pe urmele sale, scriitorul Ion Lăncrănjan a arătat în cartea sa Cuvânt despre Transilvania că acest pământ n-a fost un simplu „conglomerat naţional”, cum l-au calificat unii, ci chiar tărâmul ancestralităţii noastre, acolo unde s-a plămădit sinteza daco-romană, „o vatră de ţară şi suflet din sufletul Țării, o parte dintr-un organism etnic străvechi, în cadrul căruia s-a comunicat mereu şi intens”, un teritoriu cu specific aparte, un nucleu energetic apărat în mod natural de o configuraţie geografică particulară.

Din ea s-a născut acea relaţie aparte dintre om şi natură, dar şi dârzenia şi puterea de rezistenţă a oamenilor de aici, înţelepciunea lor aşezată de oameni care au văzut multe, dar care nu se înspăimântă de orice. Asta nu înseamnă că nu sunt atenţi la ce se întîmplă în jur, că nu sancţionează cu vorbe grele derapajele şi trădările. Românii, aşa cum arată documentat Ştefan Fay sau Raoul Şorban, au ocrotit pe cât

posibil pe evreii din Ungaria ajutându-i să scape din ghearele morţii, în timp ce acei care administrau Ardealul de Nord au vrut să scape de aceştia cât mai repede ca să se aşeze ei în locul celor plecaţi.

A fost o atitudine condamnabilă de care s-a făcut vinovat acelaşi sistem emanat de la Budapesta şi supravegheat de Horthy în persoană. Or, astăzi se trece prea uşor peste acest dureros carnagiu, se iartă prea repede greşelile impardonabile.

În mod ciudat, urmaşii de astăzi ai celor vinovaţi de atunci aproape că uită să-şi asume acele atrocităţi, încercând, cu prea mare uşurinţă, să ierte toate crimele şi nelegiurile, inclusiv cele săvârşite împotriva populaţiei româneşti, de la Ip, de la Trăznea, de la Mureşenii de Câmpie, de la Sărmaş şi Huedin, căci toţi cei care au schingiut şi omorât pe teritoriul Ardealului s-au refugiat apoi în Ungaria şi li s-a pierdut urma, fiind ocrotiţi de aceaşi prieteni călăi, care au înfăptuit în altă parte alte nelegiuiri ascunderea crimelor, disimularea făcându-se printr-o trecere masivă de partea politicii comuniste, prin fabricarea de trecuturi ilegaliste, prin înscrierea masivă în PCR, în aşa fel încât cei mai mulţi dintre ei au ajuns judecătorii fiilor victimelor cauzate de ei, adică tot ei rămânând cei cu puterea în mână.

Şcoala rafinată a acestor răstălmăciri am putut s-o urmărim pe viu chiar în perioada conflictului de la Tg.Mureş, din 1991, când la bătaia soră cu moartea a unui ţăran român dintr-o comună de lângă Târgu Mureş (cazul Cofariu) ne-a fost prezentată ca fiind opera unor atacatori români, când realitatea a dovedit tocmai contrariul.

Ascunderea şi falsificarea adevărului de către politicieni versaţi, care se plâng în fel şi chip pe la toate curţile europene când de greu o duc ei în România e o practică veche de când lumea, pe care perioada horthystă a dus-o la apogeu. In loc ca aceştia să apară cu sinceritate şi confraternă pornire în faţa unui tribunal al popoarelor, recunoscându-şi păcatele şi cerând scuze evreilor şi românilor pentru caznele la care i-au supus, ei îşi etalează doar mofturile şi pretenţiile, fofilându-se în spatele vorbelor mari. Şi tot cu

demnitate şi cu etica sensibilă a omului care cunoaşte ceea ce datorează acestui neam să vină să restituie moştenirea Fundaţiei Gojdu, Fundaţie datorită căreia au învăţat carte atâţia fii de ţărani şi al cărui patrimoniu a fost furat samavolnic, aşa cum ne-au fost furate sau ascunse publicului alte multe lucruri, de aceeaşi conducători maghiari plini de ură la adresa celor pe care i-au jefuit atîta timp, plini de ură şi resentimente faţa de un popor în mijlocul căruia trăiesc şi care le-a netezit calea spre afimare intelectuală şi bogăţie materială, un popor cu trecut demn, care n-a făcut rău niciunei naţii care a luat hotărâtrea să trăiască aici, şi cărora, prin simţul ei tolerant de echilibru şi demnitate, le-a acordat dreptul de a trăi alături.

Un oarecare gram de loialitate şi respect se cuvine însă să fie dat din tot sufletul şi cu cugetul curat celor lângă care trăieşti. Este capabilă minoritatea maghiară de astăzi să facă acest gest?

De ce spunem acest lucru? Deoarece există şi trebuie să existe o moralitate a popoarelor, nu numai a indivizilor. Acele popoare care se comportă ca nişte bandiţi la drumul mare, care au comportament imperialist nu pot şi n-ar trebui să fie primite în conclavul lumii civilizate, în organismele internaţionale care se ocupă de soarta tuturor.

Ungurii din Transilvania, prin intermediul unor politicieni dornici de afirmare publică şi de ascensiune imediată au bătut monedă din chestiunea româno-maghiară. Văicărindu-se pe toate drumurile şi la toate forurile internaţionale, ei au făcut (şi fac în continuare) un mare deserviciu ţării în care locuiesc, armoniei şi convieţuirii paşnice.

Atacurile lor grosiere la fiinţa naţională a poporului român depăşesc orice limite. Asmuţite de formaţia Fidesz de la Budapesta ( datorită politicii iredentiste duse de aceasta au crescut în mod îngrijoritor numărul acţiunilor extremiste, exaltate, de dreapta), premierii Ungariei şi chiar preşedinţii ei vin pe teritoriul României ca la ei acasă şi ne obligă să le venerăm elementele duşmănoase naţiunii noastre, elementele care au cauzat mari dureri şi daune poporului român.

Aşa a fost cazul cu statuia generalilor de la 1848 de la Arad, care au luptat împotriva românilor omorând peste 40.000 de mii de conaţionali, şi care a fost instalată acolo spre a sfida opinia publică românească (locul ei ar fi fost cel mult la Şiria). Aşa este cazul criminalului Vass Adalbert, sau al lui Nyrö Jözsef, despre care organismele internaţionale ale evreilor au spus lucruri cumplite. Atunci de ce trebuie ca şcoli româneşti din Ardeal să poate nume de persoane maculate istoric?

De ce trebuie ca prin satele româneşti să întâlnim statui ale acestor indivizi păcătoşi, care au săvârşit fapte reprobabile de care şi minoritatea maghiară din România, dar şi poporul maghiar ar trebui să se ruşineze şi ar trebui să-i ţină deoparte?!

Răspundem : dintr-un singur motiv: pentru că urmaşii de astăzi ai şoviniştilor din trecut îşi fac un nume de glorie din a reînvia fantomele revanşade spre a menţine moralul revizionismului la cote din ce în ce mai înalte, spre stupefacţia oamenilor cinstiţi şi corecţi din această ţară. În vederea realizării acestui impardonabil scop, ei sunt gata să arunce la gunoi adevărul istoric, să escamoteze adevărul.

In această ordine de idei punem alte câteva întrebări simple: cum e posibil la istoria oficilă maghiară să denatureze sistematic orice ştiri şi informaţii cu privire la Transilvania, să nu folosească rezultatele descoperirilor arheologice de aici, să ignore documentele publicate de specialişti?

Cum e posibil ca manualele pe care ei le redactează pentru şcolile ungureşti să conţină atât de multe neadevăruri, de interpretări greşite, de denaturări şi manipulări? Din simplul motiv că ei doresc să crească noile generaţii într-un spirit revizionist şi revanşard, că toată generaţie de mâine pregătită să riposteze la orice adevăr istoric probat, pe motiv că „Las că ştim noi, doar am învăţat asta la şcoală!”

Problema educării tinerei generaţii în România nu e o problemă care priveşte doar minoritatea maghiară, ci statul român, acolo unde aceşti tineri urmează să lucreze şi să se integreze.

Dacă ei vor învăţa că românul le-a fost şi le este duşman permanent, ne întrebăm cum se poate consolida pacea internă, colaborarea şi buna convieţuire? Dacă vor învăţa că Avram Iancu a fost duşmanul principal al revoluţiei lor, atunci tot mai mulţi Csibi Barna vor invada arena publică agresând omul simplu de pe stradă cu intoleranţa şi aroganţa lor sfidătoare.

Suntem deci de părere că manualele din şcolile statului român trebuie să fie elaborate de acel stat, asfel ca educaţia să fie unitară, chiar dacă divesă în funcţie de fiecare minoritate în parte. A fost stupefiant să vedem şi să auzim elevi din ultimele clase de liceu din unele oraşe transilvănene, care abia erau în stare să bâiguie decât câteva cuvinte în limba română, când ei ar fi trebuit să ştie să scrie şi să se exprime cursiv.

Unii dintre aceştia au să ajungă la Facultatea de Medicină din Târgu Mureş şi vor ajunge să vorbească, probabil, cu pacienţii lor români prin intermediul translatorilor. Mania separatismului a dus la înfierbântarea minţilor unora, care au avut pretenţia aberantă ca pe uşa unor cabinete să fie inscripţionat cuvântul „Tanar”, iar nu cel de ”Profesor”, cu toate că acesta din urmă fiind uzitat în toată Europa şi chiar în amândouă Americile.

De unde până unde acest dispreţ total faţă de legile şi normele ţării în care vieţuim, de unde până unde această pretenţie caraghioasă de a fi oriunde şi în orice loc „deasupra”, de a dicta şi a porunci cuiva, de a nu înţelege rostul convieţuirii armonioase cu cei majoritari, cu cei pe care trecutul înegurat al unei istorii deplorabile i-a ţinut mereu la uşa stăpânului îngâmfat şi mitocan.

Atunci când românul iobag venea la curte, nu numai că era batjocorit în fel şi chip, dar i se spunea în faţă „Bidos olàh”, adică „român împuţit”, „român murdar”, lucru poate chiar adevărat, deoarece el venea de la grajduri şi de la munca câmpului nu putea să miroase la fel de şic ca acela despre care am aflat mai deunăzi că a cheltuit bani mulţi pentru creme şi parfumuri de protocol, acelaşi ins spilcuit şi „subţire” care ar fi semnat cu ochii închişi şi renunţarea la moştenirea Gojdu.

In numele cui, şi cu ce drept făcut dta asta? Ai avut d-ta asentimentul poporului român, sărac şi

obidit şi în ziua de azi, ca să renunţi la ceva care ni se cuvenea şi care privea bunăstarea noastră generală?! Sau o altă întrebare: unde sunt cei care au iertat Irakul de peste 2 miliarde şi ceva datorie sau care care au renunţat la investiţiile noastre din Libia, la cele de la Krivoi-Rog sau din Kazahstan şi nici măcar n-au fost chemaţi în faţa naţiei ( a parlamentului) ca să dea seama?!

Atunci cum putem noi să pretinde de la alţii corectitudine şi adevăr (chiar în cazul tăierii pădurilor de către un Kerestoyi sau în acela al reparării unui imobil cu banii celor care le-am acordat o licitaţie), dacă noi înşine, prin parlamentarii noştri, nu facem ordine în propria noastră casă, în propriul nostru guvern. Lipsa de corectitudine a clasei noastre politice ( din care fac parte şi liderii UDMR) a făcut să nu mai avem credibilitate în afară, iar în interior să fim şantajaţi la fiecare pas cu pretenţii care depăşesc orice limită, şi care în ţări cu tradiţie de comportament etnic, ca Franţa sau Statele Uniteă nici n-ar putea fi puse.

Ca să nu mai vorbim că în parlamentul nostru sunt deputaţi ai unor minorităţi de 20.000-30.000 de inşi, că drepturile şi libertăţile acordate acestora nici măcar nu pot fi visate altundeva pe glob, România fiind din acest puct de vedere o ţară model.

Una este să-ţi exerciţi aceste drpturi onest şi respectuos faţă de poporul majoritar şi alta e să-l agresezi mereu, să-ţi baţi joc de valorile, tradiţiile şi legile lui.

Nu există săptămână, lună sau zi, în care aceste încălcări ale bunei convieţuiri să nu ne fe aduse la cunoştinţă de presă, să nu aflăm despre câţi români au mai fugit din teritoriile „ocupate”, despre ce legi năstruşnice le trec prin cap luptătorilor de gherilă din Garda Secuiască.

Dispreţul pentru cultura poporului român, pentru limba oficială a mers atât de departe încât la unele primării din Covasna-Harghita nu se poate vorbi decât în limba maghiară, iar numirile româneşti de străzi au fost cu toate eliminate din perimetrul oraşelor. În unele locuri, această discriminare funcţionează şi la băcăniile, franzelăriile şi magazinele oaşului, încât ai impresia că te afli pe o insulă cu numele de Terra Hungarorum, după cum am citit într-un reportaj din revista „As”.

Practica e încetăţenită şi acolo unde sunt asociaţii mixte de scriitori, compozitori, şi unde colegii maghiari ignoră cu bună ştiinţă să se integreze în fluxului cultural naţional, cultivând un păgubos şi condamnabil separatism, o închistare lipsită de orizont, spre a nu încălca cumva poruncile Budapestei.

Acesta este rezultatul concret al moşteniri horthyste, pe care clasa politică maghiară le etalează cu un cinism strident şi deplasat, străduindu-se să inventeze din zi în zi, noi metode de a ne tortura sufleteşte şi psihologiceşte, de parcă ne-am întoarce la politica hungaristă din Evul Mediu. Oare nu e cazul să reveniţi la normalitate, domnule Hunor?!

Schimbarea trebuie să plece de la repudierea cât mai rapidă şi cât mai radicală a moştenirii horthiste. Căci Horthy a întreţinut cu scop bine precizat ura împotriva românilor, făcând din revizionism ţelul vieţii sale. Politica promovată de el a reprezentat cel mai nefericit program de acţiune pe care l-a putut elabora şi urma un om de stat, căci în urma sloganurilor aruncate de el în opinia publică a răsărit o floră de lucrări primejdioase şi insolente, precum cele semnate de Daday Lorand (românii fiind pentru el „o pleiadă de aventurieri şi vagabonzi”) sau Ducsó Csába, a cărui deviză este exprimată chiar în titlul cărţii : Fără îndurare” (Nincs Kegyelem), carte retipărită recent în Ungaria chiar cu o prefaţă de Göncz Arpad.

Am dori să mai atingem aici o singură chestiune, care tot de la impurităţile istoriei se trage. E o chestiune de egalitate şi de bun simţ civic. Şi anume: fiecărui membru al unei comunităţi naţionale i se dă dreptul la noi să-şi apere naţionalitatea, trecutul istoric şi propria identitate etnică, numai românilor li se refuză sistematic acest lucru.

Dacă un român ridică clar şi corect o problemă de trecut istoric comun, veştejind excesele şi scoţând în evidenţă greşelile, el este taxat imediat ca „naţionalist” şi silit să lase capul jos. Or, răspunsul este doar unul singur: noi nu urmărim să ne scoatem în evidenţă neaparat vrednicia şi să punem în seama etniei maghiare toate acele nelegiuiri de care sunt responsabili, ci dorim pur şi simplu să spunem, adevărul.

Or, acest adevăr supără, deoarece trecutul a contabilizat pe seama maghiarilor de la noi atâtea fapte reprobabile, încât, ori cît am încerca noi să fim de politicoşi şi amabili cu ei, nu le putem ignora, nu le putem uita şi da laoparte, ca şi cum n-ar fi fost.

A şterge cu buretele ororile trecutului, a face tabula rasa din tot ce am pătimit, ar fi o pretenţie lipsită de inimă. Iar scoaterea la lumină a adevărului despre trecut nu dă dreptul nimănui să-l taxeze pe cel în cauză drept „naţionalist”. Şi la urma urmei nu toţi marii bărbaţi de stat ai unui neam au fost „naţionalişti”, urmărind ei înainte de toate binele şi viitorul naţiei lor?

Or pentru că au fost apărătorii curajoşi ai neamului lor nu poţi să învinueşti pe nimeni. Poţi învinui şi ironiza cel mult pe aceia care cunoscând bine trecutul, îl falsifică şi-l escamotează la fiecare pas.

Şi aceştia sunt cei mai numeroşi. Prin urmare demnitatea naţională nu este un dat doar pentru unii, şi nici un apanaj al celor care se plâng că nu sunt bine trataţi, când de fapt demnitatea naţională trebuie să fie un drept al tuturor condiţie indiscutabilă de progres şi respect reciproc, deoarece e de neconceput să tratezi la infinit cu oameni de rea credinţă şi care te mint tot timpul. Exemplul cel mai elocvent e cel arătat de Tibor Sandor în prezenţa sa deunăzi la „Antena 3”, prezenţă de o lamentabilă responsabilitate civică şi de o impertineţă greu de calificat.

Comentarii prilejuite de cartea lui


Yüklə 1,62 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   45




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin