Facultatea de teologie evanghelica elim timisoara, romania



Yüklə 1,07 Mb.
səhifə11/28
tarix19.01.2018
ölçüsü1,07 Mb.
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   28

CRISTOLOGIE

de B. Witherington III


Hawthorne, Gerald F.; Martin, Ralph P.; and Reid, Daniel G.; eds.,

Dictionary of Paul and His Letters, Electronic Ed. Logos System (Downer’s Grove, IL: InterVarsity Press) 1998, c1993
Cristologia paulină a fost discutată frecvent sub titlurile proeminente pe care le-a folosit Pavel – Hristos, Domn, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor – şi analogii remarcabile precum Adam şi Înţelepciune. Oricât de importantă ar fi această nomenclatură cristologică, ea nu expune întreaga imagine a cristologiei pauline. Într-o încercare de a lărgi perspectiva câştigată prin expunerea faţetelor individuale ale cristologiei lui Pavel, acest articol se concentrează pe originile cristologiei lui Pavel, cadrul său narativ, focusul dual pe divinitatea şi umanitatea lui Hristos, semnificaţia cristologiei lui Pavel pentru Biserica Primară şi contribuţia deosebită în comparaţie şi contrast cu alte cristologii canonice.

  1. Originile Cristologiei lui Pavel

  2. Cadrul narativ al cristologiei lui Pavel

  3. Divinitatea şi umanitatea lui Isus Hristos în cristologia lui Pavel

  4. Impactul şi influenţa cristologiei lui Pavel

  5. Ce este distinct şi ce este comun în cristologia lui Pavel




  1. Originile cristologiei lui Pavel.

Sunt diferite puncte de începere pentru discuţia despre sursele sau originile cristologiei lui Pavel.

1.1 Iudaism. O abordare este aceea de a încerca să extrapolăm din documentele NT şi din sursele extracanonice despre credinţele lui Pavel ca Fariseu (vezi Jew, Paul the) despre venirea lui Mesia. Câtă profunzime a câştigat cristologia lui Pavel din crezurile lui mesianice pre-creştine ? Această iniţiativă implică un număr nespus de mare de ipoteze, nu numai despre crezurile mesianice înainte de anul 70. d. Hr. în Fariseism, dar şi despre felul în care şi-a însuşit această moştenire (pentru dovezi mai complexe despre iudaismul din timul lui Pavel , vezi Neusner et al.). Din păcate, cu excepţia cătorva referiri ici şi colo, Pavel spune destul de puţin despre crezurile sale pre-creştine despre Mesia. Cel mai mult putem presupune că , judecând dintr-un text precum Romani 9:5, el trebuie să fi crezut în venirea unui Mesia uman, cu descendenţă davidică. Totuşi profunzimea în mesianismul iudaic, şi în special în cel fariseic, au fost cu siguranţă mai mare decât ceea ce am prezentat mai sus, nu avem destule dovezi pentru a expune gradul şi caracterul acestei cunoaşteri (dar vezi Hengel 1991).


1.2 Elenismul. O altă metodă de a cerceta originile conceptelor cristologice ale lui Pavel a fost aboradarea religionsgeschichtliche (“istoria religiilor”). Probabil cel mai suprem şi cel mai influent exemplu a acestei abordări îl găsim în luncarea clasica a lui W. Bousset Kyrios Christos (1913). Aici cristologia lui Pavel şi conceptual de biserică primară sunt comparate cu ideile lumii Greco-romane, mai ales cele întemeiate pe diferitele forme ale gândirii religioase păgâne. De exemplu, lui Pavel I s-a atribuit faptul că a folosit tilul de “Domn” care a fost folosit de păgâni astfel reflectând influenţa greacă asupra gândirii creştine timpurii. O premisă fundamentală a acestei abordări, presupune o distincţie radicală între Elenism şi iudaismul Palestinian, presupunere care a fost sever discreditată de către lucrarea lui M. Hegel şi de alţii (Hengel 1974). Cercetările au arătat, de exemplu, că documente precum Sirah şi culegerea de scrieri Macabei, atestă influenţa elenismului asupra iudaismului Palestinian, asupra gândirii lor despre Dumnezeu şi altor chestiuni religioase, cu mult înate de timpul lui Hristos.

Dar, mai mult decât aceste considerente generale, există dovezi că tilul de kyrios s-a născut dintr-un capitol mai timpuriu, când biserica era în apariţie, şi nu a fost un produs al elenizării de mai târziu a creştinismului. Strigătul Aramaic arana tha, “Vino Doamne” (1 Cor 16:22), care datează din timpul palestinienilor care vorbeau aramaică sau a bilingvilor iudei antiohieni creştini, arată că precedent lucrării lui Pavel există scrisori, Isus fiind invocat şi chemat ca Domn divin care se va reîntoarce la poporul Său. Credeau primii creştini oare, că Isus a fost un simplu învăţător evreu decedat, de origine Palestiniană? Dacă ar fi fost aşa, acest mod de adresare nu ar fi apărut niciodată (cf. Moule, Longenecker). Şi păstararea în aramaică, transliterată in greacă, arată respectul adânc în devotamentul creştin faţă de Hristos.



1.3Convertirea lui Pavel/Chemarea şi tradiţia creştinismului timpuriu. Din motive pe care tocmai le-am expus, cercetarea modernă în privinţa originii cristologiei lui Pavel, a găsit mai multe abordări promiţătoare în examinarea mărturisilor de credinţă cristologice timpurii expuse în epistolele lui Pavel şi explorând propriile lui afirmaţii despre chemarea/convertirea lui. Din aceste dovezi putem trage concluzii despre cum, acestă experienţă, şi întâlnire cu mărturisile de credinţă cristologice timpurii i-au putut modela cristologia.

Galateni 1:11–23 este cea mai clară, şi probabil cea mai timpurie afirmaţie făcută de Pavel despre propria convertire şi despre consecinţele ei imediate. Aici Pavel este damant, susţinând că nu a primit Evanghelia lui de la o fiinţă umană, şi nici nu era de origine umană, nici rezultatul unor instrucţiun umane. Din contră, Pavel susţine că a primit Evanghelia prin revelaţie, direct de la Dumnezeu. Trebuie subliniat faptul că în acest pasaj Pavel apără sursa şi substanţa Evangheliei lui, nu convertirea lui la Hristos, şi aceasta conduce înspre a explica diferenţele dintre naraţiunea din Fapte şi aceasta, în special cea din Fapte 9 şi 22. Sa presupunem, de-a dragul argumentului, că Faptele Apostolilor ne dă unele informaţii de încredere despre chemarea/convertirea lui Pavel. Amândouă, relatările din epistolele lui Pavel şi Fapte, expun clar că Pavel nu a văzut trimiterea, misiunea şi mesajul lui ca fiind de origine divină: Nu citim nicăieri nimic despre alte instrucţiuni date lui Pavel, decât cele dată de Anania, cu privire la chemarea şi misiunea lui. Toate aceste trei elemente duc la întâlnirea lui cu Domnul cel Înălţat. Acest lucru este clar deasemenea în Fapte 9:15, şi într-un grad mai mic, dar nu mai nesemnificativ, în Fapte 22:14.


1.3.1. “Evanghelia lui Hristos.” Adevărata chestiune din Galateni nu este să stabilească faptul că el este un creştin authentic, sau că a primit o trimiterea/însărcinare misionară,sau nici măcar aceea de a identifica sursa Evangheliei Pauline, ci totul se rezumă la conţinutul ei. În Galateni 1:7 Pavel identifică Evanghelia sa cu “Evanghelia lui Hristos”, o Evanghelie pe care oponenţii lui din Galatia căutau să o pervertească. Această frază “Evanghelia lui Hristos” ar putea fi înţeleasă ca “Evanghelia care vine de la Hristos”sau ca “Evanghelia al cărei conţinut este Hristos”. Diferenţa este semnificativă, iar un indiciu la ceea ce înţelege Pavel prin “Evanghelia lui Hristos”, îl găsim în contextual imediat, când Pavel spune: “Dumnezeu… a găsit de cuviinţă să Îşi descopere Fiul mie” (Gal 1:15–16). Pavel apelează la o revelaţie, al cărei conţinut era “Fiul lui Dumnezeu”. Acesta este cel mai apropiat înţeles al “Evangheliei lui Hristos” din Galateni 1:7. Dacă este aşa, atunci este relevant pentru acest argument, faptul că în Fapte 9 şi 22 Anania nu îl învaţă pe Pavel despre Isus Hristos. Mai degreabă, în Fapte 9, el îi spune să se ridice, să îşi recapete vederea şi să fie botezat, în timp ce în Fapte 22, Anania lărgeşte înţelesul trimiterii lui Pavel. În orice caz, în lumina cuvântului Domnului venit prin Anania în Fapte 9:15–16, trebuie şi putem oarecum să îl vedem pe Anania ca vorbind un cuvânt profetic lui Pavel, nu ca oferindu-i isntrucţiuni sau sfaturi.

În plus, orice ar intenţiona Pavel să spună prin “Evanghelia lui Hristos”, a fost foarte conştient că a primit tradiţii despre Isus şi despre învăţăturile Lui de la alţi creştini, ca urmare a convertirii lui. Probabil chiar de la Petru când Pavel a viziat pentru prima dată Ierusalimul (Gal 1:18). Şi cu greu putem să credem că atunci când Pavel s-a suit la Iersualim “după 14 ani”, Petru, Iacov şi Ioan au ascultat tăcuţi în timp ce Pavel expunea Evanghelia pe care o proclama printre neamuri (Gal 2:1–10). Este mai sigur că atunci când Pavel a putut să spună “aceşti lideri nu au contribuit cu nimic la ceea ce cred”, conversaţia cu Pavel nu s-a rezumat la a aproba chemarea/trimiterea lui. Pavel, în Galateni 2 ecpune că această “Evanghelie a lui Hristos”, a primit-o prin revelaţie specială de la Hristos, ca rezultat sau reflecând evenimentul din drumul Damascului. Care erau elementele pe care le putea el învăţa din această întâlnire de primă mână de pe drumul Damascului?



1.3.2. Hristos Cel Înviat şi Cel Înălţat. În rimul rând apostolul a învăţat că Isus era încă viu – chiar dacă într-o formă transcendentă a trupului său. De vreme ce Pavel era Fariseu şi credea în înviere, este foarte probabil să fi ajuns la concluzia imediată că afirmaţia creştinilor cum că Hristos a fost înviat, era adevărată. Ştim din afirmaţia lui din 1 Corinteni 9:1, “am văzut pe Domnul cel Înviat” (cf. 1 Cor 15:8), că Pavel a tras o astfel de concluzia, fie la convertirea/chemarea lui, sau mai târziu. Anumite lucruri ar fi urmat această concluzie. Dacă hristos, după moartea Lui a fost înălţat la cer, asta cu siguranţă însemna că afirmaţiile lui Isus, sau măcar cele făcute despre El, au fost dovedite. Astfel, Pavel, în Romani 1:4, spune că Isus a fost dovedit şi desemnat Fiu de Dumnezeu, prin învierea din morţi (vezi Life and Death). În măsura în care Isus nu a respins afirmaţia că El era Mesia, Pavel putea să conchidă, dacă Isus era viu în ceruri atunci trebuie că El a fost Unsul lui Dumnezeu. De ce altceva ar fi dovedit Dumnezeu pe cineva care a murit prin crucificare, o moarte care, în lumina iudaismului, şi versetului din Deuteronom 21:22, însemna să fie sub blestemul lui Dumnezeu? După cum Galateni 3:13 clarifică, Pavel a ajuns la concluzia că Hristos s-a făcut pe Sine Însuşi bluestem pentru credincioşi, pentru a-I putea răscumpăra de sub bestemul Legii (cf. 1 Cor 12:3). Pe scurt, experienţa lui Pavel cu Isus cel Înviat şi Înălţat, a schimbat total viziunea lui despre Isus şi răstignirea Lui.

Pavel Îl priveşte iar pe Isus din punct de vedere uman (2 Cor 5:16) - un eşec, poate chiar un nebun, dar cu siguranţă nu un Mesia Iudeu – dar după evenimentul de pe drumul Damascului, toată viziunea lui s-a schimbat. Acum Îl vedea pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu. Sta nu înseamnă că Pavel nu s-a folosit de tradiţia apostolică în ceea ce priveşte spusele lui Isus.



1.3.3Hristos unit/comun/obişnuit. Al doilea lucru care este foarte probalil să îl fi dedus Pavel din întâlnirea de pe drumul Damascului a faptul că Hristos S-a identificat pe Sine Însuşi cu creştinii pe care Pavel îi persecute. După cum afirmă Faptele apostolilor, Hristos cel Înviat l-a întrebat pe Pavel “de ce mâ prigoneşti?””Eu sunt Isus pe care Îl prigoneşti” (Fapte 9:4–5; cf. Fapte 22:7–8; 26:14–15). Aceast aputea să îi sugereze că creştinii erau poporul lui Dumnezeu. Dacă Fiul lui Dumnezeu s-a identificat atât de aproape cu cei pe care Pavel îi prigonea, Saul trebuia dar să îşi reevalueze conceptual despre poporul lui Dumnezeu. Prin prigonirea creştinilor, şi-a dat seama că lupta împotriva lui Dumnezeu, în loc să facă voia Lui. Este posibil ca teologia mai tărzie a lui Pavel despre trupul lui Hristos să îţi fi avut originile în experienţa de pe drumul Damascului, unde a şi-a dat seama că necazul provocat creştinilor era deasemenea şi suferinţele lui Hristos (cf. Robinson, 58; Kim, 252–56).

1.3.4. Hristos Mântuitorul. Al treilea lucru, Saul poate să fi învăţat că a fost fusese mântuit sau convertit pe drumul Damascului, chiar împotriva faptelor şi meritelor lui. Cu adevărat Hristos l-a chemat, în ciuda faptelor lui. Acest lucru puteacu onduce doar la concluzia că mântuirea şi iertarea, şi puterea de a fi transformat erau un dar al harului (vezi Dunn 1977, 190).

Această eperienţă a harului a cauzat luarea unei noi atitudini faţă de Legea pe care el o slujea mai înainte. Înainte, legea era scopul central al vieţii lui religioase iar experienţa lui cu Hristos avea un factor integrant în viaţa lui. Toată viaţa trebuia văzută prin ochii lui hristos, nu prin lentila Legii. Pentru Pavel, Hristos a fost sfârşitul Legii, în sensul că Legea nu mai era privită ca mijloc de mântuire. Mântuirea prin fapte, sau chiar mântuirea ca răspuns la lucrarea şi harul lui Dumnezeu prin ascultarea de legea Mozaică ( nomism (comportament) cerut de legământ), nu mai era – asta dacă a fost vre-o dată- nu mai era posibilă. Viaţaîn faţa lui Dumnezeu nu mai putea fi măsurată cu “fă aceasta şi vei trăii”. Ci mai degrabă, era cazul neprihănirii primite prin har, prin credinţă, care îi ajuta pe oameni să asculte Legea lui Hristos (diferită de Legea lui Moise), ca semn de mulţumire.

Cu toate acestea, asta nu înseamnă că Pavel nu a văzut nici o valoare în Legea Mozaică. El, într-adevăr, o vedea sfântă, dreaptă şi bună, iar multe din instrucţiunile ei le vedea ca valori morale valoroase pentru viaţa de creştin. Mai leas acele scrieri care puteau fi folosite într-o maineră tipologică (cf. 1 Cor 10). Problema Legii era acum că putea doar să informeze pe cineva despre ceea ce era rău ş ice era bun, darn u le dădea puterea să evite răul şi să facă binele. Nu putea să aducă viaţa şi puterea care erau acum disponibile în Hristos, prin Duhul (vezi Holy Spirit), care făcea posibilă o viaţă după voia lio Dumnezeu. În plus Legea, deşi splendidă, avea doar o splendoare parţială, eclipsată de Hristos – revelaţia desăvârşită şi finală a voii lui Dumnezeu bune şi perfecte, şi a caracterului Său (cf. 2 Cor 3:4–18).

Nun e surprinde deci faptul că Pavel s-a concentrate la Îl predica pe Hristos cel crucificat şi înviat, deoarece acestea erau evenimentele decisive care au schimbat situaţia omenirii faţă de Dumnezeu. Cel care a fost cândva sub Lege şi sub condamnările ei, putea acumprin Hristos să stea în Har şi să fie justificat. Dacă prin mântuirea prin har, prin credinţa în Domnul Isus carea fost răstignit şi înviat, nimic nu stătea acum în calea nimănui, atunci neamurileerau incluse, şi mântuite fără legea mozaică. Pentru Pavel, înlăturarea legii mozaice, ca miloc de justificare înaintea lui Dumnezeu, ca mijloc de a fi mântuit, sau ca mod de a-ti lucra mântuirea, a rupt bariera dintre iudei şi neamuri (cf. Eph. 2:14–15). Dacă credinţa în Hristos cel Înviat este calea spre mântuire, atunci putea oferită tuturor fără să fi avut un devotament religios anterior faţă de cerinţele iudaice de a fi tăiat împrejur, legile depre mâncare şi de a ţine toată Tora.



Pavel, conform Galateni 1:16, vedea scopul convertirii lui ca fiind chemarea misionară la neamuri. Această chemare complementa experimentarea harului lui Dumnezeu. Dacă felul în care cineva se prezenta în faţa lui Dumnezeu depindea doar de har, atunci nu era nici un motiv pentru care harul să nu fie oferit tututor, fără condiţiile anterioare date prin legea mozaică. Este foarte posibil ca Pavel să fi dedus esenţa Evanghelei lui tocmai din experienţa convertirii lui. Când Pavel a vorbit despre revelarea (apokalypsis) lui Hristos (Gal 1:12, 16), sau despre Hristos Slava lui Dumnezeu (doxa) (2 Cor 4:6), există posibilitatea ca el să fi refelectat experienţa înregistrată în Fapte despre o lumină orbitoare care însoţea revelarea Domnului cel Înviat. În mintea lui Pavel, revelarea lui Isus plină de glorie, din drumul spre Damasc, a semnalat probabil, sosirea noii vremi (ere) escatologice în care cele vechi s-au dus iar cele noi luau viaţă (Kim 71–74; cf. also Burton, 42–43). Sosirea noi ere a iniţiat un nou concept cristocentric despre Lege şi despre etică în general. Aceasta era doar o parte din întreaga iniţiativă de a revizurie a istoriei lui Israel, în lumina istoriei lui Hristos.
2. Cadrul narativ al cristologiei lui Pavel.
Universul gândirii lui Pavel se învârtea în jurul Fiului lui Dumnezeu, Isus Hristos. Cristologia lui Pavel a iluminat gânfirea lui în întregime, uneori revărsând lumina sa asupra unor aspecte din gândirea sa care, după aşteptările altora, puteau rămâne neatinse de această cristologie. De exemplu, cine s-ar fi aşteptat ca Pavel, să spună ascultătorilor lui din Corint că acea stâncă ce a dat apă Israeliţilor în timpul lor pretecut în pustie, era Hristos (1 Cor 10:4)? Aici el se inspiră din ideile în gen parabole, despre rolul personificat al Înţelepciunii, în Israel (cf. Înţ 11:2–4, ei au călătorit prin pustia nelocuită … Când le era sete cereau (de la Înţelepciune)şi li se dădea apă din stânca cea seacă”). Viziunea lui Pavel despre Hristos a foat atât de largă încât L-a văzu pe Pe Hristos implicat în interacţiunile lui Dumnezeu cu poporul Lui înainte de a fi născut şi de a-şi începe lucrarea lui pe pământ. Asta pentru că Îl vedea pe Hristos ca Înţelepciunea întrupată (cf. 1 Cor 1:24), de aceea orice se spunea mai înainte despre Înţelepciune în sistemul de gândire iudaic, incluzând existenţa ei în cer înainte de creaţie (cf. Prov 8; Sir 24; Wis 7), a fost acum afirmat în Hristos cf. Witherington 1993, chaps. 7–8).

2.1.Cristologia şi teologia. Două pericole opuse trebuie evitate în studiul cristologiei Pauline. Primul pericol este acela de a subestima semnificaţia şi greutatea cristologiei Pauline în lumea gândirii lui Pavel. Cristologia lui Pavel ar trebui privită ca subspecie a teologiei lui. Pentru Pavel “Isus este Domn” nu este doar o descriere de rutină a lucrării lui Isus după Înviere. Multe, chiar dacă nu toate, tilurile, numele, rolurile şi funcţiile lui Dumnezeu au fost afirmate în Hristos deoarece Pavel credea că avea de-aface cu Dumnezeu prin Hristos, iar Dumnezeu ca Hristos (deşi în nici un loc Pavel nu a afirmat acest lucru cu precizia conciliilor de mai tărziu). Hristos a fost o altă modalitate prin care Dumnezeu s-a manifestat pe sine însuşi în lume. Hristos poate fi astfel un obiect al închinării pentru Pavel şi alţi creştini evrei ai vremii, deoarece Hristos era văzut ca fiind divin. L. W. Hurtado a demonstrat că monoteismul iudaic timpuriu putea include ideea agentului divin, care în unele împrejurări implica vederea unei fiinţe umane din trecutul îndepărtat, precum Enoh, sau un patrarh, ca un agent divin al lui Dumnezeu (cf. Hurtado, 17–92). Într-un asemnea context a vedea pe Mesia ca un agent divin al lui Dumnezeu, sau ca Înţelepciunea în persoană, nu a fost o deviere radicală de la Iudaismul ortodox, deşi a s-a crezut aşa ceva uneori.

Epistolele lui Pavel nu prezintă o doctrină dezvoltată despre Trinitate, sau o explicare detaliată a inter-relaţiilor în Divinitate, ci a afirmării divinităţii Tatălui, Fiului şi Duhului, dar a lăsat destule date pentru trinitarismul creştinismului de mai tărziu. Cristologia a fost o formă a teologiei pentru Pavel, însă nu singura. Când Pavel a vorbit despre Hristos redând Împărăţia Tatălui, “ca Dumnezeu să fie tolul în toate” (1 Cor 15:28) el nu a dizolvat cristiologia în teologie (cf. Beker, 200, 344).

Deasemenea Pavel nu a fost cristomonic, o perspectivă care priveşte cristologia ca o formă exclusivă sau aproape exclusivă de teologie. De vreme ce Pavel a revizuit conceptul său despre lume şi despre despre Dumnezeu, văzâdu-I acum dintr-un punct de vedere cristoscentric, şi păstrând un loc însemnat în teologia lui pentru Tatăl şi Duhul. Din punctual său de vedere, numai tatăl l-a trimis pe Fiul, Fiul care a murit pe cruce şi pe Duhul, prin care credincioşii au fost botezaţi în trupul lui Hristos: Pavel nu numai că a facut distincţia dintre cele trei persoane după funcţia Lor, dar şi după natura Lor – în măsura în care puteau fi comparaţi cu natura umană a lui Hristos (Tatăl şi Duhul nu au fire umană). Considerând teologia lui Pavel ca cristomonism greşim, deoarece nu vedem diferenţierea pe care o face apostolul între rolurile distincte, funcţiile şi caracteristicile Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt.

Prea des, discuţiile despre cristologia lui Pavel , chiar recunoscând-o ca o subspecie a teologiei lui, au abordat subiectul bucată cu bucată, analizând titlurile cristologice isolate unele de altele. Rezultatul frecvent este expunerea unor idei rupte din pânza gândirii lui Pavel, fără să ţină cont de miezul cristologiei lui aşa cum a fost exprimat în unele situaţii pe care le-a adresat. J. C. Beker subliniază clar coerenţa şi contingenţa din gândirea lui Pavel, în timp ce adresează anumite situaţii. Studiul titlurilor cristologice poate fi de ajutor, dar poate avea şi un character reducţionist, tratând elemente din gândirea lui Pavel ca permutări în instoria ideilor teologice. Această abordare trece cu vederea faptul că gândirea teologică a lui Pavel trebuie luată împreună cu gândirea lui etică şi practică şi cu implicaţiile ei sociale. Prin izolarea cristologiei cu costul de a neglija restul gândirii lui, de obicei rezultă într-o imagine dezechilibrată. Întreaga cristologie a lui Pavel este mai mare decât suma părţilor ei.



2.2. Naraţiunea din patru părţi. O abordare mai adecvată la cristologiea lui Pavel recunoaşte forma ei narativă (cf. Hays). Prin aceasta înţelegem că cristologia lui Pavel implică o istorie care poate fi identificată în patru părţi: naraţiunea despre Hristos, despre Israel, povestea despre lume, şi despre Dumnezeu.

2.2.1.Povestea lui Hristos. Structura narativă urmează cursul acelui care a fost una cu Tatăl (Fil 2:6) dare Şi-a pus deoparte prerogativele Lui divine şi statutul Său pentru a lua statutul unui rob şi să moară o moarte de rob; din acest motiv L-a înălţat Tatăl. Pavel poate să fi derivat această parte din naraţiune, din ceea ce exista deja în imnurile cristologice care erau o parte integrantă a închinării creştine timpurii (cf. Fil 2:6–11; Col 1:15–20; Ev 1:2–4; deasemnea Ioan 1:1–14). Aceste imnuri atribuiau lui Hristos trăsături pe care Iudaismul timpuriu le atribuia Înţelepciunii (personificate) (cf. Witherington 1993, chap. 7). Pavel continuă relatarea, expunând rolul continuu al lui Hristos, pe care îl are în cer şi în viitoarea lui întoarcere pe pământ ca judecător divin şi Domn triumfal. Astfel, relatarea lui Pavel despre Hristos trasncede tiparul familiar (vremea sfârşitului = timpul primordial). Starea înălţătoare a lui Hristos nu recapitulează pur şi simplu starea Lui pre-existentă. Câteva exmple vor ilustra aceste idei.

Primul, imnul cristologic din Filipeni 2:6-11 indica faptul că alergarea lui Hristos ar trebui să determine cum trebuie El mărturisit. Lui Isus I s-a dat un nume şi un tron, numee de “Domn”, deoarece Dumnezeu L-a înălţat foarte sus ca rezultat al terminării lucrării care i-a fost încredinţată pe pământ., aceata incluzând moartea pe cruce. Acel dio kai din Filipeno 2:9 este crucia, şi ar trebui tradus ca “şi de aceea” sau “şi din această cauză”. Odată cu moartea Lui, şi mai ales datorită vieţii Sale trăite pe pământ şi morţii lui ca rob, Isus a fost înălţat foarte sus, la un loc de cinste şi putere, aşadar El funcţionează acum ca Domn. De aceea în acest veac poate fi mărturisit ca folosind numele lui de tron “Domn”.

Al doilea, titlul de Hristos a devenit, printre primii creştini, un alt nume pentru Isus. Dar Isus a fost o fiinţă umană, exact cum mulţi evrei din acea vreme Îl aşteptau pe Mesia să fie. Hristos, în rare ocazii funcţionează ca titlu în scrierile lui Pavel, se referă în primul rând la rolul lui Isus în umblarea Sa pe acest pământ, culminând prin cruce. Din acest motiv Pavel nu vrea să ştie nimic altcevaprintre Corinteni, decât pe Hristos şi pe El crucificat (cf. 1 Cor 1:23). În unele ocazii se referă la rolurile lui Hristos după moartea şi învierea Lui, chiar în pre-existenţa Lui (cf. 1 Cor 10:4). Deci este critic să înţelegem titlurile cristologice în cadrul narativ al istoriei lui Hristos relatate de Pavel.

2.2.2. Naraţiunea lui Israel. O naraţiune mai largă este cea a lui Israel, şia informat cristologia lui Pavel. Isus s-a născut din femeie şi sub Lege (Gal 4:4). Pentru Pavel, acest lucru însemna trimiterea Fiului lui Dumnezeu pentru a fi Isus cel uman. Mai mult, acest Fiu a fost trimis pentru a răscumpăra pe cei care erau sub Lege, pe Israel, fapt care imediat implică starea decăzută a Israelului. Foarte important este faptul că această istorie a lui Israel a influenţa felul în care Pavel a privit numele şi rolurile lui Hristos . El este împărat şi chiar Fiul pre-existent, trimis pentru a răscumpăra pe poporul lui Dumnezeu. Deoarece, Israelului i-a fost dată promisiunea unui Mesia, şi din Israel trebuia să vină Mesia (Rom 9:4–5). Pentru Pavel, calitatea de fiu a lui Isus a fost un alt mod de a vorbi de Isus ca o figură regală şi mesianică iudaică care a venit să elibereze poporul Său. Din acest motiv Pavel poate vorbi despre Evanghelie că trebuie mai întâi predicată Iudeului (Rom 1:16).

2.2.3. Istoria lumii (naraţiuniea despre lume). Istoria (istorisirea) lui Hristos şi a Israelului fac parte dintr-o istorie şi mai mare, cea a lumii. În viziunea lui Pavel, lumea este căzută (cf. Rom 1) şi este limitată în timp: prezentul acestei lumi trece (1 Cor 7:31; cf. Gal 1:4). Pe de altă parte, acest fapt relativizează relaţiile, şi alte realităţi sociale care ar fi părut de o importanţă extraordinară în trecut. Faptul că moartea graduală a lumii existaă, asta ne face să luăm decizii în situaţiile critice din viaţă, în mod mult mai crucial. Lumea aceasta se îndreaptă spre auto-distrugere, dar încă tânjeşte după eliberare, aceasta fiind adevărat nu numai despre lumea umană ci în privinţa materiei creaţiei (Rom 8:20–22). Pe lângă asta, Pavel poate vorbi despre puteri supranatural răuvoitoare, încluzându-l pe Satan şi pe demoni, care sunt o parte a veacului present (cf. 1 Cor 10:20–21; 2 Cor 2:11; 4:4).

Împotriva acestui cadru întunecat şi în mijlocul acestei lumi s-a jucat drama lui Israel şi a lui Mesia, şi a creştinilor (cf. Wright, cap. 2).


2.2.4. Relatarea (istorisirea) despre .Dumnezeu. Întrecând istoria lumii, este relatarea despre Fiul care avea parte de viaţă cu Dumnezeu. Aceasta este orelatare despre relaţiile dintre Tatăl, Fiul şi Duhul, şi deamenea ne inoformează despre cristologia lui Pavel. Istorisirea despre Dumnezeu se împleteşte cu istoria lumii. Imnul crislogic din Coloseni 1:15–20 (cf. 2 Cor 4:4) indică faptul că Fiul a jucat un rol în crearea tuturor lucrurilor, incluzând omenirea. Astfel, rolul lui Hristos ca răscumpărător este o parte din iniţiativa de reconciliere a tutror lucrurilor cu Dumnezeu. Întruparea este o parte integreantă a relatării despre Dumnezeu. Mai mult, subliniază supunerea puterilor şi autorităţilor este deasemenea o parte din marea relatare despre Dumnezeu, chiar dacă această misiune se împleteşte cu istoria lui Hristos ca răscumpărător al omenirii (1 Cor 15:24). Locul aceste cristologii cosmice în gândirea lui Pavel este bine fondat, în aşa fel încât orice s-ar crede despre autorul şi circumstanţele adresat în Coloseni, elementele acestei cristologii erau deja evidente şi exprimate în 1 Corinteni 15:24–26. Aceasta este o istorisire escatologică, deoarece se leagă de acţiunea finaşă a lui Dumnezeu faţă de creaţia Lui, fiind escatologică în cadru şi substanţă.

Yüklə 1,07 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   28




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə