Graf zeppelin



Yüklə 80,18 Kb.
tarix29.08.2018
ölçüsü80,18 Kb.
#76035

GRAF ZEPPELIN
Portavioanele, reginele de astazi ale marilor si oceanelor lumii. Impunatoare, sofisticate, intimidante si motiv de mandrie, chiar aroganta, pentru cei ce le detin. Incepand sa se impuna in marile Flote ale Lumii inca din perioada imediat urmatoare WW I, aceste nave erau deja in uz sau in constructie, impunand/trasand noi strategii cu privire la razboiul naval. SUA, Marea Britanie, Franta, Japonia si Germania trageau tare sa-si mareasca capacitatile ofensive si sa-si asigure protectia aeriana a Flotelor, cu deosebire dupa demonstratia reusita a lui Bill Mitchell (descrisa deja intr-un articol anterior), despre care se facuse mare caz in epoca.

Astfel, la data izbucnirii WW II, existau in uz sau in constructie urmatoarele portavioane:


SUA –Clasa Langley, o unitate operationala numita CV-1/USS Langley; Clasa Lexington –doua unitati operationale, botezate USS Lexington/CV-2 si USS Saratoga/CV-3; USS Ranger/CV-4, o unitate operational/Clasa Yorktown, 2 unitati operationale botezate USS Yorktown/CV-5 si USS Enterprise/CV-6, cea dea treia fiind aproape finalizata, botezata USS Hornet/CV-8 (avea sa intre in uz pe data de 25 octombrie 1941); USS Wasp/CV-7, o unitate aproape finalizata (avea sa intre in uz pe data de 25 aprilie 1940)
Marea Britanie –HMS Argus/149, o unitate, nava datand din WW I si repusa in uz pe 30 iulie 1938; Clasa Glorious, trei unitati operationale botezate HMS Glorious/77, HMS Courageous/50 si HMS Furious/47; Clasa Eagle –o unitate operationala botezata HMS Eagle/94; Clasa Hermes –o unitate operationala botezata HMS Hermes/95; Clasa Ark Royal - o unitate operationala botezata HMS Ark Royal/91; Clasa Unicorn - o unitate in constructie botezata HMS Unicorn/F-72 (avea sa devina operationala pe 12 martie 1943); Clasa Illustrious -4 unitati aproape finalizate, botezate HMS Illustrious/87 (operationala din data de 25 mai 1940), HMS Formidable/67 (operationala din data de 24 noiembrie 1940), HMS Victorious/38 (operationala din data de 14 mai 1941), HMS Indomitable/92 (operationala din data de 10 octombrie 1941); Clasa Implacable -doua unitati in constructie botezate HMS Implacable/86 (avea sa devina operationala pe 28 august 1944) si HMS Indefatigable/10 (avea sa devina operationala pe 3 mai 1944); Clasa Colossus -10 unitati realizate in perioada 1942-1948, botezate HMS Colossus/R-15 (avea sa devina operationala pe 16 decembrie 1944, fara a participa la finalul WW II. In 1946 a fost imprumutata/inchiriata Frantei, si rebotezata Arromanches/-95, iesind din uz in 1974), HMS Glory/R-62 (avea sa devina operationala pe 2 aprilie 1945), HMS Ocean (avea sa devina operationala pe 8 august 1945), HMS Theseus (avea sa devina operationala pe 9 februarie 1946), HMS Triumph (avea sa devina operationala pe 9 mai 1946), HMS Venerable (avea sa devina operationala pe 17 ianuarie 1945), HMS Vengeance (avea sa devina operationala pe 15 ianuarie 1945), HMS Warrior (avea sa devina operationala in noiembrie 1948), HMS Perseus (avea sa devina operationala pe 19 octombrie 1945), HMS Pioneer (avea sa devina operationala pe 8 februarie 1945). Le-au urmat alte clase de nave, insa nu fac obiectul articolului de fata
Japonia –Clasa Akagi, 2 unitati operationale botezate Akagi si Kaga; Soryu/Hiryu, operationale; Clasa Shokaku -2 unitati, botezate Shokaku/Cocorul Zburator (operational din data de 8 august 1941) si Zuikaku/Cocorul Norocos (operational din data de 25 septembrie 1941); au avut si altele, dar nu le vom mentiona aici
Franta –la momentul invaziei germane dispunea de un singur portavion operational, numit Bearn (s-a vorbit deja pe blog despre acesta); Clasa Joffre –doua unitati planificate, botezate Joffre (constructie abandonata in iunie 1940) si Painleve (niciodata pus pe cala)
Italia –Aquila/Vultur, portavion obtinut prin reconversia unei nave comerciale de catre Ansaldo incepand din luna octombrie 1940, nefinalizata pana in septembrie 1943. N-a fost niciodata finalizata, casata in perioada 1951-1952. Au mai fost si altele, nave auxiliare, insa nefinalizate

Germania –doua unitati preconizate, botezate Graf Zeppelin/ Flugzeugtrager A (nefinalizata) si Peter Strasser/Flugzeugtrager B (constructie inceputa in 1938 la Kiel, anulata in martie 1940 cand era gata in proportie de 60%, niciodata lansat la apa dar botezat totusi). Au avut in plan conversia unor nave comerciale sau nave militare de captura (cu deosebire franceze si olandeze) in nave purtatoare de avioane, idee abandonata in perioada 1942-1943.

Ideea realizarii unor portavioane destinate Kriegsmarine a renascut (da, a renascut, si-asta fiindca Kaiserliche Marine/KM/Marina Kaizerului intentiona realizarea unui portavion de 12.585 de tone, 158 m lungime, 18,80 m latime, 13-18 hidroavioane+10 biplane pe roti, 3 hangare, inca din anul 1915, idee abandonata in 1917. Se avea in vedere transformarea navei de pasageri italiene Ausonia, lansata la apa pe 15 aprilie 1915 la Hamburg, aflata in curs de amenajare/definitivare, in portavion la ordinul KM) odata cu Tratatul Naval anglo-german din data de 18 iunie 1935, prin care se recunostea dreptul Germaniei de a-si construi o flota de razboi, cu conditia ca raportul sa fie de 35/100 in favoarea flotei britanice la navele de suprafata si egal la submarine (tonaj si putere de foc. Practic,tonajul total al navelor Kriegsmarine nu trebuia sa depaseasca 35% din tonajul total al navelor Royal Navy. A fost un gest neasteptat din partea Londrei, replica la acordul franco-italian din data de 7 ianuarie 1935, ce impartea sferele de influenta in Africa –britanicii fiind ingrijorati de penetratia Italiei spre Sudan si Egipt, cu acceptul si incurajarea Frantei. Mussolini visa la cearea unui nou”imperiu roman”, din acest motiv invadand Etiopia pe data de 3 octombrie 1935), permitand realizarea unor nave cu deplasament maxim de 20.000/28.500/42.750 de tone.

Ca urmare, la scurt timp dupa tratat, Hitler anunta pompos ca Germania va trece imediat la constructia a doua portavioane de maxim 19.250 de tone (in realitate aveau mai mult, a fost doar un subterfugiu), insa ambitiile erau mari. Amiralul Erich Raeder, comandantul Kriegsmarine de-atunci, elaborase Planul Z, acesta prevedea realizarea in perioada 1939-1946 a 800 de nave de razboi -4 portavioane, 10 cuirasate grele,15 cuirasate usoare/cuirasate de buzunar, 5 crucisatoare grele, 44 crucisatoare usoare, 158 de distrugatoare si torpiloare, 249-300 de submarine oceanice si costiere, numeroase nave de mic tonaj, personalul urmand sa depaseasca 200.000 de oameni (un plan prea ambitios. La izbucnirea WW II, Kriegsmarine avea:11 cuirasate+crucisatoare grele in uz, alte sapte fiind in constructie;21 de distrugatoare operationale; 57 de submarine, majoritatea fiind costiere; 78.000 de oameni in septembrie 1939).

Interesant este faptul ca, in ciuda neincrederii lui Raeder, Hitler era convins ca un razboi cu Anglia pe mare n-ar fi izbucnit mai devreme de anul 1945, erau multe de “cucerit” pana atunci in Europa (reusita fantastica a Blitzkrieg-ului la surprins categoric pe Caporal, intarindu-i credinta ca este un “geniu” intr-ale strategiei militare. Nu era, insa a constientizat asta abia in aprilie 1945 cand s-a sinucis) deci, din punctul lui de vedere, era timp berechet pentru realizarea tuturor acestor nave (putina lume stie ca Hitler era un bun desenator, candva facuse pe pictorul la Viena pentru a supravietui, acesta “proiectand”in timpul liber nave, tancuri, bunkere). Hitler probabil blufa pentru linistirea amiralilor si generalilor sai, insa se stie ca avea o oarecare “slabiciune” pentru britanici considerandu-i “arieni” insa, ulterior, rezistenta crancena a acestora l-a infuriat teribil (unii istorici considera chiar c-a fost socat, neintelegand de ce “arienii” lupta cu…”arienii”. Zborul lui Rudolph Hess in Anglia, cel mai bun prieten al lui Hitler,naste controverse si astazi –cu ce scop, de ce, cine l-a trimis, stia sau nu Hitler de acest zbor, etc,etc) determinandu-l sa amane Operatiunea Leul de Mare, invazia Marii Britanii, pe data de 17 septembrie 1940 (decizie care i-a facut pe multi dintre amiralii si generalii sai sa rasufle usurati. Au rasuflat degeaba, fiindca multi dintre ei s-au dus in Rusia pentru a se-ntoarce in costum din blani sau lipsiti de glorie. Ca Germania n-avea capacitatea sa invadeze Anglia este o certitudine, cel putin nu atat timp cat RAF si Royal Navy/RN existau si luptau).



Raeder, parca fatalist, scria in jurnal pe data de 3 septembrie 1939 urmatoarele randuri: “Fortele noastre de suprafata sunt atat de inferioare fortelor britanice corespunzatoare incat, chiar operand in bloc, ele nu pot decat sa arate cum se moare cu onoare pentru a pune bazele unei viitoare reinvieri”. A avut dreptate, Kriegsmarine nu se putea pune cu Royal Navy, cuirasatele sale ramanand mai mult prin porturi si fiorduri pentru siguranta. Siguranta era relativa si-acolo, cel mai bun exemplu fiind Tirpitz, vanat si scufundat in cele din urma.
Asa cum mentionam anterior, se hotarase demararea constructiei de portavioane destinate Kriegsmarine. Ca urmare, in toamna anului 1935, experti ai Kriegsmarine si Luftwaffe au vizitat Japonia. In cadrul vizitei au ajuns si pe portavionul Akagi, o nava foarte moderna pe atunci, japonezii fiind foarte atenti cu personalul german, dezvaluindu-le totul. Le-au dat tot ceea ce-au avut nevoie, detalii tehnice legate de realizarea echipamentelor specifice portavioanelor (lifturi, cabluri de arestare, etc),specificul operarii aeronavelor la bord, organizarea activitatii, precum si intreaga documentatie tehnica si schite detaliate cu privire la Akagi (peste 100 de schite si planuri, inclusiv de aeronave specializate, precum bombardiere torpiloare), astfel ca la revenirea in Germania au avut o puternica sursa de inspiratie (nu este foarte clar, dar este posibil ca japonezii sa le fi dat anumite echipamente si-n marime naturala, nu numai schitele de realizare a acestora. Posibil sa le fi dat cabluri de arestare, carligele specifice pentru aeronave, alte echipamente de mici dimensiuni si greutate scazuta. Cert este faptul ca la jumatatea lui mai 1943, doi ofiteri germani+un subofiter, Kapitanleutnant Konrad Hoppe-ofiter de aviatie, Oberleutnant zur See Herbert Schrein si Matrosengefreiter Peter Rudolf, ca interpret, au petrecut doua saptamani la bordul portavionului Zuikaku pentru a se familiariza cu operatiunile specifice –lansarea/recuperarea aeronavelor, mentenanta si manevrarea acestora la bord, organizarea si misiunea echipajului pe puntea aeronavelor, etc. Germanii au participat chiar si la un exercitiu pe mare, dupa care au fost debarcati. In acea perioada, Amiralul Yamamoto tocmai fusese ambuscat si ucis de catre americani, iar japonezii se pregateau sa trimita portavionul in Insulele Aleutine, dupa ce acesta tocmai revenise din Insulele Truk –pe data de 8 mai). Oricum, germanii erau cu siguranta prezenti la baza navala japoneza pentru submarine de la Penang, fapt putin cunoscut, situata pe coasta de vest a Peninsulei Malacca (sud-estul Asiei, avand suprafata de 190.000 kmp, cuprinzand astazi mai multe state –sudul statului Myanmar;sudul Thailandei;Malaezia peninsulara; Singapore. Zona a fost o mina de aur pentru japonezii, de aici plecau spre Japonia vapoare cu incarcaturi de cauciuc, cositor, fier, bauxita, wolfram, aur si carbune, resurse vitale industriei de razboi. Cand au pierdut “vaca de muls” a fost un dezastru pentru razboinicii Soarelui Rasare). Japonezii au capturat Penang pe data de 19 decembrie 1941, invadand din nord, dinspre Thailanda, guvernand timp de trei ani. Baza a devenit operationala pentru submarinele japoneze cel mai probabil din februarie 1942, aflandu-se sub comanda amiralului Uzuki (Marina Japoneza mai avea astfel de baze –la Kobe/Japonia; Jakarta si Surabaya, in Indonezia, submarinele germane operand si aici. Germanii chiar au luptat alaturi de japonezi. U-511 sub comanda Kapitanleutnant Fritz Schneewind, este considerat a fi primul submarin german sosit la Penang -iulie 1943, fiind urmat de U-178 in august. Acestea au fost primele U-Boot-uri ce-au participat la campania militara japoneza din Oceanul Indian, fiind considerate totodata ca fiind si primele submarine germane care au patruns in Oceanul Pacific).

Din 1943, Baza Navala Penang a devenit port de escala pentru submarinele germane si italiene, aici facandu-se schimb de marfuri, schimburi de tehnologie si schimburi de informatii. Germanii luau de la japonezi cauciuc, cupru, bismut, lacuri si uleiuri vegetale folosite in industria chimica si chinina, dand la schimb otel, mercur, sticla optica si tehnologie militara –inclusiv prototipuri, nu numai planuri si schite. Interesant este faptul ca japonezii propusesera germanilor, in decembrie 1942, sa utilizeze impreuna baza navala de la Sebang, in Sumatra, insa Doenitz n-a fost prea incantat.

In vara/toamna lui 1943, sapte U-Boot-uri operau independent in Oceanul Indian, cunoscute drept Gruppe Monsun, fiind vorba despre U-196/198/195/181/177/178/197, acestea patruland la sud de Madagascar, in largul Mozambicului, Africii de Sud si insulei Mauritius. Au reusit sa scufunde 36 de nave insumand 235.000 de tone, pierzand pe U-197.

Revenind la cei trei germani de la bordul lui Zuikaku, acestia au fost profund impresionati de disciplina marinarilor japonezi, de supunerea dusa pana la sacrificiu fata de ofiteri, de pedepsele fizice la care ofiterii ii supuneau pe cei cu grade inferioare si pe marinari chiar si pentru cea mai mica greseala/abatere, fiind total surprinsi de faptul ca pilotii instructori isi palmuiau fara nicio jena elevii, acestia multumindu-le pentru “onoarea” facuta. Un lucru era clar pentru ei, japonezii aveau o cu totul alta mentalitate, pedepse existau si-n Kriegsmarine, insa nu faceau parte din cotidian. Germanii au fost impresionati si de tehnologia si echipamentele cu care era dotat Zuikaku, cu deosebire aeronavele torpiloare si torpilele folosite de acestea, capabile sa evolueze si-n ape mici, astfel de torpile fiind folosite pentru prima data la Pearl Harbour. Si ofiterii de pe Zuikaku au fost impresionati de germani, considerandu-i niste…”betivi duri”.

Constructia lui Graf Zeppelin/ Flugzeugtrager A (Portavion A) a debutat pe data de 28.12.1936 (fiind proiectata de o echipa de ingineri condusa de catre Wilhelm Hadeler), cand chila navei a fost pusa pe cala la Santierul Naval din Kiel/Deutsche Werke Kiel, fiind lansat la apa cu mare fast in prezenta marimilor naziste in frunte cu Hitler, pe data de 8 decembrie 1938. Strategii Kriegsmarine considerau ca cele doua portavioane, Graf Zeppelin si Peter Strasser, ar fi avut un rol major in blocada Marii Britanii, operand alaturi de marile nave de razboi, cuirasate si crucisatoare in Oceanul Atlantic (in 1939, cele patru portavioane din prea ambitiosul Plan Z au fost reduse la doua, iar pe data de 19 septembrie 1939 constructia lor a fost amanata, incepuse razboiul in Europa.Frustrat, amiralul Raeder ordona pe data de 28 februarie 1940 casarea celui de-al doilea portavion, Flugzeugtrager B, ceea ce s-a si facut.Graf Zeppelin a ramas la Kiel ancorat la cheu, rugina facandu-si treaba. Nu pentru mult timp insa…). Conform viziunii amiralului Erich Johann Albert Raeder, marile nave urmau sa sugrume aprovizionarea Marii Britanii cu resurse vitale provenind din colonii, insa odata cu inceperea razboiului prioritare au devenit aeronavele, tunurile si tancurile, astfel ca resursele materiale (otel, aluminiu si altele) si financiare au fost redistribuite, disperandu-l pe seful Kriegsmarine.

Mai mult decat atat, Raeder s-a lovit de refuzul lui Hermann Goering, seful Luftwaffe, caruia ii solicitase realizarea unor aeronave capabile sa opereze pe portavion, Maresalul spunandu-i ca n-are cum sa-i livreze aeronavele solicitate cel mai devreme de sfarsitul lui 1945 (interesant este faptul ca initial Raeder solicitase lui Goering, intr-o discutie particulara, realizarea unor aeronave noi, concepute special pentru utilizare pe portavion. Seful Luftwaffe i-ar fi raspuns ca nu-i posibil deoarece industria aeronautica germana era deja suprasolicitata, neputand sa conceapa noile aeronave pana in perioada 1946-1948. I-a propus in schimb modificarea unor aeronave aflate deja in uz, precum JU-87, ME-109 si Fi-167, ca solutie temporara pana cand industria de profil germana ar fi putut realiza noile aeronave). In anul 1942, Kriegsmarine se gandea la variante de ME-109 si JU-87 Stuka navalizate, acestea fiind totusi create intr-un final, asa cum vom vedea pe parcursul articolului, purtand numele de ME Bf-109T (42 de unitati prevazute pentru ambele portavioane, lui Graf Zeppelin revenindu-i 22-30 de unitati) si JU-87 C (36/40 de unitati prevazute pentru ambele portavioane, cam doua escadrile, lui Graf Zeppelin revenindu-i 18-20 unitati).

Interesant este faptul ca la jumatatea anului 1943, cand portavionul era departe de a fi finalizat (lucrul la acesta se oprise la mijlocul anului 1940. In mai 1941, Raeder s-a dus la Hitler disperat fiind sa reia lucrul la nava, aceasta fiind oarecum copilul sau de suflet, informandu-l pe acesta ca nava era gata in proportie de 85% -foarte probabil ca proportia sa fi fost exagerata intentionat pentru a-l convinge. Ca urmare, lucrul la nava s-a reluat treptat incepand cu luna mai 1942, insa se facusera putine progrese pana la jumatatea lui 1943 insa, la momentul sabordarii nava era finalizata in proportie de 92%), se efectuau studii de modernizare a acestuia, inclusiv dotarea cu 24 de reactoare ME-262 ce urmau sa inlocuiasca ME-urile si JU-urile, indeplinind rolul de aeronava de vanatoare-bombardament (asta a reaprins disputa dintre Marina si Aviatie, conducerea Luftwaffe protestand vehement aplicarii acestei intentii, si-asta fiindca n-aveau indeajuns nici pentru ei ME-262. Bineanteles, era, la acel moment, un vis frumos pentru Kriegsmarine, ca si portavionul dealtfel).

Pe data de 29 aprilie 1940, Raeder ordona transferul celor 16 tunuri de calibrul 150 mm construite pentru Graf Zeppelin in Norvegia, pentru dotarea bateriilor de coasta, cu acceptul lui Hitler, sistemul de conducere al focului fiind vandut in URSS cu ceva timp inainte, in baza unui acord comercial (se spune ca insusi Raeder i-ar fi propus lui Hitler mutarea tunurilor in Norvegia, in vederea apararii litoralului si a facilitatilor portuare, la o conferinta ce a avut loc pe data de 28 aprilie 1940. Amiralul ar fi propus stoparea lucrarilor la Graf Zeppelin, argumentand ca instalarea armelor ar mai dura cel putin 10 luni, apararea Norvegiei fiind, in viziunea sa, primordiala). Pe 12 iulie 1940, portavionul este remorcat la Gotenhafen/Germania –Marea Baltica (acum Szczecin/Polonia) unde a ramas pana in luna iunie 1941, cand a fost remorcat la Stettin/Germania. Aici, in perioada noiembrie 1941-inceputul lui 1942 a servit ca depozit plutitor pentru lemn de esenta tare pentru Kriegsmarine, foarte probabil si pentru echipamente destinate U-Boot-urilor. Apoi s-a aflat despre succesul atacului japonez de la Pearl Harbour, Raeder primind pe data de 13 mai 1942 permisiunea de a relua lucrul la nava, din partea lui Hitler, fiind remorcat intr-un doc plutitor uscat la Kiel, de 40.000 de tone, pe data de 5 decembrie 1942 (impulsionat de succesul japonez, Raeder l-a informat pe Hitler ca Graf Zeppelin ar putea fi finalizat intr-un an, testele pe mare si formarea echipajului durand cam sase luni). Lucrul avansa foarte greu si, la sfarsitul lui ianuarie 1943, Hitler, dezamagit de Kriegsmarine, ordona ca toate marile nave aflate in constructie sa fie casate.

Nemultumit de faptul ca nu i se acorda resursele cerute si de hotararea lui Hitler, amiralul Raeder demisioneaza de la conducerea Kriegsmarine, fiind inlocuit de catre Hitler cu amiralul Karl Donitz. A fost o alta lovitura pentru prea ghinionistul Graf Zeppelin, una fatala chiar, Donitz nefiind prea interesat de marile nave de suprafata ci de submarine, acesta reusind sa-l convinga pe Fuhrer-ul dezamagit sa aloce resursele necesare construirii de submarine, ceea ce s-a si facut (ideea s-a dovedit a avea succes,initial, Aliatii avand mult de furca cu submarinele germane in Atlantic. Submarinele au fost in mod clar,cantecul de lebada al Kriesmarine). Totusi, saga ghinionistului portavion Graf Zeppelin nu se terminase, nu inca…Pe 2 februarie 1943, proiectul Graf Zeppelin se incheiase oficial, Marina nu mai avea nevoie de el, cu toate ca se mai faceau studii de modernizare, asa cum am mentionat anterior, si, ca urmare, a fost dus la remorca, in luna aprilie, sa rugineasca linistit la un debarcader situat pe raul Parnitz, la 3 km distanta de Stettin, avand un echipaj de siguranta format din 40 de oameni. Sfarsitul insa i se apropia vertiginos in postura Armatei Rosii.

Nava era s-o pateasca inca din data de 9 august 1942, cand 27 bombardiere britanice Lancaster l-au atacat cu bombe de 2450 kg, insa nava n-a suferit niciun prejudiciu. Avea sa fie sabordata la Stettin, in ape de mica adancime, de germani, pe data de 25 aprilie 1945, pentru a nu fi capturata de sovietici –insa n-au facut-o cum trebuie din graba, sovieticii ranfluand-o in martie 1946. Vom vedea ceva mai incolo continuarea povestii, acum ne vom opri asupra caracteristicilor unicului portavion german si, bineanteles, ne vom opri la aeronavele si armele “sale”.


Graf Zeppelin avea urmatoarele caracteristici: pus pe cala la Deutsche Werke Kiel pe data de 28 decembrie 1936; lansat la apa pe data de 8 decembrie 1938, si botezata Graf Zeppelin de catre Hella von Brandenstein-Zeppelin, fiica contelui Ferdinand von Zeppelin; scufundata de catre sovietici ca nava tinta pe data de 16 august 1947; coca impartita in 19 compartimente etanse; greutate/deplasament: standard 28.020 tone/total 33.500-33.550 tone; lungime: totala 262,50 m/punte de decolare 242 m; latime: totala 36,20 m/punte de decolare 29-30 m; pescaj 8,50 m; propulsie: 16 cazane/boilere de inalta presiune La Mont ce functionau cu pacura, rezerva interna 5000-6500 de tone/4 turbine Brown, Boveri&Cie, pe combustibil lichid/4 arbori port-elice/2 elice cicloidale retractabile Voith-Schneider (expertii le mai numesc si compresor cicloidal) destinate acostarii navei/manevrelor portuare sau pentru furnizarea de putere in caz de urgenta (este un sistem special de propulsie ce permite manevrarea usoara a navei si schimbarea rapida a directiei. A fost propus in anul 1926 de inginerul austriac Ernst Schneider si realizat 4 ani mai tarziu. Acest tip de propulsor naval este intalnit la remorchere, permitand controlul unor nave cu mult mai mari ca ele, inclusiv navigatia in porturi, rauri sau canale navigabile. Remorcherul maritim Grozavul/RO Navy, de 2700 de tone, dispune de asa ceva, din cate stiu. La elicele cicloidale Voith-Schneider, axa palelor este verticala,unul dintre capete fiind montat perpendicular pe un disc. Cand nava se misca palele elicei executa miscare de translatie si rotatie –fenomen numit “cicloida”. Modificarea unghiului de incidenta al palelor se realizeaza impingerea/manevrarea navei in directia voita. Elicea are viteza de rotatie redusa dar ofera precizie si rapiditate in manevrarea navei, pot avea pas reglabil).

Teoretic erau capabile sa guverneze nava la viteze de sub 22 km/h atunci cand ambele carme erau inoperabile, sau sa propulseze nava cu viteza de maxim 7-8 km/h, pe mare calma, atunci cand motoarele nu functionau. Cand nu era nevoie de ele, elicele cicloidale erau retrase intr-un compartiment etans/doua carme de directie la pupa/putere furnizata 200.000 CP/149.140 kW; viteza: maxima 62,60 km/h; autonomie preconizata 14.816 km la viteza de 35,20 km/h; echipaj 1720/1760 marinari+pilotii aeronavelor, cel mai probabil 2026-2037 de oameni in total; blindaj: puntea de decolare 20 mm, realizata din otel/lifturi 40 mm/punte principala 60 mm, realizata din otel/coca navei cuprinsa intre 30/40/60/80/100 mm (centura de blindaj a bordajului la linia de plutire)/cabina de pilotaj 45 mm, blindaj din otel.



La data proiectarii, germanii considerau ca blindajul navei trebuia sa fie similar cu cel al unui crucisator usor; 3 lifturi operate electric situate de-a lungul liniei centrale a puntii de decolare/ascensoare, fiecare masurand 15,20 m lungime, 14,30 m latime, putand ridica maxim 5,50-6,50 tone/2 catapulte cu aer comprimat tip K-252, fiecare masurand cate 22,86 m lungime, putand lansa aeronave de maxim 5 tone greutate. Catapultele fusesera produse de catre industria germana si erau capabile sa accelereze o aeronava de 2500 kg de la 0-140 km/h, sau una de 5000 kg de la 0-130 km/h. Aceste aeronave erau asezate cu pe un carucior mobil si, dupa lansare, caruciorul revea in pozitia initiala. Cand nu erau folosite, catapultele erau acoperite cu carenaje din tabla de otel pentru a fi ferite de intemperii.Teoretic se puteau lansa 9 aeronave pana la epuizarea rezervei de aer comprimat din buteliile de inalta presiune, cam una la fiecare 30 s, dupa care dura 50-75 de minute pana ce se incarcau buteliile (sistemul de catapultare n-a fost testat in conditii de lupta. Dar au testat o astfel de catapulta dispusa pe o barja de 20 m lungime in anul 1940, ancorata in estuarul raului Trave/Germania –se varsa in Marea Baltica, lungime 124 km. S-au facut zeci de teste rezultatele fiind multumitoare. Aici au fost antrenati initial si pilotii aeronavelor destinate portavionului. Acesti piloti au fost grupati in Tragergruppe 186, infiintata in 15 septembrie 1939 de catre Luftwaffe la Kiel-Holtenau, avand in compunerea sa doua escadrile/II Gruppe dotate cu ME-109B/E si JU-87B. ME-109B poveneau de la 4/JG 136. Escadrila 1/Gruppe 1 dotata cu JU-87B s-a aflat sub comanda maiorului Walter Hagen, in perioada 15 septembrie 1939-5 iulie 1940. W.Hagen era pilot de Stuka, devenind general-maior din data de 1 iulie 1944); aeronave ambarcate 40-42-43: 22-30 de ME-109T/18-20 JU-87C. A avut insa mai multe propuneri de dotare cu aeronave: 1935 -30 de vanatori+12 bombardiere torpiloare/1939 -12 vanatori+30 bombardiere torpiloare/12 JU-87C+10 ME-109T+20 Fiesler Fi-167 (torpilor biplan. Era prevazut in planurile initiale,s-a renuntat rapid la el fiind considerat, la nivelul anului 1941, lent si depasit. Interesant este faptul ca germanii considerau ca Fi-167, datorita lentorii sale, ar fi putut ateriza aproape vertical pe puntea portavionului aflat in miscare, neavand nevoie de carlig de apuntare)/1940 -30 de ME-109T+12 JU-87C, aceasta fiind configuratia finala, foarte probabil; rezerva interna de combustibil pentru aeronave 330 de tone; rezerva interna de combustibil 6750 de tone; armament: 16 tunuri in cazemate unice de calibrul 150 mm, SK/C-28 (initial se doreau doar 10)/12 tunuri AA de calibrul 105 mm, SK/C-33 (initial au fost 10)/22 de tunuri binate de calibrul 37 mm, SK/C-30 (cate doua pe afet)/28 de tunuri de calibrul 20 mm; senzori: 3 radare FuMO-21/1 radar FuMo-25; nava avea doua hangare destinate aeronavelor ce masurau in total 5648 mp/31968 mc: hangarul superior masura 183 m lungime, 16 m latime si 5,66 m inaltime –se pare ca aici incapeau 13 bombardiere si 10 aeronave de vanatoare/hangarul inferior masura 170 m lungime, 16 m latime si 5,66 m inaltime –se pare ca aici incapeau 18 bombardiere torpiloare.

Tragergruppe 186 a avut in componenta sa II Gruppe/2 Escadrile bazate initial pe Aeroportul Holtenau din Kiel/Germania, aflate sub comanda: Gruppenkommandeure I/186, Maior Walter Hagen, in perioada 15 septembrie 1939-5 iulie 1940; Gruppenkommandeure II/186, Maior Walter Hagen, in perioada 1939-15 septembrie 1939/Maior Heinrich Seeliger, in perioada 15 septembrie 1939-5 iulie 1940. Din data de 5 iulie 1940, devine III/S.G.1/Sturzkampfgeschwader 1, Obstlt.W.Hagen (locotenent-colonel) comandand-o in perioada 22 iunie 1940-15 martie 1943, operand JU-87 B/R/D (in august 1939 Luftwaffe avea 9 Stukagruppen dotate cu 366 de JU-87, dintre acestea 348 erau apte de lupta). In data de 27 iunie 1940, aeronavele JU-87B Stuka sunt mutate pe aerodromul Ostheim din Koln, escadrila fiind repartizata 3/Erprobungsgruppe 210 infiintata cateva zile mai tarziu, pe 1 iulie (operau initial si ME-110 C/D, ME-109 E. In perioada 4 aprilie 1941-24 aprilie 1941 apar la Abbeville/Franta). Din 5 iulie 1940, II Gruppe/186 devine III/JG77 “Herz As/Asul de Pica” (unitate care in perioada 1 iunie 1941-21 iunie 1941s-a aflat in Romania, fiind comandata de catre Maior Bernhard Woldenga).

Graf Zeppelin urma sa dispuna de urmatorul armament (vom lua ca etalon cuirasatele Tirpitz si Bismarck, armamentul fiind similar, asta deoarece Graf Zeppelin n-a apucat armarea):

-15 cm/55 SK C/28 a fost in dotarea mai multor nave din cadrul Kriegsmarine, precum crucisatoare si distrugatoare (cate unul sau doua in turela), dar ele au fost integrate si in cadrul bateriilor de coasta. Danezii le-au utilizat incepand din anul 1952 in cadrul bateriei de la Stevnsfort, pana in anul 2000 cand le-au pensionat, tragand ultimul proiectil HE la 17 km in largul Marii Baltice, acesta detonand la adancimea de 17-18 m si ridicand o coloana de apa inalta de 150 m. A fost salva de adio a acestor tunuri remarcabile, marca Rheinmetall Borsig, tunurile si turelele provenind de pe cuirasatul Gneisenau. Norvegienii le-au folosit si ei dupa razboi, in cadrul bateriei de coasta de la Harstadt. Tunurile erau deosebit de reusite, astfel ca germanii le-au folosit atat impotriva tintelor navale cat si impotriva tintelor aeriene, fiind de departe cel mai greu tun folosit in rol AA.

Tunurile, 16 la numar, urmau a fi dispuse pe lateralele navei, cate unul in cazemata, pe fiecare parte, si aveau urmatoarele caracteristici: fabricant Rheinmetall Borsig (turele Krupp); intrare in serviciu 1934; calibrul 150 mm/55 cm/55 calibre; greutate tunuri si turela 11,6 tone, cu sistemul de conducere a focului/11 tone fara sistemul de conducere a focului/10,8 tone fara sistemul de conducere a focului si barbeta scurta (blindaj circular fix. Varianta in cadrul bateriilor de coasta. Si pe Graf Zeppelin, sistemul de conducere a focului, niciodata montat, avea la baza un calculator analogic cu lampi, acest sistem aflandu-se si-n dotarea cuirasatelor si crucisatoarelor. Exista si o poveste legata de teribila eficienta in lovirea tintelor a crucisatorului greu Prinz Eugen, 8 tunuri de calibrul 203 mm, fapt ce i-a impresionat pe Aliati –dupa razboi acestia s-au lamurit care era cauza extraordinarei precizii a artileriei crucisatorului, calculatorul analog de tragere. Povestea crucisatorului, intr-un articol viitor!); lungime tun 8,20 m; lungimea tevii 7,81 m; greutate tun 9,02/9,08 tone; volumul camerei de ardere 21,70 dm/cubi; rata de foc 6-8 proiectile/minut per tun; folosea urmatoarele tipuri de proiectile: APC, greutate 45,30 kg, viteza initiala a proiectilului 875 m/s/HE, greutate 45,30 kg, viteza initiala a proiectilului 875 m/s/iluminare 41 kg; greutatea incarcaturii de azvarlire: APC -885 grame/HE -3,06/3,89 kg; lungime proiectil: APC -55,50 cm/HE -57,85/65,50/67,89 cm; teava tunului rezista la aproximativ 1100 proiectile trase, dupa care trebuia inlocuita; rezerva interna pentru fiecare tun la bordul cuirasatelor Bismarck si Tirpitz era, cel mai probabil, de 150 proiectile; raza de actiune: cu proiectile HE de 45,30 kg, avand elevatia de 35◦-22000 m/40◦-23000 m; elevatia tunurilor cuprinsa intre -10◦/+40◦; rata elevatiei 8◦ secunda; teava tunului era ghintuita pe lungimea de 6,58 m (44 ghinturi); turela se rotea intre -80◦/+80◦ (intre -150◦/+150◦, la crucisatoare); viteza de rotatie 9◦ secunda, aceasta facandu-se prin intermediul unor rulmenti cu bile; lungimea reculului tunurilor 37 m; unghiul de incarcare al tunurilor +3◦; presiunea in camera de ardere 3 kg/cm patrat; greutate totala turela SK C/34 -11,60 tone, actionare electrica; blindaj turele cuprins intre 20-100 mm grosime: frontal 100 mm/lateral 80 mm/plafon 40 mm/spate 80 mm/partea inferioara a turelelor 80 mm/postament turele 20 mm; distanta intre axa tunurilor 80 cm; fiecare turela putea adaposti la partea spate, in nise speciale, intre 5-10 proiectile si incarcaturile de azvarlire aferente.



-10,5 cm/65 SK C/33, 12 piese in turele duble la Graf Zeppelin, era un tun AA ce a echipat cuirasatele si crucisatoarele germane, aceste tunuri putand fi lesne folosite si impotriva navelor de suprafata si a submarinelor. Cu toate ca era o arma fiabila in exploatare, tunurile de calibrul 105 mm aveau rotatia si elevatia lente, basca ca erau dispuse cate unul sau doua in turele deschise/cazemate, ceea ce ducea la defectiuni ale sistemului electric datorita corodarii sub influenta apei de mare (acestea, initial, nu erau perfect hidroizolate, ulterior problema a fost remediata), astfel ca au fost inlocuite pe navele nou construite, dupa 1941, cu celebrele “88” (model SK C/31). A existat un model de turela inchisa pentru aceste tunuri, insa aceasta n-a intrat niciodata in productie. Oricum, turela deschisa era stabilizata pe trei axe pentru a compensa ruliul navei. Dupa razboi, aceste tunuri s-au aflat in dotarea distrugatoarelor franceze Guichen si Chateaurenault, cedate Marine Nationale in 1948 (fostele crucisatoare usoare italiene, Atilio Regolo si Scipione Africano. Francezii au indepartat armamentul italian original, rearmand navele cu cate 6 tunuri germane de calibrul 105 mm si 10 tunuri AA franceze, de calibrul 57 mm).Tunul avea urmatoarele caracteristici: fabricant Rheinmetall Borsig; intrare in serviciu 1935/1937; calibrul 105 mm/10,5 cm/65 calibre; greutate tunuri si turela deschisa, si-aici ne referim la cuirasatul Tirpitz (si-asta fiindca portavionul n-a apucat), nava avand modelul Dop L/C37, sase turele dezvoltate pentru tunul de calibrul 105 mm avand scutul frontal mai scurt, 12 tunuri, pana in august 1941, cand i-au fost adaugate inca doua turele a cate doua tunuri, ajungand per total la 16 guri de foc, o astfel de turela cantarea 27,05 tone. Bismarck, nava sora, avea 8 tunuri, cate doua in 4 turele C37.

A existat si varianta C31, dezvoltata initial pentru tunul de calibrul 88 mm si ulterior adaptata pentru cel de 105 mm, ce cantarea 27,80 tone. Cea mai moderna varianta era Dop L/C38, de 44 tone, turela fiind complet acoperita, actionare electrica si incarcare automata a tunurilor, tunuri revizuite cu greutate scazuta la 750 kg, aceasta urmand a dota noile cuirasate din Clasa H si portavionul Graf Zeppelin insa, cel mai probabil, n-a fost niciodata realizata; lungime tun 6,84 m; lungimea tevii 6,34 m; greutate tun: SK C33 -4,56 tone/SK C33 na -4,23 tone; volumul camerei de ardere 7,31 dm/cubi; rata de foc 15-18 proiectile/minut per tun; folosea urmatoarele tipuri de obuze: HE, greutate 26,50 kg cu incarcatura de azvarlire RPC 32 (5,20 kg), viteza initiala a proiectilului 900 m/s/HE, greutate 27,35 kg cu incarcatura de azvarlire RPC40 (6,05 kg), viteza initiala a proiectilului 900 m/s/HE-I, 23,50 kg; greutate proiectile: HE, greutate 15,10 kg/AP, greutate 15,80 kg/HE-I, 15,80 kg/iluminare 14,70 kg, avand viteza initiala de 650 m/s; lungime proiectil: HE -45,90 cm (lungime obuz 116,50 cm)/HE –I, 43,80 cm (lungime obuz 114,20 cm); teava tunului rezista la aproximativ 2950 proiectile trase, dupa care trebuia inlocuita; rezerva interna pentru fiecare tun la bordul cuirasatelor Bismarck si Tirpitz era, cel mai probabil, de 400-420 proiectile per tun; raza de actiune: cu proiectile HE de 15,10 kg, avand elevatia de 45◦-17700 m/80◦-12500 m, in trageri AA; elevatia tunurilor: turela C31, intre -8◦/+80◦/C37 si C38, intr -10◦/+80◦; rata elevatiei: C31 -10◦ secunda/C37 si C38 -12◦ secunda; turela se rotea 360◦; viteza de rotatie: C31 -8◦ secunda/C37 -8,5◦ secunda/C38 -10◦ secunda; lungimea reculului tunurilor: C31 -41 cm/C37 -38 cm/C38 -40 cm; presiunea in camera de ardere 2,85 kg/cm patrat; teava tunurilor era ghintuita pe lungimea de 5,53 m (36 ghinturi). Turela C37 dispunea de un mecanism de setare automata a fuzeelor dispus aproape de chiulasa, stabilizare automata pe 3 axe, tunurile fiind dispuse in leagane separate cu actionare electrica (era relativ usor de schimbat tevile), proiectilele fiind ridicate automat din magazine cu ajutorul unor lifturi speciale (fiecare lift continea 6 proiectile). Distanta intre axa tunurilor era: C31 -68 cm/C37 -66 cm/C38-97 cm.



-Flak 2 cm SK C30, tun AA, calibrul 20 mm, realizat de catre firma Rheinmetall, a fost considerat ineficace (cu deosebire utilizat pe submarine), avand rata de foc scazuta, fiind predispus la blocaje. Aceasta arma a fost realizata initial in Elvetia de catre firma „Solothurn” (arma purta numele de Solothurn ST-5), pe la inceputul anilor *30 (posibil anul 1930), aceasta firma fiind detinuta de catre Rheinmetall, la acea data. Cu toate acestea, arma dota in 1939 multe nave germane de suprafata ale Kriegsmarine de diferite tonaje, precum si submarine Type VII/IX, aparand in inventare si sub numele de „2 cm/65(0,79”) C/30”, avand urmatoarele caracteristici: calibrul 20 mm/65 calibre; intrata in serviciu 1934; greutate 64 kg; lungime 2,25 m; lungimea tevii 1,30 m (aceasta trebuia schimbata dupa tragerea a 20000-22000 de proiectile); teava tunului era ghintuita pe lungimea de 72 cm (8 ghinturi); rata de foc 280 proiectile/minut (practic, 120 proiectile/minut); volumul camerei de ardere 0,048 dm/cubi;presiunea in camera de ardere 2,8 kg/cm patrat; lungime proiectil 7,85 cm; greutate proiectil: HEI-134 grame/API -148 grame; viteza initiala a proiectilului: HEI -835 m/s/API -800 m/s; rezerva de munitie per tun, 22000-24000 de proiectile (foarte probabil, 75% erau HEI si 25% API); incarcator cu 20 de cartuse, ceea ce necesita pauze frecvente in vederea reincarcarii, atragand nemultumirea servantilor; teava tunului rezista la 20000-22000 proiectile trase. Graf Zeppelin urma sa aiba 28 astfel de tunuri dispuse pe afete, avand urmatoarele caracteristici: greutate 420 kg; elevatie tunuri cuprinsa intre -11◦/+85◦; operare manuala; tunul se rotea 360◦. Arma a fost reproiectata de catre firma Mauser, incepand cu anul 1938-1940, aceasta devenind FLAK 2 cm SK C38 (mai apare in inventare sub numele de „2 cm/65(0,79”) C/38”), si a avut urmatoarele caracteristici: greutate 57,5 kg; lungime 2,25 m; lungimea tevii 1,30 m (aceasta trebuia schimbata dupa tragerea a 20000-22000 de proiectile); rata de foc 480 proiectile/minut. Practic se ajungea la doar 220 proiectile/minut; lungime proiectil 7,85 cm; greutate proiectil: HEI-134 grame/API -148 grame; viteza initiala a proiectilului: HEI -835 m/s/API -800 m/s; greutate incarcatura de azvarlire 120 grame; volumul camerei de ardere 0,048 dm/cubi; presiunea in camera de ardere 2,80 kg/cm patrat; rezerva de munitie per tun, 20000-24000 de proiectile; raza de actiune cu proiectile HEI -4900 m, teava tunului fiind la 45◦/3700 m, teava tunului fiind la 85◦ (in trageri AA). Aceste tunuri au fost fabricate si de catre firma Skoda la fabrica din Brno, sub numele de „3 cm Flak 44”/M-44 (Flak/Flugabwehrkanone) avand urmatoarele caracteristici: lungime 3,14 m; lungimea tevii 2,20 m; greutate 170-185 kg; viteza initiala a proiectilului: HEI-800 m/s/PzG-725 m/s; greutate proiectil: HEI -440 grame/PzG -500 grame; rata de foc 400 proiectile/minut. Afetul tunurilor duble, avea urmatoarele caracteristici: greutate 2150 kg; elevatie tunuri cuprinsa intre -10◦/+90◦; operare manuala; tunul se rotea 360◦. -3,7 cm/L83 SK C/30, a fost un tun AA semi-automat, fiecare tun trebuind incarcat manual, aparand in inzestrare incepand cu anul 1934.

Tirpitz si Bismarck au avut cate 16 tunuri dispuse cate doua pe un afet (8 afete.Graf Zeppelin urma sa aiba 22-12 afete), insa acestea s-au dovedit a fi lente ca viteza de riposta impotriva aeronavelor cu toate ca erau stabilizate pe trei axe, nefiind afectate de evolutia navei. Au inceput sa fie inlocuite in a doua parte a razboiului cu varianta automatizata, numita 3,7 cm KM42 si 3,7 cm KM43. A existat si o varianta dispusa pe submarine, numita 3,7 cm L83 SK C/30U. Arma a fost exportata masiv in Spania. Arma avea urmatoarele caracteristici: calibrul 37 mm/83 calibre; greutate 243 kg; lungime 3,07 m; lungimea tevii 2,96 m (aceasta trebuia schimbata dupa tragerea a 7500 proiectile); teava era ghintuita pe lungimea de 2,55 m (16 ghinturi); rata de foc 80 proiectile/minut, insa practic se ajungea la 30-40 proiectile/minut; lungime proiectil 16,20 cm; greutate obuz HE, 2,10 kg; viteza initiala a proiectilului 1000 m/s; greutate incarcatura de azvarlire proiectil HE, 365 grame; volumul camerei de ardere 0,50 dm/cubi; presiunea in camera de ardere 2,95 kg/cm patrat; rezerva de munitie per tun, 2000 de proiectile, posibil si mai mult; raza de actiune cu proiectile HE -8500 m, teava tunului fiind la 45◦/6800 m, teava tunului fiind la 85◦ (in trageri AA), iar cu proiectil trasor numai 4800 m. Armele erau dispuse cate doua pe afet, model Dopp L/C30, acestea avand urmatoarele caracteristici: greutate 3670 kg; elevatie tunuri cuprinsa intre -10◦/+85◦; servanti 6 oameni, la care se adaugau manipulantii munitiei; rata elevatiei 3◦ pe secunda; operare manuala; tunul se rotea 360◦; viteza de rotatie a tunurilor 4◦ pe secunda. Arma a avut si variante de afet dispuse pe vedete rapide, vanatoare de submarine, crucisatoare si distrugatoare, numita LC/34 (2000 kg), inclusiv pe submarine, numita LC/39 (1450 kg). Urma a echipa in varianta L/C30 si portavionul Graf Zeppelin, cate doua pe afet/binate.



Senzorii radar ce urmau a dota Graf Zeppelin urmau a fi de urmatoarele tipuri:

-FuMO-21 Zerstorerdrehsaule, radar de cautare/descoperire, frecventa 368 MHz, raza maxima de detectie 14-18 km. Graf Zeppelin urma sa aiba 3 radare de acest tip. Antena masura 2 m lungime si 4 m latime. Se pare ca doar 15 nave de razboi germane au avut acest tip de radar;



-FuMO-25, radar de cautare/descoperire, frecventa 368 MHz, raza maxima de detectie probabil 15-20 km. Graf Zeppelin urma sa aiba un singur radar de acest tip, antena masurand 2 m lungime si 6 m latime.

Graf Zeppelin, asa cum mentionam anterior, urma sa dispuna de aeronave ambarcate, acestea derivand din aeronave aflate deja in uz, precum ME-109 si JU-87:

-ME Bf-109T/Trager (posibil “Purtator”) era la baza ME-109E1/Emil, fiind propusa la inceputul lui 1939, insa dispunea de modificari precum: anvergura marita, flapsuri si eleroane marite pentru a usura decolarea/aterizarea pe portavion; aripile principale modificate, acestea putandu-se plia manual intre compartimentul armelor si capetele de plan. Procesul era laborios, de durata, si necesita demontarea in prealabil a flapsurilor, ceea ce ar fi ingreunat operarea sa pe portavion; carlig de apuntare sub fuzelaj la partea dorsala a acestuia; puncte/suporturi de acrosare catapulta sub fuzelaj si tren de aterizare principal intarit pentru a rezista apuntarilor pe portavion.

Deoarece firma Messerschmitt era solicitata la maxim cu realizarea aeronavelor ME-109/110, s-a hotarat ca proiectul s-a fie incredintat firmei Fiesler Werke din Kassel. Aici, pana la sfarsitul anului 1939, fusesera convertite 10 exemplare de ME-109E-1 la standard ME-109T-0 (unele surse mentioneaza doar 7 exemplare convertite. Toate au ajuns, intr-un final, la Luftwaffe, fiind “dezbracate” de echipamentul specific aeronavelor ambarcate, fiind readuse la standardul initial, ME-109E-1, posibil E-3 dupa alte surse), aceste exemplare fiind prototipuri destinate testelor, inclusiv a testelor efectuate pe catapulta. Le urmau 60 de exemplare nou construite (preconizasera initial 155 de exemplare destinate ambelor portavioane), acestea urmand a fi cunoscute drept ME-109T-1, insa odata cu oprirea lucrarilor la portavion in mai 1940, s-a stopat si constructia acestor aeronave.

Avea sa fie reluata la sfarsitul lui 1940, firmei Fiesler Werke comandandu-i-se terminarea lotului de 60 de aeronave ME-109T-1, dar fara echipamentele specifice aeronavelor ambarcate, insa dotate cu rezervor suplimentar de 300 L si 4 bombe de 50 kg/una de 250 kg. Aceste aeronave au fost desemnate drept ME-109T-2, putand opera pe piste mici, precum cele din Norvegia. JG77 a operat 63 de aeronave in Norvegia incepand cu anul 1941, ultimul exemplar disparand din inventare pana la sfarsitul lui 1944 (din 1942 aceste aeronave au fost bazate pe mica insula Helgoland din Marea Nordului. Se pare ca-n vara lui 1944, aproximativ 30 de aeronave mai erau operationale).

ME-109T-0 avea urmatoarele caracteristici: lungime 8,76 m; anvergura 11,08 m; inaltime 2,60 m; greutate: gol 2253 kg/gata de lupta 3078 kg; echipaj 1, monoloc; armament: 2 mitraliere MG-17, calibrul 7,92 mm, montate frontal sub carenajul superior al motorului (capota motorului)/8 mitraliere MG-17, calibrul 7,92 mm, montate in aripi, cate 4 per aripa, sau 2 tunuri MG FF, calibrul 20 mm, in aripi –cate unul per aripa; motorizare un Daimler Benz DB-601A, cu piston, 1200 CP/895 kW, V12, racit cu lichid, benzina cu cifra octanica 87; viteza maxima 575 km/h; autonomie 715/725 km; altitudine maxima 10.500 m.

ME-109T-2 avea urmatoarele caracteristici: lungime 8,80 m; anvergura 11,10 m; anvergura aripilor 17,50 mp; inaltime 2,60 m; greutate: gol 2000 kg/normala la decolare 2800 kg/maxima 3080 kg; echipaj 1, monoloc; la greutatea de 2800 kg, aeronava decola in doar 500 m la viteza de doar 120 km/h. Aterizarea avea loc la viteza de 130 km/h; armament: 2 mitraliere MG-17, calibrul 7,92 mm, montate frontal sub carenajul superior al motorului, rezerva interna 2000 de proiectile (cate 1000 per tun)/2 tunuri MG FF, calibrul 20 mm in aripi, rezerva interna 120 de proiectile (60 proiectile per tun) –cate unul per aripa; motorizare un Daimler Benz DB-601N, cu piston, V12, racit cu lichid (motorul furniza 1158 CP/864 kW pana la 4900 m altitudine, la 2600 rpm/1270 CP/934 kW de la 2100 m altitudine, la 2600 rpm), benzina cu cifra octanica 96. Motorul a dotat si aeronave ME-109F, ME-110, HE-113, Macchi C-200; viteza: de croaziera 440 km/h/maxima 550 km/h; autonomie: fara rezervor suplimentar 725 km/cu rezervor suplimentar de 300 L -910/915 km; rata de urcare 1020 m/minut; altitudine maxima 10.500 m. Exista supozitii ca pe Insula Bergen/Norvegia fusese construita o pista din lemn de aceeasi lungime cu puntea de decolare de pe Graf Zeppelin (posibil cu putin mai mare, conform unor surse, foarte probabil sa fie asa), cel mai probabil in ianuarie 1942, aici fiind transferata Gruppe I/JG77 ce opera ME-109T-2 pentru antrenamente, si-asta fiindca inca se spera ca nava va fi totusi finalizata.

Interesant este faptul ca firma Messerschmitt prezentase in septembrie 1942 planurile unei aeronave navalizate derivata din ME-109G, numita ME-155. Fuzelajul era similar cu cel al G-ului, dar aripa era cu totul noua: trenul de aterizare principal era retractabil spre interior, nu spre exterior ca la celelalte variante de ME-109, fiind mai rezistent si mai adaptat apuntarilor; aeronava dotata cu aripi pliabile, probabil electric; armamentul consta in: 2 tunuri MG-151, calibrul 20 mm, montate frontal sub capota motorului/2 tunuri MG-151, calibrul 20 mm, montate in aripi/2 mitraliere MG-131, calibrul 13 mm, montate in aripi. Viteza maxima 650 km/h, motorizare Daimler-Benz DB-605A (acelasi cu cel montat pe ME-109G, racit cu lichid, piston, V12, 1475 CP/1099 kW la 2800 rpm, greutate uscat 756 kg, 3570 cc).

Mai tarziu, in august 1943, proiectul a fost transferat la Blohm und Voss, fiind rebotezat BV-155. La sfarsitul WW II trei prototipuri se aflau in teste ca interceptoare de mare altitudine, insa asta este alta poveste;

-Junkers JU-87C a fost varianta navalizata a renumitului bombardier in picaj, fiind la origine JU-87B Stuka (aeronave construite intre anii 1938-1940). Similar cu JU-87B-1, unicul prototip finalizat in vara lui 1939, cunoscut drept JU-87C-0 (unele surse mentioneaza c-au fost 10 exemplare, putin probabil. Aeronavele din productia de serie urmau sa fie cunoscute drept JU-87C-1), avea in plus fata de acesta: carlig de apuntare/oprire (de acrosare a cablurilor de arestare); fuzelaj marit; aripi pliabile spre inapoi manevrate manual, dotate cu flotoare (cel mai probabil acestea se aflau dispuse sub aripi aproape de capetele de plan); tren de aterizare principal largabil in caz de amerizare, acesta fiind desprins prin detonarea unor bolturi explozive cu declansare electrica. La data stoparii constructiei portavionului, in octombrie 1939, mai multe aeronave JU-87C-1 erau pe banda de montaj (posibil 10-12 exemplare,insa acestea urmau sa aiba aripile pliate electric, purtand sub burtica o torpila acrosata de o grinda. Era echipat cu doua rezervoare suplimentare largabile, autonomia ajungand la 1600 km), insa acestea au fost finalizate ca JU-87B-2. In 1942 cand s-a luat in considerare finalizarea portavionului, varianta navalizata urma sa derive din JU-87D, mai moderna decat varianta B, considerata a fi depasita, insa nu s-a mai facut nimic. JU-87C avea urmatoarele caracteristici: lungime 11,50 m; anvergura 13,80 m; inaltime 3,90 m; greutate: gol 3900 kg/maxima 6600 kg; echipaj 2, biloc in tandem; armament: 2 mitraliere MG-15/17, calibrul 7,92 mm, montate in aripi/o mitraliera MG-81Z, calibrul 7,92 mm, operata de catre copilot/1800 kg bombe; motorizare un Junkers Jumo 211 J-1 cu piston, V12, racit cu lichid, 1410 CP/1038 kW; viteza maxima 410 km/h; autonomie: fara rezervoare suplimentare 800 km/cu rezervoare suplimentare 1535-1600 km; altitudine maxima 7290 m.

Unica aeronava JU-87C-0 a participat la invazia Poloniei operand de pe uscat. In timp ce ataca baza navala poloneza de la Hela, aeronava a fost avariata de focul antiaerienei poloneze, pilotul largand trenul de aterizare principal pentru o eventuala amerizare. A reusit insa sa recastige controlul JU-ului, revenind la baza si aterizand pe burta. A fost un moment intens exploatat de propaganda germana, aceasta trambitand extraodinarele calitati de rezistenta ale Stuka, insa n-au spus adevarul cu privire la motivul lipsei trenului de aterizare, mentionand faptul ca acesta a fost pierdut deoarece “aeronava a zburat prea aproape de apa”.


Incet, incet ne-apropiem de sfarsit…Sfarsitul navei si-al articolului, bineanteles!

Asa cum mentionam anterior, pe data de 25 aprilie 1945, sovieticii se apropiau de Stettin. Graf Zeppelin ruginea “frumos”. Ca urmare, la ora 18.00, Kapitan zur See Wolfgang Kahler, fost comandant al crucisatorului usor Emden (6990 de tone, 155 m lungime, 8 tunuri de 150 mm), a dat ordin prin radio echipei de 10 genisti (minasera in prealabil nava) sa deschida valvele si sa detoneze incarcatura exploziva dispusa in locuri vitale (inclusiv in sala masinilor. Aceste incarcaturi au distrus echipamente vitale pe care sovieticii n-aveau cum sa le repare ori sa le inlocuiasca). Ceea ce s-a si facut, nava devenind inutila, insa s-a scufundat in ape mici, deci putea fi ranfluata. Razboiul s-a sfarsit nu mult dupa aceea, navele germane si italiene au fost impartite la masa verde intre invingatori (drept despagubiri de razboi. Marina Romana a fost nevoita sa cedeze URSS distrugatorul NMS “Regele Ferdinand”, de 1900 de tone,102 m lungime, 5 tunuri de 120 mm, rusoii botezandu-l “Lihoi”/24. Ni l-au dat inapoi pe data de 24 iunie 1951 intr-o stare deplorabila, fiind folosit de Marina Populara Romana pana a fos casat in 1959, numar de bordaj D-22), URSS revenindu-i cateva crucisatoare, distrugatoare (germane, italiene si japoneze) si cuirasatul italian Giulio Cesare (transferat URSS pe data de 4 februarie 1949, avea 23458 tone. A fost rebotezata Novorossiysk, fiind pierduta in 1955 in urma exploziei unei mine, probabil germana, ramasa din WW II, 608 marinari pierzandu-si viata).


In cadrul Acordului de la Potsdam adoptat de SUA, Marea Britanie si URSS (17-2 august 1945) se prevedea, printre altele, si transferul flotei militare si comerciale germane. Spre exemplu, cu exceptia a 30 de submarine ce urmau a fi distruse, restul urmau a fi impartite egal intre cele trei mari puteri. Navele comerciale au fost impartite in mod egal. Printre navele cedate s-a aflat si Graf Zeppelin, nava pe care SUA si Marea Britanie o doreau scufundata pana pe data de 15 august 1946, cedand-o sovieticilor doar pentru ca acestia s-o distruga, deci, cu alte cuvinte, URSS n-avea drept de utilizare a acesteia. Totusi, strategii Marinei Sovietice i-au vazut potentialul hotarand s-o ranflueze in martie 1946. Si de-aici incep speculatiile, existand pana de curand mai multe teorii cu privire la disparitia navei: pleaca la remorca, in aprilie/septembrie 1947, spre Leningrad pentru reconstructie, loveste o mina si se scufunda (unele surse mentioneaza ca puntea de decolare era ticsita cu containere ce contineau utilaje si echipamente furate de sovietici din Germania si Polonia. Cel mai probabil n-a fost asa, sunt doar speculatii); pleaca la remorca spre Leningrad pentru reconstructie, se scufunda in urma unei furtuni puternice; sabotata de catre americani/britanici, pentru ca sovieticii sa nu dispuna de un portavion. Realitatea este insa foarte simpla, aflandu-se dupa caderea Cortinei de Fier.
Intr-adevar, nava s-a scufundat, distrugerea ei fiind insa opera sovieticilor. In conformitate cu arhivele rusesti, pe data de 19 martie 1947, Consiliul de Ministrii al URSS hotaraste distrugerea navelor germane nefinalizate sau care au nevoie de reparatii –motivul fiind, cu siguranta, incapacitatea industriei sovietice de a le definitiva/revitaliza, costurile exorbitante si, bineanteles, gradul lor de degradare (exista speculatii ca portavionul ar fi ajuns totusi la Leningrad, insa sovieticii n-au putut-o repara, fiind inregistrata drept PO-101/Nava baza plutitoare Nr.101, ulterior remorcand-o din nou spre Settin). Ca urmare, pe data de 14 august 1947, Graf Zeppelin a fost remorcat in largul portului Szczecin/Polonia/Marea Baltica (fost Stettin) unde, doua zile mai tarziu (16 august 1947), a fost folosita pe post de nava-tinta de catre bombardierele sovietice (au folosit, se pare, 24 de bombe FAB-100/250/500/1000, insa nava a refuzat sa se scufunde si, ca urmare, vice-amiralul Yuri Fiodorovich Rall a ordonat torpilarea sa), fiind trimisa la fund pe data de 18 august de catre distrugatorul Slavny apartinand Flotei Baltice (Proiect 7U, 18 construite, 9 pierdute in WW II, 1854 tone, 4 tunuri calibrul 130 mm/2 calibrul 76 mm/3 calibrul 45 mm/4 mitraliere calibul 12,70 mm/2 tuburi lanstorpila/2 lansatoare de grenade antisubmarin/mine) si vedeta torpiloare TK-484/numar de bordaj 503/509 (probabil, nava face parte din Clasa A-3, realizata in perioada 1943-1947, clasa de nave construite in SUA de catre Electric Boat Co. la fabrica din Elco/Bayonne prin programul Lend-Lease, fiind cunoscute drept Clasa ELCO -61 de tone,24,40 m lungime, 2-4 tuburi lanstorpila de calibrul 533 mm/2 mitraliere calibrul 12,70 mm/un tun calibrul 40 mm. Alte surse sustin ca-i vorba despre TK-248, fosta PT-676, Clasa Vosper. Sursele sunt ambigue, si-asta fiindca sovieticii aveau obiceiul sa schimbe periodic inmatricularea navelor pentru a deruta spionajul Aliat/NATO, practica binecunoscuta acestora).

Se pare ca torpila lansata de vedeta torpiloare n-a penetrat centura blindata aflata sub linia de plutire, insa torpilele lansate de distrugator au facut-o, Graf Zeppelin ducandu-se la fund in 25 de minute. Pozitia exacta a epavei a ramas necunoscuta timp de aproape 60 de ani (Marina Poloneza, se pare, stia locatia epavei, insa nu-i stia identitatea si nici dimensiunile. Marina Sovietica, cu siguranta, stia!), pana pe data de 12 iulie 2006 cand a fost localizata intamplator cu sonarul de catre nava de cercetare “Santa Barbara” , apartinand companiei petroliere Petrobaltic. Pe sonar le-a aparut o nava de peste 255 m lungime aflata la peste 80 m adancime, situl fiind situat la 55 km nord de orasul Wladyslawowo. Singura nava cu aceste dimensiuni din Marea Baltica nu putea fi decat Graf Zeppelin si, ca urmare, Marina Poloneza a cercetat-o timp de doua zile folosind roboti telecomandati, confirmandu-i identitatea, era Graf Zeppelin (certitudine 99%. Au utilizat nava hidrografica ORP Arctowski, lansata la Gdansk in anul 1982, Project 874, 1218 tone, 61 m lungime, nearmata).

Acum, se pune intrebarea, le-ar fi fost util portavionul germanilor? Istoricii sunt unanim de acord, da, aceasta nava ar fi marit considerabil eficienta raidurilor impotriva navelor comerciale, si cam atat, ea n-ar fi putut supravietui puternicei Royal Navy (aveau multe portavioane si experienta in exploatarea acestora, basca aeronave si echipaje experimentate). Mai mult decat atat, realizarea unui portavion era un plan mult prea ambitios pentru germani, acestia neavand experienta americanilor, britanicilor si japonezilor, state ce realizau astfel de nave inca din perioada imediat urmatoare WW I. Despre resurse nici nu mai vorbim, pana la anularea constructiei nava inghitise colosala suma de 92,70 milioane de Reichsmark. Deci, fara niciun dubiu, portavionul german este considerat un esec, Germania nazista n-a fost niciodata in masura sa produca o astfel de nava. Dar el a existat…
WW

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.



www.avalanchepress.com/GrafZeppelin.php

militaryhistorynow.com/.../three-amazing-aircra...

www.damninteresting.com/the-only-nazi-aircra...

www.fleetairarmarchive.net

www.worldwar2aces.com

secretweaponsoftheiiireich.blogspot.com

www.vintagewings.ca

ww2db.com › Equipment › Ships

www.amazon.com › ... › World War II

german-navy.de/.../carrier/grafzeppelin/index.h

www.graf-zeppelin.dk

german-navy.de/kriegsmarine/.../index.html

www.wingleader.co.uk/.../messerschmitt-bf109t..

www.fondear.org/...Helices/Cicloidal/Cicloidal....

https://navalunivali.wordpress.com/.../sistema-d..

www.feldgrau.com/TrGr186.htm

www.ww2.dk/air/seefl/trgr186.htm
Kataloq: wp-content -> uploads -> 2015

Yüklə 80,18 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə