Crestinismul Informatii despre crestinism



Yüklə 445 b.
tarix02.11.2017
ölçüsü445 b.


Crestinismul


Creştinismul în Evul Mediu

  • Integrarea între creştinism şi puterea imperială se întrerupe în Occident odată cu invaziile popoarelor barbare, a supravieţuit însă în Imperiul Bizantin, în forme şi conţinuturi care denotau tendinţele unei sacralizări crescânde a figurii împăratului, deţinător al puterii politice şi religioase.

  • Chiar şi popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja creştine, dar în formă ariană. De aici efortul intens al Bisericii romane – care, în lipsa puterii provocată de căderea imperiului, progresa căpătând o crescută relevanţă şi civilă – pentru convertirea acestor popoare la ortodoxia trinitară.



În aceste împrejurări, creştinismul a luat în regatele romano-barbare, importanţa politică. A sprijinit constituirea unor monarhii cu care a păstrat pentru foarte mult timp o strânsă legătură şi deci un nou pol al dezvoltării creştinismului.

  • În aceste împrejurări, creştinismul a luat în regatele romano-barbare, importanţa politică. A sprijinit constituirea unor monarhii cu care a păstrat pentru foarte mult timp o strânsă legătură şi deci un nou pol al dezvoltării creştinismului.

  • Între sec. al III-lea şi al IV-lea şi-a făcut apariţia monahismul (părinţii din deşert: Antonie Pustnicul, Pahomie, Vasile cel Mare, Ioan Cassian ş.a.), care monahism s-a cristalizat în sec. al V-lea în Occident în monahismul Benedictin.

  • Pe fondul prelungitei căderi economice şi politice produse de invaziile barbare, în Evul Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele centre de iradiere nu doar spirituală, dar şi a tradiţiei culturale a Occidentului; au oferit structura economiei medievale încadrând populaţiile în ferme agricole stabile şi au contribuit la opera progresivă a defrişării şi a cultivării terenurilor agricole.

  • Reîntoarcerea la modelul constantinian de colaborare între stat şi biserică, verificat în epoca carolingiană, n-a schimbat substanţial lucrurile.



Mai importantă însă a fost schimbarea intervenită în bazinul mediteranean din sec. al VII-lea, odată cu cucerirea arabă şi cu islamizarea definitivă a nordului Africii. Astfel, cealaltă jumătate a Imperiului roman, deşi va supravieţui încă o vreme, îşi va vedea şi ea diminuată substanţial suprafaţa, populaţia şi puterea economică, fapt care nu va face decât să faciliteze viitoarele pierderi produse de către creştinătatea orientală în faţa islamului, pierderi care vor culmina cu desfiinţarea imperiului ortodox în 1453. Istoricii amintesc printre cauzele slăbirii Bizanţului şi îndelungata luptă intestină din creştinism ("lupta cu ereziile"), mai precis se indică spre faptul că o parte a populaţiei din partea estică, asiatică şi nord-africană a imperiului, care afişa un creştinism considerat "eretic" de către puterea centrală, era supusă permanent presiunilor din partea acesteia, şi uneori era ţinta masacrelor, fapt care a sfârşit prin a desolidariza această masă de cetăţeni de interesele statului. Probabil sub influenţa noii religii semite, controversa iconoclastă iscată în chiar rândurile ortodocşilor dar care prezintă şi ea o linie de falie etnică evidentă între populaţia europeană, greacă, a imperiului, deschisă (cel puţin începând cu sec. II e.n.) spre expresia plastică (artistică) a sentimentului religios şi masele de origine semită din partea lui asiatică, închistate într-un aniconism fără compromis, va duce şi ea la alte victime omeneşti. Tot cam în aceeaşi perioadă au fost creştinate şi popoarele slave, spre care s-a îndreptat activitatea misionară a bizantinilor Chiril şi Metodiu, în a doua jumătate a sec. al IX-lea, fapt care se va dovedi mai târziu salvator pentru creştinătatea orientală, când Rusia se va constitui în apărătoarea credinţei ortodoxe..

  • Mai importantă însă a fost schimbarea intervenită în bazinul mediteranean din sec. al VII-lea, odată cu cucerirea arabă şi cu islamizarea definitivă a nordului Africii. Astfel, cealaltă jumătate a Imperiului roman, deşi va supravieţui încă o vreme, îşi va vedea şi ea diminuată substanţial suprafaţa, populaţia şi puterea economică, fapt care nu va face decât să faciliteze viitoarele pierderi produse de către creştinătatea orientală în faţa islamului, pierderi care vor culmina cu desfiinţarea imperiului ortodox în 1453. Istoricii amintesc printre cauzele slăbirii Bizanţului şi îndelungata luptă intestină din creştinism ("lupta cu ereziile"), mai precis se indică spre faptul că o parte a populaţiei din partea estică, asiatică şi nord-africană a imperiului, care afişa un creştinism considerat "eretic" de către puterea centrală, era supusă permanent presiunilor din partea acesteia, şi uneori era ţinta masacrelor, fapt care a sfârşit prin a desolidariza această masă de cetăţeni de interesele statului. Probabil sub influenţa noii religii semite, controversa iconoclastă iscată în chiar rândurile ortodocşilor dar care prezintă şi ea o linie de falie etnică evidentă între populaţia europeană, greacă, a imperiului, deschisă (cel puţin începând cu sec. II e.n.) spre expresia plastică (artistică) a sentimentului religios şi masele de origine semită din partea lui asiatică, închistate într-un aniconism fără compromis, va duce şi ea la alte victime omeneşti. Tot cam în aceeaşi perioadă au fost creştinate şi popoarele slave, spre care s-a îndreptat activitatea misionară a bizantinilor Chiril şi Metodiu, în a doua jumătate a sec. al IX-lea, fapt care se va dovedi mai târziu salvator pentru creştinătatea orientală, când Rusia se va constitui în apărătoarea credinţei ortodoxe..



Creştinismul în epoca modernă

  • Începând din sec. al XVI-lea diviziunile creştinismului occidental s-au încrucişat cu confruntările politico-militare între statele naţionale şi imperiu, dând astfel o conotaţie aparte întregii istorii europene: epoca „războaielor religioase” sau „Războiul de 30 de ani”. Aceste sângeroase confruntări s-au încheiat cu Pacea de la Westfalia (1648).

  • După Pacea de la Westfalia dezvoltarea creştinismului a fost tot mai influenţat de două elemente:

  • expansiunea misionară în America şi Asia;

  • afirmarea, în sec. al XVIII-lea, a curentelor culturale precum iluminismul, care tindea spre o reconsiderare critică a întregului fenomen religios creştin, independent de diferenţele dintre confesiunile religioase.

  • a) Cât priveşte activitatea misionară, îndată trebuie remarcat că încreştinarea Americii s-a înfăptuit strict dependent de echilibrul politic pe care statele europene l-au impus pe acest „pământ nou”. În pământurile colonizate de statele catolice s-a dezvoltat catolicismul (răspândit cu precădere în America centrală şi meridională), iar în teritoriile dependente de suveranii protestanţi s-a răspândit protestantismul (creştinismul în forma lui reformată; preponderent în America de Nord).

  • Răspândirea creştinismului spre Asia (coroborată numai târziu de tot cu cuceriri teritoriale) s-a revelat – dimpotrivă – foarte, foarte dificilă. Continentul asiatic a rămas în mod substanţial impermeabil penetrării creştinismului.

  • b) Cât priveşte, însă, noua cultură iluministă, ea a contribuit la începerea unui proces de descreştinare („secularizare”), care mai întâi a atins clasele culte, apoi burghezia, nobilimea şi în sfârşit, clasele populare.



Creştinismul în sec. al XX-lea

  • La sfârşitul sec. al XIX-lea şi în sec. al XX-lea creştinismul a trebuit să se confrunte, în primul rând, cu fenomenele provocate de marile schimbări ale revoluţiei industriale, cărora li s-au adăugat problemele anexe ale urbanizării şi apariţia societăţii de masă, ca şi a introducerii noilor tehnologii de comunicare socială şi de informare.

  • Relaţiile diferitelor Biserici locale cu statele declarate „laice” au devenit din ce în ce tot mai delicate şi mai dificile. Dificil a fost şi procesul de adaptare la democraţiile moderne. Istoria creştinismului în sec. al XX-lea, din acest punct de vedere, poate fi citită ca istoria unei confruntări delicate cu „modernismul” şi cu „laicizarea”, secularismul.



În general însă, este vorba de o reluare viguroasă a vieţii creştine care a străbătut toate confesiunile creştine, propunând noi sinteze teologice (deosebit de bogat este filonul spiritualităţii şi al teologiei protestante iniţiat de Søren Kierkegaard în sec. al XIX-lea şi urmat de Karl Barth,Rudolf Bultmann, Dietrich Bonhoeffer, Paul Tillich, Jürgen Moltmann ş.a.) şi noile perspective de spiritualitate şi de organizare care au marcat chiar şi lumea aşa-zis laică (în ambient catolic: "Institutele seculare", "Acţiunea Catolică"). Specific epocii este diversitatea pe tărâm filozofic şi teologic, co-existenţa unei teologii conservatoare, fundamentaliste, care ţine la interpretarea tradiţională a învăţăturilor creştine, alături de o teologie liberală, gata să aplice principiile ştiinţifice (diversele metode ale criticismului) şi să tragă concluzii pe baza acestui efort. Biserica Romei n-a putut continua să ignore rezultatele acestor evoluţii şi Conciliul Vatican II reprezintă un moment istoric, cu această ocazie catolicismul acceptând că Biblia suportă interpretări în lumina fiecărei epoci, confirmând astfel decizia mai veche de acceptare limitată a studiului ştiinţific al Bibliei (criticismul). Acceptarea ideii de libertate religioasă este o altă decizie care punea creştinismul catolic în acord cu practicile moderne. Tradiţionaliştii catolici condamnă însă evoluţia pe care Biserica Romei a luat-o odată cu Conciliul Vatican II, ei preferând mai degrabă deciziile primului Conciliu (1869), la care au fost condamnate curentele sau ideologiile moderne ale raţionalismului, liberalismului şi materialismului.

  • În general însă, este vorba de o reluare viguroasă a vieţii creştine care a străbătut toate confesiunile creştine, propunând noi sinteze teologice (deosebit de bogat este filonul spiritualităţii şi al teologiei protestante iniţiat de Søren Kierkegaard în sec. al XIX-lea şi urmat de Karl Barth,Rudolf Bultmann, Dietrich Bonhoeffer, Paul Tillich, Jürgen Moltmann ş.a.) şi noile perspective de spiritualitate şi de organizare care au marcat chiar şi lumea aşa-zis laică (în ambient catolic: "Institutele seculare", "Acţiunea Catolică"). Specific epocii este diversitatea pe tărâm filozofic şi teologic, co-existenţa unei teologii conservatoare, fundamentaliste, care ţine la interpretarea tradiţională a învăţăturilor creştine, alături de o teologie liberală, gata să aplice principiile ştiinţifice (diversele metode ale criticismului) şi să tragă concluzii pe baza acestui efort. Biserica Romei n-a putut continua să ignore rezultatele acestor evoluţii şi Conciliul Vatican II reprezintă un moment istoric, cu această ocazie catolicismul acceptând că Biblia suportă interpretări în lumina fiecărei epoci, confirmând astfel decizia mai veche de acceptare limitată a studiului ştiinţific al Bibliei (criticismul). Acceptarea ideii de libertate religioasă este o altă decizie care punea creştinismul catolic în acord cu practicile moderne. Tradiţionaliştii catolici condamnă însă evoluţia pe care Biserica Romei a luat-o odată cu Conciliul Vatican II, ei preferând mai degrabă deciziile primului Conciliu (1869), la care au fost condamnate curentele sau ideologiile moderne ale raţionalismului, liberalismului şi materialismului.

  • În Rusia, după Marea Revoluţie din octombrie 1917, regimul comunist a dezlănţuit o persecuţie cruntă împotriva creştinismului (n-a fost scutită - ba, dimpotrivă - nici chiar Biserica Ortodoxă): confiscarea (naţionalizarea) bunurilor, închiderea aproape a tuturor bisericilor şi mănăstirilor. Persecuţia s-a atenuat numai pe perioada celui de-al doilea război mondial, când Stalin - în numele efortului politic comun - a început o politică parţială de concesii („doi paşi înainte, unul înapoi”).



Creştinismul din perspectiva filozofiei şi ştiinţei

  • Filozofia, datorită caracterului ei raţional, nu putea decât să intre în conflict cu creştinismul, o religie în care adevărurile sunt revelate şi impuse dogmatic. Deşi există incontestabil o influenţă reciprocă între filozofia greacă şi ideile religioase ale evreilor, părţile au intrat în conflict, şi invectivele de-o parte şi alta n-au lipsit deloc. Când au căpătat putere şi număr, creştinii au lichidat filozofia pe care o percepeau ca fiind păgână, închizând şcolile de filozofie, hărţuind sau omorând filozofii vremii. Logica şi raţiunea nu este însă nici păgână, nici creştină. În consecinţă, la un moment dat, o parte dintre creştini (anume creştinătatea occidentală) a redescoperit filozofia şi raţiunea "păgână" prin contactul cu civilizaţia arabă. Europenii practic îşi găseau astfel rădăcinile culturale istorice, greceşti şi romane, cursul luat de evenimente din acest moment ducând la o scădere treptată a forţei religiei, iniţial filozofia eliberându-se de sub tutela religiei, ulterior aparând şi ştiinţa (în sens modern al termenului), fapt care însă n-a dus la dispariţia conflictelor cu creştinismul.



Filozofia reproşează creştinismului şi religiei în general lipsa gândirii critice şi a libertăţii de gândire (dogmatismul), în timp ce ştiinţa, în afară de a fi discreditat istoric anumite afirmaţii ale creştinismului, are ca obiect de studiu, prin diverse discpline ale ei, chiar creştinismul şi religia, ori analiza acestuia din urmă nu-l face deloc mai adevărat decât oricare altă religie studiată. Acest fapt nu a rămas fără consecinţe, căci printre elitele intelectuale gradul de adeziune la dogmele creştine este cel mai scăzut.

  • Filozofia reproşează creştinismului şi religiei în general lipsa gândirii critice şi a libertăţii de gândire (dogmatismul), în timp ce ştiinţa, în afară de a fi discreditat istoric anumite afirmaţii ale creştinismului, are ca obiect de studiu, prin diverse discpline ale ei, chiar creştinismul şi religia, ori analiza acestuia din urmă nu-l face deloc mai adevărat decât oricare altă religie studiată. Acest fapt nu a rămas fără consecinţe, căci printre elitele intelectuale gradul de adeziune la dogmele creştine este cel mai scăzut.

  • Astfel, în iulie 1998, revista britanică Nature publica rezultatele unui sondaj despre credinţă la intelectuali. Conform acestui sondaj numai 40% (25% credincioşi şi 15% agnostici) din membrii comunităţii ştiinţifice cred într-un dumnezeu personal (cum este acela al religiilor monoteiste precum creştinismul, islamul şi iudaismul), în timp ce doar 7% dintre membrii elitei comunităţii ştiinţifice (cum sunt, de exemplu, membrii Academiei Naţionale de Ştiinţe a S.U.A.) cred în existenţa aceluiaşi tip de dumnezeu. Rezultatele sondajului demonstrau practic o inversiune a raportului credincioşi-necredincioşi faţă de populaţia generală, la care procentul de persoane care cred în existenţa unui dumnezeu personal se ridica la peste 70 de procente. Rezultatele sondajului trebuie considerate în funcţie de definiţiile dogmatice ale credinţei creştine şi aleagnosticismului.



Sondajul, realizat pe tiparele introduse de James H. Leuba în 1914, permite şi evaluarea tendinţei în timp a atitudinii religioase: în 1914 aprox. 27 la sută dintre oamenii de ştiinţă declarau că cred în existenţa unui dumnezeu personal, în 1933 procentajul căzând la 15, pentru a cădea în continuare la 7 la sută în 1998.

  • Sondajul, realizat pe tiparele introduse de James H. Leuba în 1914, permite şi evaluarea tendinţei în timp a atitudinii religioase: în 1914 aprox. 27 la sută dintre oamenii de ştiinţă declarau că cred în existenţa unui dumnezeu personal, în 1933 procentajul căzând la 15, pentru a cădea în continuare la 7 la sută în 1998.

  • O verificare a rezultatelor privitoare la existenţa unui dumnezeu personal a fost realizată cu întrebarea referitoare la existenţa sufletului, constatându-se o corelaţie strânsă a răspunsurilor: în 1998, doar 7 procente dintre savanţii de valoare credeau în imortalitatea sufletului.

  • Un fapt demn de menţionat este că nu cu mult timp înaintea publicării studiului amintit, pe fondul disputei provocată de către fundamentaliştii creştini din S.U.A. pe tema predării teoriei evoluţiei, preşedintele forului academic suprem al ţării, anume Bruce Alberts, a declarat public că mai mulţi biologi care consideră justă teoria evoluţiei sunt foarte religioşi. Motivul ieşirii sale pe scena publică este evident, anume calmarea spiritelor. Ori printre membrii N.A.S., biologii sunt acea secţiune academică cel mai puţin înclinată să creadă în existenţa lui Dumnezeu, scorul în ce-i priveşte fiind de aprox. 5 procente.



Contradicţia dintre declaraţie şi realitatea statistică revelată de sondaj nu face decât să confirme valoarea pur retorică a declaraţiilor de acest gen, menite să nu alieneze şi mai mult franja de populaţie fundamentalistă. Tentativele retorice care încearcă să concilieze ştiinţa cu religia sunt discursuri care, cert, pot fi propagate din bună intenţie, dar care nu corespund realităţii statistice: trebuie distinse anecedotele despre credincioşenia cutărui savant de rezultatele unui eşantion statistic bine construit şi care permite măsurarea tendinţei reale care prevalează în sânul unei populaţii. Ori datele demonstrează clar că oamenii de ştiinţă sunt în general mult mai puţin credincioşi decât ansamblul populaţiei din care fac parte. Este probabilă chiar existenţa unei corelaţii negative între credinţa într-un dumnezeu personal şi nivelul de educaţie. În definitiv, poate nu este din întâmplare că biserica catolică s-a opus atât de mult timp şcolii obligatorii.[10]

  • Contradicţia dintre declaraţie şi realitatea statistică revelată de sondaj nu face decât să confirme valoarea pur retorică a declaraţiilor de acest gen, menite să nu alieneze şi mai mult franja de populaţie fundamentalistă. Tentativele retorice care încearcă să concilieze ştiinţa cu religia sunt discursuri care, cert, pot fi propagate din bună intenţie, dar care nu corespund realităţii statistice: trebuie distinse anecedotele despre credincioşenia cutărui savant de rezultatele unui eşantion statistic bine construit şi care permite măsurarea tendinţei reale care prevalează în sânul unei populaţii. Ori datele demonstrează clar că oamenii de ştiinţă sunt în general mult mai puţin credincioşi decât ansamblul populaţiei din care fac parte. Este probabilă chiar existenţa unei corelaţii negative între credinţa într-un dumnezeu personal şi nivelul de educaţie. În definitiv, poate nu este din întâmplare că biserica catolică s-a opus atât de mult timp şcolii obligatorii.[10]

  • „eu văd întreaga credinţă ca pe o psihoză colectivă. De fapt este un delir, dar nu este considerat drept boală care ţine de psihiatrie, deoarece atât de mulţi oameni suferă de acesta. Zic asta oarecum în glumă, dar nu ar fi de mirare că se atribuie calităţi reale unei chestii care nu este întemeiată pe realitate? Dacă cineva ar prezenta astfel de simptome într-un alt domeniu, în calitate de terapeut aş nota pe fişa de observaţie un cod din DSM-IV: delir sever.[11]”—Anna Enquist (pe numele real Christa Widlund)











Va multumesc!!!!

  • Sper ca o sa va placa acest proiect.

  • A fost realizat de Olteanu-Maria-Elena,eleva in clasa aV-a A scoala nr 12 Tulcea

  • Profesoara de Istorie doamna Daniela Stanica.

  • Saitul folosit este:

  • www. Wikipedia.ro



Yüklə 445 b.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə