Ieromonah serafim rose

Profeţia Sf. Nifon de Constanţiana, din insula Cipru

A. O "Cincizecime fără Hristos"

„ Pentru creştinii ortodocşi fenomenul contemporan al "vorbirii în limbi" este şi el un "semn"; dar nu este semnul începutului Evangheliei mântuirii pentru toate popoarele, ci semn al sfârşitului ei. Creştinului ortodox cu mintea trează nu-i va veni greu să le dea dreptate apologeţilor "mişcării harismatice", care vestesc că "noua revărsare a duhului aduce cu sine sfârşitul acestui veac".^* Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor (I Tim. 4,1).

* Pr. Eusebius Stephanou în Logos, April, 1972, p.3
De asemenea mai ştim că sunt duhuri diavoleşti, făcătoare de semne şi care se duc la împăraţii lumii întregi, să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atotţiitorul (Apoc. 16,14).

Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne spun limpede că duhul vremurilor de pe urmă nu va fi unul de "renaştere spirituală" şi de "revărsare a Sfântului Duh", ci dimpotrivă. Că vom avea de-a face cu o apostazie aproape generalizată, având forme atât de subtile, încât până şi cei aleşi vor fi în pericol să fie înşelaţi. Că dreapta credinţă creştină aproape va dispărea de pe faţa pământului, cum citim în Sfânta Evanghelie: Dar Fiul Omului când va veni, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18,8). Satan este cel care va fi dezlegat în vremurile din urmă (Apoc. 20,3), în scopul celei mai mari şi mai de pe urmă revărsări a răului pe pământ.

"Mişcarea harismatică", produs al unei lumi lipsite de Taine şi de har, al unei lumi ce însetează după "semn", fără să fie în stare "să deosebească duhurile" prin care se fac aceste semne, este ea însăşi un "semn" al lumii apostaziate în care trăim. Cât despre mişcarea ecumenică, ea rămâne în continuare o mişcare a "intenţiilor" şi a "faptelor bune", ce emană dintr-un umanitarism anemic şi lipsit de substanţă. Ce se va întâmpla, însă, atunci când lui i se va alătura o mişcare care să aibă cu adevărat "putere"?

Când mişcărea ecumenică va fi cu adevărat însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase (II Tes. 2,9), atunci va mai fi cineva capabil să i se opună? Căci "mişcarea harismatică", la ora actuală, devine salvarea unui ecumenism împotmolit, în scopul de a-l împinge spre ţelul final. Iar acest ţel, adică "refundamentarea Bisericii lui Hristos", după cum am văzut, nu este unul de natură "creştină". Aceasta este doar o fază în atingerea adevă­ratului scop, care este cu mult mai larg: instaurarea unei "unităţi spirituale" a tuturor religiilor pe pământ, care să înglobeze întreaga omenire.

Cu toate acestea, următorii "renaşterii harismatice" sunt convinşi că experienţa lor este "creştină"; cel mai adesea sunt oameni pe care nu-i interesează ocultismul sau religiile orientale. Oameni care, fără îndoială, privesc cu indignare faptul că am comparat, pe parcursul acestei cărţi, "renaşterea harismatică" cu spiritismul. Este adevărat că, din punct de vedere religios, "renaşterea harismatică" se află oarecum pe o treaptă superioară spiritismului, care este produsul celui mai grosolan tip de superstiţie şi credulitate.

Este, de asemenea, adevărat că tehnicile ei sunt întrucâtva mai rafinate iar senzaţiile finale sunt mai bogate şi mai uşor de obţinut. Şi că întreaga ideologie a "mişcării harismatice" îi conferă aparenţa de a fi creştină - nu or­todoxă, e drept, ci una care nu este prea departe de fun­damentalismul protestant, cu un adaus de culoare "ecumenică".

Dar noi am văzut până acum că experienţa "harismatică" şi, mai ales, punctul ei central constituit de "botezul Duhului Sfânt" este, în cea mai mare parte, dacă nu chiar în întregime, o experienţă de tip păgân, mai înrudită cu fenomenele de posedare diavolească, decât cu orice trăire care s-ar putea numi "creştină".

Ne este, de asemenea, cunoscut că penticostalismul s-a ivit la periferia unui creştinism sectar, care nu mai păstrează aproape nimic din atitudinile şi credinţa specific şi autentic creştine şi că el a fost de fapt "descoperit" ca rezultat al unui experiment, la care creştinii înşişi nu au avut nici o con­tribuţie. Până de curând însă nu a fost posibilă găsirea unei dovezi clare care să ateste caracterul eminamente necreştin al "trăirilor harrismatice".

Această dovadă însă acum s-a găsit chiar în scrierile unui apologet "harismatic". El ne informează că "botezul Duhului Sfânt" poate într-adevăr să aibă loc şi fără participarea lui Hristos.

Acest scriitor ne relatează cazul unei persoane care primise "botezul", care vorbea deja în limbi şi care încuraja pe oricine să dorească şi să caute acest botez. El afirmă în acelaşi timp că nu avusese nevoie de pocăinţă în timpul experienţei sale, şi că nu numai că nu a fost despătimit de obiceiurile păcătoase, dar că nici nu simţea nevoia sau dorinţa să renunţe la ele.

Iar scriitorul concluzionează: "O cincizecime fară pocăinţă - o cincizecime fără Hristos - iată ce nivel de trăire ating unii dintre noi astăzi... Aceştia sunt oameni care au auzit că vorbirea în limbi există şi, dorind să se identifice cu această experienţă de înaltă ţinută, ei caută persoana care să-şi pună mâinile pe capetele lor şi astfel să obţină conectarea la adevărata cunoaştere uşor, repede şi bine, fără a mai fi nevoie de Hristos şi de Crucea Lui".

Totuşi autorul afirmă că vorbireâ în limbi este, fără îndoială, "consecinţa iniţială sau confirmarea botezului cu Duhul Sfânt".^*

* Harry Lunn, Logos Journal, Nov, Dec, 1971, pp. 44, 47
Cei convinşi că "mişcarea harismatică" este de fapt de natură creştină, nu fac. altceva decât să se bazeze pe o prejudecată. Ei pornesc de la început de la ideea că vor avea de-a face cu "ceva" creştin. Dar dacă o astfel de experienţă este şi la îndemâna celor care caută senzaţii înălţătoare, ieftine şi uşoare, atunci înseamnă că nu există nici o legătură între astfel de experimente şi Hristos.

Însăşi posibilitatea unei "Cincizecimi fără Hristos" arată clar că experienţa "harismatică" în sine nu are nici o legătură cu noţiunea de creştin. Aceşti "creştini", adesea sinceri şi plini de intenţii bune, nu fac altceva decât să proiecteze asupra acestei experienţe un conţinut şi o sem­nificaţie creştină pe care de fapt ea nu o are.

Nu este acesta deja numitorul comun al unei "ex­perienţe spirituale" care este atât de necesar pentru noua religie a lumii? Nu este acest numitor comun poate chiar cheia "unităţii spirituale" a omenirii pe care mişcarea ecumenică a căutat-o până acum fără succes?