etimologie: latinescul «educatio» care este derivat din două verbe:
1 - educare, care înseamnă a creşte, a îngriji, a hrăni;
2 - educere, care înseamnă a trece dintr-o stare în alta (prin extensie, a modifica).
tocmai de aceea, în limbajul cotidian întâlnim o serie de termeni prin care se încearcă substituirea celui de educaţie cum ar fi: creştere, îngrijire, cultivare.
sofiştii sec.V î.e.n.: “dacă e un sol bun nelucrat, este mult mai rău decât un sol rău, nelucrat” (în educaţie)
educator – traducere aproximativă a grecescului paidagogós
(pais = copil; agogé = a conduce)
educatorul/paidagogós nu era adevăratul învăţător ci sclavul însărcinat să ducă copiii stăpânului la şcoală
sarcinile educaţiei, la vechii greci, reveneau maestrului din gimnazium/palestra
maestrul este numit generic paideutes
Educaţia = proces de transmitere a unor informaţii, deprinderi, valori etc.
punct de vedere criticat de: Socrate – Banchetul şi Karl Popper – teoria găleată a cunoaşterii
transmiterea are drept presupoziţie ideea unei diferenţe de potenţial între desăvârşirea adultului şi imaturitatea copilului (Dewey)
► ascultarea pasivă din partea copilului, centrarea scenariului educaţional pe profesor
Poate fi considerat copilul un simplu spectator? NU
copilul se manifestă ca un centru de nevoi, interese şi iniţiative proprii, uneori opunându-se ferm intenţiilor şi activităţilor adultului
copilul învaţă chiar de la naştere, fără ajutor din partea adulţilor
► activităţile sale nu sunt întâmplătoare, fără scop sau inutile
► fiinţa umană se caracterizează prin tendinţa inerentă de a desfăşura o activitate = performativitate
Educaţia = eveniment; sugestii: Jacques Derrida şi Hannah Arendt
Derrida: critică poziţia normativă = un act de vorbire poate fi totalmente înţeles de un receptor în anumite condiţii
- nu există o natură sau esenţă predeterminată pe care omul să o dezvăluie în acţiune şi vorbire, ci dimpotrivă, omul ca subiect se manifestă ca fiinţă unică prin intermediul acţiunii şi vorbirii
multă vreme, câmpul educaţional a fost relativ static şi a fost dominat de patru mari domenii educaţionale şi anume: intelectual, moral, estetic şi ed. fizică
în multe privinţe, acestea constituie şi astăzi structura de bază a câmpului educaţional, îndeosebi a celui şcolar
totuşi, această structură a câmpului educaţional nu mai este considerată astăzi satisfăcătoare
dinamica vieţii sociale, modificările care au avut loc în zona aşteptărilor şi nevoilor individuale nu mai pot fi satisfăcute în întregime de oferta educaţională a câmpului şcolar
astfel încât asistăm la o diversificare a câmpului educaţional atât pe verticală (pe axa timp), cât şi pe orizontală (pe axa spaţiu)
unele dintre ideile esenţiale, (considerate multă vreme axiomatice) pe care s-a bazat organizarea şi funcţionarea sistemelor şcolare sunt în prezent supuse unei analize critice:
- Copilăria este unica perioadă (vârstă) a educaţiei
- Copilăria este unica perioadă (vârstă) a educaţiei
această afirmaţie, cu o lungă tradiţie europeană (prezentă în mod explicit la Comenius) a fost considerată ca fiind unul dintre principiile fundamentale ale organizării sistemelor de învăţământ (dezv.de W.James)
James considera că dezvoltarea individului poate fi divizată în două mari etape:
care se întinde până în jurul vârstei de 24/25 de ani şi care este vârsta educaţiei şi formării generale şi profesionale
2. care acoperă restul vieţii, considerată a fi vârsta vieţii active, consacrată carierei profesionale, când individul pune în valoare ceea ce a asimilat în prima etapă
- Să-l învăţăm pe copil tot ceea ce trebuie să ştie la vârsta adultă
- Să-l învăţăm pe copil tot ceea ce trebuie să ştie la vârsta adultă
această a doua idee se bazează pe modelul stabilităţii sociale, care a alimentat, multă vreme, credinţa că o carieră socio-profesională poate fi realizată pe durata întregii vieţi doar pe baza cunoştinţelor şi competenţelor asimilate în perioada formării iniţiale
