Insecuritatea Securitatii Nationale Preambul


Magistratura + inflaţia = corupţia95



Yüklə 0,51 Mb.
səhifə3/8
tarix31.10.2017
ölçüsü0,51 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8
4. Magistratura + inflaţia = corupţia95

Unul dintre cele mai dezastruoase efecte ale războiului axiologic dus contra României se manifestă în Justiţie, deoarece compromiterea valorilor acestui domeniu subminează întregul proces de reconstrucţie politică în vederea democratizării ţării.

4.1. Primordialitatea Magistraturii

Magistratura a reprezentat, de la înfiinţarea societăţii în forma sa de colectivitate organizată, principala instituţie, deoarece a constituit instituţionalizarea moralei de bază: Decalogul. De aceea s-a şi spus, de fapt: Iustitia domina et regina omnium virtutum – „Justiţia este stăpîna şi regina tuturor virtuţilor“. Dreapta judecată a fost speranţa tuturora, iar cînd nu s-a realizat, a constituit, dimpotrivă, motiv de mînie a tuturora – adică a celor nedreptăţiţi în mod direct, dar şi a acelora care ajungeau să cunoască aceste ilegalităţi şi să fie revoltaţi de ele, cuprinşi de teama că oricînd pot nimeri sub ghilotina fărădelegii. De aceea, dictonul latin citat are şi reversul său: corupţia în domeniul Justiţiei determină subminarea tuturor valorilor, pregătind terenul pentru coruperea tuturor indivizilor. Dintre acele graffiti apărute în decembrie 1989, una, memorabilă, a fost pusă pe frontispiciul său, multă vreme, de România liberă: „Dreptate, ochii plînşi cer să te vadă!“. Între timp, fără-de-legile epocii de tranziţie au devenit atît de mari, de numeroase şi de bine protejate de mulţii magistraţi încît există, din păcate, riscul ca „Epoca de aur“ să rămînă în istoria noastră ca Epoca de aur veritabilă şi nu doar ca aceea dezavuată, o dovadă în pus fiind şi faptul că ziarul a abandonat respectiva apoftegmă pentru că ar fi fost ridicol să o mai afişeze în plin marş al „democraţiei“.

Magistratura este instituţia esenţială a statului de drept. Dar, se poate spune cu deplin temei că, în România aflată în tranziţie, dominant este statul de drept-curmeziş. Esenţa acestui tip de stat este dată de ecuaţia din titlu: magistratura care evoluează în condiţiile unei inflaţii galopante este echivalentă cu corupţia instituţionalizată. Toate guvernele postdecembriste au promis că vor înlătura atît corupţia în masă, cît şi crima organizată, iar unii chiar s-au lăudat că ar fi eradicat-o în totalitate. Dar nici unul nu a luat vreo măsură cît de cît serioasă, tocmai pentru că, sub paravanul privatizării şi al schimbării legilor subsumate lozincii diabolice numite restitutio in integrum, apăruseră condiţiile îmbogăţirii rapide şi fără just temei: adică prin jefuirea patrimoniului naţional „cu iuţeala de mînă (de condei)“ a magistraţilor „şi nebăgarea de seamă“ a păgubiţilor – cazuistica oferită de restituirea prin diverse escrocherii judecătoreşti a caselor şi averilor naţionalizate fiind, în acest sens, emblematică pentru epoca tranziţiei şi, îndeosebi, pentru regimul Constantinescu.

Nu este o întîmplare că „emanaţii Revoluţiei“ au început prin a decreta două lucruri esenţiale care le înlesnea jaful: deschiderea graniţelor şi abrogarea Legii patrimoniului naţional – căreia nu i s-a pus nimic în loc, în mod deliberat, nici pînă acum (reamintim, e vorba de anul 2002, cînd a fost redactat studiul – n.n., V.I.Z.)! După care a urmat introducerea în mod organizat a haosului în domeniul legislativ. Tocmai din această cauză, după cum se poate constata, lipseşte voinţa politică a de a se întreprinde măsurile necesare diminuării inflaţiei – în primul rînd prin stoparea devalorizării deliberate, sistematice a monedei naţionale în funcţie de cursul leu/dolar şi, apoi, prin alte măsuri elementare de organizare socială: pentru că inflaţia este folosită drept scuză pentru a „justifica“ inacţiunea guvernanţilor în eradicarea fenomenului corupţiei. De aceea, singura „reconciliere naţională“ s-a realizat în protejarea reciprocă a corupţilor: corupţii Puterii erau la fel de buni şi de necesari ca şi corupţii Opoziţiei. Şi tot de acea unii dintre respectivii corupţi erau un veritabil passe-partout: rezistau sub toate guvernele, căci erau preluaţi de la unii la alţii. Un exemplu devenit antologic: atunci cînd a ajuns premier, Mugur Isărescu a vrut să scape de Minodora Ilie, o consilieră pe care o moştenise de la Radu Vasile; dar, cît a fost el de tehnocrat, i-a fost imposibil s-o dea afară, căci a fost pus la punct de P.N.Ţ.C.D., care i-a luat apărarea, deşi acesta o moştenise de la duşmanul său politic, P.D.S.R.-ul, care o moştenise de la F.S.N. – fiindcă individa, în ultimii 11 ani, fusese – simultan – prietenă şi cu nevasta lui cutare, de la Putere, dar şi cu nevasta lui cutare din Opoziţie! Iar banii au curs din toate „privatizările“, cazul „privatizării frauduloase“ a întreprinderii CI-CO96 fiind doar una din nenumăratele „vaci“ ale tranziţiei de la care s-au muls „bani pentru partid“. După cum şi invers: există numeroşi corupţi care au cotizat la toate partidele care s-au perindat pe la Putere, „ca românul imparţial!“ De aceea, pe lîngă similitudinea dintre „corupţii noştri“ şi „corupţii lor“ – similitudine care a constituit motivul pentru care a trebuit să li se asigure protecţie în mod solidar de cei care au deţinut, succesiv, Puterea –, s-a format grupul de presiune care reprezintă grupul de „corupţi comuni“ tuturor partidelor care s-au înfruptat din binefacerile Puterii, grup care este cel mai puternic, fiind, cel puţin, deocamdată, practic, intangibil – adică, în exprimarea d-nei prof. univ. dr. Mihaela Rodica Stănoiu, ex-ministru al Justiţiei, „acel nucleu dur care trece de la o administraţie la alta“97. Tot acest joc al Puterii nu ar fi fost posibil fără complicitatea directă şi indirectă, dar tacită, a majorităţii magistraţilor.

De aceea, este necesar să subliniem că într-un singur domeniu s-a manifestat perseverenţă şi claritate legislativă: în problema măririi masive şi continue a salariilor magistraţilor! Pentru că ei trebuiau mituiţi, trebuia să li se închidă gura şi, prin asta, să fie făcuţi complici. Să ne amintim că, încă din 1991, judecătorii şi procurorii au cerut mărirea salariilor pentru că, din cauza inflaţiei declanşate în noiembrie 1990, lefurile lor rămăseseră în urmă. Şi, pentru a nu cădea în plasa corupţiei, salariile lor trebuiau ajustate. Dar acesta a fost şi a rămas un veritabil şantaj, care s-a iterat în fiecare an, căci inflaţia abia se declanşase şi a acţionat în creştere accelerată, ca şi acum. Aşadar, deşi li s-au dublat sau chiar triplat anual salariile, ei rămîneau mereu coruptibili, căci inflaţia se adîncea şi, pe cale de consecinţă logică şi faptică, ei ajungeau să fie, realmente, corupţi.

Putem, deci, formula prima lege sociologică a tranziţiei: accentuarea inflaţiei induce corupţie în mediul magistraţilor în proporţie geometrică. Întrucît procurorii sunt cei care controlează aplicarea legilor de către judecători, poliţişti şi ofiţeri ai Serviciilor Secrete, ei sunt deasupra tuturor. Rezultă corolarul: asupra procurorilor inducerea corupţiei este exponenţială. De fapt, instituţia Procuraturii (acum denumită Parchet), în actuala formă de organizare judecătorească, este de origine sovietică şi, de aceea, reforma în Justiţie trebuia să înceapă cu desfiinţarea Procuraturii în actuala ei formă. Continuăm să-i spunem „Procuratură“ şi nu „Parchet“, ca să ne înţeleagă toţi cititorii, mai ales că procurorii nu au fost redenumiţi „parchetari“, cum era normal, ci li se spune tot procurori.

Oricum, însă, ţinînd cont că principalul argument în mărirea salariilor magistraţilor a fost faptul că ei trebuie feriţi, prin respectiva mărire, de a fi corupţi, iar inflaţia continua să se adîncească pe măsura devalorizării deliberate a leului în funcţie de dolar, pe cale de necesitate trebuie să  formulăm a doua axiomă a sociologiei juridice: în privinţa magistraţilor şi, îndeosebi, a procurorilor, trebuie pornit de la prezumţia de vinovatie a magistraţilor – după care trebuie să demonstreze fiecare că, în fiecare dosar anchetat şi judecat, nu a fost corupt.

Expresia concentrată a corupţiei din Magistratură97a a fost încercarea de înfiinţare a Asociaţiei Victimelor Magistraturii, iar recunoaşterea implicită a respectivei densităţi a corupţiei este tocmai refuzul Tribunalului Municipiului Bucureşti de a aproba înfiinţarea Asociaţiei. În fond, dacă erau oneşti cum le cere deontologia, judecătorii respectivi nu aveau de ce să se teamă. Prin acest refuz tocmai au atestat a doua axiomă, propusă de mine, anume că, în ceea ce priveşte magistraţii, trebuie introdusă prezumţia de VINOVĂŢIE a lor.

4.2. Procuratura – exponent al corupţiei

În socialism, sistemul autoritar-represiv era structurat, ierarhic crescător, astfel: la bază era Miliţia, urma Securitatea, apoi Judecătoria şi, deasupra acestora, trona Procuratura, care îi controla pe toţi cu privire la modul cum erau aplicate legile socialiste. Deasupra sa, Procuratura avea P.C.R.-ul, care era puterea conducătoare; şi, fiind sub umbrela protectoare a Partidului, dovedea cel mai mare zel în apărarea establishment-ului. Dar P.C.R.-ul a căzut, iar succesoarele lui, P.D.S.R.-ul şi P.D.-ul – ca descendente din F.D.S.N. (ex-F.S.N.) – nu mai au puterea P.C.R.-ului, fiindcă se împotmolesc din cauza beţelor-în-roate puse de făcăturile istorice numite P.N.Ţ-uri şi P.N.L.-uri. Aşadar, Procuratura (Parchetul, acum) a rămas singura stăpînă peste controlarea aplicării legilor, cu gîndirea sa „suverană“ – mai „suverană“ decît a corpului judecătoresc.


Oricum, presa relevă că magistraţii au avut o contribuţie majoră la deteriorarea calităţii vieţii, în general, prin muşamalizarea privatizărilor frauduloase, şi, îndeosebi, la înlocuirea legii cu fărădelegea, la transformarea statului de drept într-un stat de drept-curmeziş. Pentru că acum e epoca inversiunilor de toate felurile: a valorilor din toate domeniile socialului, a concepţiilor, a poziţiilor politice şi chiar sexuale etc. De aici rezultă, cu necesitate, a treia axiomă: în această etapă de tranziţie, trebuie pornit de la CERTITUDINEA că magistraţii – îndeosebi procurorii – determină, în mod esenţial, accelerarea corupţiei şi incită la comiterea infracţiunilor. Desigur, există şi excepţii, unii rămînînd integri, dar, pentru că magistraţii cinstiţi reprezintă un pericol pentru clanul mafioţilor inamovibili, aceştia sfîrşesc prin a fi daţi afară, în cazul cînd, scîrbiţi şi revoltaţi, nu pleacă ei singuri, în avocatură cel mai adesea. Cazul procurorului Marian Nazat este cel mai cunoscut, fiindcă scrie eseuri la ziar, dar mai sunt numeroşi alţii.



Totodată, ameninţarea implicită a magistraţilor cum că, dacă nu li se vor mări salariile, atunci se vor lăsa mituiţi pentru a-şi rotunji veniturile la atîta cît ar vrea şi ar putea ei să agonisească din mita care li se va da, reprezintă un şantaj care constituie o veritabilă instigare a populaţiei la comiterea de infracţiuni, pentru că fiecare este prejudiciat de inflaţie şi ar vrea să trăiască mai bine sub aspect material, măcar la nivelul de dinainte de 1989. Cel puţin bugetarii – dacă nu toţi cei nemulţumiţi de leafa lor – sunt „îndreptăţiţi“ de comportamentul economic al magistraţilor să pretindă şi să dea mită, să traficheze dosare şi/sau informaţii de la locul de muncă, să falsifice bancnote, documente etc., etc.

Parchetul General este locul de concentrare a presiunilor politice făcute la nivel înalt în vederea muşamalizărilor. Prin extrapolare, putem lesne să înţelegem ce au putut face procurorii, care nu sunt supuşi – ca ofiţerii – exigenţelor regulamentelor şi legilor militare, extrem de dure (pentru că ei nu au asemenea legi), care sunt deasupra tuturor – şi, într-un anumit sens, ei sunt însăşi Legea –, care, mai ales, sunt inamovibili, dintr-o eroare politico-istorică pe cît de evidentă, pe atît de regretabilă: regretatul senator Neculai Cerveni îl criticase pe d-l Ion Iliescu, la începutul mandatului de preşedinte al României, pentru că nu acorda tuturor magistraţilor inamovibilitatea, iar, apoi, ca şi d-l Emil Constantinescu, succesorul său la preşedinţia ţării, şi-a exprimat regretul că respectiva inamovibilitate s-a dat prea pripit – dar la presiunea politică a unora ca ei! Or, „dacă avem conducătorii pe care-i merităm“, dacă „Statul nu este mai bun decît societatea pe care o reprezintă“, dacă aşa sunt procurorii, practic, în marea, imensa lor majoritate – corupţi şi/sau coruptibili –, atunci este evident că Procuratura, ca instituţie, nu poate fi mai bună decît oamenii care o formează şi o deformează! Dimpotrivă, este cu mult mai rea, căci acumulează puterea malefică a organizaţiei. O dovadă irefutabilă a indiferenţei Parchetului faţă de societatea pe a cărei spinare huzureşte este faptul că instituţia – în sens organizatoric-funcţional – „sesizării din oficiu“ a ajuns un pium desiderium. De exemplu, este notorie superescrocheria subevaluării întreprinderii AUTOMATICA şi vînzării ei unei „firme care nu-şi plăteşte nici măcar chiria“. La începutul mediatizării acestui caz, ziaristul Marius Drăghici, de la Adevărul, a adus nişte acuze publice: „Rămîne de competenţa şi responsabilitatea Parchetului pentru a stabili dacă nu cumva statul român a fost furat prin subevaluarea Automaticii, iar ceva bani greceşti s-ar fi revărsat prin nişte «conturi negre» politice“ – făcînd, prin această expresie, o similitudine cu megaescrocheria occidentală Mitterrand-ELF-Kohl98. Plecînd de la acest semnal, s-a declanşat, la unison, o campanie de presă, ziare prestigioase făcînd veritabile anchete: Bursa99, Curentul100, Curierul Naţional101, Ultima oră102 (le-am enumerat în ordine alfabetică pentru a nu lăsa impresia că fac o ierarhie valorică şi că, deci, le-aş face reclamă – caz în care mi s-ar putea înscena, de către cei interesaţi, un proces pentru reclamă mascată). Dar, pe cît de binevenită a fost campania, pe atît de inutilă s-a dovedit în acest caz. Căci, deşi respectivele acuze nu erau deloc subtile, aţi văzut „autosesizarea din oficiu“ a Parchetului şi intervenţia lui în acest caz sau în vreo altă speţă identică din nenumăratele prin care ne-a jefuit F.P.S.-ul?! S-a clarificat situaţia escrocheriei prin care s-a jefuit Automatica?! NU! Şi încă aici nu mai este vorba de o simplă găinărie, ci de un atentat la adresa siguranţei naţionale, cu consecinţe care încă nu s-au relevat în toată grozăvia lor. Într-adevăr, în achiziţionarea Automaticii erau interesaţi şi suedezii, în contul compensării unei părţi din datoria restantă către ei. Chiar dacă politic, istoric şi economic revendicarea acestei pretinse datorii nu mai este întemeiată, totuşi nu discutăm acum acest aspect, mai ales că lucrurile au fost lămurite, îndeosebi, de ziarul Economistul103: anume că România nu mai are nici o datorie faţă de Suedia. Iar o „lămurire“ definitivă vrea să aducă chiar Parlamentul, prin legea care stabileşte cuantumul datoriei care ar trebui, totuşi, să fie plătită, adică plătită de mai multe ori. Cum preluarea întreprinderii Automatica de către suedezi ar fi fost o afacere profitabilă pentru ambele părţi – în acel context impus şi menţinut deliberat în ceaţă –, faptul că au fost refuzaţi în favoarea unui atelier de cîrpe a reprezentat un mare afront pentru ei. Şi cum Suedia are reprezentanţi importanţi în bordul de conducere al F.M.I., sunt înclinat să cred că multe din refuzurile, şicanele şi tergiversările făcute de F.M.I. la adresa României îşi găsesc o explicaţie în măsurile de „retorsiune“ sugerate de suedezi pentru a ne plăti poliţa – într-un fel, meritată. Este necesar să ne amintim că, în acea vreme, se punea problema acordării tranşei a doua de împrumut stand by. Dar, după afacerea cu Automatica pierdută de suedezi, F.M.I.-ul a amînat acordarea tranşei a doua, apoi a spus ne putem descurca şi fără ea! Considerăm că această consecinţă este o confirmare a presiunii suedezilor. Şi toate aceste şanse irosite pentru ce: pentru a se procura bani pentru un partid condamnat de Istorie şi deja pe dric. Într-adevăr, în studiul „O necesitate a Istoriei: dispariţia partidelor «istorice»“, Apostol N. Uceanu104 anticipase dispariţia iminentă şi necesară a respectivelor partide, în primul rînd a P.N.Ţ.C.D.; între timp, această dispariţie a devenit, practic, un fapt împlinit, oricît s-ar mai duce V. Ciorbea la Consiliul Europei cu delaţiunea şi oricît s-ar strădui un Vasile Lupu-Apropitaru’ „să învieze mortul“. Alegerile din noiembrie 2000 au confirmat, în modul cel mai categoric această previziune: P.N.Ţ.C.D. a ieşit din Parlament, P.S.D. a intrat doar pentru că a făcut mezalianţa cu P.D.S.R. – inamicul său nr. 1 de ieri –, iar P.N.L. puţin a lipsit să nu rămînă şi el pe dinafară; dar subdivizările iterate ale acestuia i-au redus radical prestigiul moştenit prin inerţia conştiinţei sociale, iar încercările de a face alianţă – tot cu inamicii de ieri, gen Alianţa pentru România, a lui Meleşcanu, Partidul Naţional, al lui Măgureanu etc. –, încercări soldate cu tot atîtea eşecuri, subliniază, odată în plus, că, prestigiul său „istoric“ este epuizat, iar expectanţa socială a electoratului, aşijderea. Dar, epuizîndu-li-se haloul de prestigiu politic pe care l-au avut în ochii electoratului naiv, partajat în diversele segmente asociate unor pretinse „doctrine“ politice – şi, de  fapt, cu unele mici excepţii, neesenţiale ca pondere electorală, toată societatea românească suferea de „incultură politică“, după cum avertizase, cam şocant, Nicolae Ulieriu –, revine la a spune că toate partidele politice de pînă acum, răsărite, în 1990, ca ciupercile după ploaie, au rămas, ca împăratul gol, fără doctrină politică propriu-zisă, fiindcă nu au avut-o niciodată. Ca atare, partidele politice postdecembriste ajunse la Putere au fost doar nişte clici politice (cu excepţia P.U.N.R., care nu a avut o pondere mare în exerciţiul Puterii, dar nici fermitate în expunerea poziţiei sale, şi a P.R.M., care a avut doar trei secretari de stat, retraşi după cîteva luni). Aceste clici, prin tîrguieli, numite academic şi demagogic „algoritm politic“, au practicat promovarea clientelară şi, astfel, au instituit „clicocraţia“105 postdecembristă, perenă prin acel „nucleu dur“ al corupţilor proveniţi din toate categoriile de decidenţi politico-sociali: din oligarhia financiar-bancară (bancherii şi finanţiştii care au devalizat, din interior, băncile şi fondurile mutuale gen SAFI, FNI etc.), oligarhia militară (marii şefi ai Armatei, Poliţiei, Serviciilor Secrete, Gărzii Financiare, implicaţi în protejarea evaziunii fiscale, în traficul ilegal de arme, de mărfuri, combustibil, gen „Ţigareta“, „Solventul“ etc.), oligarhia juridică (magistraţi, procurori, avocaţi, notari, implicaţi în comiterea ilegalităţilor şi în exonerarea de răspundere şi de pedepse penale ale marilor corupţi, de la micii şi marii găinari la miniştri), oligarhia politică şi socială (lideri de partide, lideri de sindicat etc.).

Revenind la tema noastră, dintre avertismentele, nenumărate, făcute în privinţa jefuirii patrimoniului naţional, îl mai menţionăm pe acela dat de E. O. Chirovici: „Întreprinderi strategice vîndute ca buticurile“106. S-a autosesizat, vreodată,  Parchetul?! NU, nu s-a mişcat nici cînd l-a atenţionat presa. NU, pentru că pe procurori îi doare în pixul cu care mîzgălesc hîrtia de interesul naţional, căci interesul naţional este schimbător – cel puţin sub aspectul doctrinei şi al definiţiilor date de unii istorici şi politologi –, pe cînd procurorii sunt inamovibili. Sunt inamovibili, dar, desigur, nu sunt de neînlăturat. Fireşte, nu pe cale administrativă.

Oricum, însă, pentru că poliţiştii sunt cei puşi să facă primii ancheta penală, ea fiind preluată, controlată şi adîncită de către procurori, cea mai strînsă simbioză în comiterea şi aranjarea escrocheriilor se înfăptuieşte între poliţişti şi procurori, după cum releva, tot mai frecvent, şi presa107, „cîinele de pază al democraţiei“.

În consecinţă, s-a ajuns la un alt efect periculos provocat de corupţia din Magistratură: inflaţia de avocaţi şi penuria de judecători şi procurori oneşti şi competenţi. Această consecinţă este cu atît mai nocivă cu cît provoacă o conexiune inversă, care afectează grav activitatea jurisdicţională, întrucît adînceşte şi extinde corupţia. Căci degeaba îţi angajezi un avocat bun: dacă acesta dă peste un judecător care este tîmpit de la natură, incult din liceu, ignorant profesional din facultate – căci acum sunt făcuţi în mod industrial, aproape pe bandă rulantă – şi care mai este şi escroc, atunci, vorba aceea, poţi să-i fluturi în faţă şi-un tramvai, deoarece, oricît de bun ar fi avocatul, respectivul judecător, cu „gîndirea sa suverană“ de escroc şi de tîmpit, dă tot o soluţie coruptă, adică nelegală şi netemeinică, pentru că nu este bazată pe principiile Dreptului, ci, dimpotrivă, pe „principiile“ pieţei; adică, aşa cum zisese, frust, Dumitru Tinu, ca „la tarabă“108. Sub un titlu care defineşte esenţa epocii de tranziţie şi care este un fel de dicton mafiot, Lelia Munteanu a publicat un articol plin de tragism: „(…) Într-o ţară ca România, unde tîlharii, criminalii, violatorii acţionează fără fereală, la lumina zilei, unde poliţiştii în timpul liber îşi pun ciorapul pe faţă şi, de braţ cu infractorii, se duc la jefuit case de schimb, unde traficul cu maşini de contrabandă e condus din birourile unor ofiţeri de la Circulaţie, ba şi-a vîrît coada chiar fostul şef al Brigăzii Poliţiei Rutiere, Şoricică, unde ce mai prinde Poliţia eliberează Parchetul şi ce nu pridideşte să «scoată» Parchetul rezolvă Justiţia, în ţara unde nu e vina noastră că ne-am născut, vestea modificării Codului Penal şi Codului de Procedură Penală, în sensul înăspririi pedepselor, nu are o valoare de întrebuinţare mai mare decît o vorbă bine simţită la un simpozion pe tema creşterii criminalităţii. Cu tot respectul pe care îl purtăm unui profesionist precum ministrul Justiţiei, Rodica Stănoiu, trebuie să-i punem în faţă, ca  pe o oglindă a societăţii în care trăim, o frază de largă circulaţie în lumea interlopă, porunca întîi din decalogul infractorilor: «Decît să-ţi angajezi un avocat, mai bine îţi cumperi un judecător!». (…). Într-o ţară în care procurorul general e bîntuit de angoasa istoriei, preocupat să dispună suspendarea executării pedepsei în cazurile Chiţac şi Stănculescu, numai pentru că e vorba de o cauză «extrem de complexă şi importantă», dar se preface a nu vedea epidemia de «N.U.P.»-uri care i-a cuprins pe procurorii din subordine, considerînd că escaladarea fără precedent a criminalităţii, încurajată şi de desele rezoluţii cu «neînceperea urmării penale», e un moft la scara istoriei, înăsprirea pedepselor devine o dulce inutilitate. (…)

Există, în tot acest sistem subminat de corupţie al instituţiilor plătite să aplice legea, oameni oneşti care nu vor decît să-şi facă meseria. Teamă ne este că, în mîna lor, înăsprirea pedepselor va fi la fel de eficientă ca suliţa cavalerului Tristei Figuri împotriva morilor de vînt… Pentru că taxa de protecţie pe care o încasează unii oameni ai legii de la infractori ca să-i facă scăpaţi a devenit mai tentantă decît bănuţul contribuabilului dat instituţiilor statului în schimbul siguranţei personale“109. Avocata Paula Mateescu opinase că, mai mult, „magistratul este implacabil şi indiferent, rece şi distant, fără disponibilitatea de a se implica direct în toate cazurile pe care le soluţionează. Şi, pe deasupra, mai este şi îndestulat?“ De aceea, revoltată de incapacitatea de comprehensiune şi de îndestularea fără just temei a magistraţilor, propune: „Cred că actul de justiţie este bine înfăptuit de oameni care trebuie să fie trecuţi prin viaţă, într-un mod sau altul, care au trăit greutăţi, au fost expuşi vicisitudinilor vieţii şi vor putea, deci, aprecia situaţia fiecărui dosar (caz) în parte cu deschidere sufletească, profesionalism (fără dogmatism) şi pătrundere a situaţiei de fapt, încadrată corect în lege“110. Deci, înainte de a fi puşi să ancheteze şi să judece, tinerii jurişti care vor să fie magistraţi trebuie trimişi în „producţie“, adică undeva ca să facă practică la o întreprindere ca jurist-consult, la biroul de relaţii cu publicul al unei firme, pentru a-şi face „apostolatul“, spre a cunoaşte viaţa, pentru ca abia, apoi, să fie în stare să-i judece pe alţii. „Nu judeca, dacă nu vrei să fii judecat!“ Acest verset este valabil şi pentru magistraţii noştri de acum, dintre care mulţi ar trebui să fie deja judecaţi şi condamnaţi, în procedura de urgenţă, ab initio, conform articolului nr. 264 din Codul Penal, pentru favorizarea infractorului, ca vină incipientă şi presupusă din premise. Ca să nu mai vorbim de încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, în cazul proceselor politice pe care le instrumentează, privind, de exemplu, unele despre „difuzarea de informaţii false“. Dar referitor la teroriştii din Decembrie 1989, cine a publicat informaţii false?! Dar faţă de atîtea persoane şi reviste din interiorul ţării, care denigrează sistematic România, de ce nu mai apare autosesizarea Parchetului, care pare mîncat de carii?! Dar filme ca Fratele trădat, hărţi false despre România publicate de National Geographic, articolele injurioase din publicaţiile maghiare din interiorul şi din afara ţării etc., etc., de ce nu au provocat reacţia guvernanţilor sau măcar a diplomaţilor din ţările în care au apărut asemenea insanităţi?!

Acum, presa de toate culorile nu mai pridideşte să dezvăluie corupţia din Magistratură, la concurenţă cu aceea din Poliţie şi din Serviciile Secrete: adică cei trei piloni ai prezervării autorităţii statului, ordinii publice şi liniştii cetăţeanului. Or, dacă acestea sunt corupte, nu mai poate fi vorba de democraţie. De fapt, în timpul mandatului lor, chiar ex-preşedintele Emil Constantinescu şi ex-ministrul Justiţiei Valeriu Stoica au subliniat că, în Magistratură, corupţia a atins cote intolerabile. Dar asemenea afirmaţii nu au fost decît o formă de dezinformare, o perdea de fum, deoarece ei înşişi au contribuit la accelerarea degradării Justiţiei, îndeosebi prin politizarea ei şi prin clientelism: „Acum – credea Răzvan Voncu – are loc o foarte dificilă depolitizare a actului de justiţie. Pentru că, să nu uităm, în 1997, o dată cu preluarea portofoliului de către Valeriu Stoica, a avut loc cea mai crîncenă epurare a instanţelor judecătoreşti şi parchetelor, comparabilă doar cu cea realizată în anii ‘49-’50 de către comuniştii stalinişti. Au fost daţi afară, pensionaţi, mutaţi sau retrogradaţi magistraţi de mare probitate morală şi competenţă profesională, în locul lor fiind promovaţi, «pe puncte», tineri fără experienţă, clienţi politici, rude. Rezultatul e cel cunoscut: în numai patru ani de zile, Justiţia s-a prăbuşit sub povara corupţiei, arbitrariului şi dezinteresului faţă de cetăţean.

Acum începe să fie eliminată rămăşiţa grea a diletantismului şi iresponsabilităţii fostului minister (sic)“111. Acest fragment părea o sinteză din România Mare: dar nu, este un citat din Cronica Română.

4.3. „Corupţia: mîna dreaptă a dictaturii“

Nu ştim în ce măsură ni s-a aplicat strategia lui Sun Ţî, dar putem constata consecinţa globală: se adîncesc haosul economic şi social, creşte injustiţia, proliferează corupţia, scade autoritatea statului şi, în final, se instituie anomia socială, baza pe care se ridică statul mafiot. Prin aceasta, organismul social decade, intră în „metastază“.

Să ne amintim că, în anul 2002, apăruse în presa internă şi în articolele unor mercenari ai unor publicaţii internaţionale o adevărată isterie provocată de interpretarea tendenţioasă a unei figuri de stil – e-adevărat, cam nefericit alese – făcute de preşedintele Partidului „România Mare“, în legătură cu folosirea, într-un anumit context, a „mitralierei“. Dar nu s-a făcut vreo referire la tipul avut în vedere: mitralieră obişnuită sau mitralieră antiaeriană, mitralieră antimineri, mitralieră ţărănistă, mitralieră liberală, mitralieră pedeseristă, pistol-mitralieră etc. Iată că, în urma agresării întîmplătoare a unor judecătoare, se propusese păzirea acestora de jandarmi, care sunt dotaţi cu pistoale-mitralieră. Asta, spre a se putea evita să se ajungă la situaţia de care s-a speriat – pe bună dreptate – Cristian Tudor Popescu, de la Adevărul: reapariţia Escadroanelor morţii sud-americane. O formă primitivă incipientă se pare că deja a intrat în acţiune, prin tranşarea unui violator şi împrăştierea lui prin toată Brăila! Asta pentru că ieşise prea repede din puşcărie, ca urmare a „gîndirii suverane“ a unor judecători şi procurori, care i-au dat o pedeapsă minimă – nu se ştie dacă din motive umanitare sau pecuniare. Oricum, după cum se pare, pedeapsa acordată de ei i-a nemulţumit pe cei care au avut de suferit de pe urma criminalului, aşa că, la cuantumul minimal dat de magistraţi, i-au mai administrat şi ei diferenţa maximală.

Dar aici e un mare dubiu: nu se ştie dacă, pentru a repune în poziţia dreaptă balanţa Justiţiei, este suficientă această măsură; s-ar putea ca acţiunea represivă a lor sau a altora aflaţi într-o situaţie similară să se extindă şi asupra celorlalţi corupţi, angrenaţi în oblăduirea criminalilor – de la judecători şi procurori, la avocaţi şi poliţişti! Intuindu-se această situaţie, magistraţii au cerut ca ei şi familiile lor să fie păziţi de poliţişti bine înarmaţi. Trăgînd jarul pe turta lor, au speculat cu mult tapaj agresarea unei judecătoare – „care trebuia să intre a doua zi în dosarul Portbagajul“, deşi, în mod evident, agresorul habar nu avea de programul ei de-a doua zi. Numai că, după cum remarcase cu multă ironie, dar, judicios, Mircea Bunea, în excelentul eseu „Manipularea moarte n-are“112, ea a fost agresată nu pentru calitatea ei de judecătoare – căci nu scria pe fruntea ei aşa ceva –, ci pentru calitatea ei de purtătoare de poşetă, aşa cum sunt agresate atîtea anonime. Semnificativ pentru a sublinia această gogoaşă umflată privind „agresarea magistraţilor“ (ei fiind jefuiţi în calitate de simpli trecători) este modul cu totul anodin în care a fost tratată agresarea unei tinere, ofiţer la S.R.I., „în faţa blocului în care locuia“. Atît şi nimic mai mult. Cazul merita atenţie mai mare din partea presei atît pentru că era vorba de o femeie-ofiţer (e-adevărat, îmbrăcată civil), cît şi pentru maniera în care s-a produs: tînăra Carmen P., de 25 de ani şi 50 de kilograme, deşi era, deci, „o mînă de om“, s-a bătut băieţeşte (aproape milităreşte, ca soldaţii din Delta Force), cu cei trei agresori, tineri, vînjoşi, bine îmbrăcaţi şi care nu păreau a fi fost ţigani. E adevărat că a stat aproape o lună în spital, dar, măcar pentru curajul dovedit, cazul ei merita mai multă atenţie decît i s-a dat. Pentru simetrie, ofiţerilor de la S.R.I. ar trebui să li se dea arma la purtător, ca la F.B.I., pentru a se apăra singuri şi pentru a fi apţi să intervină, la nevoie, în apărarea celor agresaţi (deşi acest gen de acţiune este în atribuţia Poliţiei).

Presa interesată a făcut o campanie tendenţioasă în cazul judecătorilor, astfel că, între timp, s-a publicat un nou protocol cu Ministerul de Interne pentru protejarea magistraţilor şi a familiilor lor, sporind inutil cheltuielile bugetare – pentru că, e necesar să repetăm, în peisajul urban, ei, ca grup profesional, sunt anonimi şi, de aceea, nu-i atacă nimeni pentru ceea ce fac în calitate de magistraţi, chiar dacă ei înşişi încalcă legile şi nu judecă drept – motiv suficient pentru a fi supuşi judecăţii populare spontane, cum, probabil, se va întîmpla cît de curînd dacă nu este eradicată prompt corupţia masivă din Magistratură. Constatarea laconică şi distantă a aceleiaşi doamne (ex-)ministru de Justiţie Rodica Stănoiu – cum că „Nu sunt toţi corupţi; iar unii nici nu prea ştiu carte (sic)“ – nu ţine loc de măsură radicală. Dimpotrivă, sună, mai degrabă, a scuză şi a neputinţă. De aceea, împotriva corupţiei de la orice nivel şi din orice categorie socio-profesională, se profilează ca singura eficientă metoda propusă de un general intens mediatizat cu prilejul dezvelirii bustului Mareşalului Ion Antonescu la biserica pe care o ctitorise: „Tratamentul cu pastile mov, de calibrul 7,62“ (!).

Nici un magistrat nu a fost agresat de un justiţiabil. În toate cazurile a fost vorba de borfaşi şi de întîmplări cărora le-au căzut victimă magistraţii, în calitatea lor de „simpli cetăţeni“, de pietoni, trecători pe stradă. Cazul inginerului care a aruncat cu o sticlă incendiară în completul de la Curtea Supremă de Justiţie este peremptoriu prin faptul că este o excepţie. Dar tot Mircea Bunea, în articolul citat, releva esenţialul: că judecătoarele respective nici măcar nu citiseră dosarul inginerului-agresor! Şi, atunci, cum să „judece“ corect, oricît ar fi fost de „suverană“ gîndirea lor?! Cum să mai fie respectată autoritatea judecătorească, dacă ei nici măcar nu citesc dosarul, necum să mai mediteze la speţa în cauză? Şi cum să nu reacţioneze, astfel, unul purtat pe drumul tribunalelor peste 8 (opt) ani de zile?! În loc să fie judecaţi în procedura de urgenţă şi condamnaţi prompt şi mult mai dur magistraţii pentru fără-de-legile pe care le comit, li se dau escorte de jandarmi înarmaţi. În acest fel s-a creat un precedent periculos şi, pentru că nedreptăţile se înmulţesc inclusiv din vina atît a slabei prestaţii profesionale, cît şi a corupţiei majorităţii magistraţilor, creşte accelerat nemulţumirea populaţiei, astfel că, ulterior, vor urma alte categorii de înalţi funcţionari de stat care trebuie să fie escortate de jandarmi dotaţi cu pistoale mitralieră, ca să fie feriţi de furia populară.

Aşadar, uşor-uşor, se ajunge la conducerea societăţii cu mitraliera. Aceasta este consecinţa firească a unei societăţi anomice şi condusă de clicocraţia cleptocrată, mafiotă, specifică României în tranziţie.

De aceea, devine cu atît mai actuală o apoftegmă postdecembristă: „Decît o democraţie bolnavă, mai bine o dictatură sănătoasă“. Evident, este vorba de dictatura legii! Căci aceasta este caracteristica etapei de tranziţie: haosul organizat de o minoritate contra majorităţii, în scopul spolierii acesteia din urmă de tot ce s-a agonisit în deceniile anterioare. Mijlocul facil al acestei spolieri este „corupţia, mîna dreaptă a dictaturii“, după expresia laconică a lui Vargas Llosa.




Yüklə 0,51 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə