Ernesto sabato



Yüklə 2,45 Mb.
səhifə6/28
tarix30.12.2018
ölçüsü2,45 Mb.
#88501
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   28


― Dar de ce, Carlucho?

― Pentru că nu mai este bani!

― Dar dacă-i aveau mai dinainte? Carlucho a surîs, făcînd un gest de refuz.

― Dacă-i avea, s-a păcălit, pentru că acum nu-i serveşte la nimic. La ce-i trebuie banii dacă acum ia tot ce vrea din magazie? Banu e un petec de hîrtie. E murdar şi plin de microbi. Ştii ce sînt microbii?

Nacho a dat din cap că ştie.

― Aşa Banii s-a terminat Cel care-i prost, să-i păstreze, dacă vrea Nimeni nu-l opreşte. Tot nu-i serveşte la nimica, blestemaţii.

― Şi cel care vrea să ia din magazie mai mulţi pantofi?

― Cum adică mai mulţi pantofi? Nu te înţeleg. Dacă am nevoie de o pereche de pantofi, mă duc la magazie şi gata

― Nu, eu te întreb dacă unul vrea trei sau patru perechi.

Carlucho lasă ceaiul deoparte, mirat

― Trei sau patru, zici?

― Da, trei sau patru perechi. Carlucho se prăpădeşte de rîs.

― Dar de ce au nevoie de trei sau patru perechi de pantofi dacă nu avem decît două picioare?

E drept, Nacho nu se gîndise la acest lucra

― Şi dacă cineva se duce la magazie şi fură?

― Fură? Pentru ce? Dacă are nevoie de ceva, cere şi i se dă. Ce, e nebun să fure?

― Inseamnă că n-o să mai fie nici poliţie.

Carlucho, foarte grav, a dat din cap în semn că nu; n-o să mai fie.

― N-o să mai fie poliţie. Poliţia e lucrul cel mai rău dintre toate. Îţi spun din isperienţă.

― Din experienţă? Ce experienţă?

Carlucho s-a retras în el însuşi, repetînd în şoaptă, ca şi cînd n-ar dori să vorbească despre aşa ceva, ca şi cînd ceea ce spusese mai înainte îi scăpase.

― Isperienţă şi gata, a bîiguit el, ambiguu.

― Şi dacă cineva nu vrea să muncească?

― Dacă nu vrea, să nu muncească. Să vedem ce face cînd i-o fi foame.

― Şi dacă nu vrea nici guvernul?

― Guvernul? Ce nevoie avem de guvern? Cînd eram mic şi ne-au aruncat în stradă morţi de foame, tatăl meu ne-a salvat pentru că don Pancho Sierra l-a angajat la măcelărie. Cînd m-am dus să lucrez ca zilier, n-am avut nevoie de guvern. Nici cînd m-am dus la circ. Iar cînd am intrat la frigorificul lui Berisso, singurul lucru la care a servit guvernul a fost pentru a trimite poliţia ca să ne tortureze.

― Să vă tortureze? Ce-i asta, Carlucho? Carlucho l-a privit cu tristeţe.

― Nimic, băiete. Ţi-am spus asta fără să vreau. Nu-i o treabă pentru copii. Şi, în plus, eu sînt ceea ce se cheamă un ignorant.

Carlucho a tăcut şi Nacho şi-a dat seama că n-o să-i mai vorbească despre lanarhism. După aceea s-a apropiat un client şi a cumpărat ţigări şi chibrituri. Cînd a plecat, Carlucho s-a aşezat pe scăunelul pliant şi şi-a reluat ceaiul de mate, tăcînd.

Nacho privea norii şi se gîndea. După un timp, i-a spus:

― Ai văzut, Carlucho? A venit un circ pe maidanul din Chiclana

― În Chiclana?

― Da, azi împărteau afişe. Mergem şi noi?

― Nu ştiu, Nacho. Ca să fiu sinţer, circul de acum nu face doi bani. Timpul marelui circ s-a dus...

A rămas pe gînduri, cu ceaiul în mînă, visător şi nostalgic.

― Cu mulţi ani în urmă...

După aceea, întorcîndu-se la realitate, a adăugat:

― Trebuie să fie un circ nenorocit

― Dar şi cînd erai tu copil existau circuri mici. Nu mi-ai povestit tu?

A surîs cu toată bunătatea:

― Da, sigur... circul lui Fernande... Dar un circ mare, ca pe vremea mea, nu mai ezistă. S-a terminat... L-a omorît otograful.

― Otograful? Ce-i otograful?

― Acum îi spune cinema Ăsta l-a omorît

― Dar de ce, Carlucho?

― E o problemă complicată pentru un copil ca tine. Dar îţi dau cuvîntul meu că aşa a fost A venit otograful şi noapte buna.

Şi-a pregătit încă un ceai, întorcîndu-se la gîndurile lui. Pe faţă i se putea citi un surîs vag, dar un surîs plin de tristeţe.

― În '18 a venit Toni Lobandi... ocupa toată Piaţa Spania

― Mai bine mi-ai vorbi de circul Iui Fernândez. A sorbit din ceai ca şi cînd ar fi sorbit gînduri.

― Cînd cu lăcustele... Ehe... Tata muncea un petec de pă-mînt al lui don Pancho Sierra, între Cano şi Basualdo. Era un om foarte bun. Nu numai că ştia să vindece, dar da şi leacuri la cei săraci. Avea o barbă mare şi albă, pînă aici. Era pe jumătate sfînt Cînd i se năşteau copiii, mama se ducea la el să-i boteze şi el îi spunea ista are să trăiască, ista n-o să trăiască. Am fost trei­sprezece fraţi, ţi-am povestit Bun, şi don Pancho i-a spus că trei n-or să trăiască: nici Norma, nici Juana, nici Fortunata

― Şi au murit? a întrebat Nacho foarte mirat

― Sigur că au murit, i-a răspuns Carlucho cu tonul cel mai firesc de pe lume. Nu ţi-am spus că era pe jumătate sfînt? Aşa că mama se resina dinainte, pentru că don Pancho îi spunea să nu plîngi, Feliciana, nu plînge şi resenează-te, că aşa vrea Dumnezeu. Dar mama plîngea şi le îngrijea, şi degeaba, că ele tot mureau. Aşa e viaţa, Nacho.

― Acum povesteşte-mi de ce aţi plecat la ţară.

― Tata era italian. Prin '16 a pierdut totul, pîn la ultimul baa Ca să fiu sinţer, nu ezistă spectacol mai trist şi mai măreţ ca norii de lăcuste. Se întuneca tot cerul şi noi, copiii, ieşeam afară şi băteam în tigăi şi aprindeam focurile. Dar degeaba Pe lăcuste nu le învinge nimeni. Cum spunea mama, rugaţi-vă să treacă mai departe şi gata Dacă se coboară... noapte bună. Îmi amintesc ca în vis, să fi avut şase ani, loveam în toate crătiţele, în tot ce întîlneam. Pentru noi, copiii, era o sărbătoare, dar mama a început să plîngă cînd a văzut că lăcustele coborau. Aşa că pînă la urmă, cu zgomote sau fără zgomote, n-am mai avut ce face. Atunci, tata a strigat ajunge nenorociţilor şi le-a poruncit lui Panchito şi lui Nicolâ, care tot alergau dintr-o parte într-alta, să se potolească şi să nu se mai mişte... Bătrînul părea că nu mai ezistă, şi nouă ne era foarte frică pentru că se aşezase ca un mut pe scăunaşul ăsta pe care-l păstra numai ca să-şi bea ceaiul. Stătea sub streaşină casei ca un schilod şi se uita cum mîncau lăcustele totul. Nici măcar nu clipea şi preţ de cîteva zile n-a rostit nici un cuvînt Şi după aceea, brusc, a spus babo, plecăm la ţară, asta s-a terminat, încărcaţi totul în căruţă, şi toţi ne-am grăbit să facem ce ni se poruncea fără să crîcnim pentru că era ca un nebun, chiar dacă nu ridica glasul. Şi cînd totul era încărcat şi eram gata de drum, mama nu vroia să iasă din casă şi atunci tata s-a dus şi i-a spus cu calm hai, babo, ieşi de acolo odată că s-a terminat, nu mai avem ce face aici, n-avem încotro, am ajuns la sapă de lemn, şi mergem să vedem dacă n-avem mai mult noroc la ţară. Şi mama tot nu vroia să iasă de lîngă foc, plîngea mereu şi în cele din urmă tata a apucat-o de mînă şi a tîrît-o pînă la căruţă. Cînd am ieşit în drum şi am închis porţile, tata a rămas mult timp în loc privind casa fără să spună nimic, deşi eu cred că-i venea să plîngă, apoi s-a întors spre noi şi a spus hai să mergem şi aşa am plecat cu căţeaua legată în urma căruţei. Te asigur că n-a rămas nici un păduche.

Un timp Carlucho a rămas tăcut, sorbindu-şi ceaiul şi privind în pămînt După aceea a continuat

― Şi cum îţi spuneam, tata s-a băgat măcelar la don Pancho, şi locuiam într-un şopron în curtea care era tot a lui don Pancho.

― Şi atunci a venit circul.

― IzacL Şi tata a închiriat curtea pentru cincizeci de naţionali.

― Cincizeci de naţionali?

― Păi, cincizeci de pesos. Dar îţi vorbesc de cincizeci de pesos din timpurile acelea, bani buni. Şi atunci au instalat circul. Avea o cupolă de cinci stînjeni şi dădea spectacole joia, sîmbăta şi duminica Sîmbăta şi duminica matineu şi alte două spectacole după masă şi seara Bineînţeles, cînd ezista public. Uneori nu veneau decît cinci sau zece persoane şi atunci don Fernande stingea felinarele, închidea intrarea şi se întrista, bea rachiu şi o bătea pe dona Esperanza, care era muierea lui şi era echilibristâ; şi pe Marialii, care era fiica lor şi era dansatoare. Mai era cineva care era fratele donei Esperanza, dar el nu se băga atunci cînd don Fernande o bătea. Don Fernande făcea un număr periculos, dînd la ţintă cu cuţitele.

― Şi munceai şi tu, nu-i aşa?

― Cînd nu mă vedea tata. Aprindeam felinarele, le duceam lucrurile, de toate, nu? Mie îmi plăcea circul şi vroiam să plec cu el.

― Şi ai plecat cu don Fernăndez?

― Nu, cum să plec dacă n-aveam decît treisprezece ani şi eram al treilea la şcoală... Şi peste astea, bietului don Jesu i-a mers atît de rău, că nu şi-a putut plăti nici datoriile. Tata îi dădea cîte puţină carne şi ei cumpărau pîine şi aşa o duceau cîteva zile, dar nu aveau ce face, călcaseră cu stîngul. Aşa că atunci cînd au strîns cortul, nu avea cei cinzeci de naţionali şi a vrut să-i lase tatei puşca cu care-şi făcea numărul de tras la ţintă, dar tata i-a spus nu don Fernande dumneata păstrează-ţi puşca, eu n-o pri­mesc, n-am cum dacă e pentru numărul de tras la ţintă. Aşa că s-au dus şi nu i-am mai văzut niciodată. Intr-o zi, cînd eu lucram la alt circ şi frate-meu Rivero la altul, la Pergamino, am aflat că s-au unit între ei, au vîndut cortul, puşca şi vagonul, dona Esperanza murise de dublă pneumonie, Marialu şi unchiu-său găsiseră de lucru la circul Fassio, care lucra aproape de Chacabuco, iar don Fernande s-apucase de băut şi de asta nu-şi mai putea face numărul cu cuţitele şi nici nu mai trăgea la ţintă.

Aici, Carlucho a tăcut, pierdut în gîndurile sale, dar Nacho nu l-a lăsat, rugîndu-l să-i povestească şi cum a fost cînd s-a dus la circ. Pe faţa lui Carlucho a apărut un surîs uşor, ca şi cînd s-ar fi aflat în vis, şi i-a spus:

― Ce vremuri, Nachito, ce vremuri... Ca să fiu sincer, asta-i epoca de care-mi amintesc cel mai bine, epoca cea mai frumoasă din viaţa mea. Era în '22 şi lucram la ferma doamnei Măria Unzue Dalviar, dar, cînd am aflat că a sosit circul lui Toni Lobandi, n-am mai putut sta locului şi m-am dus să-l văd. Nelia Nelki apărea îmbrăcată în bărbat, pe un cal alb, cu o coadă pînă la pămînL Şi după aia apărea Toni Lobandi, niciodată n-am văzut un om ca el, se urca pe cal din spate şi, în timp ce calul ocolea arena în ritmul muzicii, el scotea douăzeci şi cinci de veste colorate în toate felurile. Şi Scarpini, faimosul clovn argentinian... Şi după aia venea un număr tare cu o cuşcă aproape cît toată arena cu un leu african în libertate, cu un dresor şi un cal negru ca tăciunele... Apoi venea faimoasa Piramidă umană a fraţilor Lopresti... Aşa că mi-am spus mă duc cu circul şi fie ce-o vrea Domnul.

― Şi te-au băgat la Piramida umană?

― Asta nu, Nacho. Cum o să mă bage pe mine la Piramidă dacă nu ştiam să fac nimica? Ce crezi tu că e un circ? Un circ e un lucru foarte serios. Nu, pe mine m-au angajat peon. Rîneam la cai, măturam cortul, cîte puţin din toate, îţi închipui Peon, ce să fac? Dar cînd începea spectacolul, îmi puneam uniforma cu fire­turi aurii şi capela şi ne aşezam pe două rînduri într-o parte şi într-alta, ca un coridor, şi pe coridorul ăsta veneau atleţii, caii, cîinii dresaţi şi Toni. Mai apoi, văzînd că eu învăţam repede şi aveam un trup bun, m-au băgat să fac parte din Piramidă. Dar asta după trei ani, cînd a murit unul din fraţii Lopresti. Ne aflam în Pergamino, îmi amintesc de parcă ar fi astăzi, cînd Lobandi mi-a spus Carlucho, asta e marea ta ocazie că eu sînt cu un picior în groapă. M-am dus într-un colţ ca să nu mă vadă nimeni că plîngeam. Marea iluzie a vieţii mele. Aşa a început epoca cea mai importantă din viaţa mea.

Aici Carlucho s-a ridicat în picioare, cu faţa iluminată de amurg, în vreme ce o strălucire magică flutură peste tricoul alb ca zăpada Lîngă el se află cei cinci fraţi Lopresti, puternici şi radioşi sub reflectoarele colorate. Se urcă de parcă ar zbura pe umerii de fier ai lui Juan Lopresti. Şi în timp ce se înalţă Piramida umană pe umerii lor herculeeni, tobele bat încontinuu făcînd să fie totul mai dramatic, crescînd în intensitate pînă se ajunge la vîrf. După aceea, unul cîte unul, oamenii care o înălţaseră sar cu graţie, iar tobele bat stins, pînă nu se mai aud deloc. Acum, cu toţii, unul lîngă altul, aliniaţi, salută publicul care-i aplaudă frenetic şi după aceea lumina scade treptat pînă dispare şi circul redevine chioşcul de ziare şi ţigări, iar Carlucho este iarăşi omul învins de ani şi tristeţe, ca şi cînd un formidabil resort s-ar fi rupt în el pe neştiute.

― Ehe, Nacho... Acelea au fost vremuri minunate... Şi circul acela mare s-a dus ca să nu mai vie niciodată...

Nacho îl cercetează îndelung în timp ce tăcerea devine tot mai profundă. După aceea, chiar dacă o ştia foarte bine, îl mai întrebă o dată de ce a părăsit circul.

― Ne aflam în Cordoba cînd mi-am rupt şalele. Aici glasul sună dogit şi mîna s-a întins după ceai.

― Lobandi mi-a spus tu, Carlucho, ai să găseşti întotdeauna de lucru la noi, dar eu i-am zis mulţumesc don Lobandi, însă prefer să plec. Pentru că muncă de peon, aşa din milă, nu pot să fac. Aşa că m-am întors dar nu vroiam să mă vadă în sat şi atunci Custodio Medina mi-a zis vino cu mine la frigorifice...

A pus în ordine teancurile de ziare, a potrivit bomboanele de ciocolată cîte două în rînd şi s-a ferit pentru ca Nacho să nu-i vadă faţa Amîndoi au rămas tăcuţi, fiecare adîncit în gîndurile lui. Intunericul se făcuse de nepătruns. Noaptea coborîse peste toate.

VISELE COMUNITĂŢII

În timp ce-şi aştepta rîndul, un tînăr îl observa aşezat la o masă. În cele din urmă s-a ridicat şi, încă şovăind, s-a apropiat de el.

Vroia să-l salute, nimic altceva

― V-am citit cărţile, a mai spus el, surîzînd, încă nesigur. Mă numesc Bernardo Wainstein.

Era o coadă lungă, avea mult de aşeptat şi situaţia devenea neplăcută. Amîndoi erau tulburaţi. Era student? Nu, funcţionar. Tînărul a continuat să-l privească.

― Dumneata vrei să-mi spui ceva

Sigur, ar avea atîtea lucruri să-l întrebe. A repetat cuvîntul atîtea aproape cu emfază, dar şi cu nelinişte. Şi brusc, ca şi cînd s-ar fi hotărît să facă un lucru deosebit, a spus „despre cruzime".

Sábato l-a privit iscoditor şi Wainstein s-a tulburat

― Spune, spune ce ai de spus.

― Dumneata eşti partizanul unei schimbări sociale. Da, bineînţeles, o ştia toată lumea

Dialogul a părut să fi ajuns la final, deşi abia începuse. Tînărul nu ştia cum să concilieze cele două observaţii, cum să facă o legătură logică între ele.

Iar Sábato, chiar dacă bănuia această relaţie, nu ştia nici el cum să înainteze în discuţie. S-a întristat

― Dumneata, mi se pare, vrei să spui că romanele mele sînt pline de cruzime şi chiar de episoade îngrozitoare, nu-i aşa?

Wainstein s-a rezumat la a-l privi.

― Ai observaţii şi idei despre Castel şi Vidai Olmos, nu? Despre învăţătoarea din Raportul despre Orbi, e adevărat?

Da, dar vă rog ― să nu i-o ia în nume de rău, nu avea o astfel de intenţie, vroia să fie bineînţeles, cum să-i explice. El nu era unul din aceia

Se simţea destul de jenat şi era evident că-i părea rău.

Dar, făcîndu-i un gest cu mîna de parcă ar fi vrut să-l liniş­tească, Sábato a continuat:

― Şi vrei să ştii cum se împacă această cruzime, aceste sar­casme ale lui Vidai Olmos împotriva progresului, cu o poziţie de stînga, nu-i aşa?

Wainstein a lăsat capul în pămînt, ca şi cînd el s-ar fi simţit vinovat de această contradicţie.

― Da, de ce să-ţi fie ruşine? Dumneata mi-ai pus o întrebare foarte bună Eu însumi m-am întrebat de nenumărate ori, rămînînd perplex şi chiar mînios, pentru ce sînt în stare de idei atît de perverse.

― Da, aşa e, dar mai există şi altele, vă rog, s-a grăbit tînărul. Sergentul Sosa, Hortensia Paz, ştiu eu...

Sábato l-a oprit cu un gest.

― Da, da, sigur... Dar pe mine mă interesează prima între­bare. Pentru că e ceva greu de explicat Toţi sîntem contradictorii, însă romancierii par mai contradictorii decît ceilalţi oameni. Poate de aceea sînt romancieri. Pe mine m-a frămîntat mult această dualitate şi de curînd, mai exact în ultimii ani, am impresia că am început să înţeleg cîte ceva

Femeia care ajunsese la telefon întreba de sănătatea unei fete (sau doamne) pe care o chema Meneca şi de asemenea despre cum era vremea în Ciudadela După aceea şi-a amintit, poves-tindu-l în întregime, analizîndu-l şi în cele din urmă calificîndu-l, de un incident cu un vecin din cauza unei pisici.

Coada începea să se agite.

― După aceea, cînd îţi vine rîndul ― a explicat Sábato -, nu mai funcţionează, îţi dă alt număr ori îţi mănîncă monedele şi rămîne mut.

Femeia de la telefon şi-a schimbat poziţia şi toţi au crezut că acesta era semn că dialogul se apropia de sfîrşit. Dar nu, acum se sprijinea pe celălalt picior. Protestele au devenit mai muşcătoare. Dar ea era impermeabilă la presiunile morale. Abia acum părea să fi intrat în partea importantă a convorbirii, ceva în legătură cu o tumoare, dar după glas se putea deduce că nu-i face plăcere să discute prea mult despre aşa ceva şi toţi au răsuflat uşuraţi. Numai că dintr-o dată tonul acela (dintr-un motiv necunoscut, poate din ceea ce-i spusese cealaltă, din Ciudadela) s-a înviorat din nou şi au apărut variante neaşteptate despre avantajele şi dezavantajele intervenţiei chirurgicale (după cum se exprima ea), după care glasul a coborît din nou, terminînd cu salutări pentru o serie de persoane cunoscute de o parte şi de alta a telefonului. În sfîrşit, a pus receptorul în furcă şi a plecat fără să privească în jur, orgo­lioasă. Coada a dat să înainteze în momentul acela cu nepri­ceperea şi încetineala unui animal cu prea multe picioare care escaladează un munte lovindu-se de tot felul de greutăţi, greutăţi aproape de neînfrînt din cauza nefericitei anatomii a acestui vierme: un sistem nervos pentru fiecare inel, toate acţionînd în mod independent.

În ochii lui Wainstein perplexitatea era vizibilă.

― Şi cum îţi spuneam, în ultimii ani m-am neliniştit mult, gîndindu-mă la această problemă S-au făcut cercetări cu encefalo-graful pe persoane care dorm. Bineînţeles, la o universitate nord-americană Cînd unul visează, undele înregistrate sînt deosebite şi atunci se ştie că subiectul visează. Dar, vezi, îndată ce acesta începe să viseze, îl trezesc. Ştii ce se întîmplă?

Wainstein îl privea ca şi cînd ar fi aşteptat o revelaţie de­finitivă

― Individul poate ajunge la marginea nebuniei. Wainstein părea să nu înţeleagă

― Îţi dai seama? Ficţiunile seamănă mult cu visele, care pot să fie crude, îngrozitoare, cu omucideri, cu sadici, chiar şi în cazul persoanelor normale, care în timpul zilei sînt dispuse să facă numai bine. Poate că visele astea sînt o descărcare. Iar scriitorul visează pentru comunitate. Un fel de vis colectiv. O comunitate care ar împiedica visele s-ar expune unui pericol deosebit de grav.

Tînărul continua să-l privească tăcut, deşi privirea nu mai era cea dinainte.

― Nu ştiu, este o simplă ipoteză Nu sînt sigur.

S-a indispus din nou: femeia de la telefon, convorbirea ei despre pisici şi fibroame, despre unchi şi starea vremii în Ciudadela Dintr-o dată, viaţa i se părea destul de smintită. Doamna aceea cu tumoare avea să moară, neîndoielnic. Dar ce însemna tot acest amestec? Iar coada, acest vierme lent, neliniştit şi policerebral. Aşteptînd. Cu toţii. Pentru ce toate acestea? Să dormi, să visezi.

Dormind, închidem ochii şi prin urmare NE TRANSFORMĂM ÎN ORBL S-a oprit din gînduri, uluit

Sufletul ridică ancora pe marele lac nocturn şi începe călătoria tenebroasă: „cette aventure sinistre de tous les soirs". Coşmarurile vor fi viziuni ale acestui univers abominabil. Şi cum să exprimi aceste viziuni? Prin intermediul unor semne în mod inevitabil ambigue? Aici nu există „un pahar cu vin", nici „stimate dom­nule", nici „pian". Există cupevaginuri, vagipiane, cvasipiane, cvasidiavoli, mutrohohote, ochiomîini, cupedraci. „Analize" ale visurilor, psihanalişti, explicaţii ale acestor simboluri ireductibile faţă de orice limbaj. Să nu-l facă să rîdă, scuzaţi, pentru că se simţea rău de la stomac. Ontofanie şi punct.

Şi cîtă candoare! Pentru că Orbii rămîn liniştiţi. Explicînd asta, totul se reduce la cîteva cuvinte inofensive şi false: cum o să-i explice unui copil mongoloid teoria relativităţii prin gesturi? Sigur, se pot construi simboluri din cuvinte. N-a făcut-o Kafka? Dar aceste cuvinte, în mod separat, nu sînt simboluri. Şi ce durere de stomac, Doamne!...

UN NECUNOSCUT

Era un om brunet şi slab, în faţa unui pahar, gînditor, străia Putea să-i vadă o parte a feţei, o faţă ascuţită, cioplită parcă dintr-un catarg, cu buzele căzute în semn de amărăciune.

Acest om, se gîndi Bruno, este absolut şi definitiv singur.

Nu ştia de unde, dar i se părea cunoscut şi mult timp şi-a fră-mîntat memoria, încercînd să-l lege de o fotografie din ziarele şi revistele din ultima vreme. Pe de altă parte, i se părea de necrezut că un individ cu nişte haine atît de ponosite, o fiinţă ajunsă pe ultima treaptă ar fi putut să fie un personaj pentru gazetărie. Dacă nu cumva, s-a gîndit o clipă, nu s-ar fi întîmplat să aibă vreo legătură cu vreun caz.de poliţie. După o oră, o oră şi ceva, necu­noscutul s-a ridicat şi a plecat Să fi avut şaizeci de ani, mergea aplecat, era înalt şi slab. Avea chipul dur, hainele sfîşiate şi rărite, şi totuşi exista în toate astea o anume distincţie. Păşea indiferent: era limpede că nu avea nici o ţintă, nu-l aştepta nimeni şi nu-i păsa de nimic.

Bruno, obişnuit să-i miroasă pe oameni în singurătate, contem­plativ şi abulic cum era, se gîndi: „Ori e un criminal, ori e un artist". Luni în şir imaginea aceea i-a rămas întipărită în memorie, într-un mod inexplicabil de persistent Pînă cînd, într-o zi, i s-a părut că şi-a amintit de ceva A căutat în fişierul-arhivă, care nu era fişierul-arhivă al unui filozof, scriitor sau ziarist, ci, mai degrabă, al unui om pentru care umanitatea reprezintă un dureros mister.

Da, fotografia se afla aici: necunoscutul era un anume Juan Pablo Castel, care în 1947 îşi ucisese amanta

Absolutul, s-a gîndit Bruno Bassân, calm, cu o invidie melan­colică.

A DOUA COMUNICARE DE LA JORGE LEDESMA

Îmi pară rău, dar trebuie să afli ceva, care, fără îndoială, îţi va spulbera o iluzie. Dar nu eu am făcut realitatea Trebuie să-şi spun, distinsule scriitor, că Dunărea nu este albastră. E murdară, cenuşie, apă cu noroi, ulei şi rahat. Ca Riachuelo, chiar daca acesta are mai puţină faimă literară şi muzicală. N-avem ce-i face. Există două maniere de a scrie. Mie mi-a fost hărăzită o a treia, manuscrisele mele fiind ca o casă de toleranţă. Chiar şi mai rău. Pentru că, uneori, cu pantalonii în mînă, nu ştiu unde-i patul. Amestec totul, sînt leneş. Şi cum am un creier redus, trebuie să aştept să iasă o idee pentru a-i face loc alteia.

Ceea ce îmi e cel mai greu să explic, pentru că e nevoie de desene şi eu sînt un prost desenator, este Legea capetelor. O craneologie avansată. Cum dumneata vei putea să-ţi imaginezi, Dumnezeu nu putea fi într-atît de neatent, încît să lase întîmplării probleme atît de importante în dragoste precum alegerea celuilalt (a se citi prigonirea sclaviei prin descendenţi). Cînd din întîmplare se naşte un geniu, aceasta-i pentru că toate lucrurile s-au făcut pe dos, natura fiind cea violată: mii de înapoiaţi mintal pentru un geniu. Schopenhauer n-a fost iubit niciodată de mama sa şi, după cum se spune, nici Fecioara Măria nu l-a iubit cu adevărat pe Iisus. Dacă mai cunoşti şi alte cazuri, fă să-mi parvină, pentru a completa lista Pe mine, de exemplu, m-au fabricat cînd mama mea nu mai putea să-l vadă în ochi pe tata Nu sînt fructul iubirii: sînt subproductul greţei. Din incompatibilitate, uterul res­pinge anumiţi spermatozoizi. Cînd s-a pornit marşul, eu am ajuns primul şi am vrut să dau înapoi, dar uterul se închisese. Şi am rămas înlăuntru! Ca un hoţ. Totul a început rău. Şi m-am trezit singur şi părăsit -în această cavernă umedă şi necunoscută. De cealaltă parte rămăseseră trilioane de frăţiori răsucindu-se din lipsă de aer pînă cînd au murit Şi aceasta e dragoste, domnilor poeţi care cîntaţi crepusculul, deşi, în realitate, ar trebui să cîntaţi crepus-curul. Senzaţia aceea continuă să mă urmărească. E ca un vînt de gheaţă care de multe ori face să-mi amorţească o parte a feţei: singurătatea infinită.



Yüklə 2,45 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   28




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə