Ernesto sabato



Yüklə 2,45 Mb.
səhifə27/28
tarix30.12.2018
ölçüsü2,45 Mb.
#88501
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   28

― Gata, mă întorc în grădină. Ai grijă. Reaşezîndu-se pe scaun, a simţit un orgoliu asemănător celui pe care trebuie că-l simte o santinelă cînd preia postul de la tovarăşul său, post aflat într-o poziţie de pericol.

Se însera Din cînd în cînd îşi făceau apariţia fraţii mai mari. În cele din urmă, Juancho a fost obligat să se ducă să-şi continue somnul întrerupt Şi astfel, pentru prima oară în viaţa lui, Bruno a trebuit să-şi petreacă toată noaptea aceea lîngă un muri­bund. Intuind că abia acum începea să devină om, căci numai moartea te pregăteşte cu adevărat pentru viaţă. Pentru că moartea unei singure fiinţe unite prin legături de nedesfăcut cu tine te face să înţelegi moartea şi viaţa altor fiinţe, oricît ţi-ar fi de străine, pînă şi viaţa şi moartea celor mai umile animale. I-a dat apă ori de cîte ori a cerut şi a reuşit să-i facă pînă şi injecţia cu morfină.

A vorbit în veneţiană, probabil despre lucruri din copilăria lui, pentru că rostea nume pe care nu le mai auzise niciodată. De asemenea, vorbise despre o cîrmă sau aşa ceva Pe neaşteptate, expresia feţei lui era de nelinişte. Apoi reîncepea lupta cu duş­manii săi, zvîrcolindu-se în pat. Mai tîrziu i s-a părut că îngînă un cîntec şi atunci faţa părea că-i radiază de fericire. Apropiindu-şi urechea de buzele lui, a recunoscut crîmpeie deformate din LE CAMP ANE DE SAN GIUSTO, cîntecul răsculaţilor din Trieste, cel pe care i-l cînta pe cînd era copil.

După alte două zile a început agonia.

Pe Bruno l-au şocat indiferenţa şi gesturile automate, meca­nice cu care preotul i-a slobozit maslul şi l-a miruit, rostind rugă­ciunile cuvenite. Şi totuşi, l-a înfiorat solemnitatea aceea: era tatăl lui cel care se despărţea pentru totdeauna de viaţă, de viaţa pe care o trăise cu atîta curaj şi tenacitate.

Două lumînări au fost aprinse sub icoana Sfîntului Marcu. Juancho i-a pus de gît un medalion al aceluiaşi sfînt veneţian. Şi, în mod ciudat, din clipa aceea bătrînul s-a liniştit pînă în clipa în care şi-a dat duhul.

A MERS PE AMIRAL BROWN, dar ajungînd la colţ cu Pinzon a văzut că vechea cafenea Chichfn se schimbase: mesele nu mai erau din marmură, ci din plastic. S-a aşezat cu teamă, ca un intrus-fantomă, într-un loc care nu-i corespunde, după douăzeci de ani de absenţă. Mulţi dintre cei ce discutau despre fotbal pe atunci muriseră de mult, iar flăcăii care-l sîcîiau pe Loco Barragân deveniseră bărbaţi în toată firea, poate că se căsătoriseră şi aveau o droaie de copii. Unde era, deci, Chichfn? Băiatul care l-a servit era nou şi nu avea de unde să-l ştie. I se părea că e bolnav acasă sau că murise. Şi patronul? Era cel de la casă, un spaniol pe nume Mourente. De pe oglinda cea mare dispăruse pînă şi fotografia jucătorilor de la Boca Junior. Nu mai era nici Gardel, nici Leguisamo34.

UN OM DIN ALT TIMP

Privirile i s-au oprit asupra unui bătrîn foarte slab. Avea părul alb, un nas coroiat şi ascuţit, iar ochii înfipţi sub extremităţile frunţii îi dădeau un aer de pasăre, de pasăre agitată, ca şi cînd ar fi pierdut ceva Gîtul îi era exagerat de înalt şi la fel de exagerat mărul lui Adam. În colţul gurii, ca pe o ţigară stinsă, avea o scobitoare pe care o mişca din cînd în cînd, schimbîndu-i locul. Privea spre stradă de parcă ar fi aşteptat pe cineva, ca şi cînd s-ar fi aflat pe peronul unei gări unde, dintr-o clipă într-alta, trebuia să sosească o persoană îndelung aşteptată. Aşteptare care i se putea citi întru totul pe chip, deşi buzele uşor căzute păreau să spună cu toată amărăciunea că el însuşi consideră că aşteptarea n-avea nici un rost. Fără îndoială, omul acela era Humberto J. D'Arcangelo, cunoscut în lumea sa sub numele de Tito. Îi mai lipsea CRITICA35 făcut sul sub braţ. Şi mai lipsea Chichin, spălînd paharele şi declamînd, la cererea sa, formaţia Boca Junior din 1915.

De la o masă apropiată l-au întrebat cu glas tare:

― Şi dumneata, don Humberto, ce părere ai?

― Despre ce? a răspuns D'Arcangelo prost dispus.

― Despre ce a spus Armando la televizor.

S-a răsucit în scaun pe jumătate, cu chipul lui ascuţit îndreptat spre masa de unde venise întrebarea

― Poftim? Despre ce a spus Armando?

Da, despre asta, despre declaraţiile lui Alberto J. Armando. I-a măsurat cîteva clipe, toţi aşteptînd în tăcere cuvintele lui ca şi cînd s-ar fi aflat în faţa unui judecător implacabil, dar drept Tito însă nu le-a spus nimic, a privit iarăşi spre strada Pinzon şi s-a scufundat în universul lui solitar, în timp ce unul dintre cei care îi ceruseră verdictul (Acufia, cel cu picioarele strîmbe? Loiâcono?) comenta pe un ton de triumf: „Aţi văzut? Vă daţi sea­ma?". La ce s-o fi gîndind? E clar, bătrînul e ca şi mort. Şi Bruno îl vedea (şi-l imagina) şezînd în faţa cîrciumii, pe scăunelul de paie, cu bastonul lui noduros alături, cu lavaliera lui verde, scă-moşată de atîta purtat, murmurînd din cînd în cînd „da, şi?", legănîndu-şi capul ca şi cînd prin gestul ăsta melancolic i-ar fi povestit unui interlocutor invizibil ceva deosebit „Aşa erau lucru­rile pe vremea aceea." Care lucruri? Puţine şi mereu aceleaşi: marea pe care o contempla de pe înălţimea muntelui, cu flautul lui în mînă, zilele de Crăciun acoperite cu zăpadă proaspătă şi păstorii cîntînd din cimpoaie. Il vedea pe Tito bînd ceai de mate alături de el, întrebîndu-l între ironie şi duioşie ce cîntau păstorii. Iar bătrînul, închizînd ochii, cu un surîs fals şi neruşinat, îngîna:



La notte de Natale e una festa principale que nascio nostro Signore a una povera mangiatura.

Asta-i ceea ce cîntau, vedeţi? Şi ningea mult, bătrîne? A, da, zăpadă, foarte multă... Şi rămînea tăcut, gîndindu-se la pămînturile acelea de basm, în timp ce Tito îi făcea cu ochiul lui Martin şi îi surîdea cu o expresie de chin ascuns sub pudoare şi de melancolică ironie:

― Ai văzut, puştiule? Mereu aceeaşi poveste. Nu se gîndeşte la altceva Mereu la pămînt. Dacă eu aş avea bani...

Desigur, murise de mult Furgonul municipal venise să-i ducă micul cadavru, însoţit de Tito, pînă la anonimul depozit cu numere din Chacarita, pentru a putrezi într-un bloc de ciment Nu în pămîntul din satul lui îndepărtat, ci aici, în cel de al patrulea subsol al unui cimitir de ciment cu nişe numerotate.

Bruno l-a privit iarăşi pe D'Arcangelo, încercînd să citească pe chipul său dorinţa de absolut, amestecul acela de candoare sceptică şi de bunătate şi acea uimire şi neînţelegere în faţa unei lumi din zi în zi mai haotică şi mai înnebunită; o lume în care jucătorii de fotbal nu mai luptă doar din dragoste pentru tricourile lor, ci pentru bani. O lume în care cafeneaua Chichfn nu mai servea vermut cu fernet sau bitter, iar Boca Junior nu mai era decît o amintire dureroasă. O lume unde duiosul han cu găini şi cai fusese împărţit în nişte camere-celule din ciment cu acoperiş din tablă zincată, fără a mai lăsa loc bătrînei cabriolete deşelate de atîtea plimbări. Poate că în cămăruţa lui Tito mai dăinuiau steagul echipei Boca de odinioară, fonograful acela minune şi fotografia lui Tesorieri cu autograf. Deşi astfel de tezaure supravieţuiau la fel de trist ca şi stăpînul lor, într-o încăpere unde nu se mai auzea cotcodăcitul găinilor în zorii zilei şi nu mai pătrundea mirosul de glicină amestecat cu izul balegilor.

A ieşit şi s-a plimbat pe străzile care se schimbaseră la fel de mult Rambleul acela, de exemplu, precum şi casele cu zăbrele şi curte interioară unde erau acum? Versuri umile aparţinînd poeţilor din cartier i se învălmăşeau în suflet:



A şters asfaltul dintr-o lovitură

bătrînul cartier

ce m-a văzut cresctnd.

Nimic nu mai rămăsese din oraşul fantasmă ridicat în deşert: acum era un alt deşert de aproape nouă milioane de suflete care nu simţeau că ar mai fi fost ceva înaintea lor, nedispunînd nici măcar de simulacrele acelea ale eternităţii care la alte naţiuni sînt monumentele din piatră ale trecutului. Nimic. Absolut nimic.

A rătăcit pe străzile acelea, fără nici o ţintă.

TRECUSE DE MIEZUL NOPŢII cînd s-a întors în casa familiei Olmos. S-a apropiat de ea pe tăcute, ca de cineva care doarme şi nu vrei să-l trezeşti, pentru a-i ocroti somnul ca pe ceva foarte fragil şi tot pe atît de drag. Ah, dacă ai putea să te întorci la anumite epoci din viaţă aşa cum poţi să te întorci în locurile unde s-au petrecut aceste epoci! Aceleaşi locuri unde acum treizeci de ani îl ascultase recitînd cu glasul lui grav un poem de Machado. Cît de fericit s-ar simţi dacă ar putea reînvia momentul acela de tranzit tăcut şi inexorabil. Realitatea aceea care abia de mai pîlpîia din cînd în cînd într-o amintire tot mai ceţoasă.

Viaţa lui fusese o cursă continuă în urma unor fantasme şi a unor lucruri ireale, ireale cel puţin din punctul de vedere al oame­nilor practici. Pentru că în cazul lui totul era o repetată renunţare la prezent pentru a-l lăsa să se transforme în trecut, în amintire nostalgică, în iluzii pierdute, prezent invocat în zadar, aşa cum o făcea acum, cînd nimeni şi nimic nu se mai poate întoarce, cînd mîna fiinţei pe care am iubit-o cîndva nu ne mai poate atinge nici măcar obrazul, aşa cum o făcuse Georgina în urmă cu treizeci de ani, în grădina aceea, într-o noapte asemănătoare acesteia de acum, cea care-l vedea rătăcind singur şi fără nici o ţintă. Se simţea înfrînt şi trăia această înfrîngere cu sentimentul vinovăţiei, provocat, poate, de amintirea acelui bărbat energic şi simplu care fusese tatăl său: unul din oamenii care înfruntă cu curaj viaţa aceasta trecătoare şi nemiloasă, dar atît de minunată în fiecare clipă a prezentului ei.

El, în schimb, fusese întotdeauna un contemplativ care trăia cu durere, suferind curgerea timpului care se duce şi ia cu el lucrurile pe care le-am dori veşnice. Şi în loc să lupte împotriva lui, se recunoştea învins de la bun început, încăpăţînîndu-se după aceea să şi-l amintească, mereu melancolic, invocîndu-i spectrele, închipuindu-şi că le-ar putea fixa într-un fel sau altul într-un poem sau într-un romaa încercînd ― şi, ceea ce era şi mai rău, închipuindu-şi că încearcă ― să săvîrşească un lucru uriaş faţă de puterile lui, acela de a clădi cel puţin un fragment de eternitate, chiar dacă ar fi fost să fie un fragment mic, familiar, la fel de modest ― dar la fel de patetic ― precum o piatră funerară, cu cîteva nume pe ea şi o inscripţie semnificativă, în faţa căreia alte fiinţe, alţi bărbaţi şi alte femei din timpurile ce vor veni, fiinţe triste şi meditative ca şi el, şi din aceleaşi motive, se vor opri din vertiginoasa curgere a zilelor lor şi vor simţi, chiar dacă va fi doar pentru cîteva clipe, aceeaşi iluzie a eternităţii.

Georgina, a şoptit el, mîngîind grilajul ruginit prin care contempla magnolia înflorită, ca şi cînd şoapta lui ar fi putut face să răsară, dintre ruinele acelei grădini părăsite, nu numai spiritul ei, ci şi trupul, cu cuta aceea uşoară de-a lungul frunţii care părea că întreabă care e sensul vieţii, al iluziilor şi al frustrărilor; abia uimită, cu rezerva şi modestia tuturor întrebărilor ei, Georgina, a şoptit încă o dată, lăsîndu-şi privirile să alunece prin hăţişul de umbre.

În rămăşiţele trupului tău, *în viermii înfometaţi şi febrili,* chiar şi în astea se va afla sufletul meu,

vechi locuitor al unui pămînt devastat,

fără casă de-acum, şi fără patrie,

orfan care-şi caută fiinţele dragi

printre strigăte anonime

şi dărîmături.

A rătăcit pînă în zori, cînd s-a întors acasă şi a încercat să doarmă. Dar somnul i-a fost agitat şi obositor. A visat că se afla singur într-un loc necunoscut Părea că-l cheamă cineva îi era însă greu să-i distingă faţa, atît din cauza întunericului, cît şi din cauza leprei care-i acoperise trupul şi-i rosese obrajii. Şi-a dat seama că era un cadavru care încerca să se facă înţeles: cadavrul tatălui său.

S-a trezit plin de nelinişte, cu o puternică durere de inimă.

Şi iar s-a abătut peste el gîndul înfrîngerii şi al trădării acelui neam din care scobora. Şi i-a fost ruşine de el însuşi.

NEAŞTEPTATA HOTĂRÎRE A LUI BRUNO care, trezindu-se, s-a îndreptat spre gara Chacarita, loc din Buenos Aires pe care-l ocolise îndurerat, întotdeauna, din 1953, cînd i-a murit tatăl. Acum, după alţi douăzeci de ani, simţea nevoia să se întoarcă în satul lui. Ce căuta? Ce vroia să facă?

DIN NOU ÎN CĂPITAN OLMOS, POATE PENTRU ULTIMA OARĂ

A avut un vis pe care mult mai tîrziu a încercat să-l des­cifreze. Dar cine poate să descifreze semnificaţia viselor? Şi cum?

„Căpitan Olmos", a auzit, îndată ce aţipise. I s-a părut că era bătrînul don Pancho care rostea cuvintele în şoaptă, din trupul lui mumifiat.

A privit Nu, nu era nimeni. Fără îndoială că Medina murise. Şi mai mult ca sigur nu mai trăia nici cărăuşul bagajelor, obositul Bengoa Ori poate că nici nu mai era nevoie de el.

S-a îndreptat încet spre casa în care se născuse şi a simţit încă o dată comoţia încercată cînd tatăl lui trăgea să moară, auzind zgomotul izocron al motoarelor de la moară. S-a oprit la cîţiva paşi, intuind că nu va mai intra în casă şi n-o să-şi mai vadă fraţii, deşi în clipa aceea nu-şi explica motivul. A luat-o spre piaţă şi s-a aşezat pe una din băncile de lingă palmierul unde se ascundea în nopţile de vară Teatrul-cinematograf Columb: din eternitate îl priveau Williams S. Hart şi Eddie Polo, în roluri de cowboys, membri ai Poliţiei Regale Călări din Canada.

După aceea s-a îndreptat spre cimitir, trecînd pe lîngă casele de cărămidă, zugrăvite în roşietic sau albastru deschis, cu gardurile lor din mărăcini sau limbi de cactus.

În lumina după-amiezii a început să citească inscripţiile de pe monumentele funerare, nume care-i populaseră copilăria, familii dispărute, oameni înghiţiţi de Buenos Aires prin anii '30, cînd toate aşezările acelea de cîmpie au fost decimate de foame, lăsîndu-şi morţii mai singuri decît oricînd înainte.

Familia Pena Aici se afla mormîntul unde se odihnea Escolâstica Domnişoara Mayor, da Misterioasa fată nemăritată, plină de danteluţe şi zorzoane, cu obiceiurile şi vorbirea ei accentuînd mereu pe a şi cu manierele de veche argentinianca Şi familia Prados, şi Olmos, cei care cu un secol în urmă rezistaseră atacurilor indienilor din pampă Şi familia Murray.
In loving memory

of

John C. Murray Who departed this life

January 25th 1882

at the age of 40 years.

Erected by his fond wife and children.
Şi, în cele din urmă, uşor înclinată într-o parte, crucea

Mariâ Zeno de Bassăn NacidaenVeneciaenlSW

Muerta en este pueblo en 1V
Şi al tatălui său, alături, şi cel al fraţilor. A rămas pe loc. După aceea a înţeles că era fără rost, că era tîrziu şi trebuia să plece.

pietre însingurate

Întoarse spre case pustii ale tăcerii

martore ale nimicului

certificate ale destinului ultim

ale unui neam dornic şi nemulţumit

ruine părăsite

unde în alte vremi

s-au auzit explozii

şi acum se văd pînze de păianjeni.

S-a îndreptat spre ieşire, aruncîndu-şi privirile în treacăt peste alte nume din copilăria lui: Audiffred, Despuys, Murphy, Martelli. Pînă cînd, pe neaşteptate, a privit uluit o lespede pe care scria:
Ernesto Sabato

A dorit să fie îngropat în pămîntul acesta

cu un singur cuvînt pe montantul său:

PACE
S-a sprijinit de un grilaj scund şi a închis ochii. După aceea, cînd i-a redeschis, revenindu-şi, a părăsit cimitirul cu sentimentul că nimic nu era tragic: cipreşii funebri, tăcerea nopţii care se apropia, aerul cu miros de pampă, subtilele gesturi stinse ale copi­lăriei (ca un călător care pleacă pentru totdeauna şi de la fereastra trenului face semne pudice de despărţire), toate acestea îi pro­duceau mai degrabă senzaţia de melancolică odihnă trăită de copil atunci cînd îşi lasă capul în braţele mamei, închizînd ochii plini de lacrimi, după ce se trezise dintr-un coşmar.

„Pace". Da, fără îndoială că numai de acest lucru avea nevoie omul acesta, s-a gîndit el. Dar de ce îl văzuse îngropat în Căpitan Olmos şi nu în Rojas, adevăratul lui sat? Fusese, oare, o dorinţă, o premonîţie sau un fel de rămas bun adresat prietenului său? Şi cum putea să fie prietenesc un astfel de gest, închipuindu-ţi-l mort şi îngropat? În orice caz, şi oricum ar fi stat lucrurile, pacea era ceea ce-i lipsea şi dorea atîta să aibă, adică exact de ceea ce are nevoie orice creator, cineva care s-a născut cu blestemul de a nu se resemna cu realitatea ce i-a fost dat s-o trăiască, cineva pentru care universul este oribil sau tragic de trecător şi imperfect. Pentru că nu există o fericire absolută, se gîndea Bruno. Abia de ni se dă în clipe fugitive şi fragile, iar arta este un mod de eternizare (dorinţa de eternizare) a acestor clipe de dragoste sau extaz; pentru că, într-un fel sau altul, toţi sîntem frustraţi, iar dacă triumfăm în ceva, sîntem învinşi în altceva, frustrarea reprezentînd destinul inevitabil al oricărei fiinţe care s-a născut pentru a muri; pentru că toţi sîntem singuri sau, într-o bună zi, sfîrşim prin a fi singuri: îndrăgostiţii fără dragoste; părinţii fără copiii lor, ori copiii fără părinţi; iar revoluţionarul pur, în faţa tristei materi­alizări a idealurilor pe care cu ani în urmă le-a apărat cu preţul suferinţei sale, sub tortură, tot singur; pentru că viaţa e o veşnică neîntîlnire, pe cel pe care îl întîlnim în calea noastră şi ne iubeşte nu-l iubim, iar cînd îl iubim, nu ne mai iubeşte el, ori e mort şi dragostea noastră nu mai are sens, e inutilă; pentru că nimic din ceea ce a fost nu se mai întoarce, lucrurile şi oamenii şi copiii nemaifiind ceea ce au fost cîndva, iar casa copilăriei noastre nu mai păstrează tezaurele şi tainele noastre, şi tata dispare fără să ne fi spus ceea ce era mai important, poate fundamental, atunci cînd l-am putea înţelege nemaifiind alături de noi, şi nu-i mai putem vindeca vechile lui tristeţi şi tot pe atît de vechile lui neîntîlniri; şi pentru că locul în care ne-am născut s-a transformat, iar la şcoala unde am învăţat să citim nu mai există, pe pereţi, planşele care ne făceau să visăm, circul a fost uzurpat de televiziune, nu se mai aude cîntecul flaşnetelor, iar piaţa copilăriei noastre, cînd revenim în ea, o găsim ridicol de mică.

O, fratele meu, a rostit Bruno cu glas tare, ironizîndu-şi astfel, nu fără pudoare, tristeţea, cel puţin tu ai încercat să faci ceea ce eu n-am avut curajul, ceea ce în cazul meu nu a trecut niciodată dincolo de planuri abulice. Ai încercat să faci ceea ce, în suferinţa sa, apăsat de suferinţă, într-o baracă sordidă dintr-un oraş murdar şi apocaliptic, încearcă să facă şi un negru prin blues-ul său. Cît de bine te înţeleg şi te iubesc, văzîndu-te îngropat în pampa aceasta, odihnindu-te în întinderea ei atît de îndrăgită de tine! Cît de bine te înţeleg şi cît de mult de iubesc, citindu-ţi singurul cuvînt de pe lapida care în cele din urmă te-a eliberat de durere şi singurătate!

La căderea nopţii, paşii l-au purtat pe neştiute spre casa copilăriei lui, acum casa altora. Mai avea încă ferestrele luminate. Cine erau oamenii aceia?

Va fi fiind sufletul un străin pe pămînt?

Încotro îşi îndreaptă paşii?



E numai glasul lunar al surorii traversînd noaptea sfintă

ceea ce aude peregrinul

sumbru

În barca nocturnă

peste apele înlunate

printre crengi putrede şi ziduri prăbuşite.

Cel care delira e mort,

cel străin a fost îngropat.

Soră a tristeţii năvalnice,

priveşte!

Chipul tăcut al nopţii

neliniştită luntre naufragiind

sub ploaia stelelor.

Pentru că nu există poezie festivă, cum a zis cineva, numai timpul şi ireparabilul reuşind să cuvinte. Şi pentru că s-a spus cîndva (dar cine şi cînd?) că într-o zi totul va fi trecut, uitat şi şters: pînă şi zidurile cele mai semeţe, precum şi înfricoşătoarele şanţuri care înconjurau fortăreaţa inexpugnabilă.

SFÎRŞITUL LUI „ABADDON, EXTERMINATORUL"

Sumar
CÎTEVA ÎNTÎMPLĂRI PETRECUTE ÎN ORAŞUL BUENOS AIRES LA ÎNCEPUTUL ANULUI 1973

În după-amiaza zilei de 5 ianuarie

În dimineaţa aceleiaşi zile

Martor, martor neputincios

CONFESIUNI, DISCUŢII ŞI CÎTEVA VISE ANTERIOARE ÎNTÎMPLĂRILOR AMINTITE, DAR CARE POT SĂ FIE LUATE DREPT ANTECEDENTELE LOR, CHIAR DACĂ NU ÎNTOTDEAUNA LIM­PEZI ŞI UNIVOCE. PARTEA PRINCIPALĂ SE PETRECE ÎNTRE ÎNCEPUTUL ŞI SFÎRŞITUL ANULUI 1972. CU TOATE ACESTEA, APAR ŞI EPISOADE MAI VECHI, CARE AU AVUT LOC ÎN LA PLATA, ÎN PARISUL DE DINAINTEA RĂZBOIULUI, ÎN ROJAS ŞI ÎN CĂPITAN OLMOS (AŞEZĂRI, ACESTEA DOUĂ, DIN PROVIN­CIA BUENOS AIRES)

Cîteva confidenţe făcute lui Bruno

Nu ştia prea bine cum apăruse Gilberto

Reapare Schneider?

Cugetări, un dialog

Quique era posomorit

Puţine singurătăţi precum cea a ascensorului şi a oglinzii sale

Se îndreptă spre Recoleta

O tragere la răspundere

Sub amurg

Nacho a intrat în camera lui

Doctorul Ludwig Schneider

Pe afişul acela

Un cocktail

Marcelo, a spus Silvina, şi faţa ei era numai o rugă

Pur şi simplu din slăbiciune, se gîndea Sábato

În toată noaptea aceea Marcelo a călătorit la întîmplare

Paiaţa

Apariţia fraţilor

Se sărbătoreşte apariţia unei cărţi a lui T.B

A simţit necesitatea revenirii în La Plata

Reîntîlnirea

Cînd Agustina s-a întors acasă era în puterea nopţii

Prima comunicare de la Jorge Ledesma

S-a trezit ţipînd

Tînărul Muzzio

Date interesante din interviu

Dragul şi îndepărtatul meu tînăr

Visele acestea or să mă înnebunească

Diferite feluri de dificultăţi

Continua să-l urmărească piaza rea, era limpede

Nacho a urmărit-o pe sora sa de la distanţă

Despre săraci şi circuri

Visele comunităţii

Un necunoscut

A doua comunicare de la Jorge Ledesma

I-a privit iritat, descurajîndu-i

Bruno vroia să plece

Foarte bine, acum structuralismul!

Pe Bruno îl fascina acel chip

Perfect, e bine

Să mori pentru o cauză dreaptă

Trecuseră mulţi ani

Nu-l văzuse niciodată

A ieşit din dugheană şi s-a întors în parc

Un fel de nemurire a sufletului

Quique


I-a făcut bine aerul nopţii

Înainta fără grabă spre piaţa Boulogne-Sur-Mer

Imediat ce a plecat Sábato

Şi povestea cu congelatul, Quique?

Diferite propuneri adresate Weltanschauung-ului lui Quique

Ideile lui Quique despre noul roman

Nu, cum ar fi putut să-l întrebe Marcelo?

Nu, Silvia, scrisorile tale nu mă plictisesc

A intrat cu sfială

A deschis cartea şi i-a recunoscut scrisul

Era aici

Un avertisment

Un interviu

Pînă cînd, în sfîrşit, s-au întîlnit

Paşii l-au purtat iarăşi către piaţă

În zilele acelea l-a căutat Meme Varela

Amănunte care trebuie avute în vedere

Alt amănunt care trebuie avut în vedere

Anumite întîmplări petrecute la Paris prin 1938

Un reportaj

Mergea pe Corrientes

Doctorul Schnitzler

Expunerea doctorului Alberto J. Gandulfo

A treia comunicare de la Jorge Ledesma

În toată noaptea aceea Sábato a stat şi a meditat

Costa îl privea

Şi atunci, fetelor

El se gîndea la cuvintele lui Fernando

O dată cu sosirea lui Coco Bemberg

Priveşte faţa asta, i-a spus Nene Costa

Între timp, Quique asista la o nouă fază a discuţiei

Se dispreţuia pentru că se afla în casa aceasta

A doua zi, dimineaţa, vrea să scrie

Cînd Bruno a intrat în cafenea



Yüklə 2,45 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   28




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə