Floare albastră



Yüklə 18,96 Kb.
tarix27.11.2017
ölçüsü18,96 Kb.
#33035

FLOARE ALBASTRĂ

de Mihai Eminescu


Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889), cel mai mare poet “pe care l-a ivit şi-l va ivi, vreodată, poate, pământul românesc” (G. Călinescu), a realizat în creaţia sa lirică o sinteză a tuturor tradiţiilor populare şi culte naţionale, pe care le-a înnobilat cu profunde meditaţii filozofice. Natura eminesciană este un spaţiu imaginar al dorului, al visului erotic, temă preponderentă a liricii sale în care se înscriu poezii precum: Floare albastră, Lacul, Crăiasa din poveşti.

Apariţie. Elaborată în 1872, citită în şedinţa Junimii din 7 septembrie 1872 şi apărută în “Convorbiri literare” la 1 aprilie 1873, Floare albastră este una dintre cele mai reprezentative poezii nu numai pentru trăirea spectacolului nuanţat al naturii, ci, mai cu seamă, pentru locul pe care îl ocupă natura în lirica de iubire a lui Eminescu.

Geneza. Precedată în timp de unele mari creaţii precum Venere şi Madona, Epigonii, Mortua est! poezia Floare albastră îşi are punctul de plecare în mitul romantic al aspiraţiei către un ideal înalt de fericire, încununat de o iubire pură, desăvârşită, ideal către care aspirase şi marele poet italian Giacomo Leopardi în Ginestra sau eroul lui Novalis din Heinrich von Ofterdingen.

Tema. La romantici tema iubirii apare în corelaţie cu tema naturii, pentru că natura vibrează la stările sufleteşti ale eului. Floare albastră aparţine acestei teme şi constituie aspiraţia spre iubirea ideală, spre perfecţiune.

Titlul. Titlul poeziei este format dintr-un substaniv nearticulat “floare”, ce simbolizează fiinţa care păstrează dorinţele, pe care le dezvăluie cu vrajă, şi un adjectiv “albastră”, care simbolizează infinitul, formând o imagine de mare sensibilitate.

Rema discursului liric. Poezia se structurează pe două idei: idea cunoaşterii absolute (primele trei strofe) şi idea cunoaşterii terestre prin intermediul iubirii (strofele 5 – 13). Cele două idei sunt legate de o strofă, cea de-a patra, care conţine reflexiile poetului şi începutul ideii din ultima strofă. Poezia este formată dintr-o succesiune de imagini, clar conturate susţinute de dialog, dar mai ales de monolog (dialogul fiind doar sugerat). Ca în lirismul de măşti, eul liric împrumută pe rând cele două ipostaze, masculin – feminin, el – ea, într-un dialog al “eternului cu efemerul”. Poezia se structurează în jurul unei serii de opoziţii: eternitate/moarte – temporalitate/viaţă, masculin – feminin, abstract – concret, vis – realitate, aproape – departe, atunci – acum.

Compoziţia poeziei. Prima secvenţă poetică (strofele I – III) înfăţişează lumea rece a ideilor, lumea lui. Monologul fetei începe cu reproşul realizat prin adverbul “iar”, plasat la începutul poezie. Tonul adresării este familiar, într-un aparent dialog, unde alternează propoziţii afirmative şi negative, interogative şi exclamative. Termenii populari “încalte”, “nu căta” susţin adresarea familiară, iar cele două apelative, “sufletul vieţii mele” şi “iubite”, dispuse simetric la începutul şi la sfârşitul primei intervenţii a fetei, exprimă iubirea sinceră.

Universul spiritual în care geniul este izolat, se configurează prin enumaraţia simbolurilor eternităţii – morţii, în prima strofă: “– Iar te-ai cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte?”. Aspiraţia spre cunoaştere absolută este sugerată de metafora “râuri în soare / Grămădeşti-n a ta gândire”. Domeniul cunoaşterii guvernat de timpul infinit este definit prin atributele: misterul genezei: “întunecata mare”, universal de cultură: “câmpiile Asire” şi universal de creaţie umană proiectat cosmic: “Piramidele-nvechite / Urcă-n cer vârful lor mare”.

Advertismentul final “Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite!”, deşi este rostit pe un ton şăgalnic, cuprinde un adevăr: împlinirea umană se realizează doar prin iubire, în lumea terestră.

Strofa a patra, a doua secvenţă poetică, cuprinde meditaţia bărbatului asupra sensului profund al iubirii rememorate. Notarea unei stări de spirit “Eu am râs, n-am zis nimica” se realizează prin folosirea mărcilor gramaticale ale eului, verbe şi pronume la persoana I singular: “eu”, “am râs”, “n-am zis” şi a verbelor la trecut: “Ah! ea spuse adevărul”.

A treia secvenţă poetică conţine strofele V – XIII. Monologul fetei continuă cu o chemare la iubire în lumea ei, planul terestru: “Hai în codrul cu verdeaţă…”. Refacerea cuplului adamic necesită un spaţiu protector, paradis terestru şi un timp sacru. Cadrul natural se realizează prin motive romantice frecvente în erotica eminesciană: codrul, izvoarele, valea, balta, luna etc. Natura de început de lume, spaţiu nealterat de prezenţa umană, cu atributele sălbăticiei în viziunea romantică, “Stânca stă să se prăvale / În prăpastia măreaţă”, asociază imagini vizuale şi auditive: “Und-izvoare plâng în vale”. Natura ocrotitoare: “Acolo-n ochi de pădure / Lângă balta cea senină / Şi sub trestia cea lină/ Vom şedea în foi de mure” are atributele spaţiului sacru, prin sugestia centrului: “ochi de pădure”, “balta cea senină”.

Idealul de iubire se proiectează într-un paradis terestru. Abundenţa vegetaţiei şi regimul diurn se exprimă prin sugestia cromatică a verii: verde, roşu, auriu. Căldura zilei de vară se află în rezonanţă cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtăşită: “Şi de-a soarelui căldură / Voi fi roşie ca mărul, / Mi-oi desface de-aur părul / Să-ţi astup cu dânsul gura”. Femeia este o apariţie de basm (“de-aur părul”), şăgalnică (“Ş-apoi cine treabă are?”), senzual-naivă (“Eu pe-un fir de romaniţă / Voi cerca de mă iubeşti”) şi cu gesturi gingaşe (“Dulce netezindu-mi părul”).

Chemarea la iubire organizează secvenţa poetică gradat într-un ritual erotic cu etapele: descrierea naturii umanizate, invitaţia în peisajul rustic şi intim, conversaţia ludic-erotică, jocul erotic sau “încercarea” iubirii pe un fir de romaniţă, portretul fetei ca o zeitate terestră, gesturile de tandreţe, sărutul, îmbrăţişarea, întoarcerea în sat, despărţirea.

Trecerea de la regimul diurn la cel nocturn sugerează, în corespondenţa iubire – natură, trecerea de la peisajul intim – rustic la peisajul feeric, cu accentuarea intimităţii: “Pe cărare-n bolţi de frunze, / Apucând spre sat în vale, / Ne-om da sărutări pe cale, / Dulci ca florile ascunse”.

Vorbirea populară (“mi-i da”, “te-oi ţinea”, “nime”, “ş-apoi”), limbajul familiar, cu alternarea persoanei I şi a II-a a verbelor şi a pronumelor, precum şi tonul şăgalnic dau chemării impresia de sinceritate şi prospeţime juvenilă: “Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?”. Verbele la indicativ viitor (“vom şedea”, “voi cerca”, voi fi roşie”, “mi-oi desface”) sau conjunctiv (“să-ţi astup”) proiectează în viitor visul de iubire, aspiraţia spre fericire terestră.

Ultima strofă sugerează idea despărţirii, a stingerii dragostei, iar repetiţia “floare albastră” subliniază intensitatea trăirii generată de contrastul dintre iluzie şi realitate sugerată de versul “Totuşi este trist în lume.

Prozodia. Poezia este alcătuită din 14 strofe cu măsura de 8 silabe având rimă îmbrăţişată şi ritm trohaic.

Dezvoltare a unui motiv romantic de circulaţie europeană într-o viziune lirică proprie, poemul Floare albastră reprezintă o capodoperă a creaţiei eminesciene din etapa de tinereţe purtând în germene marile teme şi idei poetice dezvoltate mai târziu în Luceafărul.



FLOARE ALBASTRĂ

de Mihai Eminescu

Nivelurile textului poetic

Din punctul de vedere al nivelurilor textului poetic, se pot grupa o serie de particularităţi, a căror simplă inventariere nu poate însă revela farmecul lirismului eminescian.


Nivelul prozodic şi fonetic

• măsura de 8 silabe, rima îmbrăţişată, ritmul trohaic, sugerând starea idealistă, juvenilă;

• inovaţiile la nivelul rimei (cuvinte rare: “gândire” – “asire”; părţi de vorbire diferite: “dispare” – “floare”, “noastră” – “albastră”);

• “armonia imitativă” – concordanţa între sonoritatea expresiei şi ideea exprimată;

consoanele ş, s, t (în ultima strofă) sugerează tristeţea, iar m, n în rimă, nostalgia;
Nivelul lexico-semantic

• cuvinte din câmpul semantic al cosmosului: “stele”, “nori”, “ceruri nalte”, “râuri de soare”, “depărtare;

• cuvinte din câmpul semantic al spaţiului terestru: “codru”, “izvoare”, “vale”, “pădure”, “baltă”, “trestie”, “foi de mure”, “romaniţă”, “bolţi de frunze”, “sat”, “al porţii prag”;

• schimbarea valorii gramaticale: “dulce” (adjectiv şi adverb);

• termeni şi forme populare: “încalte”, “nu căta”, “vom şedea”, “oi desface”, “nime”; limbajul familiar accentuează intimitatea.
Nivelul morfologic

• pronume şi verbe la persoana I şi a II-a, ca mărci ale subiectivităţii (lirismul de măşti);

• dativul posesiv (“albastră-mi”);

• verbele la prezentul etern redau lumea eternă a ideilor sau veşnicia naturii (descrierea)

• verbele la viitor proiectează aspiraţia spre iubire în reverie (monologul fetei);

• verbele le trecut redau detaşarea reflecţiei şi distanţarea temporală (meditaţia bărbatului)


Nivelul stilistic

• epitetul: “prăpastia măreaţă”, “trestia cea lină”;

• personificarea: “izvoare plâng în vale”;

• comparaţia: “roşie ca mărul”, “sărutări … dulci ca florile ascunse”;

• inversiuni: “de-aur părul”, “albastra-mi, dulce floare”;

• metafora “râuri în soare”, “dulce floare”;

• simbolul: “floare albastră”, “ceruri nalte”, “întunecata mare”;

• repetiţia: “Floare-albastră! floare-albastră!...”


MIRON VICTOR DANIEL clasa: a IX – a A




Yüklə 18,96 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə