Corigenţele – teatru scurt de sfârşit de vacanţă

Corigenţele – teatru scurt de sfârşit de vacanţă
Mult neglijate în media şi în preocupările sfârşitului de vacanţă, corigenţele reprezintă probabil cel mai neimportant eveniment anual, cu atât mai mult cu cât el se desfăşoară după un lung şir de alte examene şi concursuri naţionale de anvergură toate condimentate de întâmplări care fac deliciul unui public fără tradiţie democratică dar care are deja apucături profund capitaliste: setea de senzaţional şi scandal…

Nu ştim cu exactitate de când există ele în şcoală dar le găsim prezente în epoca lui Caragiale, în jurul lor învârtindu-se dintotdeauna „slăbiciuni” care, de-a lungul timpului au avut diverse forme de manifestare…

Aşa cum se ştie, corigenţa se defineşte drept situaţia în care un elev nu a obţinut minim 4,50 ca medie la una sau două discipline de învăţământ, la sfârşitul semestrului al doilea. Este evident faptul că, până la sfârşitul vacanţei de vară, pentru elevii în cauză urmează o perioadă de susţinut efort, cu atât mai solicitant cu cât factorii psihologici sunt mulţi şi „grei”: ceilalţi colegi se bucură în linişte de binefacerile verii, tot ceea ce faci forţat creează repulsie şi înăspreşte percepţia de „pedeapsă” dar, cel mai greu de suportat este iminenţa repetenţiei!

Probabil că a existat o perioadă în istoria noastră când aşa ar fi gândit un tânăr printre ale cărui frustrări din copilărie s-ar fi aflat şi situaţia de corigenţă. Ne place să credem că da.

Acum, însă, vremurile sunt altele, iar stresul elevilor care trebuie să susţină examenul de corigenţă la sfârşitul lui august a dispărut. Gata cu frustrările! S-au dus complexele! Ultimul corigent a fost cel din „Jocul de-a vacanţa” al lui Mihail Sebastian!

Din nefericire, încercând să renunţăm la râsul – care, de altfel nu e râsul nostru! – constatăm că suntem într-o situaţie fără precedent, într-un periculos „parteneriat” cu elevii, într-o complicitate nefirească (uneori fiind vorba chiar de un troc!), o altă ascundere a realităţii, un alt formalism alături de nenumărate altele care ne conduc sau pe care chiar noi, în nemeritatul nostru balcanism le-am creat. De ani de zile „performăm” (un clişeu în vogă!) cu talent spectacolul de sfârşit de vacanţă. Iată o secvenţă de scenariu: într-o parte a scenei – de regulă în cea puternic luminată şi perfect vizibilă din orice parte a sălii – personajul principal, profesorul încruntat, cu servieta doldora de cărţi, cu arătătorul în mână şi cu o sprânceană ridicată a îndoială privind reuşita celuilalt personaj, elevul spăşit (se cheamă poziţia „ghiocelul”), cu ambele sprâncene ridicate spre mijlocul frunţii a îndurare… Replici dure, tonul uşor iritat, texte mobilizatoare de genul „ce ţi-am spus tot anul?”, monolog paşoptist mustind de conotaţii profund pedagogice.

După câteva zile în care corigenţii vin la şcoală, se anunţă verdictul: „promovat dar este ultima dată când se mai întâmplă!”. Cortina cade, timpul trece, în cancelarie se râde, pe drum copiii se îndreaptă fericiţi spre case cu o impresie bună privind starea lor intelectuală, statisticile se rotunjesc spre sută, uraaa!

Să încercăm o analiză cu ochi limpede a acestei secvenţe de teatru ionescian.

Din diverse motive, elevii rămân corigenţi: nu au învăţat suficient, nu au frecventat cursurile, nu au fost „cuminţi”, nu au venit la meditaţie (deşi li s-a sugerat destul de clar părinţilor lor), nu ar fi meritat să se prezinte la examenul de teste naţionale sau de bacalaureat, nu au fost în graţiile profu-lui…

Paradoxal, dar nu toţi elevii care ar trebui să nu promoveze în vară rămân corigenţi. Din trei motive: mila – chestiune despre care nu ne amintim să fi învăţat la orele de pedagogie, pentru ca profesorul să nu-şi „strice” concediul sau pentru a raporta promovabilitate 100%.

Aşadar, revenind la cei care rămân corigenţi, din cele de mai sus reiese că există şi motive profesionale şi neprofesionale pentru care elevii rămân corigenţi. Cert este că promovabilitatea din toamnă este 99,9%. Şi aici apare cel mai mare semn de întrebare. Căci, dacă aceşti copii nu au reuşit să asimileze suficiente cunoştinţe pentru a promova în timpul şcolii – când, cel puţin fizic, contactul cu şcoala a fost zilnic – cum să ajungă la sfârşitul a trei luni de caniculă la performanţă (de la nivelul anterior de cunoştinţe până la cel necesar promovării se poate vorbi realmente despre performanţă!)?

Întrebări care nasc alte întrebări…

Constatări care nu ne tulbură cotidianul…

Nemulţumiri care nu ne nemulţumesc!...

Nu ne-am propus să acuzăm şi nici să construim pedante analize care, de altfel nu ar face decât să sporească formalismul şi minciuna. Vrem doar să aruncăm un subiect (prea bine cunoscut…) de reflecţie atât pentru noi, corpul profesoral cât şi pentru cei care diriguiesc acest sistem care, pe lângă atâtea încheieturi din care scârţâie, are o mare „bubă”: nu a reuşit încă să se adapteze la tăvălugul vremurilor. Nu mai corespund: programa, salariile, percepţia privind învăţământul şi educaţia atât a elevilor cât şi a profesorilor, modul de abordare a demersurilor didactice ale dascălului începutului de mileniu!

Şi atunci e greu să mai sperăm în redobândirea demnităţii pierdute…

Cătălin Mîinescu

Corina Mîinescu