Globalizare


Identitatea în perspectiva creştină



Yüklə 1,27 Mb.
səhifə11/30
tarix03.01.2019
ölçüsü1,27 Mb.
#88957
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   30

Identitatea în perspectiva creştină


Sfântul Maxim Mărturisitorul, unul dintre Părinţii Bisericii arată că orice există corespunde unei raţiuni care face ca diversitatea lumii create şi unicitatea fiecărei existenţe să fie întemeiată în Dumnezeu. Raţiunea dumnezeiască ce stă la baza fiecărei existenţe conservă independenţa si existenţa individuală a celor create. Orice existenţă are în acelaşi timp o raţiune care o situează într-un gen-γένος, într-o specie-είδος şi care îi defineşte esenţa-ουσία sau natura-φύσις, o raţiune-λόγος care îi defineşte constituţia-κράσις, care îi defineşte puterea, lucrarea, de asemenea ea defineşte ceea ce-i este propriu în legătură cu cantitatea, calitatea, relaţia, locul, timpul, poziţia, mişcarea şi stabilitatea. În conformitate cu toate aceste raţiuni, toate cele ce există au o ordine şi o permanenţă şi nu se îndepărtează cu nimic de proprietatea lor firească, nici nu se schimbă în altceva, nici nu se amestecă şi nici nu se confundă cu altceva. Fără aceste raţiuni-λόγοι, care particularizează şi definesc fiecare element al lumii create, întregul cosmos nu ar fi decât o masă amorfă şi haotică. Dumnezeu, care a zidit lumea a aşezat fiecare element al ei pe raţiunea sa de a fi pentru ca lucrurile să nu se confunde; sau, cum spune Sfântul Maxim, în lume există, în acelaşi timp, o „diferenţă indivizibilă“ şi o „particularitate inconfundabilă“15. Raţiunile nu sunt existenţe, ci gânduri ale lui Dumnezeu după care sunt create făpturile, din care unele sunt persoane de adâncimi indefinite. Creaţia este propriu-zis o aducere la existenţă a mulţimii făpturilor, conform raţiunilor lor unite cu Logosul dumnezeiesc. Aceste făpturi, prin mişcarea lor, trebuie să ajungă la o unire strânsă cu raţiunile lor din Logosul dumnezeiesc „Cuvântul lui Dumnezeu este cel care creează toate făpturile după raţiunile lor şi le ajută sa înainteze spre ţinta lor întrucât raţiunile lor, care sunt totodată energii necreate, lucrează în ele sau colaborează cu ele, iar prin ele lucrează însuşi Logosul dumnezeiesc“16.

Dacă fiecare element al lumii create are o identitate, cu atât mai mult persoana umană are o identitate. Când spunem persoană trebuie sa despărţim această noţiune de alte două noţiuni cu care, de multe ori, este identificată persoana. Una este noţiunea de individ, iar alta este noţiunea de individualitate (personalitate). Care este deosebirea? Individul este o monadă care poate fi concepută în sine, ca un număr care este înţeles în sine, independent de alte fiinţe. Pentru ca să cunoaştem un individ îl izolăm de alţii şi îl cunoaştem ca atare în sine. Noţiunea de personalitate este o identificare a cuiva, a unei fiinţe oarecare, pe baza particularităţilor ei. Personalitatea unui om este rezultanta însuşirilor lui17.

Persoana însă nu este un individ dintr-un motiv important şi anume: persoana nu poate fi concepută niciodată în sine, fără o relaţie cu altă persoană. Atunci când izolezi persoana, ea încetează să fie persoană, devine individ. Cel mai bine persoana este înţeleasă în Sfânta Treime, unde când spunem Tată, nu putem să concepem pe Tatăl fără Fiul. Pentru aceasta Părinţii Bisericii denumesc aceste nume de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh cu nume de relaţii. Nu este de conceput Tatăl sau Fiul sau Duhul fără relaţie între ei. Aşadar, din această relaţie pe care o au, din interdependenţa care există ontologic între ei, se iveşte alteritatea fiecăruia, diferenţierea. Este Tată şi nu este Fiu deoarece se află în relaţie cu Fiul, de aici rezultă că individualizarea, individualismul, nu se poate aplica în cazul persoanei, întrucât individualitatea presupune izolarea. Persoana se distruge, dispare, când o tai din relaţia cu alţii, cu alte persoane.

Persoana este o identitate, o entitate care se arată înlăuntrul unei relaţii cu alte fiinţe şi care este absolut unică, irepetabilă şi de neînlocuit. Persoana nu este ceva să îl poţi înlocui cu altceva. Pe un om deştept îl putem înlocui cu un alt om deştept, o persoană nu o putem înlocui cu altă persoană deoarece este absolut unică. Aşadar, când avem unicitatea absolută, alteritatea absolută, atunci avem persoana.

Dar în ce situaţii această unicitate şi alteritate absolută se înfăţişează experienţei noastre? Este oare ceva necunoscut experienţei noastre? Unicitatea absolută a unei fiinţe se înfăţişează într-o relaţie de iubire în care o persoană apare absolut unică, independent de particularităţile ei. Iubeşti un om nu pentru că este deştept ci îl iubeşti pentru că îl consideri unic, fără să iei în seamă particularităţile lui. Prin aceea că gândeşti că o iubeşti, acea persoană este o persoană alta faţă de tine şi absolut diferită tocmai pentru că se află în relaţie cu tine. Dacă această relaţie se taie, atunci acea persoană, alta, se transformă într-un obiect comun. Deci pentru persoana noastră, persoana celuilalt dispare când încetăm să o iubim. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că atunci când există această relaţie de iubire atunci această fiinţă este alta decât noi şi alta decât celelalte fiinţe care există; este unică şi este determinantă pentru propria noastră existenţă.

Iubirea nu constituie premiză pentru a cunoaşte un obiect, însă pentru a cunoaşte o persoană iubirea este o condiţie absolut necesară. Când spunem iubire, nu trebuie să înţelegem în mod simplu, un simţământ pe care îl am, iubirea este tocmai considerarea celuilalt, a iubitului ca unic, irepetabil, de neînlocuit şi determinant pentru existenţa noastră. Când vorbim despre iubire, uneori nu înţelegem cât de profundă este această relaţie. Iubirea se întemeiază pe o relaţie care este ontologic determinantă. Adică existenţa mea depinde de persoana iubită, relaţie care are o alteritate şi o unicitate absolută, ceva de neînlocuit, independent de particularităţile pe care le poate avea. Astfel iubirea este condiţia pentru cunoaşterea unei persoane18.

Celălalt element fundamental al persoanei este acela că întreaga interdependenţă ontologică se sprijină pe libertate. Ea nu este rezultatul necesităţii. Dispariţia unei persoane fie din cauza libertăţii noastre, fie din cauza morţii zguduie existenţa şi ipostasul nostru personal. Este ceva la care reacţionăm. Reacţionăm la moarte tocmai pentru că nu este o simplă experienţă grea şi tristă ci pentru că moartea este tăierea legăturii personale. Când plângem pe cineva care a murit nu îl plângem toţi în acelaşi mod. O mamă îşi plânge copilul, nu pentru că pe copil l-a durut şi a murit, iar dacă nu l-ar fi durut toate ar fi fost frumoase, ci pentru că se taie legătura personală şi este ameninţat, este zguduit însuşi ipostasul care supravieţuieşte, respectiv cel al mamei.

Părintele Stăniloae arată că în jertfa pentru altul, chiar în moartea pentru altul, se manifestă credinţa maximă în valoarea veşnică a aceluia, dar în aceasta se implică şi credinţa în valoarea veşnică a persoanei proprii, care nu va muri de tot şi prin a cărei jertfă se asigură veşnicia sa şi a celeilalte persoane. În iubirea care merge până la jertfă se manifestă însă şi credinţa în Creatorul, care a dat existenţa semenului meu şi care nu poate să nu ţină la existenţa veşnică a aceluia şi a mea, prin iubirea faţă de el şi de mine. Iubirea mea pentru altul se întâlneşte în jertfa pentru el cu iubirea lui Dumezeu19.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, în toate definiţiile ce le dă ipostasului sau persoanei, menţionează faptul că ipostasul este un cineva deosebit, o altă persoană, că în fiecare se arată existând concret esenţa (firea) în mod unic şi de neînlocuit. Persoanele umane nu sunt repetiţii identice, care pot fi înlocuite deoarece numai specia e valoroasă. Specia umană este valoroasă şi există numai prin persoanele unice. Fiecare persoană are o valoare veşnică, imprimată de către Dumnezeu. Ea este o existenţă vie, unică şi pătrunde în noi prin comunicarea unică. Comunicarea nu presupune niciodată pierderea identităţii în cealaltă persoană, ci ea este o îmbogăţire de sens prin taina celeilalte persoane20. În fiecare om Dumnezeu a pus pecetea unei valori eterne, unice, iar valoarea ei pentru celelalte persoane se arată şi în faptul că fiecare persoană poartă un nume distinct şi răspunde ea însăşi când e chemată pe nume. Numele trezeşte atât conştiinţa de sine a persoanei , cât şi a celor care o cunosc, despre unicitatea ei de neînlocuit şi dorinţa celorlalţi de a o avea veşnic şi neputinţa de a o uita21.

Când un om iubeşte în mod credincios, atunci el devine o persoană care poate iubi şi cunoaşte şi pe Dumnezeu. Problema ontologică în relaţia cu ceilalţi este recunoaşterea existenţei celuilalt ca factor determinant pentru existenţa mea.

Mântuitorul Iisus Hristos este Persoana unică, Cel iubit în mod unic, ca Unul născut din Dumnezeu, care se află în relaţie de iubire ontologică cu Tatăl. De aceea, noi creştinii când spunem: „Numai în Hristos cunoaştem pe Dumnezeu“, înţelegem că pe Dumnezeu nu îl cunoaştem aşa, în general, ca Dumnezeu, ci ca Tată, Tată al Fiului Lui, al Fiului cel Unul născut şi iubit al lui. Dumnezeu este Tatăl nostru în Fiul.

Persoana, prin creştinism, a devenit noţiunea cheie a culturii europene, o veritabilă forma mentis a Europei, difuzându-se în domeniile cele mai diferite imprimând o viziune relaţional-personală nu numai despre Dumnezeu, dar şi despre om, lume şi istorie22.

„Pe baza acestei noţiuni Europa a putut asimila tradiţii şi moşteniri culturale diferite, devenind o cultură deschisă“23. După cum arăta Denis de Rougemont, „persoana distinctă de individ are o dublă geneză: teologică şi politică. Din punct de vedere politic, persoana a reuşit să integreze cele două accepţiuni contrare date anterior omului: de individ existent în sine şi prin sine (descoperirea Greciei antice) şi de cetăţean existând exclusiv prin şi pentru stat (Roma antică). Dacă individul este expus seducţiilor egoismului, scepticismului, profanării şi anarhiei, cetăţeanul este expus seducţiilor colectivist-totalitare.

Aducând prin virtuţile credinţei, nădejdii şi dragostei o nouă axă de referinţă verticală, axa transcendenţei personale a lui Dumnezeu cel întreit în Persoane, persoana rupe cercul orizontal, vicios al pendulării între invidualism şi colectivism. „Relaţia cu Dumnezeu îl eliberează pe credincios de sub teroarea socialului şi a arbitrarului, individualului, obligându-l la o responsabilitate infinită faţă de aproapele şi la edificarea unui nou tip de comunitate: comuniunea supranaturală şi ca atare sobornicească a Bisericii al cărei model este comuniunea treimică“24.

Persoana depăşeşte atât individul arbitrar şi egoist cât şi cetăţeanul aservit necondiţionat colectivităţilor prin credinţă şi harul care coboară de la Dumnezeu. „Entitate relaţională, persoana înseamnă deci nu doar saltul la o logică paradoxală, ci în primul rând adoptarea unui nou mod de existenţă paradoxal, în acelaşi timp solitar şi solidar, personal şi comunitar, cel al comuniunii. Această năzuinţă după convergenţa dintre personal şi comunitar marchează întreaga istorie a Europei“25.



Yüklə 1,27 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   30




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə