Data şedinţei: 2005-04-04 Titlul şedinţei



Yüklə 144,02 Kb.
səhifə2/3
tarix31.10.2017
ölçüsü144,02 Kb.
1   2   3

Domnul Viorel Arion :

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Doamnelor şi domnilor senatori,

Fără îndoială că mulţi dintre dumneavoastră aţi avut ocazia să treceţi de multe ori prin judeţul Hunedoara străjuit de înălţimile Munţilor Retezat, cu zone naturale de o frumuseţe neobişnuită, Ţara Moţilor, Ţara Haţegului, pârtiile de schi de pe Parâng, de la Straja, străbătut de molcoma Vale a Mureşului, judeţul Hunedoare este poate cel mai dăruit de Dumnezeu din această perspectivă, dar economic este printre cele mai vitregite.

Ţinut mulţi ani sub imperiul industriei extractive şi al celei siderurgice, judeţul Hunedoara a fost nevoit să plătească din plin tributul unor restructurări dureroase, tribut adus dezvoltării moderne a economiei româneşti.

Cu Hunedoara a începute acest proces de restructurare în România, şi, se pare, tot cu Hunedoara se va încheia.,

Vă aduceţi aminte de vreme când, aproape cinic, presa înlocuise numele Văii Jiului cu Jealea Viului şi, cu tristeţe spun, expresia a devenit mai actuală ca niciodată.

În Valea Jiului, cu mii de oameni sub pragul sărăciei şi fără locuri de muncă, nici speranţa nu mai are loc în mintea şi sufletul locuitorilor zonei. La fel în Municipiul Hunedoara, în Călan, în Brad, zeci de mii de mineri, oţelari, furnalişti, topitori, cocsari, îşi aşteaptă zi de zi soţiile să se întoarcă de la serviciu cu o pâine sau o bucată de salam.

Situaţia va deveni şi mai dramatică în vara acestui an când alte câteva mii de hunedoreni vor ieşi din plăţile compensatorii fără să aibă măcar speranţa unui posibil loc de muncă. Asemenea Cenuşăresei din poveste, judeţul Hunedoara pare condamnat la sărăcie. Asemenea Cenuşăresei din poveste, judeţul Hunedoara poartă aceleaşi veşminte ponosite de 15 ani. La fel, Cenuşăreasa României nu a mai avut loc de mult la o masă omenească.

Toate aceste gânduri mi-au revenit parcă mai dureros după ce am aflat din presă de o iniţiativă a distinsului nostru coleg, domnul Gheorghe Funar.

Este vorba despre constituirea unui grup de lobby pentru a ,,determina Preşedinţia şi Guvernul să aibă o altă atitudine referitoare la Autostrada Transilvania”.

Iniţiativa este lăudabilă şi probabil alegătorii din judeţul Cluj vor ţine seama de ea atunci când vor fi din nou chemaţi la urme să decidă cine îi va reprezenta în viitorul Parlament. Ea este însă corectă atâta vreme cât nu afectează interesele altor judeţe care nu se află în fericita ipostază de a fi posibilii beneficiari ai acestei acţiuni, dacă demersul va avea finalul dorit de iniţiatori.

Reprezint judeţul Hunedoara, judeţ care în ipostaza în care autostrada va urma traseul dorit de domnul Funar şi colegii de lobby ai domniei-sale va fi din nou frustrat poate de ultima şansă de a spera la o relansare economică.

Vreau să fiu bine înţeles. Nu am nimic împotriva iniţiativei domnului Funar, care, repet, este lăudabilă. Dar nu pot fi de acord cu argumentele folosite de reprezentanţii acestui grup de lobby. Am să amintesc doar unul. Citez: ,,Din punct de vedere al interesului economic, şi pentru judeţele din Moldova este mai convenabilă această autostradă decât Coridorul IV”.

Acţiunea domnului Funar ar fi lăudabilă dacă nu s-ar dovedi şi una egoistă, de excludere. Plecând de la ipoteza că nu există decât un loc la masă, se merge pe varianta nu contează cine e mai flămând, ridică-te tu ca să mă aşez eu.

Vreau să reamintesc distinşilor noştri colegi că şi Coridorul IV slujeşte interesele economice ale multor români, ale multor zone cu potenţial, dar fără o infrastructură puternică.

Profit de acest moment pentru a face un apel către colegii parlamentari din judeţele Argeş , Dâmboviţa, Vâlcea, Sibiu, Alba, Hunedoara, Timiş, Arad şi judeţele limitrofe de a constitui şi noi un grup de lobby în favoarea Coridorului IV.

Vă rog să remarcaţi, stimaţi colegi, că şi în judeţele amintite există interese economice de mare importanţă pentru România şi, că, poate cu excepţia judeţului Timiş, economiile acestor zone cu potenţial sunt în suferinţă şi au nevoie de o infrastructură de tip european pentru a se dezvolta. Între ele, judeţul Hunedoara este de departe judeţul cel mai afectat economic şi totodată cel care are nevoie ca de aer de această autostradă.

Doamnelor şi domnilor senatori,

Doamnelor şi domnilor guvernanţi,

O ţară cu cenuşărese este o ţară fără viitor, fără demnitate. Cenuşăreasa României suferă de prea multă vreme de foame. Exclusă de la toate festinurile tranziţiei, trage să moară, aşa încât vă rog, pentru prima oară, faceţi-i vă rog un loc la masă. Vă mulţumesc.

(Aplauze)



Domnul Petru Stan:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor senatori,

Declaraţia mea politică se referă la intenţia Guvernului de a schimba legile Fondului funciar şi în special la „restitutio in integrum” a proprietăţilor funciar.

De la bun început vreau să vă comunic că această lege „restitutio in integrum” nu este o condiţie a aderării României la Uniunea Europeană. Aplicarea acestui deziderat al domnului ministru Fluture şi a unor cercuri de interese potrivnice statului român în Transilvania, de altfel, şi în întreaga ţară nu este realizabil, chiar dacă urmaşii grofilor unguri se străduiesc să intre în posesia unor documente care să ateste acest lucru.

O să vă dovedesc acest lucru pe bază de documente concrete.

Prin reforma agrară din 1921 au fost împroprietăriţi în Ardealul de Nord 228.000 ţărani român şi 82.630 ţărani unguri.

Exproprierea moşierilor unguri s-a făcut în virtutea aceloraşi legi ca şi în Regat, şi ei au fost despăgubiţi de statul român cu 1.500 lei pentru fiecare iugăr, ceea ce era o sumă mare de bani pentru acea vreme.

Pe lângă terenul expropriat pe parcursul a 20 de ani (1921-1940), proprietarii de moşii au vândut, nesiliţi de nimeni, terenuri agricole şi păduri unor comunităţi rurale şi unor ţărani individuali.

După Dictatul de la Viena, o acută problemă cu care s-a confruntat regimul hortyst a fost cea referitoare la revizuirea Reformei agrare româneşti din anul 1921. Moşierii unguri, unii plecaţi în Ungaria, după Marea Unire, alţii rămaşi în Ardeal, au cerut să intre imediat în posesia fostelor lor terenuri.

Potrivit ideii că „al cui este pământul al acestuia este ţara”, a fost emisă Ordonanţa nr.9370 din 25.12.1940, pusă în aplicare de Guvernul maghiar în ianuarie şi februarie 1941.

Potrivit acestei ordonanţe,orice proprietar poate fi declarat „rău gospodar” şi proprietatea se confiscă.

Conform ordonanţei, moşierii unguri au deschis procese împotriva ţăranilor români, pentru a dobândi pământurile pe care le vânduseră de bunăvoie. Astfel că toate actele încheiate între vânzător şi cumpărător au fost anulate şi considerate ca „păgubind pe vânzător”. Numai în judeţul Sălaj au fost atacate în justiţie 35.000 de contrate de vânzare-cumpărare.

Iată, domnilor senatori, de ce U.D.M.R.-ul a insistat să instaleze în fruntea Agenţiei Domeniilor Statului şi la Oficiile de Cadastru din judeţele din Ardeal reprezentanţi ai U.D.M.R.-ului. Probabil că o serie de acte vor fi îndosite, iar unele au fost subtilizate.

Am să vă reţin atenţia doar cu câteva procese ale ţăranilor români din Sălaj cu baronii, grofii şi conţii unguri.

- moşierul Czell Beno – tatăl lui Czell Laurenţiu Benianim, actualmente pus în posesie cu 50 de hectare de teren agricol în hotarul Zalăului şi al Crişenilor, a făcut uz de ordonanţa amintită sub titlul procesului „Repararea pagubelor pricinuite de reforma agrară românească”, ţăranii români au fost consideraţi răi gospodari. În proces sunt chemate 83 de familii din Crişeni care au cumpărat, în anul 1938, de la Czell, 61 de iugăre.

- În comuna Gârbou, 237 de ţărani au fost târâţi în judecată de baronul Jozsika Janoş, fost prefect al judeţului Someş. Ei au fost daţi în judecată, cerându-li-se 3.663.000 lei, plus despăgubirile de teren, pentru pământul vândut de baron, prin bună înţelegere, la 15 octombrie 1938. La Judecătoria din Jibou au fost intentate de grofii locali Teleki şi Beldy 839 de procese pentru despăgubiri ori restituiri de terenuri, târând în procese 1.875 de pârâţi.

- Moşierul Tuzes Todor, din Gârbou, a primit de la autorităţile din acea vreme ale judeţului 45 de iugăre de păşune din suprafeţele atribuite, prin reforma agrară, ţăranilor din Chechiş, comuna Bălan. În zona Ip, Marca, Supurul de Jos, pădurea cu care fuseseră împroprietăriţi ţăranii la reforma agrară a fost trecută în prima fază în proprietatea statului maghiar, ca în aprilie 1944 să fie dată contelui Karolyi Istvan.

Vă mai redau un articol din acea ordonanţă. Actul juridic, în intervalul de la 22 octombrie 1918, până în 1940, prin care se înstrăinează un imobil situat în partea nealipită, deci Transilvania, poate fi atacat şi se poate intenta acţiune de radiere a inscripţiunii în Cartea funciară.

Ca efect al acestui articol de lege a guvernului ungur o sumedenie de imobile şi proprietăţi ale românilor au fost confiscate. Sute de familii au fost izgonite din casele lor şi puse pe drumuri.

Iată de ce Legea privind restituirea caselor naţionalizate în Ardeal nu se potriveşte, cum nu se potriveşte nicăieri în ţară. Sunt cazuri în care unii, foşti proprietari, au primit 6-7 apartamente, împreună cu familia lor, şi acum revendică un imobil vechi.

Această lege de „restitutio in integrum” va da agricultura şi economia României în urmă cu 20 de ani. Procesele vor fi cu milioanele, nu cu miile ca acum. Vor fi trei milioane. Şi o să vă spun altădată de ce. Şi ne va face să-l regretăm şi pe fostul ministru electronist al agriculturii, Ioan Avram Mureşan. Toate marile exploataţii, mici şi mijlocii, vor avea de suferit, dacă nu, chiar vor dispărea.

Vă mulţumesc.

Domnul Gheorghe Funar:

(din sală) Domnule preşedinte, dacă-mi permiteţi un minut drept la replică, mi-a fost pronunţat numele.



Domnul Teodor Viorel Meleşcanu :

Mulţumesc domnului Funar.

Cu acest drept la replică, încă o dată, am încheiat punctul intitulat „declaraţii politice”.

Domnul Teodor Viorel Meleşcanu :

Mulţumesc şi eu domnului senator Gheorghe David şi o invit la microfon pe doamna Silistru Doina, din partea Grupului parlamentar PSD.

Aveţi cuvântul, doamna senator.

Domnul Gheorghe David:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Stimaţi colegi,

Materialul pe care am dorit să-l prezint l-am rezumat, pentru că au fost multe luări de cuvânt şi, ca să câştigăm timp, aş vrea să amintesc faptul că, pe data de 8 aprilie, se va sărbători Ziua internaţională a rromilor, astfel că am să prezint câteva aspecte privind situaţia actuală a acestora din ţara noastră.

Deşi numărul populaţiei de etnie rromă consemnat oficial prin ultimul recensământ este de 539.000 de suflete, se recunoaşte, unanim, şi faptul că numărul lor este considerabil mai mare. Şi aceasta dintr-un motiv cât se poate de întemeiat.

Potrivit legilor, orice cetăţean român îşi poate declara apartenenţa la naţionalitatea pe care şi-o doreşte. În cea mai mare parte a lor au ales să fie români, ceea ce mi se pare firesc.

De aceste particularităţi trebuie să se ţină seama la întocmirea proiectelor de inserţie socială. Ceea ce ei au în comun este faptul că sunt reprezentaţi în procente disproporţionat de mari în toate categoriile sociale defavorizate: în rândul celor lipsiţi de mijloace materiale, al persoanelor necalificate, al celor fără educaţie sau cu pregătire şcolară sumară, provenind din familii numeroase, foarte mulţi dintre ei nu deţin documente de identitate, nu au un domiciliu stabil, ba chiar nu-şi pot dovedi cetăţenia.

Rromii au dificultăţi majore în îndeplinirea condiţiilor impuse de normele de protecţie socială. Obligaţi, mai des decât alte grupuri, să se mute dintr-un loc într-altul, în căutarea mijloacelor de subzistenţă, ei obţin şi păstrează mai greu documentele de identitate.

Uneori, autorităţile locale consideră aşezările rromilor, situate, de obicei, la periferia localităţilor, temporare, chiar dacă ele există de zeci de ani, motiv pentru care le refuză consfinţirea prin acte a domiciliului stabil.

Nerecunoaşterea domiciliului în care ei trăiesc „de facto” blochează sau sporeşte dificultatea accesului la ajutoarele sociale şi asistenţă medicală.

Sintetizând, considerăm că priorităţile ce se cer a fi avute în vedere pentru integrarea acestei etnii în mediul social sunt: sărăcia, ignoranţa, rata mare a mortalităţii şi analfabetismul, accesul nestingherit la asigurările de sănătate, lipsa unei protecţii sociale eficiente, îndeosebi a copiilor şi a femeilor.

Succesul unor astfel de demersuri nu poate fi cel pe măsura aşteptărilor, decât prin conştientizarea în rândul comunităţii a faptului că şi acesteia îi revin responsabilităţi, cel puţin egale.

Datorită faptului că secole de-a rândul au fost marginalizaţi, în străfundurile fiinţei lor dăinuie şi astăzi convingerea că ei nu pot fi acceptaţi de societate, altfel decât ca o entitate pentru care drepturile sunt privilegiul exclusiv al majorităţii.

Perpetuarea acestei convingeri a fost posibilă şi datorită faptului că, nici după legea prin care au fost declaraţi egali în drepturi, nu s-a făcut aproape nimic, pentru a le fi înlocuită prin valori comune situaţia la temelia drepturilor cetăţeneşti.

Din aceste motive, comunitatea rromă a evoluat aproape distinct prin conservarea tradiţiilor, printr-o exprimare profesională în nişe care le particularizează apartenenţa: fierari, bijutieri ambulanţi, căldărari, cărămidari etc. practicate pe cât posibil la periferia legilor, dar şi prin acceptarea ca pe o fatalitate a faptului că ea nu poate fi guvernată decât din interior prin cutume de nezdruncinat.

In acest sens, sunt de notorietate regatele şi imperiile cărora se declara a le fi supuşi . Ba mai mult, ar mai fi de amintit şi organizaţiile internaţionale, anume constituite să reprezinte comunitatea romilor în dialogurile cu forurile mondiale din structurile Naţiunilor Unite .

Având în vedere toate aceste aspecte, considerăm necesară iniţierea unor programe coerente în educaţie, sănătate, ocuparea forţei de munca şi locuinţe sociale.

Aş vrea să amintesc în câteva cuvinte doar importanţa educaţiei în ansamblul preocupărilor de inserţie socială a rromilor.

Este pe deplin demonstrat că formarea deprinderilor şi a trăsăturilor de caracter se realizează în primii ani de viaţă ai individului.

In afara familiei, un rol, cel puţin egal ca importanţă îl are şcoala şi mediul social în care acesta trăieşte.

Fără a intra în amănunte, din informaţiile pe care le deţinem, ne-am putut da seama că imediat după cel de-al doilea război mondial in Germania vestica, a fost elaborat un program de inserţie a rromilor, atâţia câţi au mai rămas în urma furiei rasiste .

La baza acesteia a stat şcolarizarea copiilor şi integrarea acestora fără nici o discriminare, în toate structurile educaţionale.

S-a pornit de la convingerea că este mult mai dificil să modelezi un individ ajuns la vârsta maturităţii, decât un copil. Altfel spus, s-a avut în vedere un program de desfăşurare pe termen lung, iar rezultatele au fost cele scontate.

Pe de altă parte, în paralel au fost promovate acte normative de eliminare a oricărei discriminări.

Deşi există un cadrul legal de acţiune în zece domenii sectoriale, rapoartele privind implementarea acestora sunt descurajatoare.

Principalele cauze care blochează aplicarea legislaţiei actuale, am să le prezint cu altă ocazie, şi aş vrea să mă rezum la final că această succintă prezentare a situaţiei actuale a rromilor din ţara noastră, în care ne-am permis să venim şi cu sugestii menite să dea consistenţă activităţii noastre, este comună şi celor din Banat, bineînţeles, cu nuanţele care o particularizează.

Nu negăm existenţa rromilor extrem de bogaţi, în cea mai mare parte a lor buni parteneri de afaceri ai unor baroni locali, realitate care şi ea ne justifică dreptul exprimării protestului formulat de grupul de lucru format din mai multe organizaţii ale rromilor din judeţul Timiş prilejuit de Ziua internaţională a rromilor, celebrată în fiecare an pe data de 8 aprilie. Prin el este condamnată atitudinea cinică a multora dintre politicienii care s-au perindat la guvernare faţă de soarta acestei etnii, împotriva îmbogăţiţilor peste noapte, inclusiv a celor proveniţi din aceeaşi etnie, fiind totodată exprimată speranţa că actuala guvernare, prin programele sale enunţate în campania electorală şi prin acţiunile deja întreprinse, va izbuti să le redea demnitatea de cetăţeni egali în drepturi şi îndatoriri de care se bucură toţi cetăţenii Românei.

Vă mulţumesc. (Aplauze)



Domnul Teodor Viorel Meleşcanu:

Am rugămintea la doamna senator să nu intre în polemică cu sala şi din partea dumneavoastră, stimaţi colegi, am rugămintea să ascultăm…



Domnul Nemeth Csaba:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor senatori,

Din cuprinsul Legii nr.309/2002 rezultă că beneficiază de drepturile conferite de aceasta numai persoanele care au efectuat stagiul militar în detaşamentele de muncă din cadrul Direcţiei generale a serviciului muncii (DGSM), în perioada 1950-1961. În aceşti ani, DGSM, înfiinţat la 14 ianuarie 1950, în cadrul Ministerului Construcţiilor şi trecut cu data de 14 ianuarie 1956 în cadrul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, nu a fost singura structură în care tinerii încorporaţi au efectuat stagiul militar în unităţi de muncă. Unităţi similare au funcţionat şi în subordinea altor ministere, cum au fost Ministerul Forţelor Armate şi Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor.

Cu toate că, prin Convenţia nr.29 din 1930 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, s-a interzis munca forţată, în cadrul acestor unităţi de muncă s-a operat cu o serie de metode tipice ale muncii forţate.

Tinerii care au efectuat stagiul militar în cadrul unităţilor de muncă au fost obligaţi să lucreze, prestând munci, activităţi care nu au avut nimic comun cu instruirea militară.

Soldaţii din aceste unităţi au fost selecţionaţi la muncă pe criterii politice la comisariatele militare raionale, în primul rând, tineri cu o origine socială nesănătoasă.

Pentru munca forţată prestată în aceleaşi condiţii, în aceeaşi perioadă, este drept şi echitabil acordarea aceloraşi drepturi prin lege.

Conform unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din 24 ianuarie 2004, citez, „În caz contrar s-ar ajunge la situaţii inechitabile de recompensare parţială doar a persoanelor care au efectuat stagiul militar în condiţii identice şi care datorită unor împrejurări ce ţin exclusiv de subordonarea ierarhică a unităţilor militare beneficiază de un tratament diferit”.

În acest context, nu prezintă puţină importanţă faptul că în anii `50 numitorul comun al acestor unităţi de muncă a fost 165, ca număr de specialitate militară, având doar administraţii diferite.

În concluzie, consider că sunt întemeiate şi juste iniţiativele legislative privind modificarea Legii nr.309/2002, ca de prevederile ei să beneficieze şi persoanele care au efectuat stagiul militar în cadrul unităţilor de muncă, în perioada 1950-1961, altele decât detaşamentele de muncă din cadrul D.G.S.M.

Vă mulţumesc.



Domnul Teodor Viorel Meleşcanu:

Mulţumesc doamnei senator Corina Creţu pentru intervenţie şi vă informez că, cu această intervenţie, s-a epuizat timpul de 30 de minute acordat Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat. Invit la microfon pe domnul senator Szabo Karoly, din partea Grupului parlamentar al Uniunii Democrate Maghiare din România



Domnul Teodor Viorel Meleşcanu :

Mulţumesc şi eu doamnei senator Silistru Doina şi invit la microfon pe domnul senator Viorel Arion din partea Grupului parlamentar al Alianţei Dreptate şi Adevăr PNL-PD. Aveţi cuvântul, domnule senator.



Doamna Corina Creţu:

În aceste două minute aş vrea doar să spun că eu nu cred că există dovadă mai mare pentru faptul că ei s-au dus pentru acest scop acolo decât faptul că săracii de ei nu au apucat să transmită la postul de televiziune decât relatări despre vizita preşedintelui statului în Irak.

În fine, doresc să revin asupra propunerii pe care am făcut-o în precedenta mea intervenţie şi propun încă o dată formularea unui Apel al Parlamentului României către Parlamentul Irakului, nou ales, pentru ca oamenii politici irakieni să-şi folosească influenţa şi autoritatea lor în găsirea unei soluţii civilizate pentru criza ostaticilor români. În rest, eu cred că acest subiect, repet, trebuie să fie o prioritate naţională, în primul rând din partea instituţiilor statului, a oamenilor politici, a ziariştilor, a asociaţiilor neguvernamentale, a Bisericii care au datoria să facă toate eforturile pentru eliberarea celor trei ziarişti români.

Şi dacă tot această sesiune a început prin evocarea rolului Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea şi a vieţii sale, aş vrea să vă reamintesc că ultimul său mesaj a fost tocmai acesta, faptul că solidaritatea umană, dragostea este până la urmă ultimul lucru care contează şi eu cred că acest lucru este singurul lucru care ne poate uni şi în această suferinţă putem să ne unim eforturile şi putem, ca instituţii ale statului, să facem tot ceea ce depinde de noi, să nu ne ascundem sub aceste cuvinte: discreţie, confidenţialitate. Eu cred că emoţiile ni le putem arăta şi solidaritatea umană o putem manifesta. Vă mulţumesc pentru atenţie.

(Aplauze)

Domnul Teodor Meleşcanu:

Mulţumesc şi eu domnului senator Chelaru Ioan şi îl invit la microfon pe domnul senator Corneliu Vadim Tudor, din partea P.P.R.M.



Domnul George Cristian Maior:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Stimaţi colegi,

Zilele acestea aniversăm un an de la intrarea formală a României în Alianţa Nord-Atlantică.

Pe bună dreptate, semnificaţia acestui moment este acum umbrită de tristul eveniment de la Vatican, care a marcat profund şi opinia publică de la noi şi despre care colegi de-ai noştri au vorbit cu atâta elocinţă, chiar aici.

Nu trebuie, însă, să uităm să reflectăm, măcar, astăzi, la pasul imens pe care l-a făcut România, odată cu admiterea sa în cea mai puternică alianţă din istoria modernă a relaţiilor internaţionale. Este acea trecere către un sistem de securitate, în care ne simţim, în sfârşit, protejaţi şi care este fundamental concordant cu opţiunile noastre fireşti de apartenenţă la un spaţiu de valori pe care le împărtăşim.

Îndrăznesc să afirm că, prin includerea noastră în NATO, suntem, după foarte mulţi ani, de partea cea bună a echilibrelor de putere şi de valori din lumea internaţională, cea la care au visat şi pentru care au luptat mulţi oameni de stat şi diplomaţi români şi pentru care a lucrat, de fapt, întreaga clasă politică românească după 1989.

Nu trebuie să uităm nici faptul că NATO ne oferă acum cea mai importantă posibilitate de a avea, într-adevăr, o voce în politica internaţională, de a participa, efectiv, la luarea marilor decizii care afectează lumea europeană şi internaţională, într-un trim politic şi strategic marcat încă de destule incertitudini, dar şi de destule provocări.

E nevoie să înţelegem, însă, că folosirea eficientă a acestei oportunităţi în interesul nostru naţional depinde, în primul rând, de inteligenţa cu care reuşim să ne definim rolul în NATO, cu care ne aducem propria contribuţie la adaptarea conceptuală şi practică a acestei organizaţii, la o lume profund schimbată astăzi.

Sperăm că şi actualii guvernanţi, actuala putere, în frunte cu Preşedintele ţării, vor şti să continue ceea ce a reprezentat un debut remarcabil al României în alianţă, sub aceste aspecte esenţiale pentru noua sa identitate externă.

Stimaţi colegi,

E foarte adevărat că a fi membru NATO înseamnă şi asumarea mai multor responsabilităţi politice sau militare, iar aceasta presupune uneori costuri şi, adesea, chiar anumite riscuri. Dar e o gravă iluzie să credem că, în condiţiile lumii internaţionale de astăzi, o ţară îşi poate permite extragerea de beneficii din structurile sistemului internaţional, fără a fi capabilă să plătească, la nevoie, şi un anumit preţ pentru aceasta. Aceasta este o lecţie profundă a istoriei de mai bine de o jumătate de secol a unei alianţe care a ieşit, în final, învingătoare. Tocmai de aceea este necesar să o învăţăm şi noi, să ne-o însuşim.

Vă mulţumesc foarte mult. (aplauze)



Yüklə 144,02 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə