Insecuritatea Securitatii Nationale Preambul



Yüklə 0,51 Mb.
səhifə4/8
tarix31.10.2017
ölçüsü0,51 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8

5. Contracararea corupţiei

Cine declară că începe o campanie rapidă contra corupţiei o face doar din spirit demagogic, electoral. Am fost, de atîtea ori, martorii unor asemenea hotărîri şi angajamente; de aceea, pentru că placa s-a cam uzat, s-a trecut la faza „organizatorică“: înfiinţarea „Parchetului Naţional Anticorupţie (P.N.A.)“, devenit, recent, D.N.A. Dar cine crede că o asemenea campanie „hei-rupistă“ are sorţi de izbîndă nu este decît un naiv, sau chiar un ipocrit. Deoarece, sub aspect teoretic, contracararea corupţiei ţine şi de mentalitate, de sistemul educaţional formal şi informal, iar sub aspect acţional, pragmatic, acest demers ţine de sistemul legislativ, de activitatea Parlamentului şi Executivului – care, acesta din urmă, promovează, şi el, norme juridice (legi, în fond) prin intermediul ordonanţelor (simple sau de urgenţă).

Or, de vreme ce mafioţii sunt pe toate treptele socialului, dar fiinţînd şi un „nucleu dur“ al corupţiei, legislaţia este concepută haotic, adesea deliberat contradictoriu, astfel încît „plevuşca“ să fie prinsă în năvodul legii, iar „rechinii“, „durii“ să rămînă liberi. De aceea, avem corupţie fără corupţi, de aceea avem corupţie instituţionalizată, dar instituţii „bune“, funcţionale; dar ele funcţionează în interesul corupţilor care le conduc şi, fireşte, al acelora care – prin intermediul promovărilor politice, clientelare – i-au pus în respectivele posturi de conducere.

O dovadă teoretică a acestei situaţii este că, în ultimii 15 ani, noţiunile care domină (în publicistică, în discursurile parlamentare, în studiile academice) sunt haosul (economic, organizatoric, legislativ etc.), uneori provocat deliberat, şi corupţia instituţionalizată (în toate domeniile societăţii).

Baza Moralei este Decalogul – căci acesta există nu numai în creştinism, ci, cu mici deosebiri de formulare, şi în celelalte religii monoteiste –, iar pe el se întemeiază Iubirea aproapelui, Legea, Ordinea, Dreptatea, Libertatea. Imoralitatea generează Fărădelegea şi Haosul, pe care se dezvoltă, în mod endemic, nedreptatea, servitutea, corupţia, lăcomia, privarea de libertate, violenţa, crima.

5.1.  Magistratura: catalizatorul corupţiei

Coruperea intensivă şi extensivă este înlesnită de un factor suplimentar: de efortul depus, în genere, de magistraţi şi, îndeosebi, de Procuratură (Parchet) pentru favorizarea infractorilor, manifestată prin tergiversarea anchetelor pînă la depăşirea termenului de prescriere a infracţiunii respective, prin eliberarea neîntemeiată a criminalilor, prin sentinţele minime pronunţate, prin blocarea sau returnarea dosarelor instrumentate de S.R.I. şi de M.I. – după cum s-au lamentat chiar primii doi foşti directori ai S.R.I.-ului, în bilanţurile prezentate în Parlament. Şi, dacă respectivii procurori îşi permiteau să returneze un dosar instrumentat de către Serviciile Secrete, care trebuie să fi fost „beton“, cum se zice, atunci vă daţi seama cu cîtă nonşalanţă procedează Procuratura în dosarele unor simpli cetăţeni. Realmente,  Procuratura, zisă, acum, şi Parchet, a devenit şi ea, în cea mai mare măsură, un S.r.l., pentru că ea este o instituţie pe care nu o mai controlează nimeni; dimpotrivă, acum, după dispariţia P.C.R.-ului, Parchetul a rămas singura instituţie a Statului care le controlează pe toate celelalte, enumerate în ordinea descrescătoare a ierarhiei politico-sociale: judecătoriile şi tribunalele, Serviciile Secrete, Armata, Poliţia, Administraţia etc.



Acest factor „catalizator“ este nemeritat, ţinînd cont de efortul pecuniar deosebit de mare al societăţii pentru prevenirea fenomenului, efort concretizat în salariile exorbitante plătite magistraţilor, precum şi în taxele plătite de justiţiabili la declanşarea, în decursul desfăşurării, sau după încheierea procesului. Dar această accelerare a coruperii era, totuşi, previzibilă chiar din „expunerea de motive“ a magistraţilor la cererea de mărire a lefurilor lor: principalul motiv a fost că aveau nevoie de remuneraţie mare ca să nu fie ispitiţi la mită ca muştele la dejecţii. Adică, recunoşteau, ab initio, că erau coruptibili şi nu lipsea decît pretextul pentru a se lăsa corupţi. Şi pretextul a venit: inflaţia, în forma sa accelerată. Accelerarea inflaţiei determina accelerarea corupţiei magistraţilor în progresie exponenţială, cum am mai spus, căci, pe cale de consecinţă logică şi faptică, simbria – dublată, aproape, în fiecare an – le rămînea, cu forţă de necesitate, mereu în urma preţurilor, iar statutul lor social le impunea cheltuieli sporite; şi, pentru a-şi completa veniturile, se lăsau mituiţi, ştiind că statul îi va scoate din această promiscuitate morală şi situaţie penală, mărindu-le lefurile, aşa cum am demonstrat anterior, în capitolul „Magistratura + inflaţia = corupţia“. Procuratura, recte Parchetul, ca expresie şi, totodată, rămăşiţă viguroasă a sistemului sovietic de organizare a Justiţiei, îşi arată, astfel, încă odată, adevărata faţă: birocratică şi coruptă pînă în vîrful unghiilor rapace ale marii majorităţi a procurorilor. Dar Parchetul se ajută, în anchetele sale, de Poliţie, iar, apoi, dosarul se transmite Judecătoriilor. Deci, prin simbioza Magistratură-Poliţie, corupţia se transferă în interiorul acesteia pe principiul vaselor comunicante – Procuratura fiind controlorul de cel mai înalt nivel ierarhic. Dar Procuratura, adică Parchetul General, se subordonează Ministerului Justiţiei, care ministru este un post politic! Procurorul şi judecătorul vor fi fiind ei inamovibili şi „independenţi“, dar sunt obedienţi politic. Deci, „independenţa“ lor nu face nici cît o ceapă degerată. Căci, chiar dacă inamovibilitatea lor îi ţine pe loc, obedienţa – citeşte: lichelismul politic – îi face să se aplece după cum bate vîntul politic. De altfel, în urma unui proces contra statului român, de la Strasbourg, s-a constat că „…procurorii noştri nu îndeplinesc condiţiile cerute de noţiunea de magistrat, în sensul articolului 5, paragraful 3, din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului“113. De aceea, se impune desfiinţarea actualei forme de organizare a Procuraturii (Parchetului) şi efectuarea unei veritabile reforme a Justiţiei. Pe de altă parte, dacă un ofiţer de la Serviciile Secrete cere procurorului desemnat aprobarea de rigoare necesară supravegherii unui procuror sau judecător suspectat de corupţie, evident că respectivul găseşte chichiţe avocăţeşti pentru a respinge cererea; sau, dacă probele sunt prea grave şi riscă şi el să dea de bănuit, aprobă cererea, dar, discret, îşi avertizează colegul magistrat că face obiectul supravegherii Serviciilor Secrete, pentru a-şi lua măsuri de salvare. Aţi văzut, timp de 11 ani, pînă în primăvara anului 2001, vreun procuror sau judecător implicat penal în vreun dosar, îndeosebi în acelea privind restituirile caselor şi altor proprietăţi naţionalizate, pline de falsuri grosiere – inclusiv cu morţi prezentaţi ca martori în instanţe –, pentru care nu trebuie să fii jurist ca să le observi?! Nu, doar cîţiva rotiţi sau, cel mult, demişi din funcţii; iar aici este „meritul“ solidarităţii lor de clan mafiot inamovibil – fapt dovedit, nu de mult, de comportamentul magistraţilor în cazul judecătorilor arestaţi Valentino Acatrinei şi Cristian Bojincă, descris magistral de Violeta Fotache, sub excelentul titlu „Banii lui Shimon Naor lasă urme / Mobilizare generală în C.S.J. pentru a-i scoate basma curată pe magistraţii corupţi“114 –, ceea ce atestă injustiţia din Justiţie, după cum relevă Ion Marin115, mulţimea titlurilor din ziare116 sau jocul grafic ingenios din numele revistei avocatei Graziela Bârlă: In Justitie injustitie, citit În Justiţie injustiţie. Abia din primăvara lui 2001, sub presiunea crescîndă a acuzaţiilor apărute în presă şi a nevoii politice de a aplica măcar unele din promisiunile electorale cu care s-au „cîştigat“ alegerile parlamentare şi prezidenţiale, au fost arestaţi, ici-colo, cîţiva judecători şi procurori. Dar, în comparaţie cu profunzimea corupţiei din magistratură, aceste cazuri au doar rolul „fardării mortului“.

5.2. Remedii rapide contra corupţiei

De vreme ce chiar fostul ministru al Justiţiei, Valeriu Stoica, a dat o normă juridică privind dezincriminarea provizorie a bancrutei frauduloase117, adică pentru a absolvi deliberat escrocii de mare calibru118 – deci a dat o lege pentru a favoriza Răul!, inversînd natura lucrurilor, căci Legea se instituie pentru a apăra Binele –, nu este de mirare că a devenit o „banalitate“ să se vorbească de corupţia la nivel politic înalt, de corupţia instituţionalizată. Şi toate acestea cu concursul des-interesat al magistraţilor corupţi, motiv care ne determină să facem o propunere de lege ferenda: ca remediu radical şi eficient în lupta contra corupţiei, clamată inclusiv de noua Putere, să fie promulgată o Ordonanţă de urgenţă, care să aibă doar cîteva articole: 1) în timpul şedinţei de instanţă sau a prezenţei la birou, magistraţii – judecătorii şi procurorii – să poarte un ecuson pe care să le fie scris citeţ prenumele şi numele, aşa cum vedem că poartă oficialii la reuniunile internaţionale în Ţările civilizate; 2) fiecare act eliberat de magistraţi să aibă trecut, în afara semnăturii lor, prenumele şi numele lor, dactilografiat citeţ, numele scris cu majuscule; 3) să se interzică orice abreviere în redactarea actelor judecătoreşti (sentinţe, hotărîri, ordonanţe etc.), deoarece, în actuala situaţie, s-a ajuns la o veritabilă bătaie de joc cu ifose juridice: textele respective sunt scrise într-o veritabilă păsărească, din care justiţiabilii nu înţeleg aproape nimic; 4) procesul să fie înregistrat pe bandă magnetică, pentru a se împiedica falsificarea discuţiilor şi depoziţiilor de către grefiere, de conivenţă cu magistraţii; 5) orice petent să aibă dreptul să înregistreze convorbirile avute cu magistraţii, fără ca justiţiabilii să fie obligaţi să îi prevină pe „justiţiari“ – fiindcă aceştia, de vreme ce sunt corecţi, nici nu ar avea vreun motiv să se teamă că sunt înregistraţi; dimpotrivă, ar trebui să fie bucuroşi, fiindcă, astfel, li s-ar face reclamă de cît de buni sunt profesional; 6) pentru fiecare sentinţă, decizie, ordonanţă etc. greşită, magistraţii care au emis-o să fie pedepsiţi cu un sfert din pedeapsa reală care trebuie dată în cauză; 7) în cazul în care au arestat un nevinovat fără probe şi, apoi, au muşamalizat greşelile sau înscenările, magistraţilor să li se acorde o pedeapsă dublă faţă de cît prevede legea în cazul impricinaţilor.

Pînă cînd nu vor fi curăţate „grajdurile lui Augias“ din Justiţie, putem spune că „Magistratura dăunează grav libertăţii şi democraţiei“.

În acest sens, sunt elocvente arestarea şi detenţia ilegale, comise de către Parchetul de pe lîngă Judecătoria Sectorului 2, contra lui Marcel Ivan, ex-preşedintele de la Credit Bank – caz prezentat de avocatul Ion Gheorghişan, în 28 martie 2002, pe canalul de televiziune OTV, la emisiunea lui Dan Diaconescu –, precum şi ilegalităţile comise contra cetăţeanului francez de origine română Carl Hirschhorn, caz expus, tot de avocatul Gheorghişan, în articolul „Judecătoria Curţii de Apel Bucureşti deposedează românii pentru a intra în graţiile spionajului american“119.

Şi deoarece corupţia din Justiţie constituie un exemplu pentru funcţionarii din Administraţie – iar, în cadrul acesteia, în mod deosebit, pentru cei din Vamă şi din Garda Financiară, din cauza cărora evaziunea fiscală a ajuns să o depăşească pe aceea din vremea Prohibiţiei americane –, să mai fie inclus, în respectiva ordonanţă de urgenţă, şi punctul 8): Acolo unde se constată o neregulă în aplicarea legii, inspectorul sau funcţionarul vinovat de neaplicarea prevederilor legale, în mod solidar cu şeful direct, să primească 30 la sută din amendă, iar cetăţeanul sau persoana juridică în cauză urmînd să plătească numai 70 la sută; dacă a fost şi o sesizare privind problema respectivă şi tot nu s-a procedat la aplicarea legii, funcţionarii vinovaţi să suporte 50 la sută din amendă, iar nivelul amenzii plătite de contravenient să fie maxim.

Acum, pentru greşelile comise de magistraţii din instanţele de diferite nivele ierarhice, nimeni nu îi sancţionează administrativ, pecuniar sau penal: dacă o instanţă superioară anulează, casează etc. o sentinţă dată de o instanţă inferioară, judecătorii şi procurorii care au constituit respectiva instanţă inferioară nu pătimesc cu nimic, nici măcar cu o avertizare colegială, în Colegiul de onoare (sic): „Băi, porcilor, vedeţi că prea aţi făcut-o de oaie!“. Elocvent, în acest sens, este exemplul „Stan, procuror de pai“, din Academia Caţavencu: „Un procuror din Buzău, îndrăgind anchetarea, a ajuns la Bucureşti, tocmai la Parchetul General (…). Pus pe treabă, se ia la trîntă cu corupţia, de la care (…) rămîne cu o mică amintire de 2.000 (două mii) de mărci, cerute şi primite de la avocatul unui magnat anchetat. Avocatul, însă, ca fost ofiţer S.I.E., raportează tranzacţia, deja înregistrată de către superiorii procurorului! Aşa că, prins cu anticorupţia în sac, eroul nostru se ruşinează şi este imediat pedepsit exemplar cu o mustrare şi o mutare tocmai la Parchetul Municipiului Bucureşti, unde (…) împarte şi-n zilele noastre dreptatea! Cu cine, însă, o împarte şi cu cît, că acum e în euro, nu ştim, pentru că, nu-i aşa, sunt alţii care trebuie să stabilească“120. Adică şefii lui şi, eventual, cei din Serviciile Secrete, dacă mai au reţele de informatori în rîndul magistraţilor. Dar NU, nu păţesc nimic; magistraţii corupţi şi protectorii lor sus-puşi funcţionează, în continuare, ca înalţi funcţionari ai statului, cum glăsuieşte articolul nr. 239 din Codul penal referitor la ultrajul adus magistraţilor, fără să-i doară nicăieri de „greşelile“ comise: nici măcar în pixul cu care scriu „greşelile“, căci, conştiinţa lor este suverană şi, atunci, cine le poate ştirbi suveranitatea lor?! Dvs.?! Vreţi să fiţi condamnaţi pentru ultraj, cum era gata s-o păţească Marcel Ivan, ex-preşedintele de la Credit Bank? N-aş prea crede!



5.3. „Infailibilitatea“ magistratului

Considerăm că se face un abuz de limbaj cînd se vorbeşte de „greşelile“ comise de magistraţi. Într-adevăr, dacă i-ai spune în instanţă unui magistrat că greşeşte, te condamnă rapid pentru ultrajul adus lui, căci, dacă îi spui că greşeşte, înseamnă că îl faci „prost“. Iar un magistrat nu admite să îi spui că este prost – fireşte, nu direct, expressis verbis, ci indirect, avertizîndu-l că greşeşte, că nu gîndeşte corect, sau, măcar, să îi dai cîteva indicaţii: să îi aminteşti că a uitat o procedură, că a ignorat un aspect, o probă sau mai multe din dosar etc., etc. NU!, un magistrat, fie el judecător sau procuror, nu greşeşte niciodată: el decide, hotărăşte, dă ordonanţe etc. Şi, cu forţă de necesitate, trebuie să admitem ca axiomă această premisă, utilă analizei noastre: un magistrat nu greşeşte niciodată. De aceea, acest fapt social este sancţionat meritocratic de societate: cînd primeşte „botezul birocratic al cunoştinţelor“ – cum spunea Marx –, al statului de a fi magistrat, este declarat, automat, şi inamovibil, ca să îşi păstreze „independenţa şi gîndirea suverană“!

Această premisă este foarte convenabilă şi magistraţilor, de aceea te ameninţă, te amendează, sau chiar te condamnă pentru ultraj. După cum a demonstrat Monica Cercelescu121, tocmai din acest motiv este păstrat articolul 238 din Codul penal, referitor la ofensa adusă autorităţii: pentru ca, pe de o parte, înalţii funcţionari de stat şi, în primul rînd, magistraţii – fiindcă sunt cei mai stabili, deoarece sunt inamovibili –, să rămînă nepedepsiţi pentru fărădelegile lor, iar, pe de altă parte, cei care îi trag de urechi sau de alte organe – precum ziariştii – pentru respectivele fărădelegi să nu poată face proba verităţii în demonstrarea acuzelor aduse şi, deci, să nici să nu se poată apăra în instanţă împotriva acuzaţiei de ofensă adusă autorităţii. Asta, deşi dreptul la apărare este un drept constituţional al oricui, iar, recent, s-a asigurat şi dreptul la informare. Dar, trebuie să ducem raţionamentul pînă la ultimele ale consecinţe logice şi juridice: conform unor legi naturale şi sociale, magistratul este inteligent – căci, altfel, nu intra la facultate; este instruit – căci a absolvit Dreptul, nu Stîngul; iar, în virtutea unor legi juridice deloc virtuoase, este in-calomniabil, in-insultabil, in-ultragiabil; prin sinergia acestor calităţi devine, ca o crisalidă, inamovibil; ergo: este infailibil. Aşadar, atunci cînd „greşeşte“, înseamnă că, de fapt – dată fiind gîndirea sa suverană şi infailibilă –, el nu greşeşte, ci o face în mod de-li-be-rat! Adică, aşa cum spune Codul penal, „cu intenţie“. Deci, este reprehensibil în cel mai înalt grad – în primul rînd pentru că o face „cu intenţie“, şi, apoi, pentru că este magistrat: căci, dacă, pentru un muritor de rînd, necunoaşterea Legii nu îi conferă circumstanţe atenuante, pentru un magistrat, care, din premise, cunoaşte Legea, nici atît: ba, dimpotrivă, constituie circumstanţe agravante! Deoarece, în premise, am admis axioma irefutabilă că „un magistrat nu greşeşte niciodată“. Adică, a „greşit“ în cunoştinţă de cauză, deci a fost puternic mituit ca să fi avut motivaţia puternică şi verde ca dolarul ca să „greşească“; căci, evident, nu îşi risca el cariera şi înaltul statut social pentru „un pumn de dolari“ – nu, trebuie să fi fost o găleată de dolari.

Articolele 238 şi 239 din Codul penal au statuat, ipso facto, infailibilitatea clanului magistraţilor şi a clanului înaltelor autorităţi de stat, clanuri care se protejează unul pe altul, ca orice clan mafiot. În arealul catolic s-a instituit, abia în 1871, infailibilitatea papei – ca reacţie tardivă la Reformă, lovită inutil de Contrareformă. Dacă am admite frontiera pseudoteoriei tendenţioase a lui Huntington, „teoretician“ al Consiliului pentru Relaţii Externe – C.F.R.), în arealul ortodox (de „obedienţă comunistă“ cum le place „elitiştilor“ să spună), încă de la înfiinţarea Procuraturii – în varianta sa sovietică, menţinută în vigoare, într-o formă foarte viguroasă, pînă acum, ca expresie indubitabilă a menţinerii sechelelor statului totalitar, antidemocratic –, s-a instituit infailibilitatea magistraţilor şi, prin protecţia lor ilicită şi antidemocratică, a înalţilor oficiali ai statului.



5.4.      Primul amendament la Constituţie:

prezumţia de vinovăţie a magistraţilor

Am formulat, iniţial în revista Naţiunea şi, apoi, mai dezvoltat, în studiul „Magistratura + inflaţia = corupţia“, publicat în revista În justiţie injustiţie122, axioma prezumţiei de vinovăţie a magistraţilor. Ca atare, în continuarea propunerilor de lege ferenda, expuse anterior, odată cu viitoarea revizuire a Constituţiei – necesitată de intrarea în U.E. –, propun ca, după afirmarea principiului elementar de drept numit „prezumţia de nevinovăţie“, să se facă un amendament: anume, să se promulge, cu titlu de excepţie şi tranzitoriu, prezumţia de vinovăţie a magistraţilor; cu precizarea că acesta – să-i numim, după modelul american, „amendamentul Zărnescu“ – va rămîne în vigoare pînă cînd vor fi abrogate articolele 238 şi 239 din Codul penal. În fond, Constituţia S.U.A. are cîteva amendamente; de ce nu ar avea şi a României?!

Dacă nu vor fi promulgate aceste propuneri legislative, cu titlu tranzitoriu, nu se va consemna nici un succes în lupta contra corupţiei, în afară de acela pe plan demagogic, care, oricum, nu va mai rezista mult, căci populaţia a ajuns la capătul răbdării, iar în Ţară, realmente, nu mai este nimic de furat, cu excepţia salariilor, pensiilor, impozitelor şi libertăţii cetăţenilor. În sprijinul axiomei prezumţiei de vinovăţie a magistraţilor, formulate de mine, vin chiar propunerile făcute de preşedinta Asociaţiei Magistraţilor din România, Viorica Costiniu (cacofonie inevitabilă), conform titlului din Ziua: „După 11 ani de la căderea comunismului, judecătoarea Viorica Costiniu se plînge premierului Adrian Năstase că presa scrie tot ce vrea despre Justiţie şi cere o «lege a delictului de presă» / Asociaţia Magistraţilor sare la gîtul ziariştilor / Alte doleanţe ale magistraţilor: salariile lor să fie secrete, Consiliul Superior al Magistraturii să aibă puteri depline, iar Ministerului Justiţiei să i se interzică să mai ofere ziariştilor informaţii despre procurori sau judecători cercetaţi penal ori administrativ sau arestaţi preventiv“. Adică, să i se pună botniţă presei – „cîinele de pază al democraţiei“ –, secretul de stat să acopere fărădelegile magistraţilor (după modelul tipic statului socialist-stalinist), inclusiv salariile lor exorbitante. Iată şi „raţionamentul“ judecătoarei, aşa cum este redat în ziar: „Acestea trebuie secretizate, ca să nu dea senzaţia de corupţie, ele pot reprezenta o invitaţie la corupţie şi trebuie evitat ca cei (cacofonia îi aparţine – n.n., V.I.Z.) care vor să-i cumpere pe magistraţi să le preţuiască munca avînd cunoştinţă de cît cîştigă“ (sic). Pentru că, adică, ar avea salarii derizorii şi ar fi uşor coruptibili: această placă esenţialmente şantajistă fiind repetată, incontinent, din 1990 pînă acum. Judecînd după aspectul îngălat al frazei – căci raţionament nu-i putem zice fără să insultăm cuvîntul, căci şi cuvîntul poate fi ofensat, nu numai autoritatea –, n-ai zice că judecătoarea Viorica Costiniu este şi preşedinta Asociaţiei Magistraţilor, mai ales că la Drept se studiază retorica, logica formală, dialectica etc. Dar să nu fim maliţioşi şi să ne rezumăm la analiza conţinutului. Cităm tot din Ziua: „Comentariile cu privire la propunerea ca salariile magistraţilor să fie secrete sunt de prisos. Subliniem, doar, că o secretizare a acestora ar duce la o neloialitate faţă de ceilalţi bugetari, dar şi la o revoltă faţă de această castă, «în care o mînă spală pe alta şi amîndouă pe-ale celor de sus»“123.

Mai mult, noi subliniem că judecătoarea-preşedintă a Asociaţiei Magistraţilor nu greşeşte cînd insinuează echivalenţa între funcţionarea Magistraturii şi a Serviciilor Secrete, ci, dimpotrivă, o face deliberat, pentru a deturna lucrurile şi a învinovăţi, implicit, Serviciile Secrete – prin inducerea unei false similitudini –, deoarece ştie foarte bine că aceste două instituţii nu sunt nici măcar comparabile, pentru simplul şi binecuvîntatul motiv că ele sunt, esenţial, contradictorii prin modul de acţiune: Magistratura, ca să îşi respecte esenţa, trebuie să se desfăşoare în public, iar Serviciile Secrete să întreprindă acţiuni secrete. Intenţia, clamată vehement, de către preşedinta Asociaţiei Magistraţilor de a ascunde activitatea Magistraturii atestă, o dată în plus şi fără putinţă de tăgadă, dictonul Veritas odium parit: – „Adevărul produce ură“ –, confirmă muşamalizările comise pînă acum de cohorta de magistraţi corupţi şi constituie un argument pentru amendamentul constituţional propus de mine.



6. Satanismul = înlocuirea Binelui cu Răul

Adevărul, Frumosul, Iubirea aproapelui – Omenia, în gîndirea folclorică, în paremiologia românească –, Solidaritatea umană, Umanismul sunt echivalente ale Binelui. Iar Binele este un alt sinonim al lui Dumnezeu. Răul este opusul Binelui, deci Răul este Satana.

Înlocuirea Binelui cu Răul înseamnă înlocuirea lui Dumnezeu cu Satan. Faţetele sub care apare satanismul se întind pe o arie vastă şi incredibilă, pentru mulţi, la prima vedere: de la forma oripilantă a sacrificiilor de animale (sau chiar de oameni), a devastării cimitirelor, la forme de muzică aparent foarte inocente şi, de aceea, foarte penetrante. Dar, în mod evident, satanism înseamnă înlocuirea valorilor pozitive cu cele negative: falsul, denaturarea, dezinformarea în locul adevărului; urîtul în locul frumosului; iubirea aproapelui substituită cu iubirea „arginţilor“, a banului – iar „banul este ochiul dracului“, după cum ne previne un străvechi proverb românesc.

Acum, moralitatea, omenia, generozitatea, iertarea, îngăduinţa, solidaritatea, dragostea faţă de aproapele tău, umanismul, aprecierea muncii, creativitatea, patriotismul – toate valorile Ortodoxiei sunt



Yüklə 0,51 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə