Facultatea de teologie evanghelica elim timisoara, romania


Dumnezeu ca şi Creator, Tată şi Rege



Yüklə 1,07 Mb.
səhifə8/28
tarix19.01.2018
ölçüsü1,07 Mb.
#39379
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   28

Dumnezeu ca şi Creator, Tată şi Rege.

Comun tuturor părţilor scrierilor paulline este doctrina despre Dumnezeu astfel încât multe din dovezi conţin presupuneri mai degrabă decât declaraţii specifice. Cu toate acestea există multe declaraţii care sunt foarte importante. Vom discuta următoarele aspecte –Dumnezeu ca şi Creator, providenţa lui Dumnezeu, Dumnezeu ca Tată, Dumnezeu ca Rege şi Judecător, multe alte titluri pentru Dumnezeu, şi apoi într-o formă rezumativă atributele lui Dumnezeu.
2.1. Dumnezeu ca şi Creator. Nu există nici-o îndoială că creştinii presupun fără discuţie că Dumnezeu este făcătorul universului. Ei au preluat aceasta din VT şi de asemenea din învăţătura lui Isus. In discursul lui către atenieni, Pavel a anunţat cu îndrăzneală felul Dumnezeului căruia I se închină ca « Dumnezeul care a făcut lumea şi tot ce există în ea, fiind Domnul cerului şi al pământului » (Fapte 17 :24). Puterea Lui creatoare este de asemenea văzută în declaraţia că muritorii sunt odrasla Lui (Fapte 17 :29), reflectând încercarea lui Pavel de a face un teren comun cu audienţa, unii din ei fiind stoici împărtăşeau ideea că oamenii erau familia lui Dumnezeu (vezi Imnul lui Cleanthes către Zeus). Înn discursul lui la Listra Pavel face o declaraţie similară despre puterea creatoare a lui Dumnezeu (Fapte 14 :15).

În scrisorile lui Pavel stabileşte o distanţă între Creator şi creaturi ca în Romani 1:25. Mai mult, se spune că creaţia reflectă lucrarea Creatorului (Romani 1:20). Într-adevăr, arată ceva din caracterul lui Dumnezeu (puterea Lui eternă şi divinitatea Lui). Poate face asta doar pentru că este lucrarea directă a mâinilor Lui. Aceastea sunt afirmaţii specifice că toate lucrurile au fost făcute de Dumnezeu (Romani 11 :36 ; 1 Corinteni 8 :6 ; 11 :12 ; cf. Efeseni 3 :9). Cei care interzic ceea ce Dumnezeu a creat pentru binele omului (1 Timotei 4 :3) bazat pe presupunerea greşită că Dumnezeu nu are de-a face direct cu problema de a fi rău per se –un tratat gnostic –sunt respinşi. De aceea mai devreme Pavel a apelat la Psalmul 24:1 pentru a menţine învăţătura sa că toate darurile lui Dumnezeu de mâncare şi băutură sunt bune, noi le primim cu recunoaşterea Lui ca şi dătător (1 Corinteni 10:26-31; cf.4:5). Învăţătura străină care plasează asemenea activităţi ca mâncatul şi băutul alături de relaţiile sexuale maritale sub tabu (Coloseni 2:21) este ferm respinsă (Coloseni 2:23). Relaţiile dintre soţi sunt onorabile şi necesare, în circumstanţe normale (1 Corinteni 7:1-7).

Totuşi Pavel reflectă aceeaşi convingere pe care o arată VT, că creaţia nu este coeternă cu Creatorul nici creaţia nu este produsul unei divinităţi inferioare, ca în gnosticismul de mai târziu. Dumnezeu este autorul a tot ce există, deşi interesul lui Pavel este mai ales în alegerea de către Dumnezeu a poporului Său. In Efeseni 1 :4 expresia « înainte de întemeierea lumii » este folosită în legătură cu alegerea lui Dumnezeu şi indică că Creatorul a existat separat de existenţa materială a creaţiei Lui.

Pavel nu discută metoda de creaţie. El foloseşte o imagine iudaică VT obişnuită (ca în Evrei 11 :3, bazat de asemenea pe Psalmul 33 :6,9 ; cf. Genesa 1 :3) a unui cuvânt puternic dând naştere ordinilor create (2 Corinteni 4 :6, bazat de asemenea pe Psalmul 33). Mult mai important decât metoda este agentul. Având în vedere că în Genesa mijlocirea Duhului este menţionată (Genesa 1 :2), se spune că creaţia a fost afectată prin Cristos. Aceasta are o mare importanţă pentru cristologie. Dar pentru scopul nostru prezent este bine să punem perspectiva paulină a creaţiei într-un context diferit de perspectiva VT. Accentulpe activitatea creatică a lui Cristos nu reduce în nici-un fel activitatea creatoare a lui Dumnezeu. Intr-adevăr, actul creativ este văzut ca o unitate. Aşa cum am menţionat, tema vine în Coloseni 1:16 –“căci în El (adică Cristos) toate lucrurile au fost create, în cer şi pe pământ …toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El.” 1 Corinteni 8:5-6 furnizează o declaraţie asemănătoare, bazată pe mărturisire de crez, în schimb întorcându-se la shema iudaică VT (Deuteronom 6:4; vezi Wright “One God” [Un singur Dumnezeu]).

Aceste pasaje învaţă în mod clar nu numai faptul că Dumnezeu a creat prin (dia) Cristos, dar şi pentru (eis) Cristos, care dă o oarecare direcţie a scopului divin pentru ordinea creată. Înţelepciunea infinită a Creatorului se vede în facerea creaţiei cristocentrică mai degrabă decât antropocentrică. NT nu sprijină perspectiva că lumea aparţine omenirii, cu excepţia sensului împlinirii în Isus Cristos (1 Corinteni 15.27, bazat pe Psalmul 8). Pavel nu face aluzie într-un singur loc (1 Corinteni 3:22) că credincioşii sunt chemaţi să vadă lumea ca şi a lor, chiar dacă este trecătoare (1 Corinteni 7:31), şi ei aşteaptă darul patriei eterne (Pilipeni 3:20-21) la parousia. Creaţia însăşi este legată de condiţia umană, după cum Pavel recunoaşte clar când vorbeşte despre geamătul creaţiei pentru eliberare (Romani 8.19-25). Preocupările moderne asupra întrebuinţării greşite a creaţiei a adus aceasta în prim plan şi a arătat relevanţa extraordinară a concepţiei lui Pavel. Această întreagă problemă ecologică de a nu risipi resursele naturale şi de a evita poluarea mediului înconjurător ca şi când s-ar afla la sfârşit (totuşi lăudabilă şi necesară) în ea însăşi cu greu se poate măsura cu perspectiva creaţiei făcută “pentru” Cristos.

Este la fel de important să consideri învăţătura lui Pavel despre legătura providenţială a lui Dumnezeu cu creaţia Lui, cum este să observi presumţiile lui de bază despre lucrarea creatoare a lui Dumnezeu. Pavel furnizaeză un răspuns la întrebarea activităţii continuate a lui Dumnezeu în cadrul ordinii create. Nu este dat nici-un sprijin acestei perspective încât, după ce a creat lumea, Dumnezeu a lăsat-o să se descurce singură. O imagine cu totul diferită stă în spatele abordării apostolice. Providenţa se bazează pe caracterul lui Dumnezeu, care este văzut ca fiind constant în lucrare şi interesat în mod vital în bunăstarea lucrării mâinilor Lui. Aşa cum am menţionat mai devrem, discursul relatat al lui Pavel la Listra (Fapte 14 :17) solicită controlul lui Dumnezeu asupra anotimpurilor şi a asigurării recoltelor.


În adresarea lui Pavel la Areopag (Fapte 17:25) el afirmă că Dumnezeu dă tuturor oamenilor şi creaturilor atât viaţă cât şi pâine (vezi Athens).

Providenţa lui Dumnezeu este atestată în viaţa lui Pavel ca misionar în înregistrarea din Fapte, mai ales încercările la care a fost expus şi modul prin care se spune că Dumnezeu l-a scăpat (vezi Fapte 27:24-26). Aceeaşi convingere a unei superintenţii divine de evenimente, în ciuda piedicilor şi pericolelor evidente, străbate recitalul lui Pavel de „litanie de înristare” (peristateis-katalog este termenul tehnic actual în studiile despre încercările lui Pavel: vezi Întristările) în 2 Corinteni 4:7-15; 6:4-10; 11:21-29; 1 Corinteni 15:30-32; Filipeni 2:17.

Deşi este cazul când providenţa îmbrăţişează toţi oamenii, grija specială a lui Dumnezeu este oferită poporului Său în experienţa lor de încercare (Romani 5:1-10), şi preocuparea Lui milostivă pentru toate faţetele vieţii este celebrată în Romani 8:28 care este cel mai probabil oferită cu traducerile moderne ca “în toate lucrurile Dumnezeu lucrează spre binele celor cel iubesc pe Dumnezeu şi sunt aleşi”, chiar dacă ei sunt chemaţi să sufere de dragul Lui. Aceasta conduce la învăţătura despre autoritatea părintească a lui Dumnezeu.
2.2. Dumnezeu ca Tată. Este ideea de Dumnezeu ca Tată care este cea mai caracteristică a învăţăturii NT în general şi în special a învăţăturii lui Isus. Având în vedere că lumea păgână contemporană îşi ţin zeii în frică şi nesiguranţă (vezi Închinare), punctul de vedere creştin a autorităţii părinteşti a lui Dumnezeu aduce un element neparalel de intimitate în relaţia omului cu Dumnezeu. Cu toate acestea, în timp ce există aspecte frapante în concepţia lui Isus despre Dumnezeu ca Tată dusă mai departe în scrisori, ideea nu este străină de VT sau de folosirea iudaică. Dumnezeu este conceput ca Tată al poporului Său. Regele israelit poate fi conceput ca fiu individual al lui Dumnezeu (Psalmul 2 ; vezi Adopţia, Relaţia de fiu). Israel ar putea fi strigat « fiul meu » (Osea 11 :1). Dar aceasta a tins să fie o idee naţionalistă mai degrabă decât o relaţie individuală cu Dumnezeu ca părinte în Sirach 4:10, Psalmul lui Solomon 17:30 şi Jubileele 1:24-25 (vezi Fiul lui Dumnezeu). În acelaşi timp, ţinând cont de concepţia ebraică de solidaritate, ar trebui remarcat că această autoritate părintească colectivă nu a exclus ideea de relaţie individuală. Intr-adevăr, a pregătit ideea dezvoltării ei depline în NT.

Unii Psalmi, care sunt expresii de pietate individuală, se apropie tot mai mult de caracterul intim al lui Dumnezeu aşa cum este văzut în NT, dar relaţia de tată-fiu nu este formulată în mod specific. Ideea de Dumnezeu ca păstor (ca în Psalmul 23 ; Isaia 40 ; Ezechiel 34), în timp ce introduce uimitor o perspectică tandră în ce priveşte-L pe Dumnezeu, este preluată imediat de acceptarea deplină a lui Dumnezeu ca Tată. Cu venirea lui Cristos, aceste referiri de autoritate părintească apar într-o perspectivă despre Dumnezeu care arată că cea mai intimă formă de relaţii umane (părinte-copii) este doar o reflecţie a caracteristicii esenţiale a lui Dumnezeu (vezi comentariul pe Efeseni 3 :14,15 de mai jos).

În literatura paulină autoritatea părintească a lui Dumnezeu este văzută în trei moduri. El este Tatăl lui Isus, El este Tatăl creştinilor, şi El este Tatăl întregii creaţii. Este important de remarcat că relaţia tată-copil cu referire la Dumnezeu este aproape în întregime rezervată pentru cei care sunt credincioşi. Relaţia este rezultatul activităţii de răscumpărare a lui Dumnezeu. Relaţia creatoare a fost deja discutată sub providenţa lui Dumnezeu. Preocuparea noastră aici va fi relaţia specială cu credincioşii.

In salutul de început în toate scrisorile sub numele lui Pavel Dumnezeu este descris ca Tată. Se formează o presupunere de bază în spatele a tot ce apostolul scrie în aceste scrisori. Mai mult, este reflectată frecvent în cursul discuţiilor, fie doctrinale sau practice. Intr-adevăr nu este nici-un alt concept despre Dumnezeu care domină teologia lui Pavel mai mult decât acesta. Totuşi aspectele materne ale relaţiei divin-umane nu sunt trecute cu vederea, chiar dacă ele sunt numai implicit în modul cum Pavel descrie rolul lui pastoral (Galateni 4 :19 ; 1 Tesaloniceni 2 :7) pe măsură ce reflectă grija lui Dumnezeu.

Titlul “Tată” este câteodată calificat să îmbogăţească conceptul. Dumnezeu este de multe ori descris ca Tatăl lui Isus Cristos, dar El este de asemenea Tatăl gloriei (Efeseni 1:17), adică Cel a cărui prezenţă este înconjurată de o aură de maiestate şi putere, care în acelaşi timp atrage şi este misterioasă ; “Tatăl îndurărilor” (2 Corinteni 1:3), adică El este cunoscut pentru mila Lui, la care Pavel apelează, prin folosirea unei expresii de la liturghia din sinagogă (vezi Martin 1986, 6-12), pentru a întări îndemnul lui la fermitatea sub încercare (2 Corinteni 1:4-7). Toată autoritatea părintească umană se spune că derivă de la autoritatea părintească a lui Dumnezeu (Efeseni 3:14-15), care arată că Dumnezeu nu este chemat Tată pe baza unei analogii umane, ca şi cum autoritatea părintească ar fi aproximarea cea mai apropiată pentru relaţia dintre Dumnezeu şi umanitate. Autoritatea părintească este văzută mai degrabă a fi moştenită în natura lui Dumnezeu şi în determinarea a tot ce este mai presus şi mai sfânt în relaţia umană de autoritate părintească. Totuşi această interpretare a Efeseni 3 :14-15, în timp ce are bază în unele autorităţi antice ca Athanasius şi printre scriitori moderni ca F.F Bruce (vezi discuţia în Lincoln 1990, 201-4), nu a mers necontestată ; textul poate pur şi simplu să însemne că Dumnezeu este Tatăl ale tuturor grupărilor de familie în cer şi pe pământ.

Dar noi trebuie să ne întrebăm ce înseamnă “autoritatea părintească” când se referă la Dumnezeu. In măsura în care credincioşii sunt preocupaţi înseamnă că Dumnezeu este sursa vieţii lor spirituale şi îşi revarsă dragostea peste ei. Dumnezeu este preocupat de bunăstarea lor (Romani 8 :28) şi se asemenea de creşterea lor în asemănarea cu caracterul Lui sfânt, iubitor (Efeseni 5 :1 ; Coloseni 1 :12 ; 1 Tesaloniceni 2 :12 ; 4 :7,9). Pentru Pavel, apoi, această caracterizare a lui Dumnezeu este criteriul şi norma a tot ce urmează noi să înţelegem prin numele Dumnezeu. Dumnezeul suprem este Tatăl lui Isus, Fiul care este iubit (Coloseni 1 :13 ; vezi Fiul lui Dumnezeu). Este scopul divin de a replica în vieţile oamenilor lui Cristos imaginea Fiului Lui, astfel încât prin lucrarea Duhului (2 Corinteni 3 :18) asemănarea Fiului Său se face într-o măsură mult mai mare aparent în cele din urmă, la desăvârşirea mânturii lor, ei devin « conform imaginii » lui Cristos (Romani 8 :29). Ar putea însemna că în timpul procesului ei vor fi chemaţi să experimenteze suferinţa pentru Cristos (Filipeni 3 :10) în anticiparea învierii din morţi (Filipeni 3 :11).



O observaţie ulterioară care e de mare importanţă în orice atribuire a perspectivei pauline despre Dumnezeu şi care face distincţia dintre NT şi orice alte antecedente iudaice este folosirea formei Abba de către creştini în bisericile lui Pavel (Romani 8:15; Galateni 4:6), fără îndoială bazată pe folosirea proprie a lui Isus a termenului când se adresează lui Dumnezeu (Marcu 14:36). Această formă aramaică de adresare () unui tată a fost originar un termen folosit de copiii mici ca parte a unui limbaj de îngrijire (chiar dacă acest lucru este în discuţie : vezi Barr), dar a necesitat un înţeles mai extins în folosirea familială, echivalent pentru “tatăl meu” sau “dragă tată” (o formă de adresare de grijă). Este o formă unică, căci nu se găsesc anumite paralele nici în VT nici în iudaism ca o adresare către Dumnezeu. Folosirea ei de către iudei arată cât de complet perspectiva lui despre Dumnezeu ca Tată este separată de orice altă abordare formală. Forma Abba implică un sens de intimitate şi familiaritate care introduce un factor complet nou către o abordare a lui Dumnezeu. Şi faptul că Pavel este capabil să-l citeze în formularea lui semitică, care apoi a fost preluată uşor în limba greacă, se pare să indice o origine liturgică pentru apelare. Termenul este găsit în conversaţia cu Dumnezeu în rugăciunea rostită şi într-o formă congregaţională (observă că verbul corespondent este krazein, a plânge, în cele două texte ale lui Pavel), şi în cele două exemple date unde sunt prezentate lucrarea şi mărturisirea Duhului Sfânt. Duhul este mijlocitorul prin care creştinii ajung la recunoaşterea şi aclamarea lui Dumnezeu ca singurul pe care-L cunosc şi de care se apropie intim. Este semnul „duhului de relaţie de fiu/adopţie” pentru că Duhul pune pecetea mărturiei lui pe credincioşi ca fii/copii ai lui Dumnezeu, eliberându-i de religia nomistică cu nesiguranţa ei în legătură cu Dumnezeu şi frica păgână care este, pentru Pavel, înrudită cu sclavia (Romani 8:15-16; Galateni 4:5-7). Astfel, strigătul Abba devine pentru bisericile lui Pavel un punct de intrare într-o experienţă a unei relaţii de familie cu Dumnezeu ceea ce reprezintă privilegiul şi moştenirea lor sub noul legământ de har (vezi Byrne, Scott).

2.3. Dumnezeu ca Rege şi Judecător. De-a lungul NT sunt urme ale ideii de Dumnezeu ca Rege. Vine în prim plan mai ales în expresia împărăţiei lui Dumnezeu sau împărăţiei cerurilor. Dar în mod clar ideea împărăţiei implică un rege care-şi exercită conducerea asupra oamenilor săi. Sunt multe pasaje VT în care Dumnezeu este văzut ca Rege, şi aceasta furnizează o bază solidă pentru folosirea din NT. In lumea contemporană a NT, cei mai mulţi regi erau tirani, dar această idee este acum sugerată în NT ca fiind aplicabilă la Dumnezeu. Regalitatea implică suveranitate, care în funcţiunea ei adecvată duce cu sine responsabilitate. Aceasta nu înseamnă să spui că ideea de suveranitate este în mod necesar ideea majoră a împărăţiei. Intr-adevăr, împărăţia stă de asemenea pentru toate binecuvântările de mântuire. Totuşi cele două idei sunt strâns legate, din moment ce pentru credincioşi suveranitatea lui Dumnezeu nu are nici-un înţeles în afara mântuirii pe care El a afectat-o. Oamenii împărăţiei sunt cei care s-au dedicat pe ei înşişi în întregime pentru a face voia regelui.

Această idee de regalitate reiese din caracterul creator al lui Dumnezeu. Când creştinii de la început s-au rugat ei au recunoscut acest fapt, adresându-se lui Dumnezeu ca “Stăpâne Doamne, care a-I făcut cerul şi pământul şi marea şi tot ce este în ele” (Fapte 4:24). El care creează are dreptul să conducă. Într-adevăr, creatura nu are nici-un drept să pună la îndoială deciziile creatorului. Pavel a recunoscut acest lucru când a folosit ilustraţia olarului în Romani 9:19-26 (idei preluate din Isaia şi Ieremia aşa cum sunt înţelese în Înţelepciunea lui Solomon). Suveranitatea este astfel văzută ca fiind o parte de moştenită a activităţii creatoare a lui Dumnezeu.

În armonie cu ideea de regalitate este folosirea titlului de Domn ca referindu-se la Dumnezeu, a trăsătură lexicală adesea găsită la Pavel. Aceasta este un alt titlu care predomină în VT şi preluat în NT. Domnia şi suveranitatea cer asemenea standarde riguroase de loialitate încât anunţarea acestor teme este suficient atestată în scrierile lui Pavel, Filipeni 2 :9-11 ; Romani 14 :11-12. Dreptul lui Dumnezeu de a I se aduce închinare şi omagiu nu este pus la îndoială (anunţat în Isaia 45 :23 la care cele două pasaje pauline doar face referire). Pentru oameni a acţiona în orice alt mod va duce la căderea lor în ispită şi apoi la dezonorarea lui Dumnezeu. Acesta este împingerea în argumentul lui Pavel în Romani 3 :1-6 ca răspuns la într-o dezbatere de critică violentă au ajuns la concluzia că Dumnezeu este răspunzător de raţiunea umană (vezi Moxnes).

În înregistrarea predicii publice a lui Pavel în cartea Faptelor şi în scrisori ideea împărăţiei este mai puţin frecventă şi ca urmare conceptul de Dumnezeu ca rege nu mai este aşa de proeminent. Totuşi dovada este acolo în Fapte 28:31, chiar dacă este adevărat că Pavel l-a predicat în pricipal pe Isus (Fapte 17 :18 ; cf. 1 Corinteni 1 :23 ; 15 :12 ; 2 Corinteni 1 :19 ; Filipeni 1 :15-18 : vezi Propovăduirea lui Pavel). Pentru creştinii de la încceput Isus era văzut ca fiind întruparea împărăţiei. Aceasta duce la un accent mai mic pe împărăţia însăşi, dar în nici-un caz nu reduce convingerea că domnia lui Dumnezeu fusese inaugurată. Funcţiunea lui de rege era mai degrabă presupusă oriunde decât exprimată.

În scrisorile lui sunt multe indicaţii indirecte cum că apostolul a gândit despre Dumnezeu în termeni de suveranitate, adică, sub Dumnezeu împărăţia lui Cristos este o realitate prezentă (1 Corinteni 15 :25 ; Coloseni 1 :13 ; Efeseni 5 :5). Dumnezeu este mult mai puternic decât conducătorii acestui veac (1 Corinteni 2:6-8: vezi Stăpânirile). Toate puterile celui rău (stăpânirile şi puterile) sunt incapabile să intervină în scopurile lui Dumnezeu în Cristos (Romani 8 :37-39). Intr-adevăr, ei au fost deja biruiţi (Coloseni 2.15). Remarca de mai devreme (în Coloseni 1 :16) că asemenea puteri cosmice au fost create în şi prin Cristos ridică o problemă care este cel mai probabil rezolvată prin presupunerea că în mâinile filozofilor din Colose ei erau veneraţi în rivalitate cu Cristos (Coloseni 2 :8,18,20) şi astfel trebuiau să fie învinşi şi « împăcaţi ». Pavel vede actul final al istoriei că Dumnezeu va supune duşmanii « sub picioare » (Romani 16 :20 ; 1 Corinteni 15 :23-28). In concepţia apostolului există o mică distincţie reală între împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia lui Cristos, deşi Cristos la Parousia va da împărăţia Lui pentru Dumnezeu (1 Corinteni 15 :24) prin urmare transformând Regnum Christi în Regnum Dei. Ce este în centrul atenţiei în concepţia lui Pavel în acest context este suveranitatea supremă a lui Dumnezeu peste toate lucrurile (vezi Martin 1984, 107-25 ; Kreitzer). Epistolele Pastorale conţin o declaraţie care aduce în mod clar acest aspect în faţă când Dumnezeu este descris ca “fericitul şi unicul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (1 Timotei 6:15).

Conceptul de rege este strâns legat de cel de judecător. Pentru Pavel ideea de Dumnezeu ca Judecător a fost o parte integrală a evangheliei lui (cf. Romani 2 :16). Intr-adevăr, nu a existat nici-o îndoială în mintea lui că Dumnezeu va judeca lumea (Romani 3 :6). El vorbeşte pozitiv despre « scaunul de judecată al lui Dumnezeu » (Romani 14 :10 ; alternativ această expresie apare ca scaunul de judecată al lui Cristos în 2 Corinteni 5 :10 fără nici-o schimbare semnificativă de înţeles ; vezi Roetzel) şi o foloseşte ca o bază pentru verdictul lui asupra creştinilor care vor judeca pe semenii lor. Ceea ce nu este văzut ca prerogativă legitimă pentru fiinţele umane –pentru motivul dat în 1 Corinteni 4 :3-5 –este totuşi esenţa naturii divine (vezi Kuck). Este presupus ca corect şi adecvat în scrierile lui Pavel că regele divin îşi va exercita prerogativa lui de judecată. Există un element anume de severitate în legătură cu acest aspect al lui Dumnezeu (Romani 3 :5-6, deşi cu concesiunea făcută că Pavel vorbeşte în termeni omeneşti). Pavel, care admite latura severă a lui Dumnezeu, este totuşi atent să o lege de bunătatea lui Dumnezeu (Romani 11 :22). Pentru acest motiv este important să se vadă judecăţile lui Dumnezeu refractate prin prisma cristologiei lui Pavel. Dumnezeu va judeca lumea în dreptate, ca o faţetă a caracterului Lui drept. Totuşi, conform discursului din Fapte 17 :31, este o judecată universală făcută după standardul stabilit în Cristos : « prin Omul pe care El (Dumnezeu) l-a rânduit .» Efectul acestei clauze este de a aduce aminte cum întreaga teologie a lui Pavel, doctrina lui despre Dumnezeu, este modelată de revelaţia naturii şi acţiunii lui Dumnezeu care vor fi în centrul atenţiei la venirea lui Cristos.


2.4. Alte titluri pentru Dumnezeu.

2.4.1. Duh. Întreg NT prezintă natura şi caracterul lui Dumnezeu într-un număr de titluri diferite care exprimă diferite faţete, neputând fi aflate în mod formal, dar nu mai puţin importante. Ca parte a nivelului de culpă el ţinteşte asupra înclinaţiei către idolatrie din moment ce cunoaşterea de Dumnezeu este pervertită de păcătoşenia umană (Romani 1 :21-23), Pavel ia de bun faptul că Dumnezeu nu este o creaţie sau invenţie omenească. Atitudinea lui în ce priveşte idolii nu este uşor de sistematizat. In 1 Corinteni 8 :4 el se alătură cititorilor corinteni pentru a afirma că « nu este decât un singur Dumnezeu » ; totuşi « un idol nu are o existenţă reală ». idolilor li se spune: „aşa numiţii” (1 Corinteni 8:5), din moment ce Pavel nu poate nega că închinarea la idoli nu există. Totuşi în 1 Corinteni 10:14-22 tonul lui este mai serios, din moment ce el este de acord că există o influenţă demonică malignă care poate infecta « mâncarea oferită idolilor » şi creştinii pot fi expuşi unor forţe rele (altfel avertizările din 2 Corinteni 6 :4-7 :1 n-ar avea nici-un sens). Acestor puteri urmează să li se opună rezistenţă (1 Corinteni 10:4) din moment ce ele sunt rivalii Dumnezeului adevărat şi totuşi sunt fără putere să se opună scopului Său, oricât de mult ar căuta să încerce seducând credincioşii (2 Corinteni 2:11). Esenţa “spirituală” a religiei lui Pavel este ceva ce el îşi însuşeşte fără prea multă argumentare (Filipeni 3 :3 şi învăţătura lui despre biserică ca locuinţa în Dumnezeu în Duhul în 1 Corinteni 3:16; Efeseni 2:18-21).
2.4.2. Mântuitor. Deşi titlul “Mântuitor” se aplică ocazional la Isus Cristos în tradiţia paulină, este de asemenea folosit în legătură cu activitatea dominantă a lui Dumnezeu Mântuitorul în Vechiul Testament. Principalele apariţii ale titlului sunt în Pastorale (1 Timotei 2:3; Tit 2:10, 13; 3:4). Deşi titlul este relativ rar în scrierile pauline, activitatea implicată în titlu permite întreaga soteriologie a lui Pavel. Intr-adevăr, teologia creştină se concentrează pe tema că Dumnezeu îşi salvează poporul şi pentru Pavel puterea lui Dumnezeu este arătată în lucrarea de mântuire iniţiată de Dumnezeu şi executată de Hristos (ex. Gal. 4 :4-5). Un volum memorabil (scris de C.A.A. Scott ; vezi la Morris 1986, 172-75) a înlocuit sensul esenţial al creştinismului paulin sub rubrica mântuirii.

2.4.3. Atotputernic/ Prea înalt. Acesta este un titlu al demnităţii supreme care exprimă superioritatea lui Dumnezeu peste toţi ceilalţi dumnezei. Este folosit de sclava cu un duh al lui piton (de ghicire) în Fapte 16 :17. Pavel şi grupul său la Filipi au văzut această invocare ca idolatră, totuşi, demonul din femeie este scos în numele lui Isus Cristos. Aceasta este o ilustrare a felului în care Pavel se opune zeităţilor religiei şi superstiţiei contemporane prin declararea domniei lui Cristos, o slujbă şi autoritate date de Dumnezeu, singurul Domn (vezi Fapte 16 :31). « Isus este Domnul » este mărturisirea creştină care este făcută în lumina învierii (Romani 10 :9 : vezi Crezul), care în schimb este, pentru Pavel, dovada puterii lui Dumnezeu şi aprobarea dreptului de Fiu pentru a conduce vieţile umane şi destinul cosmic (Filipeni 2 :9-11 ; Romani 14 :9 ; Efeseni 1 :20-23). Titlul asemănător pantocratoµr în 2 Corinteni 6:18 se mişcă în acelaşi cerc de idei (vezi comentariile).




Yüklə 1,07 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   28




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə