Elemente de istorie, doctrină şi practică misionară


I. Noţiunea de ecumenism. Ideea unităţii creştine până în epoca modernă



Yüklə 2,8 Mb.
səhifə9/61
tarix07.01.2019
ölçüsü2,8 Mb.
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   61

I. Noţiunea de ecumenism. Ideea unităţii creştine până în epoca modernă



I.1.Noţiunea de ecumenism102 sau ecumenicitate provine de la verbul grecesc oikein = a locui. Forma de participiu pasiv a lui oikein este oikumene şi a fost folosită încă din secolul V î. Hr. pentru a desemna partea „locuită” a pământului. Aşadar, primul sens al termenului oikumene a fost unul profan. În Imperiul Roman, inclusiv în limbajul neo-testamentar, (vezi Luca 2,1), oikumene desemna partea pământului aflată sub stăpânire romană şi care prin urmare era considerată civilizată şi aparţinând lumii în adevăratul sens al cuvântului.

În limbaj eclesial, termenul a fost folosit în legătură cu sinoadele. Sinodul de la Niceea din 325 a fost numit „ecumenic” pentru că reprezenta opinia episcopilor din întreg Imperiul Roman. În secolul al VI-lea patriarhul Constaninopolului Ioan al IV-lea Postitorul (582-595) şi-a luat titlul de „ecumenic” exprimându-şi prin aceasta dorinţa de a se bucura de un primat de onoare în Biserică. După căderea Imperiului Bizantin, termenul şi-a pierdut sensul lui politic, în vreme ce sensul bisericesc s-a păstrat. Oikumene desemna Biserica universală.

În secolul al XIX-lea, termenul „ecumenic” a fost folosit pentru prima dată în mediile Alianţei Evanghelice şi ale Asociaţiei internaţionale a tinerilor creştini (YMCA) cu sensul de noţiune care exprima depăşirea graniţelor naţionale, confesionale, de clasă etc. La începutul secolului XX, ca urmare a impulsurilor date de Nathan Söderbloms, arhiepiscop de Uppsala, expresia „mişcarea ecumenică” a devenit clasică pentru desemnarea eforturilor de unire a Bisericilor. Consiliul Ecumenic al Bisericilor în decretul de la Toronto a explicat că termenul „ecumenic” este folosit cu referire la „întreaga activitate a întregii Biserici de a vesti Evanghelia întregii lumi.” (Declaraţia de la Toronto, 1950).

Termenul „ecumenism”a fost folosit pentru prima dată de Yves Congar în 1937 în cartea sa Chrétiens Désunis care avea ca subtitlu Principes d`un oecuménisme catolique. La Conciliul Vatican II, termenul a reuşit să se impună, în ciuda opoziţiei participanţilor de limbă germană care vedeau în acest „-ism” o devalorizare a ideii şi o tendinţă spre static, în locul unei mişcări dinamice.

I.2. Ideea unităţii creştine până în epoca modernă103

În Noul Testament, unitatea Bisericii este descrisă ca şi koinonia – comuniune de iubire în Duhul Sfânt şi mărturisirea lui Hristos.. Unitatea dintre diferitele comunităţi creştine era asigurată de recunoaşterea reciprocă a mărturisirii de credinţă, a Botezului şi a Euharistiei. Preoţia a jucat un rol important în menţinerea acestei unităţi. Încă din epoca apostolică au existat disensiuni în sânul Bisericii, rezolvate prin sinoade (vezi aşa-numitul Sinod Apostolic, Fapte cap. 15). În Noul Testament întâlnim de asemenea o clară separare a dreptei credinţe de erezie. O normă pentru comuniunea dintre creştini a fost pentru secolul II stabilirea canonului cărţilor Noului Testament.

Epoca sinoadelor ecumenice a dat o nouă dimensiune conştiinţei de unitate a creştinilor. Sinoadele ecumenice, deci universale, stabileau ortodoxia doctrinelor şi separau dreapta credinţă de erezie. În ciuda acestor separări clare şi a unei literaturi polemice bogate, eforturile de unitate nu au fost abandonate. Avem câteva exemple concludente în acest sens chiar în epoca sinoadelor ecumenice. Cum ar putea fi altfel interpretate eforturile de apropiere dintre ortodocşi şi grupările ariene din perioada 325-381? După sinodul al treilea ecumenic când este ruptă comuniunea dintre gruparea condusă de Sfântul Chiril al Alexandriei şi cea condusă de Ioan al Antiohiei, ambii lideri, împreună cu susţinătorii lor doresc împăcarea, concretizată prin Formula de concordie din anul 433.

După sinodul al patrulea ecumenic (Calcedon, 451) când în Răsărit se înregistrează noi dezbinări eclesiale, Biserica Ortodoxă iniţiază o serie de dialoguri cu monofiziţii. Sinoadele V şi VI ecumenice, alături de o întreagă altă serie de hotărâri şi documente, consemnează încercări (este drept nereuşite) de împăcare a ortodocşilor cu monofiziţii. Pe parcursul acestor încercări s-a apelat adesea la compromisuri inacceptabile, pe care Biserica le-a amendat imediat (precum monotelismul). Aceste eforturi de unitate s-au bucurat, cel puţin în parte, de sprijinul (uneori şi de presiunea) puterii imperiale, dar ele relevă faptul că Biserica nu a renunţat la ideea unităţii tuturor creştinilor.

După ruptura dintre Răsărit şi Apus, stabilită convenţional la 1054, au urmat o serie de încercări de refacere a unităţii bisericeşti, consemnate inclusiv în documente sinodale semnate (cele mai importante sunt hotărârile de la Lyon – 1274 şi Ferrara-Florenţa – 1439), dar care nu s-au putut pune în practică, printre altele, datorită presiunilor politice sub care au fost ele încheiate şi lipsei de popularitate (mai ales în Răsărit) a acestor hotărâri.

Apusul creştin a cunoscut divizări succesive cauzate de Reformă. Dorinţa de a fi toţi „sub un singur Hristos” cum s-a exprimat Confesiunea augustană a fost sortită eşecului. Perioada confesionalismului cunoaşte doar eforturile de reconciliere ale unor temerari precum Spinola, Molanus, Leibniz şi Bossuet. În perioada umanismului s-au formulat trei modele de dialog pentru unitate:



consensus quinquesaeculis – adică recunoaşterea hotărârilor dogmatice ale primelor cinci secole creştine;

un umanism evanghelic-biblicist concentrat pe articolele fundamentale necesare pentru mântuire, pe baza cărora să se ajungă la toleranţă şi unitate;



sozicianismul (de la Sozzini) – sunt suficiente câteva principii etice de origine evanghelică ca bază de pornire spre unitate.

Iluminismul a dus la relativizarea confesionalismului, iar pietismul protestant cu numeroasele lui nuanţe şi direcţii ar putea fi descris ca şi o mişcare ecumenică spirituală în interiorul protestantismului. Începutul secolului XIX a surprins creştinătatea în mare parte dezbinată confesional şi orientată etnic. Din punct de vedere teologic polemica era cuvântul de ordine. Biserica Romano-Catolică îşi avea propria direcţie, protestantismul era provincializat, iar mare parte dintre ortodocşi, cu excepţia Bisericii Ortodoxe Ruse (marcată de propriul imperialism care urma pe cel politic al Imperiului Ţarist) trăiau sub stăpânire otomană. O serie de transformări politice vor duce la schimbarea radicală a situaţiei Bisericilor şi la intensificarea eforturilor de unitate, luând astfel naştere mişcarea ecumenică modernă.





Yüklə 2,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   61




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə