Dinu C. Giurescu Ţara românească

Dinu C. Giurescu

ŢARA ROMÂNEASCĂ

în secolele XIV şi XV

Editura Ştiinţifică • Bucureşti • 1973

COPERTA şf SUPRACOPERTA: VAL MUNTEANU

Introducere

Ţara Românească a secolelor XIV şi XV se înscrie, prin alcătuirile ei economice, sociale, politice, prin creaţia de artă, în realităţile definitorii ale civilizaţiei europene me­dievale.

Aşezată din Carpaţii meridionali pînă în valea Dunării şi „Marea cea Mare", ea cuprinde în jur de 3 000 de sate şi un număr de oraşe (tîrguri), răspîndite din munte şi pînă în cîmpie, cu începuturi din depărtate timpuri şi cu delimitări statornice, bine ştiute de fiecare colectivi­tate.

Realitatea demografică se întemeiază pe continuitatea românilor în spaţiul carpatic şi pe unitatea de limbă. Românii formează aproape totalitatea populaţiei ţării în secolele XIV şi XV ; alături de ei convieţuiesc, în cî-teva oraşe mai ales, mici comunităţi de saşi şi unguri, familii de greci şi raguzani, iar în Dobrogea, musulmani.

Ca pe întregul continent, sectorul predominant de pro­ducţie îl constituie agricultura, în cele două componente majore : cultura cîmpului — cereale (grîu, mei, ovăz, orz), vii, livezi, legume (cunoscute şi continuate, toate, din antichitate), determinînd înaintarea lentă a ogoa­relor asupra pădurii — şi creşterea animalelor (ovine, porcine, vite mari, cai), sector în strînsă interdependenţă cu producţia cerealieră ; li se adaugă stupăritul şi pes­cuitul. Resursele subsolului sînt puse în valoare prin ex­tragerea şi reducerea minereurilor de fier şi aramă, ca şi prin exploatarea salinelor.

Agricultura foloseşte unelte, instalaţii şi metode simi­lare celor din alte părţi ale continentului (plugul, moara hidraulică, asolamentul trienal).

Producţia bunurilor se materializează şi prin practicarea a zeci de meşteşuguri. „Meserie" şi „măestrie", faur (fie­rar), tîmplar, lemnar, olar, pietrar, cărbunar, pielar, mo­rar, arcar ş.a. — sînt de origine latină şi arată practi­carea neîntreruptă a acestor meşteşuguri, din antichitate. Instalaţiile medievale mai complexe (cele hidraulice la cuptoarele de redus minereul, pive, viitori, dîrste...) stau alături de cele din alte ţări, în aceeaşi epocă ; un studiu comparativ ar fi, desigur, de cel mai mare interes. Con­strucţiile de zid se înscriu în parametrii tehnici şi de măestrie ai celor de tradiţie bizantină, pregătind treptat sinteze definitorii pentru arhitectura veche românească. Meşterii lemnului, judecind după mărturiile de dată mai recentă, dar care reiau tipuri şi procedee foarte vechi, aduc o contribuţie de certă originalitate în arhitectura europeană.

Comerţul intern are loc în oraşe, în zonele din jur şi, deopotrivă, pe arii mai mari, cu mărfuri de largă căutare (produse metalurgice, sare, peşte, textile, articole din import).

Schimbul de produse ni-1 arată termenul însuşi de „tîrg" (cu derivatele sale), intrat în limbă din perioada conlo-cuirii româno-slave (pînă în secolele IX—X). „Tîrg" a însemnat iniţial locul „unde se cumpără şi se vinde", apoi operaţia de vînzare şi cumpărare şi, în al treilea rînd, aşezarea stabilă unde se desfăşoară negoţul, adică oraşul propriu-zis. O astfel de evoluţie semantică arată, pentru întreaga arie de vieţuire a poporului român (unde cuvîntul s-a impus cu acfeste semnificaţii), cristalizarea treptată a unor realităţi socio-economice similare altor zone europene. Diplome regale şi imperiale din secolele IX—X autoriză, în centrul continentului, crearea unor tîrguri (mercatum concedere, mercatum publicum), unde se efectua schimbul de mărfuri. Sporadic, în secolul al IX-lea, tot mai explicit în cel următor, documentele în­scriu, tot pentru centrul şi vestul Europei, existenţa unor partus şi wik, desemnînd aşezări stabile de neguţători şi meşteşugari, nucleele din care au pornit oraşele medievale.

Dacă la realitatea cuprinsă în termenul însuşi de tîrg ■— în cele trei înţelesuri ale sale — adăugăm cuvintele

rămase din fondul latin al limbii (negoţ, neguţător, a vinde, a cumpăra, preţ, a împrumuta, a schimba, cîş-tig...), din lexicul vechi-slav (vamă, a plăti, a tocmi, do-bîndă, marfă...) şi din cel greco-bizantin (arvună, ieftin, cîntar, litră, prăvălie, camătă...) ne apare, cu deosebită claritate, fenomenul fundamental al circulaţiei mărfurilor în interiorul teritoriilor româneşti — la fel ca în cele­lalte ţări ale Europei medievale — circulaţie înlesnită, evident, de folosirea monedei, mai ales din secolele IX—X înainte.

Prezenţa ţinuturilor româneşti în schimbul continental de mărfuri, cunoscută prin mărturii arheologice şi nu­mismatice, în diferitele etape ale migraţiunilor şi feudalis­mului timpuriu, capătă confirmarea scrisă o dată cu ulti­mele decenii ale secolului al XHI-lea, cînd genovezii îşi desfăşoară, cu regularitate, negoţul la Dunărea de jos, la Vicina.

Constituirea statului feudal centralizat al Ţării Româ­neşti, în jurul anului 1300, dă acestei participări o altă amplitudine. Se exportau vite (bovine, berbeci, cai), peşte, piei, ceară, miere, brînză, seu, vin, grîne, sare, blă­nuri de animale sălbatice. Şi se importau postavuri — din varietăţile cunoscute ale Flandrei, Renaniei, Cehiei şi dhi Transilvania — mătăsuri, pînzeturi, bumbac, ca-melot, piei fine, fier şi oţel, felurite obiecte de metal (arme, unelte), articole vestimentare de lux, argintă­rie etc, toate destinate unor anume categorii de consu­matori. La care se adăugau mirodeniile, acestea fiind (ca şi alte mărfuri orientale), curent tranzitate spre Tran­silvania şi Ungaria.

Politica economică a voievozilor munteni, confirmată din vremea lui Mircea cel Bătrîn, întărită ulterior de nu­meroase atestări scrise, a sprijinit interesele tîrgoveţilor autohtoni, atît în negoţul lor intern, cît şi în afară, în­deosebi pe piaţa braşoveană. Prin autoritatea lor politică şi militară, prin pivilegiile acordate, domnii au înlesnit şi întărit buna desfăşurare a comerţului intern, extern şi de tranzit. De aceea şi participarea Ţării Româneşti la marile circuite comerciale intereuropene, realizată în anume forme şi în etapele anterioare, a devenit continuă, o dată cu secolul al XlV-lea.

Un indice sensibil al evoluţiei producţiei de mărfuri este circulaţia monetară. Zeci de descoperiri, tot mai nu-

meroase cu cît progresează cercetările, arată pînă la evi-: denţă că începînd din secolele IX—X, pe teritoriul Ţării Româneşti, monedele (cu preponderenţa celor bizantine de bronz, o parte şi din aur, iar altele tătăreşti, de argint) slujeau ca etalon de valoare şi mijloc de schimb. O ase­menea realitate se înscrie, firesc, în evoluţia sud-estului şi a restului continentului european, în care rolul banilor creşte neîncetat pînă cînd, o dată cu secolele XII—XIII, ei devin instrumentul indispensabil desfăşurării vieţii eco-nomico-sociale. La fel şi în ţările române. Marile rezerve ale vistieriei lui Basarab I, chiar din primele decenii ale existenţei statului feudal centralizat, se datoresc circulaţiei mărfurilor cu ajutorul monedelor, funcţionării vămilor la hotare, încasării, eventuale, a unor dări în bani. Absolut firesc, aşadar, ca voievozii munteni să treacă şi la emi­siuni monetare proprii, continuate, aproape fără între­rupere, din 1365 (Vladislav-Vlaicu) şi pînă în 1477.

Manifestările semnificative ale creşterii economice — tîr-guri periodice, tîrguri permanente devenite oraşe, circu­laţia internă a mărfurilor, participarea la marile circuite comerciale europene, folosirea monedei în tranzacţii, îm­plinind feluritele desfăşurări ale vieţii sociale şi poli­tice — privite în interdependenţa şi evoluţia lor — arată limpede că în Ţara Românească — la fel ca *n Moldova şi Transilvania •— producţia de mărfuri, comerţul intern şi extern sporesc treptat începînd cu secolele IX—X, evo­luţia continuîndu-se în diferite ritmuri, dar în acelaşi sens, în etapele următoare. Constituirea statului feudal centralizat între Carpaţi şi Dunăre, pînă în Deltă, a ac­ţionat, la rîndu-i, în sens favorabil, asupra acestei creşteri economice.

Analiza unor astfel de mărturii esenţiale infirma opinia potrivit căreia în istoria Ţării Româneşti — şi a Mol­dovei — ar trebui deosebite două etape distincte, una pînă către 1450—1460, cînd predomină economia natu­rală, şi a doua după această dată, cînd ar fi avut loc o creştere sensibilă a producţiei de mărfuri, o dezvoltare a pieţei interne, cu sporirea rolului neguţătorilor autoh­toni în schimburile externe, sprijiniţi, numai în această a doua fază, de puterea politică (domnie). Etape cărora le-ar răspunde, în organizarea politică, fărîmiţarea feu­dală şi, respectiv, procesul de centralizare a statului. Cele

două faze în evoluţia economică, socială şi de stat, cu linia de demarcaţie către 1450—1460, nu sînt confirmate de mărturiile documentare, analizate în totalitatea lor.

La fel ca în întreaga Europă, stăpînirea pămîntului, cel mai important mijloc de producţie, este determinantă şi pentru alcătuirea societăţii medievale româneşti : de o parte se rînduiesc stăpînii pămîntului, de cealaltă parte oamenii dependenţi, ascultînd de cei dintîi. Iar în rîn-durile stăpînilor deosebim pe cei ce-şi lucrează singuri ocinele. ei cu familiile lor, de feudalii care exploatează munca altora, a ţăranilor dependenţi.

Forma curentă de exercitare a proprietăţii solului este în devălmăşie, dar cu o foarte precisă evidenţă a drep­turilor fiecărei familii asupra teritoriului sătesc.

Dacă ierarhia feudalilor şi raporturile multiple de va­salitate dintre ei nu pot fi urmărite ca în alte ţări euro­pene, în schimb, documentele muntene ale secolelor XIV şi XV deosebesc pe boierii mari de cei mici sau îi nu­mesc fie boieri, fie slugi, dregători, jupani, cnezi sau, uneori, îi arată numai pe nume. Şi un prim front al tensiunilor şi antagonismelor se desfăşoară între feudalii care caută să-şi sporească avuţia şi rangul prin acapa­rarea treptată a pămînturilor şi stăpînii de mici ocini care îşi apără însăşi condiţia lor de oameni liberi.

In faţa feudalilor — clasa dependentă. Cei ce pierdu­seră proprietatea asupra solului păstrînd un drept de posesie asupra lotului lucrat ; împlineau, alături de stă-pîinii de ocini mici, un rol determinant în producţie, efec-tuînd direct, cu familiile lor, muncile agricole. „Ascul­tau" de feudal (domn, baier, mănăstire), erau „datori" să-i lucreze, să-i dea dijmă din produse. După cum îm­plineau dări, dijme şi prestaţii şi faţă de stat.

Aşadar, o dublă exploatare, a feudalului şi a statului.

Legătura personală, ca şi ansamblul de îndatoriri amin­tit caracterizează clasa oamenilor dependenţi în Ţara Românească, la fel cum o definesc şi în celelalte state din Europa medievală (indiferent de formele variate de manifestare, pe zone, a unor asemenea obligaţii). Ţără­nime dependentă cel mai adesea cuprinsă în denumirea de ,,sat^u (selo), dar desemnată şi prin „vecini, seleani, ţărani (horane), vlahi, case". Şi al doilea mare front al

antagonismelor se desfăşoară între feudali şi vecini, aceş­tia tot mai apăsaţi, îndeosebi prin dările faţă de stat.

Orăşenii constituie o altă realitate a societăţii medie­vale. Temeiul lor economic constă în exercitarea nego­ţului şi a meşteşugurilor ca îndeletniciri de sine stătă­toare, producătoare pentru piaţă. Documentele aduc con­firmarea : 21 de meserii specializate în tîrgurile muntene şi moldovene către 1450 şi circa 30 pe la 1500, faţă de 11 — respectiv 13 — indicate de acte, la aceleaşi date, în sate. Civilizaţia medievală românească din secolele XIV şi XV a cuprins în alcătuirea sa oraşul, cu aceleaşi funcţii economico-sociale de bază ca şi în alte părţi ale continentului, chiar dacă în organizarea juridico-institu-ţională ca şi în înfăţişarea exterioară a tîrgurilor sînt certe diferenţieri faţă de oraşul din alte ţări ale Europei.

Şi o ultimă categorie, marginală, aceea a robilor, aflată în proprietatea feudalilor, care dispuneau de ei prin vîn-zare, cumpărare, donaţie, moştenire.

Ca organizare de stat, Ţara Românească — la fel ca Moldova şi Transilvania — este un voievodat, condus de un „voievod şi domn". Autoritatea cîrmuitorului politic suprem a fost întotdeauna socotită ca una singură, orice împărţire a ei fiind considerată ca o situaţie anormală, ce trebuia cît mai curînd curmată. Voievodul era* asistat, în exercitarea puterii, de un sfat de mari dregători (mulţi dintre ei cu funcţii similare demnitarilor de la curţile regale sau princiare în secolele XIV şi XV) şi care ascultau şi se schimbau o dată cu domnul ; aveau sub­alterni direcţi.

Aparatul de stat cuprinde şi pe dregătorii teritoriali, locali — parte din ei aflaţi' în funcţii anterior unificării statului feudal muntean — Iu menirea de a veghea la îndeplinirea obligaţiilor statornicite în relaţiile sociale ale vremii. Numele lor colectiv este dregător (din latinescul dirigo), slugă, slujitor, curtean. Iar după natura slujbei efectuate, se diferenţiază în birari, albinari, brăniştari, dijmari, fînari, găletari, vameşi (de oi, porci, albine, stupi, bălţi), vinăriceri. osluhari. povodnicari, globnici, pîrcălabi, pîrgari, pristavi, vătafi, vornici etc. Ei toţi materializează, pe planul organizării administrative, de stat, realitatea orînduirii feudale, întemeiată pe sectoarele producţiei agricole preponderente, pe poziţia dominantă a clasei feu-

10

dalilor. Frecvenţa cu care dregătorii apar în acte, de la finele secolului al XlV-lea, arată amplitudinea aparatului de stat aflat în subordinea domniei (satele sub regimul imunităţii, cu- „slugi" direct ascultătoare de feudalul bene­ficiar al imunităţii, reprezintă un procent foarte redus). Dregătorii domniei sînt prezenţi pe toată întinderea Ţării Româneşti cu atribuţii militare, fiscale, administrative şi judiciare, ca reprezentanţi ai puterii centrale, ai voievo­dului în toate comunităţile săteşti sau orăşeneşti. Imagi­nea unei Ţări Româneşti în care, în secolul al XlV-lea şi pînă către 1450, puterea politică a statului se afla fărîmiţată, exercitată în primul rînd de un număr de feudali beneficiari de imunităţi, lăsînd domniei numai un rol de coordonare, o atare imagine este net contrarie realităţilor epocii, aşa cum ni le dezvăluie documentele, analizate în totalitatea lor. O fragmentare a teritoriului între mai multe autorităţi politice a existat pînă către finele secolului al XlII-lea, cînd între Carpaţii meri­dionali şi Dunăre fiinţau mai multe cnezate şi voievo­date. O dată cu adunarea acestor formaţii sub cîrmuirea lui Basarab, mare voievod, fărîmiţarea politică a încetat.

Autoritatea puterii centrale (a domniei) se sprijinea nu numai pe dregătorii centrali şi teritoriali, dar, deopo­trivă, pe întreaga forţă militară a ţării, alcătuită din to­talitatea stăpînilor pămîntului, indiferent de mărimea proprietăţii, din contingentele oraşelor şi chiar ale satelor dependente, oaste datoare să răspundă la chemarea dom­nului (dezertorii, socotiţi hicleni, plăteau trădarea cu viaţa).

Intr-o Europă în care, într-un număr de state regali­tatea încerca, pas cu pas, să-şi consolideze autoritatea, limitînd tot mai mult pe aceea a vasalilor de diferite trepte, organizarea statului feudal centralizat al Ţării Româneşti — ca şi al Moldovei —, în secolul al XlV-lea, reprezintă contribuţia poporului român la construcţia po­litică medievală europeană. Ea se înscrie în varietatea so­luţiilor clădite pe o bază economică şi socială ce prezintă, în elementele ei definitorii, trăsături comune la scara în­tregului continent.

Ideile, mentalităţile şi normele juridice — cît se mai pot reconstitui din informaţia documentară lacunară — întregesc şi nuanţează tabloul realităţilor Ţării Româneşti a secolelor XIV şi XV.

11

_J

Domnii exprimă, nu o dată, sentimentul puterii, al exercitării unei autorităţi efective, însumînd, ca şef al sta­tului, atribuţiile principale de comandant suprem al oşti­rii şi de cîrmuitor al treburilor ţării. Titlul de „voievod şi domn" răspunde tradiţiei societăţii româneşti, care nu a dus o politică de expansiune în dauna altor popoare, ci a urmărit, în primul rînd, apărarea propriului său teritoriu. Acesta a fost, de altfel, şi obiectivul strategic fundamental al gîndirii şi acţiunii militare româneşti în epoca medievală.

Apărarea patriei s-a înfăptuit prin chemarea sub arme a tuturor stăpînilor pămîntului — ceea ce asigura oştirii o largă bază socială — la care se adăugau contingente ale oraşelor şi chiar ale satelor dependente ; prin trans­formarea ţării întregi în zonă de operaţii ; prin retra­gerea populaţiei necombatante spre ţinuturile mai adă­postite şi distrugerea bunurilor ce nu puteau fi transpor­tate (îndeosebi alimente, furaje, spre a împiedica aprovi­zionarea agresorului) ; prin marea mobilitate a trupelor — atacuri şi retrageri succesive, urmate de alegerea locurilor celor mai potrivite pentru înfruntările decisive, cu folo­sirea din plin a elementului surpriză în atac.

Viaţa politică internă atestă, periodic, rivalitatea dintre fracţiunile boiereşti, acordînd sprijin diferiţilor candidaţi care. descendenţi direcţi din voievozii înaintaşi, aveau, teoretic, egale drepturi să revendice conducerea supremă a ţării. Ceea ce explică şi violenţa represiunilor împotriva hiclenilor şi, deopotrivă, preocupările domnilor, exprimate şi în elaborări teoretice, de a-şi alege cu grijă colaboratorii, preţuindu-i. în primul rînd, după „credinţă", după loiali­tatea lor.

In relaţiile cu puterile vecine (de la finele secolului al XlV-lea cu Imperiul otoman îndeosebi, cea mai puter­nică forţă militară a sud-estului european), rezistenţa ar­mată a fost folosită în cazuri extreme, cînd fiinţa însăşi a statului era ameninţată. Ea s-a îmbinat organic cu soluţia politică, cu negocierile, menite să împiedice o eventuală agresiune externă, şi. mai ales, să stabilească modalităţile vinei paşnice vecinătăţi, a unui modus vi-vendi. In funcţie de fluctuaţia raporturilor de forţă, de sporirea sau slăbirea capacităţii de apărare, a hotărîrii de a rezista încălcărilor din afară sau uneltirilor interne,

înregistrăm variaţii şi în atitudinea voievozilor, consem­nate de documente.

A existat şi o gîndire românească privind negocierea diplomatică şi regulile ei de desfăşurare, alegerea persoa­nelor chemate să ducă tratativele, atitudinea de adoptat în faţa trimişilor unei puteri străine, etapele de urmat în elaborarea unor decizii, respectarea unui protocol nuanţat.

A existat o gîndire românească despre pace şi război.

Am cunoscut un singur război : cel de apărare.

Folosirea armelor se face numai în caz de necesitate extremă, cînd ţara este invadată, cînd mijloacele unei rezolvări paşnice au dat greş. Soluţia politică este pre­ferabilă ciocnirii armelor. Dar disproporţia de forţe în favoarea duşmanului nu trebuie să scadă hotărîrea de a ne opune agresorului.

Voinţa de a rezista violenţei este hotărîtoare.

Normele juridice urmate în secolele XIV şi XV sînt, în parte, consemnate în actele cancelariei — îndeosebi cele privind proprietatea funciară ; cele mai multe însă rămîn nescrise, statornicite de o îndelungată practică so­cială, transmise oral, de la o generaţie la alta. Studiul comparativ al normelor de drept folosite în ţările Euro­pei medievale se află într-un stadiu de început ; aşa încît, cu cîteva excepţii (imunităţile, dreptul de protimisis sau acela de ctitorie), nu putem încă formula încheieri asu­pra trăsăturilor comune şi a diferenţierilor.

Capitolele ce urmează analizează civilizaţia Ţării Româ­neşti din secolele XIV şi XV în cîteva din principalele ei alcătuiri : realităţi demografice ; producţia bunurilor materiale, echiparea tehnică şi circulaţia mărfurilor ; în­tocmirea societăţii cu antagonismele sale ; organizarea politică ; idei, mentalităţi, norme juridice.

Cercetarea a fost condiţionată de numărul restrîns al documentelor ; de formulările lor laconice ; de rezultatele arheologiei feudale aflată încă într-o fază de început ; de stadiul publicării şi indexării unor arhive mai recente unde aflăm însă şi unele ştiri din secolele XIV—XV ; de progresul investigaţiilor privind tehnica amintitei etape, instituţii juridice, etnografia, creaţia de artă. Sînt

13

tot atîţia factori care îngrădesc posibilităţile de a detalia sau nuanţa realităţi existente cu cinci-şase sute de ani în urmă.

Dar mărturiile, cîte ne-au rămas, ne îngăduie totuşi să reconstituim ceea ce a fost definitoriu în diferite sectoare de viaţă. Este ceea ce am urmărit prin lucrarea de faţă. Care, adăugîndu-se celor efectuate, să ne ducă, în final, pentru toată aria de dezvoltare a poporului nostru, la o sinteză a civilizaţiei medievale româneşti, parte integrantă a civilizaţiei europene.

D.C.G.

Coordonate geografice şi demografice

DENUMIREA ŢĂRII. ÎNTINDERE ŞI AŞEZARE GEOGRAFICĂ REALITĂŢI DEMOGRAFICE, VECHIMEA ŞI CONTINUITATEA AŞEZĂRILOR

NUMĂRUL ŞI DESIMEA SATELOR

POPULAŢIA ROMÂNEASCĂ

SAŞII ŞI UNGURII

GRECII. RAGUZANII. MUSULMANII

_Jk

„DOMN AL ŢĂRII ROMÂNEŞTI"

(Document din 21 noiembrie 1398)

Denuti



nirea De la primele mărturii scrise păstrate din secolul al XIV-ţării lea, ţara dintre Severin şi gurile Dunării este românească. Cînd jupanul Aldea şi soţia sa Bisa dăruiesc satul Cirea-şov mănăstirii Cutlumuz de la Athos. ei menţionează ca nimeni dintre rudele lor „sau altul, fie vreun domn al Ţării Româneşti, fie şi boier, fie şi sudeţ, fie oricine..." să nu cuteze a turbura cu ceva satul amintit¹. FociioflHHb BnaiiiKOH 3eMJiH sau rocnoflHHb 3eMJie BjtacKoM8², este traducerea, în slavona cancelariei muntene, a denumirii ţării, aşa cum se rostea ea, avem temeiul s-o afirmăm, în graiul românesc al secolelor XIV şi XV³. Aceeaşi realitate este consemnată şi de mărturiile externe ale epocii. Despotul Serbiei, Ştefan Lazarevici, întăreşte mă­năstirilor Tismana şi Vodiţa „din Ţara Românească", mai multe sate din dreapta Dunării⁴.

Dar pentru logofeţii care redactează actele domniei, denumirea cea mai obişnuită este Ungrovlahia, adică Ţara Românească dinspre părţile aflate sub dominaţia coroanei ungare ⁵.

Pentru conducătorii politici şi bisericeşti ai Bizanţului, Vlahia dintre Dunăre şi Carpaţi se deosebea de alte „ţări" ale vlahilor, din Peninsula Balcanică⁶. Ţarul bul­gar Mihail a primit, în lupta sa împotriva bizantinilor ce asediau oraşul Filipopol, „nu puţin ajutor de la Un-grovlahi" ⁷ — scrie împăratul Ioan Cantacuzino în cu­noscuta sa istorie. Iar în mai 1359, cînd Patriarhia din Constantinopol recunoaşte, prin hotărîre sinodală, situaţia

¹ Doc. 21 nov. (1398) ; Documenta Romaniae Historica.
B. Ţara Românească, voi. I, Bucureşti, 1966, pp. 46—47 (vezi
prescurtat, mai departe, DRH, B).

² Doc. (1401—1406), ibidem, pp. 56—57 şi passim.

³ In traducerile vechi ale documentelor slavone citim : Ţara
Rumânească sau Românească. Vezi, de exemplu, traducerea
din 1728 a doc. din 8 aug. (1437—1438) sau aceea din seco­
lul al XVIII-tea a doc. din 10 aug. 1437. 23 apr. 1441 ; DRH,
B, I, pp. 149 şi 160.

⁴ DRH, B, I. p. 69 (nr. 31).

⁵ Primul act'din 1374; DRH, B, I, pp. 17—18; denumirea
revine în zeci şi sute de acte slavone ; op. cit. passim.

⁶ E. STĂNESCU, Unitatea teritoriului românesc hi lumina
naraţiunilor externe. Valahia si sensurile ei, în ,.Studii¹', nr. 6.
1968, pp. 1108—1109.

⁷ IOAN CANTACUZINO. Istorii, cartea 1, p. 175.
Cf. E. STĂNESCU, op. cit.

17

existentă în biserica munteană, ea se adresează lui Ni-colae Alexandru Basarab ca „mare voevod şi domn a 'toată Ungrovlahia"⁸, numire ce revine pe urmă şi în celelalte acte ale Patriarhiei⁹. Autoritatea pe care a avea în sud-estul european cea mai veche împărăţie a conti­nentului nostru, continuatoare adevărată a celei romane, explică, pe semne, de ce cancelaria munteană a folosit în actele sale „Ungrovlahia", mai curînd decît alte de­numiri ¹⁰.

Diecii o completează însă, însoţind-o, aproape invaria­bil, cu adjectivul „toată" : „...Io Mircea voievod, din mila lui Dumnezeu, domn a toată Ungrovlahia..." citim la 27 iunie 1387, ca şi în actele predecesorilor, Dan I şi Vlaicu n, sau ale urmaşilor, pînă la Radu cel Mare¹². Simplă formulare a grămăticilor sau un ecou al unor realităţi de la începuturile secolului XIV ? Toată Vlahia, cîrmuită de primii Basarabi şi de urmaşii lor, nu înseamnă tocmai statul unitar cuprins între Carpaţi, Dunăre şi Marea „cea mare", spre deosebire de ţările mai mici, tot româneşti şi acelea, aflate între aceleaşi hotare, în seco­lul al XlII-lea, dar separate încă unele de altele ?

In hrisoavele latine, ţara este „Transalpina" cîrmuită de un „vajvoda Transalpinus" ¹³. De ce voevod „trans­alpin", de peste munţi ? In acest fel cancelaria ungară făcea o deosebire între voevodul ţării de la sud de Car­paţi şi cel din Transilvania, acesta din urmă continuator al unor realităţi cunoscute încă de la finele secolului al IX-lea şi începutul celui următor, cînd populaţia româ-

⁸ HURMUZAKI-IORGA, Documente, XIV, 1, pp. 1—6
ji C. C. GIURESGU, întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, în
„B.O.R." LXXVII, 1959, nr. 7—10, pp. 678—679.

⁹ HURMUZAKI-IORGA, Documente, XIV, 1, pp. 1—6;
actele din 1359.

¹⁰ E. STĂNESCU, op. cit:, p. 1108.

¹¹ Doc. din 27 iun. 1387, 3 oct. 1385 şi 1374 : DRH, B, I,
pp. 20 şi 18.

¹² Doc. din 13 dec. 1500, DRH, B, I, p. 495.

¹³ Cu variante : waywoda Transalpinarum parcium — Trans-
alpinensis — partium regni Transalpinarum dominus ; I. BOG­
DAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Bra­
şovul şi cu Ţara Ungurească în sec. XV si XVI, Bucureşti, 1905,
pp. 36, 311—316, 319, 328, 330—333, 346 etc, DRH, B, I,
pp. 12—14 (nr. 3 şi 5).

18

nească trăia în mai multe formaţiuni politice^u proprii în interiorul cetăţii carpatice.

Pentru papalitate, statul dintre Carpaţii meridionali şi Dunăre este Valahia. Urban al V-lea se adresează, la 1370, „...fiicei, nobilei doamne Clara, văduva răposatului Alexandru voevod în Vlahia..." (Wlachia) ¹⁵. Acelaşi nume — cu variante, Walachia, Wlachi (pentru poporul din această ţară), Valachia, Vallachia etc. — este folo­sit în corespondenţa curiei romane în secolele XIV şi XV şi în documentele de limbă germană — „Walachey"¹⁶.

întindere Pentru români, ca unii ce trăiau din cele mai îndepăr-şi aşezare tate timpuri în aceleaşi locuri, întinderea ţării era uşor geografică de cuprins în cuvinte. Dînd libertate de negoţ mănăstirii Cozia, Vladislav al Il-lea precizează la 1451 egumenului chir Iosif, că pentru mărfurile vîndute sau cumpărate „...nicăeri să nu dea vamă la toate tîrgurile şi la toate vadurile, de la Severin pînă la Brăila, nici pe drumurile munţilor..." ¹⁷ : locurile de trecere la Dunăre sau peste munte — binecunoscute, aşa încît nici enumerarea lor separată nu mai este socotită necesară — tîrgurile cu reţeaua de drumuri ce le uneşte şi, ca puncte extreme, la răsărit Brăila, pe unde se aduc mărfurile ce vin de peste mare, iar la apus Turnu Severin. Aceeaşi întindere, lapidar exprimată, şi în privilegiul lui Dan al Il-lea, către tîrgovişteni, pe care îi „sloboade" de plata vămii, porun-cindu-le : „să umblaţi şi pe la Severin şi prin toate tîr­gurile şi la Brăila şi prin toată ţara domniei mele... (subl. ns., D.C.G.)" 18.

Poziţia geografică a Ţării Româneşti — intrată deplin din primele decenii ale secolului al XlV-lea în desfă­şurarea relaţiilor sud-est europene — era binecunoscută contemporanilor.

¹⁴ Cronicon pictum Vindobonense, Ed. Szentpetery, Budapesta,
1937, p. 234 ; E. STĂNESCU, op. cit., p. 1107.

¹⁵ HURMUZAK.I — N. DENSUŞIANU, Documente, 1/2,
p. 158. Cf. p. 159 ; E. STĂNESCU, Op. cit., p. 1106.

¹⁶ HURMUZAKI, op. cit., pp. 194, 207, 330, 341, 342, 453,
552, 579, 689, 705, 723.

¹⁷ DRH, B, I, p. 187 (nr. 106). Cf. pp. 220 şi 449 (nr. 128