Educaţia sentimentală



Yüklə 2,22 Mb.
səhifə4/32
tarix07.01.2019
ölçüsü2,22 Mb.
#91030
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   32

Domnişoara Marthe veni să spună că mama ei se îmbracă. Arnoux o ridică până la înălţimea gurii lui ca s o sărute; apoi, vrând să aleagă el însuşi anumite sticle de vin în pivniţă, îl lăsă pe Frédéric cu copilul.

Crescuse mult în timpul scurs de la călătoria la Montereau. Părul castaniu îi cobora în lungi inele creţe peste braţele goale. Rochia, mai bufantă decât juponul unei dansatoare, lăsa să i se vadă pulpele trandafirii, şi toată făptura ei drăgălaşă mirosea proaspăt ca un buchet. Primi complimentele domnului cu aere de cochetă, se uită ţintă la el cu ochii ei adânci, apoi, prelingându se printre mobile, pieri ca o pisică.

El nu mai era tulburat. Globurile lămpilor, acoperite cu o dan­telă de hârtie, trimiteau o lumină lăptoasă care îndulcea culoarea pereţilor tapetaţi cu şaten liliachiu. Prin lamele grătarului din faţa focului, asemănătoare cu un evantai mare, se zăreau cărbunii din cămin; lângă pendulă se afla o casetă cu închizători de argint. Ici şi colo stăteau uitate lucruri intime: o păpuşă pe o canapea, un fişiu pe spătarul unui scaun, o împletitură de lână din care atârnau două andrele de fildeş cu vârful în jos. Era un loc liniştit, onest şi familiar în acelaşi timp.

Arnoux se întoarse; şi, prin cealaltă draperie, se ivi şi doamna Arnoux. Era înfăşurată în umbră, aşa că îi văzu întâi capul. Avea o rochie de catifea neagră şi, în păr, o lungă pungă algeriană de fileu de mătase roşie care i se răsucea în jurul pieptenelui şi îi cădea pe umărul stâng.

Arnoux îl prezentă pe Frédéric.

– O! îl recunosc foarte bine pe domnul, spuse ea.

Apoi comesenii sosiră toţi, aproape în acelaşi timp: Dittmer, Lovarias, Burrieu, compozitorul Rosenwald, poetul Théophile Lorris, doi critici de artă colegi cu Hussonnet, un fabricant de hâr­tie şi, în sfârşit, ilustrul Pierre Paul Meinsius, ultimul reprezentant al picturii mari, care îşi purta voiniceşte, odată cu gloria, cei optzeci de ani şi un pântece mare.

Când trecură în sufragerie, doamna Arnoux îl luă de braţ. Un scaun rămăsese gol pentru Pelìerin. Arnoux îl iubea, cu toate că îl exploata. Dealtfel, se temea de gura lui cumplită – aşa că pentru a l înduioşa îi publicase în Arta industrială portretul, întovărăşit de elogii hiperbolice; şi Pellerin, mai sensibil la glorie decât la bani, apăru către ora opt, cu sufletul la gură. Frédéric îşi închipui că se împăcaseră demult.

Îi plăcea tot, societatea, mâncărurile. Sala, asemănătoare cu un vorbitor medieval, era tapetată cu piele presată; o etajeră olandeză se înălţa în faţa unui rastel cu ciubuce; iar paharele de Boemia aşezate în jurul mesei, colorate felurit, păreau, în mijlocul florilor şi fructelor, nişte lampioane într o grădină.

Avu de ales între zece feluri de muştar. Mâncă gaspachio, cari, ghimbis, mierle din Corsica, iofca romană; bău vinuri extraordinare, lip fraoli şi tokay. Arnoux în adevăr avea ambiţia să primească bine. Făcea curte, pentru a şi procura acele delicatese, tuturor conducătorilor de diligenţe şi era prieten cu bucătarii caselor mari, care îi comunicau reţete de sosuri.

Dar pe Frédéric îl distra mai ales discuţia. Gustul lui pentru călătorii fu măgulit de Dittmer, care vorbi despre Orient; îşi potoli curiozitatea pentru lucrurile din teatru ascultându l pe Rosenwald vorbind despre operă; şi existenţa cumplită a boemei îi păru hazlie văzută prin veselia lui Hussonnet, care povesti în chip pitoresc cum îşi petrecuse o iarnă întreagă neavând altceva de mâncare decât brânză de Olanda. Apoi, o discuţie între Lovarias şi Burrieu asupra şcolii florentine îi relevă capodopere, îi deschise orizonturi, şi îi fu greu să şi stăpânească entuziasmul când Pellerin strigă:

– Lăsaţi mă în pace cu realitatea voastră hâdă! Ce înseamnă realitatea? Unii văd totul în negru, alţii în albastru, mulţimea vede tâmpit. Nimic nu e mai puţin natural decât Michelangelo, şi nimic nu e mai puternic! Grija pentru adevărul exterior dovedeşte josnicia contemporană; şi dacă se va continua aşa, arta va deveni nu ştiu ce drăcovenie, inferioară religiei ca poezie şi politicii ca interes. Nu veţi ajunge la ţelul ei – da, la ţelul ei – care este acela de a ne pricinui o exaltare impersonală, prin opere mărunte, cu toate şmecheriile voastre de execuţie. Iată, de pildă, tablourile lui Bassolier: drăguţe, cochete, curăţele şi nu prea grele! Aşa ceva se poate băga în buzunar, se poate lua în călătorie. Notarii cumpără aşa ceva cu douăzeci de mii de franci şi în ele sunt idei de doi bani. Dar fără idee nu există nimic mare! Fără măreţie nu există frumu­seţe! Olimpul e un munte! Cel mai falnic monument vor fi întot­deauna Piramidele. Exuberanţa valorează mai mult decât gustul, pustiul mai mult decât un trotuar şi un sălbatic mai mult decât un coafor!

Frédéric, ascultând aceste lucruri, se uita la doamna Arnoux. Ele cădeau în spiritul său ca nişte metale în cuptor, se adăugau la pasiunea lui şi se prefăceau în dragoste.

Era aşezat cu trei scaune mai departe de ea, pe aceeaşi latură. Din când în când ea se apleca puţin întorcând capul, ca să i spună câteva cuvinte fetiţei; şi cum atunci zâmbea, i se făcea o gropiţă în obraz, ceea ce dădea chipului ei un aer de bunătate şi mai deli­cată.

Când se serviră lichiorurile, dispăru. Conversaţia deveni foarte liberă; domnul Arnoux străluci şi Frédéric fu uimit de cinismul acestor bărbaţi. Totuşi preocuparea lor pentru femei stabilea între ei şi el un soi de egalitate, ceea ce l creştea în propria lui stimă.

Când se întoarseră în salon luă, ca să aibă ceva de făcut, un album care se afla pe masă. Marii artişti ai epocii îl ilustraseră cu desene, scriseseră în el proză, versuri sau numai se iscăliseră; printre numele celebre se aflau şi mulţi necunoscuţi şi gândurile originale nu apă­reau decât sub o droaie de prostii. Toate conţineau un omagiu mai mult sau mai puţin direct adus doamnei Arnoux. Lui Frédéric i ar fi fost frică să scrie un rând alături de ele.

Ea se duse să aducă din budoar caseta cu închizători de argint pe care el o văzuse pe cămin. Era un dar de la bărbatul ei, o operă din Renaştere. Prietenii lui Arnoux îi făcură complimente, nevastă sa îi mulţumea; el se înduioşă, şi o sărută în faţa lumii.

Apoi toţi stătură de vorbă ici şi colo, în grupuri; moş Meinsius stătea lângă doamna Arnoux, într un fotoliu mare, lângă foc; ea se apleca spre urechea lui, capetele li se atingeau; – şi Frédéric ar fi acceptat să fie surd, infirm şi urât în schimbul unui nume ilus­tru şi al părului alb, ca să aibă în sfârşit ceva care să l înscăuneze într o asemenea intimitate. Se perpelea, furios împotriva tinereţii lui.

Dar ea veni în colţul salonului în care stătea el, îl întrebă de cunoştea pe vreunul dintre oaspeţi, dacă îi plăcea pictura, de cât timp studia la Paris. Fiecare cuvânt care ieşea din gura ei îi părea lui Frédéric a fi un lucru nou, aparţinându i exclusiv ei. Îi privea cu atenţie şuviţele părului care îi mângâiau cu capetele lor umărul gol; şi nu şi deslipea ochii de pe ele, îşi cufunda sufletul în albeaţa acelei cărni femeieşti; totuşi nu îndrăzni să ridice pleoapele ca s o vadă mai sus, faţă în faţă.

Rosenwald îl întrerupse rugând o pe doamna Arnoux să cânte ceva. El începu o melodie la pian, ea aştepta; buzele i se întredeschiseră şi un sunet lung, pur, filat, urcă în aer.

Frédéric nu pricepu nimic din cuvintele italiene.

Începea cu un ritm grav, ca un cântec bisericesc, apoi, animându se în crescendo, îşi multiplica pâlpâirile sonore şi se liniştea deodată, şi melodia revenea drăgăstos, cu o oscilaţie largă şi leneşă.

Ea stătea în picioare, lângă claviatură, cu braţele în jos, cu pri­virea pierdută. Uneori, ca să citească notele, clipea din pleoape înaintând fruntea o clipă. Vocea i de contraltă căpăta în registrele de jos o intonaţie lugubră care te îngheţa, şi atunci capul său fru­mos cu sprâncene dese se înclina pe un umăr; pieptul i se umfla, braţele se depărtau şi gâtul din care ieşeau rulade se răsturna mola­tec, ca sub nişte sărutări aeriene; scoase trei note ascuţite, coborî glasul, scoase una şi mai înaltă şi, după o pauză, încheie cu o notă de orgă.

Rosenwald nu se ridică de la pian. Cânta mai departe pentru el însuşi. Din vreme în vreme unul dintre convivi se făcea nevăzut. La ora unsprezece când plecau şi ultimii, Arnoux ieşi cu Pellerin, sub pretextul de a l conduce. Făcea parte dintre oamenii care spun că sunt bolnavi dacă nu fac un tur după cină.

Doamna Arnoux venise până în anticameră. Dittmer şi Hussonnet îşi luau rămas bun de la ea, aşa că le întinse mâna; i o întinse şi lui Frédéric, şi el se simţi pătruns în toţi atomii pielii.

Îşi părăsi prietenii; avea nevoie să rămână singur. Inima i se revărsa. De ce i întinsese mâna? Era un gest necugetat sau o încurajare? "Haide, haide! Sunt nebun!" Dealtfel ce însemnătate avea, de vreme ce putea acum s o vadă în tihnă, să trăiască în atmo­sfera ei.

Străzile erau pustii. Uneori trecea câte o căruţă grea, zguduind pietrele. Casele se înşirau una după alta cu faţadele lor cenuşii, cu ferestrele închise; şi el se gândea cu dispreţ la toate acele făpturi omeneşti culcate îndărătul zidurilor, care existau fără s o vadă şi dintre care nici una nu bănuia că există! Nu mai era conştient de ceea ce l înconjura, de spaţiu, de nimic: şi mergea necontenit înainte, bătând solul cu călcâiul, lovind cu bastonul obloanele pră­văliilor, pierdut, pornit. Fu înfăşurat de un aer umed; îşi dădu seama că era pe marginea cheiurilor.

Felinarele străluceau în două şiraguri drepte, la nesfârşit, şi flăcările lor lungi şi roşii pâlpâiau în adâncimea apei. Apa era de culoarea ardeziei, în vreme ce cerul, mai deschis, părea susţinut de marile mase de umbre care se ridicau de fiecare parte a fluviu­lui. Edificii pe care nu le vedeai alcătuiau obscurităţi şi mai dense. Peste acoperişuri plutea o ceaţă luminoasă; toate zgomotele se contopeau într un singur murmur; sufla un vânt uşor.

Se opri în mijloc pe Pont Neuf şi, cu capul gol, cu haina des­chisă la piept, aspira aerul. Simţea cum urcă din adâncul fiinţei lui ceva inepuizabil, un val de dragoste care îl enerva ca miş­carea valurilor de sub ochii lui. Orologiul unei biserici bătu ora unu, încet, asemeni unui glas care l ar fi chemat.

Atunci fu cuprins de unul dintre acei fiori ai sufletului în care ţi se pare că eşti strămutat într o lume superioară. Dobândise o facultate extraordinară, pe care nu şi o cunoştea. Se întrebă cu seriozitate dacă vrea să fie un mare pictor sau un mare poet; – şi se hotărî pentru pictură, pentru că exigenţele acestei meserii l ar apropia de doamna Arnoux. Îşi găsise deci vocaţia! Acum ţinta existenţei lui era limpede şi viitorul cert.

După ce închise uşa la el acasă, auzi pe cineva care sforăia în cabinetul întunecos, lângă odaie. Era celălalt. Nu se mai gândea la el.

Propriul lui chip i se ivi în oglindă. Se găsi frumos; şi stătu o clipă să se privească.
V
A doua zi, înainte de prinz, îşi cumpărase o cutie de culori, pensule, un şevalet. Pellerin acceptă să i dea lecţii şi Frédéric îl aduse acasă ca să vadă dacă nu i mai lipsea nimic din uneltele de pictură.

Deslauriers se întorsese. Un bărbat tânăr ocupa al doilea foto­liu. Secretarul spuse, arătându l:

– El e! Uite l! Sénécal!

Băiatul îi displăcu lui Frédéric. Fruntea îi era pusă în valoare de părul tuns în formă de perie. Ceva aspru şi rece străbătea prin ochii lui cenuşii; iar lunga i redingotă neagră, tot costumul, îi dădeau o înfăţişare de pedagog şi de cleric.

La început se vorbi despre chestiunile zilei, între altele despre Siabat ul lui Rossini14; Sénécal, când fu întrebat, declară că nu se ducea niciodată la teatru. Pellerin deschise cutia de culori.

– Toate astea sunt pentru tine? întrebă secretarul.

– Fără îndoială!

– Ia te uită! Ce idee!

Şi se aplecă peste masa pe care meditatorul de matematici frun­zărea un volum de Louis Blanc. Îl adusese chiar el şi citea pasaje cu voce scăzută, în vreme ce Pellerin şi Frédéric examinau împreună paleta, cuţitul, borcănelele; apoi ajunseră să stea de vorbă despre cina de la Arnoux.

– Negustorul de tablouri? întrebă Sénécal. Drăguţ domn, n am ce zice!

– De ce ? întrebă Pellerin.

Sénécal răspunse:

– Un om care câştigă bani cu mârşăvii politice.

Şi începu să vorbească despre o litografie celebră, care repre­zenta familia regală prinsă de preocupări educative: Ludovic Filip ţinând un cod, regina o carte de rugăciuni, principesele bro­dind, ducele de Nemours încingându se cu o sabie; domnul de Joinville arătând o hartă fraţilor lui mai tineri; în fund, se zărea un pat cu două compartimente. Imaginea aceasta, intitulată O familie bună, îi încântase pe burghezi, dar îi amărâse pe patrioţi. Pellerin, jignit de parcă el ar fi fost autorul, răspunse că toate părerile aveau aceeaşi valoare; Sénécal protestă. Arta trebuia să tindă numai la moralizarea maselor! Nu trebuiau reproduse decât subiecte care duceau la acţiuni virtuoase; celelalte erau dăunătoare.

– Dar asta depinde de execuţie! strigă Pellerin. Pot face capo­dopere!.

– Atunci cu atât mai rău pentru dumneata! Nu ai dreptul...

– Cum?

– Nu! Domnule, nu ai dreptul să mi stârneşti interesul pentru lucruri pe care le dezaprob. Ce nevoie avem de fleacuri laborioase din care nu se poate trage nici un folos, de acele Venus, de pildă, cu toate peisajele dumneavoastră? Nu văd în ele nici un învăţământ pentru popor! Arătaţi ne mai curând nefericirile lui! Entuzias­maţi ne pentru jertfele lui! Ei, Doamne, subiectele nu lipsesc: ferma, atelierul...



Pellerin se bâlbâia de furie şi, crezând că a găsit un argument:

– îl accepţi pe Molière?

– Fie, zise Sénécal. Îl admir ca precursor al Revoluţiei franceze.

– Ah! Revoluţia! Ce mai artă! Nicicând n a fost o epocă mai jalnică!

– Nicicând n a fost una mai mare, domnule!

Pellerin îşi încrucişa braţele şi l privi în faţă:

– Mi se pare că eşti un guard naţional straşnic!

Adversarul lui, deprins cu discuţiile, răspunse:

– Nu fac parte din ea. O detest cât şi dumneata. Dar, cu ase­menea principii, se corup mulţimile. Sunt pe placul guvernului, dealtfel. N ar fi atât de puternic fără complicitatea unei droaie de farsori.

Pictorul luă apărarea negustorului, pentru că părerile lui Sénécal îl scoteau din fire. Îndrăzni chiar să susţină că Jacques Arnoux era o adevărată inimă de aur, devotat prietenilor, îndrăgostit de nevastă sa.

– Ah! Ah! Dacă i s ar da o sumă bună, n ar refuza s o ofere ca model.

Frédéric se îngălbeni.

– Ţi a făcut deci mult rău, domnule?

– Mie? Nu. L am văzut odată la cafenea cu un prieten. Asta i tot.

Sénécal spunea adevărul. Dar îl enervau zilnic reclamele Artei industriale. Arnoux era pentru el reprezentantul unei lumi pe care o socotea fatală democraţiei. Republican sever, bănuia de corup­ţie orice eleganţă, de care dealtfel se lipsea bucuros, şi era de o cinste neînduplecată.

Conversaţia se reluă cu greu. Pictorul îşi aduse curând aminte de o întâlnire, meditatorul de elevii lui; după ce plecară trecu o lungă pauză, apoi Deslauriers puse diferite întrebări despre Arnoux.

– Ai să mă prezinţi şi pe mine mai târziu, nu i aşa, băiete?

– Bineînţeles, zise Frédéric.

Apoi se sfătuiră cu privire la gospodăria lor. Deslauriers obţi­nuse fără greutate un loc dc al doilea secretar la un avocat, se înscri­sese la Şcoala de Drept, îşi cumpărase cărţile indispensabile, – şi viaţa la care visaseră atât începu.

Fu fermecătoare, datorită frumuseţii tinereţii lor. Pentru că Deslauriers nu vorbise despre nici o înţelegere bănească, nu vorbi nici Frédéric Făcea faţă tuturor cheltuielilor, făcea ordine în dulap, se ocupa de menaj; dar dacă trebuia să i se facă o mustrare porta­rului, secretarul se însărcina cu treaba asta, continunâdu şi, ca la colegiu, rolul de protector şi prieten mai în vârstă.

Despărţiţi toată ziua, se întâlneau seara. Fiecare îşi lua locul la coltul sobei şi se punea pe treabă. Nu întârziau s o întrerupă. Efuziuni nesfârşite, veselii fără pricină, certuri uneori, în legătură cu lampa care fila sau cu o carte rătăcită, furii de o clipă pe care le potoleau râsetele.

Uşa cămăruţei pentru lemne rămânea deschisă, trăncăneau de departe, din paturile lor.

Dimineaţa se plimbau în cămaşă pe terasă; soarele se ridica, ceţuri uşoare treceau peste fluviu, în piaţa de flori de alături se auzea un chelă­lăit; – şi fumul pipelor lor se învârtejea în aerul curat, care le răcorea ochii încă umflaţi; simţeau, respirându l, o vastă speranţă desfăşurându se.

Duminica, atunci când nu ploua, ieşeau împreună; şi braţ la braţ se plimbau pe străzi. Aproape totdeauna le veneau aceleaşi reflecţii în acelaşi timp sau vorbeau fără să vadă nimic in jurul lor Deslauriers năzuia la bogăţie ca mijloc de putere asupra oame­nilor Ar fi vrut să trezească interesul lumii, să facă multă zarvă, să aibă trei secretari sub ordinele lui şi să dea un mare dineu poli­tic o data pe s&nt&mâna. Frédéric îşi mobila un palat în stil maur, ca să trăiască tolănit pe divane de caşmir, în murmurul unui havuz, servit de paji negri; – şi aceste lucruri visate deveneau până la urmă atât de precise, încât îl mâhneau adânc de parcă le ar fi pierdut.

– La ce bun să vorbim despre toate astea, spunea el, de vreme ce nu le vom avea niciodată!

– Cine ştie! continua Deslauriers.

Cu toate părerile lui democratice, îi ceru făgăduinţa să l introducă la familia Dambreuse. Celălalt se împotrivea, povestindu i încercă­rile lui.

– Eh! Mai du te o dată! Au să te invite.

Primiră, către mijlocul lunii martie, între alte note de plată, destul de mari, pe aceea a birtaşului care le aducea cina. Frédéric nu avu destui bani şi împrumută cinci sute de franci de la Deslauriers; peste cincispre­zece zile repetă aceeaşi cerere şi secretarul îl certă pentru cheltuielile pe care le făcea la Arnoux.

În adevăr, nu şi punea nici o stavilă. O vedere din Veneţia, o vedere din Neapole şi alta din Constantinopol ocupau mijlocul celor trei pereţi, pe ici şi colo se aflau subiecte ecvestre de Afrcii de Dreux, un grup de Pradier15 pe cămin, numere din Arta indus­trială pe pian şi mapa de carton pe jos, prin colţuri, ticseau atât de tare locuinţa încât era greu să pui o carte, să ţi mişti coatele. Frédéric pretindea că are nevoie de toate astea pentru pictură.

Lucra la Pellerin. Dar adesea Pellerin era plecat – având obi­ceiul de a asista la toate înmormântarile şi evenimentele despre care aveau să pomenească ziarele; – şi Frédéric îşi petrecea ore întregi singur în atelier. Liniştea acelei mari încăperi în care nu se auzea decât mersul mărunt al şoarecilor, lumina care cădea din plafon, până şi sforăitul sobei, îl cufundau la început într un fel de tihnă intelectuală. Apoi ochii lui părăsind lucrul, se îndreptau spre juliturile pereţilor, printre bibelourile de pe etajeră, de a lungul torsurilor pe care praful aşezat părea fâşii de catifea; şi, ca un călă­tor rătăcit în mijlocul unei păduri şi pe care toate dramurile îi aduc înapoi în acelaşi loc, necontenit, regăsea în adâncul fiecărei idei amintirea doamnei Arnoux.

Îşi fixa zilele în care avea să se ducă la ea; ajuns la etajul doi, în faţa uşii ei, pregeta să sune! Se apropiau paşi; uşa se deschi­dea şi, la aceste cuvinte: "Doamna a ieşit", simţea o uşurare şi ca o povară mai puţin pe inimă.

Şi totuşi o întâlni. Prima dată mai erau trei doamne cu ea; în altă după masă se ivi profesorul de ortografie al domnişoarei Marthe. Dealtfel, bărbaţii pe care îi primea doamna Arnoux nu i făceau vizite. Nu se mai duse, din discreţie.

Dar, ca să fie invitat la dineurile de joi, se ducea regulat în fie­care miercuri la Arta industrială; şi rămânea în urma tuturor, mai târziu decât Regimbart, până în ultimul minut, prefăcându se a privi o gravură, a cerceta un ziar. În sfârşit Arnoux zicea:

– Eşti liber mâine seară?

El primea înainte ca fraza să fie sfârşită. Arnoux părea că începe să ţină la el. Îl învăţă arta de a recunoaşte vinurile, de a aprinde panciul, de a face salam de becaţe; Frédéric îi urma cuminte sfatu­rile – iubind tot ceea ce depindea de doamna Arnoux, mobilele, servitorii, casa, strada ei.

Nu vorbea deloc în timpul acestor dineuri; o contempla. Avea pe tâmpla dreaptă o mică aluniţă; bandourile îi erau mai negre decât restul părului şi totdeauna parcă puţin umede pe margini; le netezea din când în când, numai cu două degete. Cunoştea forma fiecărei unghii de a ei, se desfăta ascultându i foşnetul rochiei de mătase când trecea pe lângă uşi şi i adulmeca în ascuns mirosul batistei; pieptenele, mănuşile, inelele ei erau pentru el lucruri deo­sebite, importante ca nişte opere de artă, aproape însufleţite ca nişte fiinţe; toate îi răpeau inima şi îi creşteau patima.

Nu avusese puterea să i o ascundă lui Deslauriers. Când se întor­cea de la doamna Arnoux îl trezea ca din greşeală, ca să poată vorbi despre ea.

Deslauriers, care dormea în odăiţa pentru lemne, lângă cişmea, căsca prelung. Frédéric se aşeza la picioarele patului. Întâi vorbea despre cină, apoi povestea o mie de amănunte fără însemnătate, în care vedea dovezi de dispreţ sau de afecţiune. O dată, de pildă, îi refuzase braţul ca să i l dea lui Dittmer, şi Frédéric era disperat.

– Ah! Ce prostie!

Sau îi spusese "prietene".

– În cazul ăsta, dă i nainte cu curaj!

– Dar nu îndrăznesc, spunea Frédéric.

– Atunci nu te mai gândi la asta! Noapte bună.

Deslauriers se întorcea cu faţa spre perete şi adormea. Nu înţe­legea nimic din dragostea asta pe care o privea ca pe o ultimă slăbicinuea a dolescenţei; şi, intimitatea lor nemaiajungându i, fără îndo­ială, se gândi să întrunească prietenii lor comuni o dată pe săptămână.

Veneau sâmbăta, către ora nouă. Cele trei perdele cu dungi multicolore erau trase cu grijă; lampa şi patru lumânări ardeau; vasul cu tutun, plin de pipe, se lăfăia în mijlocul mesei între sticle de bere, ceainic, o sticlă de rom şi prăjiturele. Se discuta despre nemurirea sufletului, se făceau comparaţii între profesori.

Într o seară, Hussonnet aduse un vlăjgan tânăr, îmbrăcat cu o redingotă prea scurtă la mâneci, cu o înfăţişare stânjenită. Era băiatul a cărui liberare o ceruseră de la poliţie cu un an în urmă.

Neputându i da înapoi stăpânului cutia cu dantele pierdută în încăierare, acela îl acuzase de furt, îl ameninţase cu tribunalele; acum era comis într o întreprindere de transporturi. Hussonnet îl întâlnise de dimineaţă la colţul unei străzi; şi îl aducea cu el, pentru Dussardier, din recunoştinţă, voia să l vadă pe "celălalt".

Îi întinse lui Frédéric portţigaretul încă plin, pe care îl păstrase cu sfinţenie în speranţa de a i l da înapoi. Tinerii îl invitară să mai vină. El nu se dădu în lături.

Toţi erau de acord. Mai întâi, ura lor pentru stăpânire era aseme­nea unei dogme indiscutabile. Numai Martinon încerca să l apere pe Ludovic Filip. Îl covârşeau cu banalităţile care circulau în ziare – îmbastilierea Parisului16, legile din septembrie17, Pritchard18, lordul Guizot19 – atât de tare încât Martinon tăcea, de teamă să nu jignească pe cineva. În şapte ani de colegiu nu meritase nici o mustrare scrisă şi, la Şcoala de Drept, ştia să placă profesorilor. Purta de obicei o redingotă groasă de culoarea masticului şi clacuri de cauciuc, dar apăru într o seară îmbrăcat ca un ginere: haină de catifea cu guler şal, cravată albă, lanţ de aur.

Uimirea fu şi mai mare când se află că venea de la domnul Dambreuse. În adevăr, bancherul Dambreuse cumpărase de la Martinon tatăl o bucată mare de pădure; bătrânul i l prezentase pe fiul său. Îi invitase pe amândoi la cină.

– Erau multe trufe? întrebă Deslauriers; şi ai luat o de mijloc pe nevasta lui, între două uşi, sicut decet?

Atunci începură să vorbească despre femei. Pellerin nu admitea că există femei frumoase (el prefera tigrii); dealtfel, femela omului era o creatură inferioară în ierarhia esteticii.

– Ceea ce vă cucereşte, dealtfel, e tocmai ceea ce o degradează ca idee; vreau să spun sânii, părul...



Yüklə 2,22 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə