Cristina Coman



Yüklə 1,19 Mb.
səhifə12/17
tarix31.10.2017
ölçüsü1,19 Mb.
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   17

a) discursul pe care îl ţine reprezentantul organizaţiei;

b) dialogul pe care acesta îl are cu jurnaliştii, atunci când răspunde la întrebările puse de ei. Pentru fiecare moment, persoanele selectate trebuie să se pregătească serios, cu oameni specializaţi (de obicei, membri ai biroului de presă).

Aceste antrenamente solicită timp şi răbdare; adeseori se poate ajunge la simularea unei întregi conferinţe de presă (reprezentantul organizaţiei este pregătit pentru dezbaterea unei probleme; membrii biroului de presă imaginează întrebările cele mai dificile şi joacă rolul jurnaliştilor; exerciţiul e înregistrat video; înregistrarea este văzută şi revăzută, intervenţiile sunt comentate, iar imperfecţiunile de exprimare sau de comportament sunt semnalate, pentru a fi eliminate).

Un discurs poate fi rostit din memorie sau poate fi citit (integral sau parţial). Indiferent de metoda aleasă, cel ce urmează să prezinte discursul în timpul conferinţei de presă trebuie să citească textul de câteva ori, cu glas tare, în faţa specialiştilor din biroul de presă; în acest fel, se va familiariza cu acest document şi îşi va ameliora tehnicile de dicţie. El va fi instruit cu privire la tonul pe care trebuie să-1 adopte (niciodată răstit, arogant sau, din contra, plângăcios), la cuvintele ce trebuie accentuate (pentru a scoate în evidenţă o anumită informaţie), la momentele când trebuie să facă anumite pauze (pentru a respira sau pentru a trezi interesul ascultătorilor), la gesturile pe care le poate utiliza pentru a sublinia unele idei ale mesajului său. în unele lucrări de specialitate se recomandă ca vorbitorilor cu mai puţină experienţă sau celor mai emotivi să li se scrie sub rânduri scurte indicaţii, de tipul „pauză", „cobori vocea" sau „priveşti publicul" (D.L. Wilcox, L.W. Nolte, 1990, p. 363).

Pentru dialogul cu jurnaliştii, pregătirea trebuie făcută cu şi mai multă atenţie, deoarece răspunsul la întrebările jurnaliştilor trebuie dat imediat, fără a se mai putea face apel la texte elaborate sau la sfaturile adecvate acelei situaţii, oferite de specialiştii din biroul de presă.

Instruirea începe cu prezentarea listei cu jurnaliştii invitaţi; nu este vorba acum de o simplă lectură de nume, de funcţii, de redacţii. Cel ce prezintă lista va face o descriere cât mai completă a fiecărui jurnalist, scoţând în evidenţă personalitatea acestuia, adică acele trăsături de caracter sau acele note profesionale specifice care pot influenţa dialogul (calm, obiectiv, echilibrat, documentat sau impulsiv, subiectiv, părti­nitor, superficial etc.). Toate acestea pot fi desprinse din contactele anterioare cu jurnaliştii sau din analiza materialelor pe care ei le-au publicat ori le-au difuzat. Dacă este posibil, această prezentare va fi însoţită de o fotografie a gazetarului respectiv. Aceste informaţii au un rol deosebit în pregătirea psihologică a vorbitorului: este mult mai uşor să te adresezi unei persoane despre care ştii ceva decât unui necunoscut; poţi să formulezi mai uşor un răspuns atunci când cunoşti felul de a fi şi aşteptările celui ce a pus întrebarea decât atunci când nu ştii nimic despre el.

Acest gen de pregătire poate fi însă riscant, dacă activitatea de instruire nu a fost făcută cu multă seriozitate şi profesionalism. Conducătorul organizaţiei poate să aibă o reacţie greşită în clipa în care un jurnalist, despre care a fost informat că are un anumit comportament şi o anumită atitudine, îi adresează o întrebare opusă aşteptărilor sale. Pentru a preîntâmpina asemenea reacţii, este bine să se „însceneze" o conferinţă de presă, în felul acesta (şi mai ales dacă membrii biroului de presă ce vor juca rolul jurnaliştilor se pregătesc bine), conducătorul organizaţiei va avea parte de câte puţin din toate : întrebări banale şi întrebări ostile, insinuări, întreruperi, necontenite întoarceri la subiectul pe care credea că 1-a lămurit, agresivitate şi chiar obrăznicie. Astfel, dacă se va „înscena" cam tot ceea ce se poate întâmpla în practică, vorbitorul va căpăta deprinderile de a purta un dialog care, fără a fi agresiv, este corect, ferm, echilibrat. Din acest joc al întrebărilor şi răspunsurilor el va învăţa că cel mai important lucru este să aibă o gândire clară, îndeosebi în momentele de tensiune, şi că nu trebuie să uite nici o clipă care sunt problemele principale, astfel încât să poată evita atât capcanele ce îi pot fi întinse de interlocutori, cât şi pe cele în care poate cădea singur, prin divagaţii şi prin eludarea subiectului.

Asemenea exerciţii îl ajută pe vorbitor să înţeleagă utilitatea sfaturilor pe care le-a primit, să adopte un anumit tip de comportament, să îşi dea seama că de felul în care el se comportă în dialogul cu jurnaliştii depind succesul conferinţei şi imaginea publică a organizaţiei. Mai multe indicaţii de acest fel, sintetizate din diferite lucrări de specialitate (J. Deschepper, 1990, pp. 84-85; C. Darroy et alii, 1990, p. 53; F.P. Seitel, 1992, pp. 258-259; T. Hunt, J.E. Grunig, 1994, pp. 220-221; L.W. Nolte, 1974, pp. 429-430 etc.), pot alcătui un fel de „decalog" al reprezentantului organizaţiei în întâlnirile sale cu presa:

- să fie relaxat şi onest;

- să adopte o adresare directă, să alterneze momentele în care vorbeşte pe un ton mai ridicat cu cele în care tonul este scăzut;

- să aibă o exprimare concisă: jurnaliştii aleg întotdeauna citatele scurte şi la obiect;

- să nu utilizeze jargonul sau termenii prea tehnici;

- să nu îşi înceapă discursurile cu aprecieri legate de întrebare (de tipul: „Da, este o întrebare grea, interesantă, plăcută" ; „Mă bucur că mi-aţi pus această întrebare"), deoarece asemenea comentarii îi pot irita pe jurnaliştii ale căror întrebări nu au beneficiat de aceleaşi calificative;

- să nu folosească formula no comment („nu comentez") dacă nu este sigur că va putea preciza de ce nu poate discuta despre subiectul respectiv;

- să nu fie defensiv : răspunsurile trebuie să fie pozitive;

- să evite schimburile verbale violente cu jurnaliştii;

- să fie prudent în utilizarea informaţiilor: dacă ştie că ceva nu poate să fie făcut public, este de preferat să nu abordeze acel subiect şi să nu facă apel la formula off the record (nu există niciodată certitudinea că un ziarist nu va publica acest tip de informaţie);

- să dea câte un răspuns pentru fiecare întrebare.

Cel mai important sfat: să îşi păstreze mereu calmul, să zâmbească (dacă subiectul îi permite), să fie comunicativ, să nu aibă impresia că este obiectul unor „răfuieli" personale - jurnaliştii îşi fac datoria, la fel cum şi el trebuie să şi-o facă pe a lui.

În urma unor asemenea sesiuni de pregătire şi a experienţelor din diverse conferinţe de presă, e necesar ca liderii organizaţiei să înţeleagă faptul că jurnalistul nu trebuie privit ca un duşman, că el este un colaborator, care îi ajută să transmită anumite mesaje către publicul--ţintă al organizaţiei, în această relaţie, conducătorii instituţiei trebuie să aibă ca obiectiv câştigarea încrederii oamenilor de presă, astfel încât ei să accepte mesajele lor şi să le distribuie mai departe, către publicul vizat.
1.9. Pregătiri şi verificări de ultimă oră

A sosit ziua conferinţei. Acum se pun la punct ultimele detalii; o scăpare, un amănunt minor, dar iritant pentru jurnalişti pot compromite zile întregi de muncă.

Un membru al biroului de presă va verifica dacă scaunele şi mesele au fost aşezate conform planului stabilit; el va avea grijă ca pe mese să fie scrumiere, pixuri, câteva coli de hârtie sau (dacă este posibil) blocnotesuri. De asemenea, va pune pe masa prezidiului cartonaşe pe care vor fi scrise, în mod vizibil, numele şi funcţia fiecăruia dintre reprezentanţii organizaţiei care participă la conferinţă.

Atunci când este posibil, se vor pregăti ecusoane pentru toate persoanele care sunt implicate în desfăşurarea conferinţei (chiar şi pentru ziariştii invitaţi), pe care vor fi trecute numele, prenumele şi instituţia respectivă.

Totodată, trebuie ca materialele ajutătoare (panouri, machete, grafice etc.) să fie astfel aşezate încât să fie la îndemâna vorbitorului şi să poată fi văzute din orice punct al sălii. Pentru planşele cu emblema sau cu logo-ul organizaţiei trebuie ales un loc sugestiv, deoarece acestea vor fi fotografiate sau filmate.

Cel care se ocupă de aceste ultime pregătiri va verifica starea instalaţiilor de sonorizare, de ventilare, de iluminare, precum şi starea prizelor şi a siguranţelor (care trebuie să aibă un amperaj corespunzător şi să reziste la solicitările echipamentelor pe care le utilizează jurnaliştii din audiovizual), a retroproiectorului, a telefonului şi faxului, a copia­torului. De asemenea, va verifica materialele audiovizuale pregătite pentru a susţine discursul, ca să se asigure că diapozitivele sau casetele conţin imaginile dorite şi sunt poziţionate corect.

Acolo unde există această posibilitate, conferinţa de presă va fi înregistrată (sonor sau audiovizual) de către personalul organizaţiei, pentru a se păstra o mărturie a celor discutate şi pentru a se putea adopta o poziţie fermă atunci când presa oferă o prezentare deformată a evenimentului; în aceste cazuri, se va verifica şi starea echipamentelor cu care se va face înregistrarea conferinţei (K. Milo et alii, 1998, p. 76).

Un ultim detaliu: nu uitaţi să puneţi panouri care să indice unde se află locul de parcare şi să montaţi săgeţi indicatoare, care să uşureze orientarea în clădire şi găsirea sălii unde se va ţine conferinţa de presă.


2. Desfăşurarea conferinţei de presă

Această secvenţă cuprinde mai multe momente importante:

-primirea jurnaliştilor;

-deschiderea conferinţei;

-discursul reprezentantului organizaţiei;

-întrebările;

-închiderea conferinţei;

-dialogul informai (cafeaua şi răcoritoarele).


2.1. Primirea jurnaliştilor

La intrarea în sala de conferinţă, jurnaliştii vor fi întâmpinaţi de doi-trei reprezentanţi ai biroului de presă sau ai organizaţiei. Aceştia trebuie să fie persoane care cunosc toate detaliile conferinţei şi care le pot oferi informaţii jurnaliştilor cu care se întâlnesc; ei vor purta ecusoane pentru a putea fi identificaţi şi vor avea o listă a invitaţilor (în ordine alfabetică sau a instituţiilor de presă) pentru a putea ţine evidenţa celor prezenţi sau absenţi; totodată, ei le vor înmâna jurnaliştilor dosarele de presă, eventualele ecusoane şi îi vor conduce în sală. Purtătorul de cuvânt sau şeful biroului de presă va saluta ziariştii, va schimba câteva cuvinte cu ei şi îi va invita să se aşeze în funcţie de preferinţele fiecăruia. Nu este indicat să li se sugereze pe ce scaune sau în ce parte a sălii să stea, deoarece un asemenea comportament autoritarist poate stârni suspiciuni de tipul: „De ce unii stau mai în faţă ? ", „De ce acei ziarişti au fost plasaţi unul lângă altul?", „De ce trebuie să stau lângă X, pe care nu-1 agreez ? " etc.


2.2. Deschiderea conferinţei

Conferinţa trebuie să înceapă la ora anunţată în invitaţie; întârziaţii pot fi aşteptaţi maxim 10 minute, timp în care fotografii pot să-şi facă meseria, fără să stingherească desfăşurarea conferinţei.

Deşi în majoritatea lucrărilor de specialitate se precizează faptul că o conferinţă de presă este condusă de persoana cea mai importantă din organizaţie, consider că, dacă în organizaţia respectivă există un purtător de cuvânt, e mult mai bine ca acesta să joace rolul de moderator. O asemenea opţiune mi se pare mai potrivită deoarece purtătorul de cuvânt are o experienţă mai bogată în lucrul cu jurnaliştii, îi cunoaşte mai bine şi poate anticipa unele reacţii ale acestora; în plus, dacă va modera discuţiile, va fi o prezenţă activă, nu doar un simplu element de decor, aşa cum, din nefericire, se întâmplă adeseori. Un bun purtător de cuvânt poate (prin pregătirea şi experienţa sa) să sesizeze rapid atât momentele tensionate (când ziariştii se înfierbântă şi liderii organizaţiei sunt puşi în dificultate), cât şi momentele „moarte", când jurnaliştii nu mai pun întrebări, în asemenea situaţii, el are posibilitatea, ca moderator, să intervină eficient, cu tact, pentru a reaşeza lucrurile pe făgaşul lor normal (rolul purtătorului de cuvânt va fi scos mai bine în evidenţă în subcapitolul consacrat „momentului întrebărilor").

În deschidere, persoana care conduce conferinţa de presă trebuie să-i salute pe jurnalişti, să le mulţumească pentru participare, să precizeze titlul (tema) conferinţei şi să-i prezinte, în ordine ierarhică (nume şi funcţie), pe reprezentanţii organizaţiei care iau parte la întâlnirea cu presa.

Apoi, va reaminti programul conferinţei, arătând cine va vorbi din partea organizaţiei, cât timp va dura această intervenţie (maxim 15-20 de minute), cât timp este alocat pentru întrebări şi răspunsuri (maxim 45-60 de minute) şi va invita jurnaliştii ca, după terminarea conferinţei, să ia parte la un dialog informai, servind o cafea, răcori­toare, fursecuri etc. (specificând timpul afectat: maxim 30-40 de minute). Aceste intervale de timp sunt orientative; ele depind de cantitatea de informaţie ce este conţinută în discurs, precum şi de interesul pe care îl dovedesc ziariştii pentru subiectul respectiv. Oricum, nu este recomandat ca aceste valori să fie depăşite cu mult: conferinţa nu trebuie să dureze mai mult de 60-80 de minute.

După această scurtă introducere, cel ce conduce conferinţa îi va da cuvântul celui mai important reprezentant al organizaţiei aflat în sală.


2.3. Discursul reprezentantului organizaţiei

Discursul va fi rostit de un membru marcant al organizaţiei (de obicei, directorul), care a fost în prealabil pregătit de membrii biroului de presă. Dacă nu a avut ocazia să o facă înainte, la începutul alocuţiunii sale el va saluta jurnaliştii şi va prezenta, pe scurt, tema conferinţei. Dacă subiectul impune precizarea unor aspecte tehnice, pe lângă repre­zentantul conducerii organizaţiei pot interveni specialişti care cunosc în amănunt problemele respective; în acest caz, cel care va ţine discursul va preciza importanţa specifică a fiecăruia dintre aceste aspecte. De obicei însă, rolul specialiştilor este de a participa la dialogul din cea de-a doua parte a conferinţei de presă, răspunzând la acele întrebări ale jurnaliştilor care vizează detalii de ordin tehnic. Atenţie însă: în faţa presei nu trebuie să apară tot „statul major" al organizaţiei, ci maxim 3-4 persoane, care cunosc foarte bine problemele respective şi care vor interveni pe parcurs.

Indiferent de numărul celor care intervin în diferitele momente ale conferinţei, trebuie să se respecte durata de desfăşurare stabilită şi anunţată iniţial.

Cel mai eficient discurs este acela care nu e citit, ceea ce nu înseamnă improvizaţie. Vorbitorul (care a exersat de mai multe ori modul de prezentare a discursului) poate să aibă în faţă o schiţă cu ideile prin­cipale, axată pe cuvintele-cheie ce strucurează alocuţiunea sa. Aceasta îi va permite să nu se abată de la firul principal al alocuţiunii şi să deţină permanent controlul asupra derulării discursului şi a încadrării în timp.



Dezavantajele unui discurs citit: în cazul în care textul discursului este citit, jurnaliştii ar putea rămâne cu impresia că persoana respectivă nu cunoaşte foarte bine subiectul. De asemenea, dacă cel care citeşte textul nu a făcut mai multe repetiţii, pentru a învăţa cum să facă o lectură atractivă (prin ritm, accente, pauze, inflexiuni ale vocii), el riscă să piardă atenţia publicului, fie pentru că se grăbeşte şi înghite sunete, fie pentru că este prea lent şi devine monoton.

Dezavantajele unui discurs liber: există riscul ca vorbitorul, ţinând un discurs liber, fără un plan bine structurat, a) să se piardă în amănunte şi să depăşească timpul afectat; b) să facă tot felul de paranteze şi să devină plictisitor sau greu de urmărit; c) să ofere prea multe informaţii, golindu-şi tolba şi eliminând astfel etapa întrebărilor.

Reprezentantul organizaţiei nu trebuie să uite nici o clipă că se adresează unor jurnalişti, adică unor oameni specializaţi în căutarea informaţiei şi în organizarea ei pentru a o face cât mai accesibilă publicului. De aceea, el va trebui să-şi structureze mesajul în funcţie de acest public specific. „Planul discursului său va respecta principiile comunicării jurnalistice, având ideea principală la început, iar apoi informaţii complementare, aşezate în ordinea descrescătoare a importanţei. Finalul discursului va relua ideea principală, cu o deschidere spre viitor, dacă este posibil. Discursul trebuie să cuprindă exemple, compa­raţii, anecdote, elemente de umor, pentru a fi atrăgător şi concret." (Ph. Bachmann, 1994, p. 120)

De asemenea, în timpul discursului, vorbitorul trebuie să evite să dea informaţii „confidenţiale" sau aflate sub embargo (vezi J.L. Deschepper, 1990, p. 85). întâi, pentru că se poate întâmpla ca el să nu fi precizat foarte clar unde începe şi unde se termină partea confidenţială, fapt care-i va irita pe ziarişti, deoarece ei nu mai ştiu ce se poate face public şi ce nu. A doua oară, pentru că, aşa cum am mai arătat, există riscul ca nu toţi gazetarii să respecte aceste indicaţii.

Discursul trebuie rostit cu mare grijă, astfel încât jurnaliştii să nu aibă impresia că li se indică felul cum trebuie să scrie, despre ce au şi despre ce nu au voie să scrie, ce idei trebuie subliniate, ce poziţii trebuie susţinute sau contrazise etc.

În esenţă, trebuie să se ţină seama de faptul că „o conferinţă de presă nu este totuna cu o declaraţie", că „trebuie să li se lase jurnaliştilor suficientă materie şi suficient timp" pentru a pune întrebări (C. Darroy et alii, 1990, p. 53). în cazul în care lor li se refuză un rol activ, de parteneri la un schimb de informaţii, mesajul conferinţei nu se va bucura de interesul reprezentanţilor presei şi va fi slab mediatizat.
2.4.Întrebările

Această parte a conferinţei, în care ziariştii pun întrebări şi reprezentanţii organizaţiei dau răspunsuri, este considerată, în toate lucrările de specialitate, un moment esenţial al întâlnirii cu presa. De fapt, este o ocazie ca, în mod direct, să se ia pulsul presei, să se constate cum reacţionează jurnaliştii la informaţia primită şi, uneori, să se modifice o anumită tendinţă sau atitudine a presei în favoarea organizaţiei. Dacă această secvenţă este bine condusă, ea va permite distribuirea informa­ţiilor care nu au fost prezentate în timpul discursului; dacă e prost condusă, va scoate în evidenţă punctele slabe ale organizaţiei.

Pentru a se obţine un beneficiu de imagine, este necesar ca acela care conduce conferinţa să fie un profesionist. De aceea, aşa cum am subliniat în subcapitolul „Deschiderea conferinţei", este important ca moderatorul conferinţei să fie purtătorul de cuvânt sau un membru al biroului de presă: un asemenea specialist cunoaşte bine lumea presei, reacţiile jurnaliştilor, are experienţă în conducerea acestor dialoguri şi poate interveni cu tact pentru a rezolva unele momente mai dificile.

În cele ce urmează, voi scoate în evidenţă câteva dintre etapele şi situaţiile ce marchează parcursul unei conferinţe de presă, etape şi situaţii în care prezenţa unei persoane competente este absolut necesară. Voi considera, pentru a simplifica expunerea, că această persoană este purtătorul de cuvânt; la fel de bine poate fi însă un membru al biroului de presă, care are o pregătire de specialitate şi o experienţă în domeniu.

După terminarea discursului (sau a discursurilor), purtătorul de cuvânt le mulţumeşte celor ce au vorbit şi invită jurnaliştii să pună întrebări, reamintindu-le timpul pe care îl au la dispoziţie. Totodată, el anunţă că va da cuvântul în ordinea în care jurnaliştii vor solicita acest lucru. Purtătorul de cuvânt numeşte ziaristul şi specifică publicaţia sau postul pe care el îl reprezintă; în cazul când nu îşi aminteşte sau nu este sigur de nume ori de redacţie, îl roagă pe acesta să se prezinte singur. Această introducere este importantă pentru că îi dă reprezentantului organizaţiei posibilitatea să ştie cu cine vorbeşte şi să-şi aducă amfnte ce i s-a spus, în timpul pregătirii pentru conferinţă, despre jurnalistul respectiv.

O situaţie dificilă, care poate să pună în pericol succesul conferinţei, apare atunci când, după anunţarea acestui moment, nici un gazetar nu-şi manifestă intenţia (dorinţa) de a pune întrebări. Pentru a evita astfel de momente de „tăcere penibilă", purtătorul de cuvânt, cunoscând bine subiectul şi ştiind că nu au fost date toate informaţiile de interes, le poate pune câteva întrebări reprezentanţilor organizaţiei. Aceştia, prin răspunsurile pe care le dau, deschid noi perspective de abordare a subiectului, mai ales dacă au grijă să nu ofere toate informaţiile şi să trezească astfel curiozitatea jurnaliştilor. Această intervenţie a purtă­torului de cuvânt trebuie făcută cu mult profesionalism, deoarece ea trebuie să convingă jurnaliştii că a fost iniţiată în favoarea lor.

Aceeaşi tactică poate fi aplicată şi în timpul dezbaterilor, în cazul în care discuţia lâncezeşte sau se pun prea puţine întrebări, dându-se senzaţia că subiectul a fost epuizat.

În situaţiile în care un jurnalist monopolizează discuţia, punând întrebările una după alta şi cerând tot felul de informaţii tehnice (şi specialistul se lansează în răspunsuri amănunţite şi lungi), purtătorul de cuvânt intervine, sugerând că nu este timp pentru o astfel de discuţie şi arătând că se poate aranja, pentru cei interesaţi de asemenea detalii, o întâlnire separată cu specialistul respectiv.

De asemenea, în situaţia în care un ziarist, în loc să pună întrebări, începe să-şi exprime opiniile personale, consumând minute preţioase, purtătorul de cuvânt intervine politicos (într-un moment de respiro al gazetarului) şi, printr-o formulă de tipul „Dacă am înţeles bine..." sau „Dacă aţi vrut să întrebaţi...", preia iniţiativa şi îi oferă reprezentantului organizaţiei ocazia de a da un răspuns sau de a invita jurnaliştii să pună alte întrebări, în acelaşi timp, purtătorul de cuvânt poate să intervină şi atunci când reprezentantul organizaţiei dă un răspuns prea lung, referindu-se la tot felul de chestiuni de detaliu (care îndepărtează atenţia jurna­liştilor), pentru a relansa dezbaterea.

Purtătorul de cuvânt poate să reformuleze întrebările jurnaliştilor, atunci când acestea nu au fost auzite sau nu au fost înţelese de cei cărora le-au fost adresate. Totodată, el poate să separe întrebările duble, cuprinse într-o singură formulare, în două întrebări, la care reprezen­tantul organizaţiei va putea răspunde succesiv. Aceste intervenţii vin în sprijinul vorbitorului sau al specialiştilor, le oferă puţin timp de gândire şi îi ajută să-şi formuleze cât mai corect răspunsurile (mai ales în situaţia unor întrebări mai dificile sau de tip capcană).

În cazul în care un jurnalist solicită mai multe intervenţii, neţinând seama de dorinţa colegilor săi de a pune şi ei întrebări, purtătorul de cuvânt îi va sugera politicos să-i lase şi pe aceştia să-şi facă meseria.

Adeseori, se întâmplă ca o întrebare să se refere la un subiect diferit de cel al conferinţei sau ca, prin ea, să se încerce critica unei persoane care este (sau nu) de faţă. în această situaţie, purtătorul de cuvânt va reaminti tema conferinţei şi va preciza că nu este cazul să se răspundă la aceste întrebări, dar că, oricând, la o dată ce se poate fixa de comun acord, problemele respective vor putea fi discutate cu reprezentanţi ai organizaţiei. Această scuză nu se poate folosi atunci când, în ziua conferinţei, are loc în organizaţie un eveniment deosebit (accident, demisie, concedieri, conflicte, grevă): reprezentantul instituţiei este obligat acum să răspundă şi să dea informaţii cât mai corecte.

Purtătorul de cuvânt urmăreşte cu atenţie (dar cu discreţie) ceasul; când timpul alocat conferinţei se apropie de sfârşit, el va anunţa că a mai rămas un anumit număr de minute şi că mai este timp doar pentru una sau două întrebări; el nu va uita însă să reamintească faptul că discuţia poate continua, într-un cadru informai, la o cafea.


Kataloq: 2009

Yüklə 1,19 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   17




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə