Corin Braga



Yüklə 1,4 Mb.
səhifə41/41
tarix04.01.2019
ölçüsü1,4 Mb.
#90274
1   ...   33   34   35   36   37   38   39   40   41

Orice luptător are locul sau unde va muri, locul unde va dansa în fata morţii sale, ultimul dans. Mişcările sunt dobândite evolutiv, fiecare în timpul unei lupte a puterii. Fatalitatea morţii e, insa, irevocabila. Nici un luptător nu poate modifica ora mortis. Îşi poate folosi, în schimb, impecabilitatea pentru amânarea ei. „Un luptător este doar un om. Un om umil. El nu poate schimba planurile morţii sale. Dar spiritul lui impecabil, care a adunat putere în urma unor uluitoare greutăţi, poate retine singur moartea o clipa, o clipa destul de lunga pentru a-l lăsa sa se bucure pentru ultima data de puterea sa personala. Putem spune ca acesta este un gest pe care moartea il are pentru cei care au un spirit impecabil” (Castaneda, 1995b, 205).

Luptătorul are datoria fundamentala de a schimba lumea. O provocare ce necesita concentrarea atenţiei în absenta oricăror remuşcări, timidităţi, tristeţi sau griji, într-un cuvânt: acţiune. Tehnicile de ştergere a istoriei personale – pierderea importantei de sine, asumarea responsabilităţii, folosirea morţii ca sfătuitor – ii acorda aceasta putere. Luptătorul se vede obligat să-şi evalueze fiecare acţiune, sa o considere ultima, atenuându-şi frica şi punându-şi toate eforturile în slujba ei. Angajând acţiunea, lumea poate fi oprita prin not-doing şi restaurata apoi. Luptătorul este omul celei de-a doua atenţii. Ea reprezintă arena în care acesta se pregăteşte pentru a ajunge la cea de-a treia atenţie.

Vrăjitorii sunt acei luptători care pot sa vadă. Scopul lor este acela de a atinge o stare de conştiinţa totala pentru a exploata toate posibilităţile de percepţie aflate la dispoziţia omului. Aceasta stare implica şi un mod alternativ de a muri (Castaneda, 2000b, 16). Ideea de moarte are o importanta colosala în viaţa vrăjitorilor. Tocmai cunoaşterea sfârşitului iminent oferă cumpătare. Ideea de moarte e singura care le da curaj, ii determina sa fie şireţi şi neînduplecaţi, pierzând sentimentul importantei de sine (Castaneda, 2000b, 116).

Samanii folosesc deliberat nagualul şi tonalul. Viziunea tonalului este utilizata ca unealta pentru călătoria în necunoscut, în nagual. Călătoria aceasta seamănă cu moartea. In timpul trecerii în „lumea cealaltă”, mănunchiul de sentimente ce reprezintă personalitate vrăjitorului se dezintegrează fara a-şi pierde unitatea, conservând posibilitatea de a se reasambla. Deschizându-şi oul luminos pentru a plonja în nagual, vrăjitorii îşi pot reansambla mănunchiul de sentimente oriunde altundeva. Ei pot astfel zbura pe aripile percepţiei spre alte senzitivitati (poziţii ale punctului de asamblare) cum ar fi cea a coiotului, a greierelui sau în alte lumi (Castaneda, 1995c, 324). Punctele lor de asamblare se pot fixa pe oricare dintre cele şapte lumi. Ei devin vizionari. „Sa asamblezi alte lumi nu tine de exerciţiu, ci de intenţie [.] şi nu consta într-un exerciţiu de a ieşi din acele lumi, ca şi când ai fi tras de o banda elastica. Un vizionar trebuie sa fie îndrăzneţ. De îndată ce spargi bariera percepţiei, nu este necesar sa te întorci în acelaşi loc în lume” (Castaneda, 1999, 310).

Voinţa constituie un centru de asamblare. Prin intermedul ei nagualul poate fi reflectat, insa niciodată explicat. Celalalt centru de asamblare, raţiunea, funcţionează asemeni unei oglinzi ce reflecta ceva aflat dincolo de ea. Vrăjitorii trebuie sa îşi păstreze, cu orice preţ, firele luminoase unite. Soluţia este visatul care întăreşte straturile şi leagă împreună cele doua atenţii astfel incit centrul luminozităţii sa nu mai împingă în afara. (Castaneda, 1997, 281).

Puterea de a profita de darul Vulturului şi de a pastra conştiinţa în timpul morţii ii caracterizează pe vrăjitori. In momentul trecerii dincolo, în cea de-a treia atenţie, corpul lor se umple de cunoaştere, fiecare celula devine conştientă atât de ea însăşi cât şi de întregul din care face parte.

Oul luminos – câmp de energie – simte ameninţarea morţii ori de câte ori traversează hotarele cunoscutului. Un exemplu în acest sens este oferit de întâlnirile cu aliatul, spaima confruntării putând ucide. Melancolia provocata de asemenea întâmplări poate fi atât de intensa încât sa conducă la moarte. Pentru a scăpa de melancolie, ea trebuie luata în râs. (Castaneda, 1999, 117).

Din marea călătorie în lumea inferioara nu toţi samanii se întorc, observa Delaby. La fiecare şedinţă, spectatorilor le este frica sa nu le moara şamanul reţinut prizonier de spiritele subterane şi fac sa ţâşnească scântei lângă şamanul prăbuşit pentru ca spiritul sau sa distingă în obscuritate drumul de întoarcere (Delaby, 2002, 17).

Vulturul exercita o presiune letala constanta asupra tuturor fiinţelor vii, manifestata sub forma unui „răsturnător” (the tumbler), un sir continuu de bule de energie. „Forţa de rostogolire” loveşte neîncetat într-o scobitura pe care o are omul la nivelul buricului. Micile spărturi din cocon se regenerează, insa daca fisura se întinde pe toată lungimea coconului ii provoacă moartea. Când punctul de asamblare se deplasează involuntar, forţa de rostogolire sparge coconul. „Suntem fragili. Când rasturnatoul ne loveşte fara încetare, moartea survine prin acel gol. Moartea este forţa de rostogolire. Când găseşte un punct slab în golul unei fiinţe luminoase, o fisurează imediat şi o face sa se prăbuşească” (Castaneda, 1999, 244).

Moartea prezintă totuşi o „opţiune ascunsa rezervata exclusiv vrăjitorilor” (Castaneda, 2003, 226). Moartea vrăjitorului nu dezintegrează, ci unifica. Atunci când atinge unitatea fiinţei, şamanul intra într-o combustie spontana prin care pătrunde în „marea întunecată a conştientizării” (Castaneda, R 2003, 226). Aceasta ardere pune capăt hegemoniei părţilor individuale din organism, conştientizându-le ca pe o singura unitate. Pentru vrăjitori, moartea reprezintă un act de unificare ce solicita fiecare strop de energie pe care il pot pune în joc. In urma arderii cu focul interior, nu rămâne „nici un cadavru, nu exista putreziciune. Corpurile vrăjitorilor, în ansamblul lor, au fost transformate în energie, energie care poseda o conştiinţă complet nefragmentata.

Granitele organismului, distruse de moarte în cazul oamenilor obişnuiţi, rămân intacte în cazul vrăjitorilor, desi aceştia nu mai sunt vizibili pentru ochiul liber. „Atunci când aleg opţiunea ascunsa a morţii, vrăjitorii se transforma în fiinţe netrupeşti, extrem de specializate şi rapide, fiinţe capabile de manevre de percepţie incredibile” (Castaneda, 2003, 227). Ei pornesc în călătoria finala, iar infinitatea devine domeniul lor de acţiune. Ei înving moartea iar aceasta, recunoscându-se înfrântă, ii lasa liberi. Conştienţi de moartea lor, vrăjitorii îşi folosesc impecabilitate ca un bilet spre conştiinţa universala. (Castaneda, 2000b, 281). Desi pare asa, moartea nu este un duşman. Nu ea este cea care distruge. „E singurul duşman nedemn de luat în seama.” Viaţa este maniera morţii de a ne pune la încercare, este arena în care se înfruntă doi luptători: omul şi moartea. (Castaneda, 2000b, 118).

Teoria relativităţii a lui Einstein ce defineşte spaţiul şi timpul ca alcătuind un continuum cvadridimensional, principiul nedeterminării lansat în 1927 de W. Heisenberg, logica trivalenta a terţului inclus, numeroasele analize întreprinse cu privire la relaţia dintre raţional şi iraţional din perspectiva cunoaşterii contemporane, toate acestea au favorizat, către anii 60, cercetările cu privire la stările alterate ale conştiinţei. Mult utilizate de mişcarea „hippie”, drogurile au pătruns şi în atenţia unor cercetători nonconformişti, precum A. Watts şi S. Grof (care a dedicat 17 ani din viaţa sa studiului efectelor LSD, (îndeosebi LSD 25) ca declanşatori în schimbarea stării de conştiinţă, alături de anumite specii de plante (preponderent ciuperci), bătăi ritmice, tehnici de respiraţie, dansuri rituale, izolare senzoriala, tehnici de meditaţie cu acţiune similara. A patra stare de conştiinţă acumulează noi argumente sub pavilionul psihologiei transpersonale. Reproşându-i cunoaşterii occidentale ca se lasa confiscata doar de studierea stării de veghe, curentul transpersonal, inseriindu-se pe un continuum fizico-bio-psiho-cosmic, îşi propune sa exploreze o forma de conştiinţă lărgită, mai putin uzuala, dar cu un imens potenţial curativ şi transformator – cea de supraconstiinta. Aceasta trăire nemijlocita a realităţii, dizolvând orice granita dintre eu-lume, interior-exterior; relativ-absolut, existenta-nonexistenta, materie, energie şi conştiinţă, vizitează şi omul obişnuit în diverse situaţii: la naştere, moarte, exces de suferinţă, deprivare senzoriala, salt de la înălţime, experiente paroxistice, zbor în spaţiul cosmic etc. (Mânzat, 2002, 59). Textele lui Castaneda ar putea fi acuzate de a se constitui în ecouri ale curentului psihologic transpersonal. Scrieri antropologice sau pur şi simplu beleristicp, cărţile acestea câştiga prin faptul ca, voluntar sau nu, mai mult sau mai putin explicit, reuşesc sa închidă în paginile lor mentalitatea unei epoci.

SFÂRŞIT





Yüklə 1,4 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   33   34   35   36   37   38   39   40   41




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə