Disciplina de parodontologie programul de rezidentiat tematica rezidentiat- specialitatea parodontologie



Yüklə 323,26 Kb.
səhifə1/5
tarix02.12.2017
ölçüsü323,26 Kb.
#33646
  1   2   3   4   5


FACULTATEA DE MEDICINA DENTARA

DISCIPLINA DE PARODONTOLOGIE – PROGRAMUL DE REZIDENTIAT

TEMATICA REZIDENTIAT- SPECIALITATEA PARODONTOLOGIE

TEMA nr. 1

Introducere. Istoricul Parodontologiei.

Obiectul Parodontologiei - ramura medico-chirurgicala a stiitelor stomatologice.


Stadiul actual al cunostintelor de specialitate in Parodontologie.Terminologie.

Introducere.

Printre cele mai răspândite boli ale organismului se numără şi boăla parodontală, afecţiune cronică cu caracter inflamator care cuprinde 95% din populaţia adultă.

Parodontologia, ca ştiinţă de bază a stomatologiei, a cunoscut remarcabile progrese in domeniile etiopatogeniei, profilaxiei şi tratamentului.

Stabilirea etiologiei microbiene a bolii în cadrul unor circumstante favorizante a deschis noi perspective în abordarea bolii parodontale şi în planul terapeutic.



Istoricul Parodontologiei

Cercetările paleontologice au precizat ca boala parodontală a aparut odată cu omul, fiind observată la craniile populaţiilor preistorice.

Leziuni osoase distructive ale parodonţiului marginal au fost evidenţiate prin mijloace moderne de investigaţie la mumii îmbălsămate în urmă cu 4000 de ani, în Egiptul antic. Unelte rudimentare de igienă orală au fost descoperite în Mesopotamia la Ur sub forma de scobitori de aur datând din anii 3000î.Ch. În India antică şi în China antică s-au descoperit texte medicale care se refera la bolole parodontale. În Grecia anticA Hippocrates a descris bolile parodontale considerând tartru ca principala cauză şi ginfivoragia ca simptom principal. Scriitori romani ca Aulus Cornelius Celsius şi Paul din Egina au descris amanunţit bolile parodontale şi au recomandat masuri de vigienă profilactice si masuri terapeutice.

Un rol important l-au avut scrierile arabe. Avicenna şi Albucassis (sec X, XI) au dezvoltat cunoştinţe asupra simptomatologiei bolii parodontale, descriind retracţia gingivală, supuraţia, ulceraţiile, au subliniat rolul tartrului în etiologie bolii parodontale şi importanţa detartrajului minuţios.

În perioada Renaşterii s-au dezvoltat cunoştinţele medicale în mod deosebit anatomia şi chirurgia, concomitent cu arta, muzica, literatura.

John Hunter (sec XVIII) a sintetizat cunostinţele asupra bolilor parodontale , iar Kunstmann, Robicseck şi Riggs în secolul al i-lea au descris procedeele de tratament chirurgical şi anume chiuretajul subgingival, gingivectomia, operţia cu lambou.

Secolul al XIX-lea este foarte important deoarece au avut loc descoperiri importante: anestezia locală, radiografia, identificarea bacteriilor din placa bacteriana.

Secolul XX vine cu noi tehnici de cercetare şi cu implementarea unor noi concepte privind înţelegerea biologiei parodonţiului şi etiologia bolii parodontale.



Obiectul Parodontologiei - ramura medico-chirurgicala a stiitelor stomatologice.

Parodontologia modernă este fundamentată ştiinţific pe baza a numeroase studii clinice şi cercetări experimentale care au subliniat rolul factorilor de iritaţie şi în mod deosebit a placii bacteriene în etiologia formelor inflamatorii. Aceşti factori nu sunt singulari, alaturi de ei un rol important avându-l factorii favorizanţi în special cei sistemici care influenţează debutul şi evoluţia acestor îmbolnăviri prin afectarea potenţialului biologic şi de apărare al tesuturilor parodontale.

Actualmente Parodontologia ca disciplină de bază a ştiinţelor medicale stomatologice are un funfament stiinţific solid legat şi de alte numeroase discipline: histologia, imunologia, microbiologia, histochimia,etc. Terapia complexa a bolii parodontale implică atât metode legate de profilaxie, de terapie medicamentoasa, dar si tehnici chirurgicale tot mai complexe care urmaresc nu numai stabilizarea bolii, ci şi regenerarea ţesuturilor distruse ş tehnici de chirurgie plastică parodontală.

Terminologie

Literatura de specialitate nu prezintă la ora actuală o terminologie şi o clasificare internaţională unică privind parodonţiul marginal şi bolile care îl afectează. Temenii folosiţi în parodontologie prezintă numeroase variante care nu au însă semnificaţii esenţial diferite.

Termenul de parodonţiu este adoptat de majoritatea ţarilor europene printre care şi România. În literatura scandinavă,în Anglia şi America se foloseşte termenul periodontiu, cu valoare semantica egala.

TEMA nr 2

Evolutia filogenetica a sistemului de fixare a dintilor de structurile maxilare.
Dezvoltarea embrionara a dintilor si a parodontiului marginal.
Consideratii privind structura functionala a cementului, desmodontiului si osului alveolar.

Primele doua luni ale etapei intrauterine de dezvoltare a organismului reprezintă perioada embrionară sau embriogeneza când se formează la extremitatea cefalică o cavitate transversală mare: stomodeum (gura primitivă). Aceasta este limitată superior de mugurele frontonazal subdivizat în mugurele nazal intern situat median şi 2 muguri nazali externi, lateral de 2 muguri maxilari şi inferior de 2 muguri mandibulari. În săptămâna 6-7, din mugurele nazal intern se schitează un segment, din care ulterior se vor forma: osul incisiv sau premaxilar, palatul osos şi gingia din zona frontală superiooară până la septul interalveolar dintre incisivul lateral si canin. Centrii de osificare ai acestei zone se produc din săptămânile 6-7 de viaţă intrauterină. Din săptămâna a 6-a incepe, diferenţierea osteoblaştilor, cementoblaştilor, odontoblaştilor, care vor produce os, cement si dentină. Procesele alveolare, cementul, desmodonţiul şi gingia din zonele laterale superioare până la canini inclusiv, se formează din mugurii maxilari. Începând cu luna a III-a până la naştere se desfasoară perioada fetală sau organogeneza, caracterizată prin procese de morfogeneză şi histodiferenţiere.



Dezvoltarea embrionară a dinţilor şi a parodonţiului marginal.
Dinţii se dezvoltă din ectoderm –smalţul şi din mezenchim –pulpa dentară, dentina şi cementul se formează prin osificarea directă a ţesutului conjunctiv.

Dezvoltarea dinţilor începe printr-o etapă de proliferare din saptamana a şasea, când celulele mucoasei stomodeum-ului prezintă o intensă multiplicare, formând lama dentară primară, din care, începând din luna a treia intrauterină, apar întâi mugurii dentari temporari şi apoi mugurii dinţilor frontali permanenţi, ai premolarilor şi molarilor.

În etapa de histodiferenţiere, mugurii dentari au forma unui clopot caracterizat prin invaginarea porţiunii profunde în raport cu direcţia de erupţie.

Celulele periferice situate la suprafaţa convexă a mugurelui dentar formează epiteliul (stratul) adamantin extern.

Celulele invaginate ale mugurelui dentar sunt înalte, de formă hexagonală şi formează epiteliul (stratul) adamantin intern. Sunt ameloblaşti cu rol în diferenţierea celulelor din jur: odontoblaştii şi fibroblaştii pentru viitorul organ pulpar, care în acest stadiu este situat în concavitatea “clopotului”, formând papila dentară. Între cele două straturi: adamantin intern şi extern, se formează organul smalţului din celulele stelate (reticul stelat), care în timp suferă un fenomen de regresiune. Cele 2 straturi epiteliale (adamantin extern şi intern) formează epiteliul adamantin redus sau unit, care în porţiunea bazală stabileşte jonctiunea smalt-dentină. De la acest nivel, in sens caudal (în continuarea epiteliului adamantin) se constituie teaca epitelială a rădăcinii, teaca HERTWIG.

Sacul dentar care derivă din mezenchim va forma cementul desmonţiului şi sacul alveolar. Concomitent cu formarea papilei dentare şi a organului smalului mezenchimul din jurul mugurelui dentar se organizează în sacul dentar care împreună cu continutul său alcătuiesc în luna a 3-a intrauterină foliculul dentar. Sacul dentar înconjoară organul smaltului şi papila dentară ca o capsula constituită din fibre circulare.

Stratul extern al sacului dentar contribuie activ, prin osteoblaste, la depunere de os, atât la maxilar, cât şi la mandibulă, capătul extern al fibrelor sale fiind cuprinse în osul alveolar. Stratul intern al sacului dentar format din cementoblaste contribuie la formarea cementului radicular în care este înglobat capatul intern al fibrelor sale. Sacul dentar se constituie in porţiunea sa centrală prin acţiunea firoblastelor în desmodonţiu cu ligamentul periodontal.

Formarea rădăcinii: La nivelul urmatoarei jonctiuni smalt-cement, înainte de a incepe formarea rădăcinii, teaca HEWING se curbează spre interior în unghi drept şi formează diafragma epitelială suspendată printr-un ligament oblic “în hamac”. Rădăcina se formează şi se alungeşte pe masură ce diafragma epitelială coboară. La monoradiculari, teaca HERTWIG se prezintă ca o singură structură tubulară. La pluriradiculari, deschiderea centrală a diafragmei epiteliale este traversată de lambouri orizontale care o împart în 2 sau 3 orificii corespunzătoare bifurcării sau trifurcării viitoarei rădăcini. Fragmente din teaca HERTWIG pot persista sub forma resturilor epiteliale ale lui MALASSEZ, fiind localizate în lungul rădăcinii şi în zonele de bifurcare sau trifurcare ale acesteia.

Resturile epiteliale MALASSEZ sunt mai frecvente la tineri, dar persista toata viata şi au putut fi evidentiate şi la 70 de ani (NOYES, SCHOUR). Se presupune ca resturile lui MALASSEZ degenerează prin calcifiere şi formează cementiculi. In urma inflamaţiei aceste resturi epiteliale, pot genera formaţiuni chistice sau profilează în locurile unde se produc fenomene osteice, în zonele de bi- şi trifurcaţie radiculară, ca şi în lungul rădăcinii. Astfel se creeaza condiţii pentru o patologie inflamatorie, resorbitivă, la aceste niveluri.

Cementogeneza: începând din săptămâna a şasea i.u. se diferenţiază la nivelul sacului dentar cementoblaşti care elaboreaza proteoglicani şi glicoproteine. Acestea prin polimerizare formează substanţa fundamentală cementoidă. Fibrele sacului dentar tangente la suprafaţa dentinei dispar şi sunt înlocuite cu fibre de colagen care se orientează în unghi drept faţă de suprafaţa radiculară în care pătrund şi sunt înglobate în cementul format prin depunerea ionilor de calciu sub formă de cristale de hidroxiapatită. În cursul vieţii cementoblaştii formează şi depun permanent noi straturi de cement contribuind la formarea rădăcinii, migrarea verticală a dintelui şi imbunataţirea implantării.

Desmodonţiul: Tesutul conjunctiv situat în spaţiul dento-alveolar îşi are originea în elementele celulare şi fibrilare din sacul dentar. Dupa diferenţiere cementoblaştii se aliniază în zona internă iar osteoblaştii în zona externă a sacului dentar fiind la originea cementului şi a osului alveolar. Fibroblaştii sunt concentraţi în zona centrală şi produc fibre de colagen la început neorientate funcţional. Fibrele de colagen rămân înglobate cu un capăt în cement şi cu celălalt în osul alveolar. În timpul erupţiei şi după realizarea planului ocluzal, fibrele colagene se diferenţiază funcţional pe grupe:

fibre gingivale de la cement la gingie

fibre dento-alveolare sau transseptale de la cementul unui dinte la cementul celui vecin

fibre alveolodentare

Oasele alveolare: se formează atât la maxilar cât şi la mandibulă prin centre de osificare desmală. Procesul de osificare începe în jurul mugurilor dentari dinspre interior spre inferior şi exterior. Oasele alveolare se unesc în mod complet şi fără elemente de diferenţiere de baza maxilarului şi arcada bazală a mandibulei. Osteoblaştii sunt principalele celule formatoare ale osului alveolar. Oasele alveolare sunt într-o permanentă remaniere în cursul vieţii. Cele mai importante fenomene de restructurare funcţională se produc după erupţia dinţilor odată cu stabilirea rapoartelor de ocluzie: solicitările exercitate asupra dinţilor determină depunerea de os lamelar orientat funcţional sub influenţa tracţiunii ligamentului parodontal.

 

TEMA 3



STRUCTURA FUNCTIONALA A PARODONTIULUI DE INVELIS.
   

Comportamentul functional al componentelor gingivale: epiteliu, corion si sistemul ligamentelor supraalveolare.


    Structura functionala a parodontiului de sustinere
    Comportamentul functionala al componentelor profunde: cement radicular, desmodontiu si os alveolra.
Parodonţiul marginal are două componente principale:

  1. parodonţiul superficial sau de înveliş format din gingie cu: epiteliu gingival,

  • corion gingival,

  • ligamente supraalveolare.

B. parodonţiul profund de susţinere sau funcţional format din

        • cement radicular,

        • desmodonţiu,

        • os alveolar.

Kataloq: Rezidenti -> suporturidecurs -> Facultatea%20de%20Medicina%20Dentara -> PARODONTOLOGIE
suporturidecurs -> Resuscitarea
suporturidecurs -> Hemoragia: generalităŢI, clasificare, aspecte chiurgicale
suporturidecurs -> Conf. Dr. Eugen cardeiu clinica III pediatrie – prof. Dr. Dan moraru
suporturidecurs -> Afecţiune inflamatorie cronică a căilor aeriene, în care intervin numeroase celule, în special mastocite, eozinofile, limfocite T
suporturidecurs -> Fiziologia renala normala. Fiziologia renala normala
suporturidecurs -> Stopul cardiorespirator si resuscitarea
suporturidecurs -> A: mucopolizaharidozele(mpz): A: mucopolizaharidozele(mpz)
PARODONTOLOGIE -> Notă: imaginile preluate de pe internet, fără sursă bibliografică au fost şterse pentru a nu exista nici un aspect care să fie asociat plagiatului
Facultatea%20de%20Medicina%20Dentara -> Medicina actuală manifestă o tendinţă de evoluţie spre aspectele preventive şi sociale. Medicina actuală manifestă o tendinţă de evoluţie spre aspectele preventive şi sociale

Yüklə 323,26 Kb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə