Ioan Ramurean Si Milan Sesam



Yüklə 2,93 Mb.
səhifə16/76
tarix03.01.2019
ölçüsü2,93 Mb.
#88755
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   76

Aceste patru puncte: primatul papal, Filioque, purgatoriul şi azi-mile s-au numit în istorie „cele patru puncte florentine” şi ele au fost impuse ulterior de papalitate la încheierea unor „uniri” cu unele Biserici din Răsăritul Europei şi din Orientul Apropiat.

În ceea ce priveşte primatul papal, trebuie subliniat că grecii l-au înţeles în modul în care s-au pronunţat asupra lui Sfintele canoane şi hotărârile Sinoadelor ecumenice, şi ca un primat de onoare – episcopul Romei fiind socotit ca primus inter pares, şi nu cum făcuse delegaţia Romei la Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon, din 451, când a prezentat o exegeză greşită a canonului al 6-lea al Sinodului I ecumenic de la Niceea, din 325, la care au adăugat după textul lui cunoscutul adaos al decretelor pseudo-isidoriene de mai târziu: „Ecclesia Romana semper primatum habuit” – „Biserica Romei a avut totdeauna primatul”, crezând că în canoanele 3, 4 şi 5 ale sinodului din Sardica din 343 s-a spus aşa ceva. Textele originale n-au cunoscut un astfel de adaos, care nu este decât un fals.

S-a compus apoi decretul de unire, în limbile greacă şi latină, care a fost semnat de 115 delegaţi latini şi numai de 33 de răsăriteni.

N-au semnat: mitropolitul Marcu Eugenicu al Efesului, dârzul apărător al Ortodoxiei, şi cei care fugiseră de la Sinod mai înainte, la 14 iunie 1439, între ei fiind Dimitrie Paleologul, fratele împăratului, mitropolitul Grigorie al Georgiei (Iviriei) cu un laic, Gheorghe Scholarios, secretarul împăratului, deşi el stăruise pentru unire, Gheorghe Ghemist Plethon ş.a. Unii dintre fugari au fost prinşi şi constrânşi să semneze.

Dintre sinodalii greci au semnat 16 mitropoliţi, între ei şi mitropolitul Damian al Moldovei, patru locţiitori de patriarhi, patru diaconi şi reprezentanţii celorlalţi principi creştini. Împreună cu aceştia a semnat şi împăratul Ioan al VUI-lea Paleologul.

Mult mai târziu, înainte de 1452, mitropolitul Damian al Moldovei| a renunţat la unire, alăturându-se antiuninoniştilor din Bizanţ, _ după cum aflăm dintr-un Raport al arhiereilor şi al celorlalţi contra sinodul lui din Florenţa, înaintat împăratului Constantin al Xl-lea Dragasea

— 1453), în 1452, de Ghenadie Scholarios (Ed. Petit-Siderides-Juj gie, Opere, t. III, Paris, 1930, p. 193-195). J

La 6 iulie 1439, în prezenţa papei Eugen al IV-lea, care a oficiat acest prilej, a fost proclamată oficial unirea dintre cele două Biseric în catedrala Santa Măria del Fiore din Florenţa (construită între ani| 1296-1436), de către cardinalul Iuliu Cesarini, care a citit textul latir opolitul Visarion al Niceei, care a citit textul grec al decretului

¦e.


Iodul de la Ferrara – Florenţa este socotit de Biserica Romanoă al XVII-lea Conciliu general.

I rezultatul acestui sinod latinii s-au bucurat mult la început, genere, el n-a mulţumit nici pe papă, nici pe împărat, nici pe şedinţa ultimă, papa a mai pretins grecilor următoarele: primi-fă'tătur'ii apusene că o căsătorie încheiată după rânduielile canonise' poate desface, deci interzicerea divorţului, pedepsirea imediată ¦opolitului Marcu Eugenicu, cel mai mare adversar al unirii cu şi alegerea unui urmaş al patriarhului Iosif al II-lea, decedat la ţa la 10 iunie 1439.

Recii au respins toate aceste pretenţii cu politeţe obiectând că =a patriarhului ecumenic se poate face numai în cuprinsul patri-de Constantinopol, iar sfinţirea lui ca arhiereu numai în catedrala ifia.

Inodul de la Ferrara-Florenţa, socotit de Biserica Romei ca al lea conciliu general sau ecumenic, a continuat după încheierea cu grecii la 6 iulie 1439, fiind mutat la Roma, unde lucrările lui inut până în 1445.

Iâserica romano-catolică a încheiat unirea şi cu Bisericile Vechi tale: Armeană (22 noiembrie 1439), Iacobită (1442), Coptă şi Abi-Lă (4 februarie 1444), Nestoriană din Cipru (7 august 1445), fără ca i uniri să aibă o importanţă deosebită.

A 26 august 1439 împăratul Ioan VIII şi sinodalii greci au părăsit şi prin Veneţia s-au întors la Constantinopol, ajungând la 1 fele 1440. De rezultatul acestui sinod n-a fost mulţumit nici împă-şi nici papa. Când papa a auzit că Marcu Eugenicu n-a voit să sem-decretul unirii a exclamat: „N-am realizat nimic”, şi de fapt nu bţinut nimic, căci decretul de la Florenţa a rămas până azi un sim-locument în arhivele Vaticanului, ajutorul din Apus se rezumă la a pungi de aur şi argint şi două corăbii de război. La Constantinopol, încă înainte de a sosi delegaţia sinodală acasă, larea veştii unirii clericii şi credincioşii ortodocşi au fost cuprinşi idignare. Când, în fine, reprezentanţii Bisericii Ortodoxe au sosit la tantinopol au fost întâmpinaţi cu epitete de „trădători” şi „azimiţi”. Istoricul Dukas relatează că, întrebându-i cum a ieşit sinodul, ei au ans: „ne-am vândut credinţa… De frica frâncilor”. Altceva nu aveau i spună.

Gheorghe Scholarios, după ce s-a întors la Constantinopol, a deve-iin 1444, după moartea mtiropolitului Marcu Eugenicu al Efesului 3 ianuarie 1444), Conducătorul adunării ortodocşilor şi cel mai mare: rsar al unirii de la Florenţa din 6 iulie 1439, pe care a condamnat-o 1445, în termeni foarte aspri, în Primul tratat despre purcederea ului Sfânt, exprimându-se astfel: „Nici o nenorocire n-a fost pentru mai rea decât aceasta. Ea este mai rea decât foametea, chinurile şi t mii de morţi” (Ed. Petit-Siderides-Jugie, Opere, t. II. Paris, 1929, p. 260, Pr. prof. I. Rămureanu, Ghenadie II Scholarios., în „Ortodoxia”, VIII (1956), nr. 1, p. 80-81).

Cât ajutor puteau da apusenii se va vedea în 1444, la Vama, unde armatele lor vor fi înfrânte ruşinos de puterea Semilunei.

Dacă de ochii lumii se părea că unirea a fost realizată cu succes, de vreme ce însuşi împăratul a fost de faţă, semnând actul de unire din 6 iulie 1439 de la Florenţa, în realitate, nici de data aceasta nu s-a realizat nimic. Poporul ortodox din Imperiul bizantin s-a arătat mult mai refractar faţă de hotărârile luate la Ferrara şi Florenţa, de cum s-a arătat faţă de cele luate de sinodul de la Lvon^din 6 iulie 1274.

Împăratul Ioan al VlII-lea Paleologul a crezut că prin aşezarea mitropolitului Mitrofan al II-lea de Cizic în scaunul patriarhal (1440- 1443), care semnase actul unirii de la Florenţa, va putea aduce la îndeplinire unirea. Dar şi de data aceasta împăratul a luat o măsură greşită. Poporul n-a voit să participe la slujbele oficiate de preoţii şi episcopii care s-au alăturat unirii. În schimb, predicile pline de avânt şi de foc rostite de Marcu Eugenicu au fost sorbite de popor.

Cei trei patriarhi răsăriteni întruniţi la Ierusalim în 1443 au declarat fără valoare unirea de la Florenţa. Patriarhul unionist Mitrofan II a fost depus din scaun şi lovit cu anatemă. După moartea lui Mitrofan II sau „Mitrofan ucigătorul de mamă”, adică de Biserică, cum era numit de popor, Scaunul patriarhal n-a putut fi ocupat timp de doi ani, împăratul negăsind nici un grec dispus să joace rolul unui „unit” cu Roma. În cele din urmă, în 1443, a fost aşezat în scaunul patriarhal la Con-stantinopol Grigorie Mammas, care ca patriarh s-a numit Grigorie al III-lea (1443-1450).

Ideea unirii a devenit cu totul urgisită mai ales în urma înfrângerii ruşinoase a „cruciadei” de la Varna din 10 noiembrie 1444, pe care Apusul o trâmbiţase înainte.

Actul săvârşit la Florenţa a semănat ură şi discordie între fraţii de acelaşi neam discreditând Bizanţul dincolo de hotare, în lumea slavilor ortodocşi. Rusia pravoslavnică, crescută chiar de Bizanţul oroodox, a văzut în actul săvârşit de împăratul din Constantinopol o trădare a Ortodoxiei. Marele duce al Moscovei, Vasile ale II-lea, îndată ce a revenit acasă mitropolitul Isidor, a dispus depunerea din scaun şi arestarea lui, lucru care s-a şi făcut printr-un sinod al Bisericii Ruse.

De acum înainte Rusia şi-a ales ea singură mitropolitul ei în 1448, în persoana lui Iona, ca o reacţie de distanţare faţă de Bizanţul apostatj care îşi pierduse dreptul de a juca primul rol între popoarele lumiu ortodoxe. Greu încercata împărăţie bizantină a pierdut astfel şi sprijinuj Rusiei. Toate străduinţele împăratului de a îndupleca poporul grec sa accepte unirea au fost zadarnice. Învăţatul mitropolit Visarion al Niceej şi Isidor, mitropolitul Moscovei şi al Kievului, partizani fervenţi aj unirii, s-au refugiat în Italia, unde papa Eugen al IV-lea i-a răsplăti cu demnitatea de cardinal.

Unirea celor două Biserici a eşuat, neavând nici un rezultat politii pozitiv, indispunând în schimb pe sultanul Murad al II-lea. Împăratu Ioan al VlII-lea a trebuit să caute să liniştească pe sultan, asiguiându-

; ativele duse la Ferrara şi Florenţa nu au avut un substrat politic, r unul religios.

— A afirmat că după moartea împăratului Ioan al VUI-lea Paleologul cei trei patriarhi din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim s-ar fi iit din nou la 1450 într-un sinod la Constantinopol, hotărând din ă unirea încheiată la Florenţa nu are nici o valoare. Patriarhul rie al IlI-lea Mammas a fost excomunicat şi depus, iar în locul fost ales Atanasie al II-lea (1450). De frica poporului Grigorie a la Roma unde a şi murit (1459). Ultimul suveran bizantin, Conn al Xl-lea Dragases (1448-1453), se va adresa şi el papei, cerânajutor. Apusul condiţiona însă trimiterea ajutoarelor de proclamaificială a unirii din Constantinopol, lucru care până acum nu se e.

3apa Nicolae al V-lea (1447-1455) a trimis în delegaţie la 1 ocrie 1452 pe cardinalul Isidor (f 1463), fostul mitropolit al Kievului

Dscovei, de neam grec, să proclame unirea oficială cu latinii. Clerul porul ortodox din Constantinopol au protestat violent. Monahul Ghe-

; Scholarios a afişat la 1 noiembrie 1452 pe uşa chiliei sale de la istirea Charsianit din Constantinopol un manifest în care, între alspunea locuitorilor capitalei bizantine: „Iau martor pe Dumnezeu aceţi o unire rea” (Ed. Petit-Siderides-Jugie, t. III, Paris, 1930, ri-172).

Cu toate protestele antiunioniştilor, unirea cu latinii încheiată la enţa la 6 iulie 1439 a fost proclamată oficial la 12 decembrie 1452, lua Sfântului Spiridon, în catedrala Sfânta Sofia. Serviciul Sfintei rghii „pentru unire” a fost oficiat în prezenţa împăratului Conţin al Xl-lea Dragases şi a înalţilor demnitari bizantini de patriarhul >nist Grigorie al IlI-lea Mammas şi de legatul pontifical, cardinalul ar, care au slujit în sobor cu 300 de preoţi.

Această proclamare oficială a unirii provocă o mare agitaţie printre lincioşii ortodocşi. Marele duce Luca Notară, al doilea în rang după lărat, spuse atunci faimoasele cuvinte: „Mai bine să vedem domnind mijlocul oraşului turbanul turcilor, decât tiara latinilor!” (Ducas, Is-a bizantină, XXXVII, 10, Migne, P. G. CVII, col. 1072 C). Nenoro-; a veni curând, căci la 29 mai 1453 Constantinopolul a căzut în mâinile cilor victorioşi.

Într-un sinod ţinut în 1483 (4) la Constantinopol, la care participau şi riarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, va fi denunţată unii de la Florenţa ca „falsă şi străină de Biserica Răsăritului”. Dacă spre unirea de la Lyon din 1274 s-a afirmat că a fost o capitulare pusă Orientului de Occident, unirea din Florenţa a fost o adâncire mai mare a dezbinării dintre Biserici, pentru că reacţiile populare ă de ceea ce s-a săvârşit acolo au mers mult mai departe decât spuau „bărbile tunse” de care vorbesc cronicarii Moldovei. A fost o operă

¦anie, pe care o vor respinge mereu popoarele ortodoxe ajunse sub rci şi care se vor apropia şi se vor întări reciproc tocmai prin unitatea edinţei ortodoxe.

^ Unirea de la Florenţa a fost ultima unire încheiată pe cale de tra-tive şi sinoade între greci şi latini. Singurul câştig de la Florenţa a fost, cum spune un istoric apusean, unirea cu Roma a unora dintre armeni, sirieni şi dintre abisinieni (Janin). După căderea Constantinopo-lului sub turci asemenea tratative erau imposibile, căci turcii, atunci în plină ascensiune militară şi politică, nu doreau întărirea creştinilor, nici a ortodocşilor, nici a catolicilor. Papii au căutat şi în parte au reuşit să atragă pe unii ortodocşi prin alte mijloace: propagandă, şcoli, ajutoare, diplomaţie, mijloace politice.

Izvoare:


Concilium Florentinum, 7 voi., Roma, 1940-1958; J. Gill, Quae supersunt auctotum graecorum Concilii Florentini, Rom. col., 1953; V. Laurent, Les „Me-moires* du grand ecclesiastique de l'Eglise de Constantinople Sylvestre Syropoulos sur le concile de Florence (1438-1439), 710 p., Paris, 1971.

Studii


P. Karlin-Hayter, Studies în Byzantine political history. Sources and contro-versies, London, 1981; A. H. Bredero, Le moyen ăge et le purgatoire, în „Revue d'histoire ecclesiastique”, LXXVIII (1983), nr. 2, p. 429-452.

C. N. Tsirpanlis, Mark Eugenicus and the Council oi Florence. A historical reevaluation oi his personality, Thessalonique, 1974; A. Vasiliadis, Marcu Eugenicu şi unirea Bisericilor, jn greceşte, Atena, 1972; J. Decarreaux, L'Union des Eglises au Concile de Ferrare-Florence, Chevetogne, 1965; E. Delaruelle, E. R. Labande, P. Outuline, Le Grand Schisme et la crise conciliaire (1378-1479), I-II (Histoire de L'Eglise, 14), Paris, 1962-1964; J. Gill, The Council oi Florence, Cambridge, 1959. O. Halecki, From Florence (o Brest, Rom., 1958; G. Hofmann, Concilium Florentinum, I, în „Orientalia Christiana”, XVI (1929), nr. 57; II, XVII (i930), nr. 59; III, XXII (1931), nr. 68; Idem, Die Florentiner Union, în „Orientalia Christiana Periodica”, III (1937), nr. 3-4, 1939 ş. u.; M. Viller, La question de l'unfon des Eglises entre Grecs et Latins depuis le Concile de Lyon jusqu'ă celui de Florence, în „Revue d'histoire ecclesiastique”, 17 (1921), p. 261-305; 515, 532; 18 (1922), p. 20-60; Ch.

— J. Hefele-Dom H. Leclercq, Histoire des conciles, t. Vil, 2-e pârtie, Paris, 1916. O foarte bogată bibliografie a conciliului de la Ferrara-Florenţa se găseşte în Essai de bibliographie sur le Concile de Florence, în „Irekion”, XVI (1939), nr. 3-4, p. 305-350 şi nr. 6, p. 590: Complements î la bibliographie sur le concile de Florence.

În limba română:

Pavel Chihaia, în legătură cu absenţa delegaţiei Ţării Româneşti la conciliul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), în „Glasul Bisericii”, XXXVII (1979), nr. 1-2, p. 155-165; Pr. prof. Milan Şesan, Unirea Florentină şi papalitatea, în „Mitropolia Ardealului”, 1961; Petre S. Năsturel, Câteva 'ânsemnări despre sinodul de la Florenţa, în „Mitropolia Olteniei”, XI (1959), nr. 9-12, p. 643-649; Quelques obser-vations sur l'union de Florence, în „Sud-Est Forschungen”, 18 (1959), p. 84-89; Pr. prof. I. Rămureanu, Ghenadie II Scholarios, primul patriarh ecumenic sub turci, în „Ortodoxia”, Bucureşti, VIII (1956), nr. 1, p. 71-109, aici p. 78-81; Pr. profj T. Bodogae, De ce n-a reuşit unirea de la Florenţa? În „Revista teologică”, SibiuJ 1939; Gruia Ştefan, Moldova în sinodul de unire din Florenţa 1439, în „RevistaJ teologică”, IX (1921), nr. 1-3, p. 57-71.

C. Auner, Moldova la soborul din Florenţa, ed. 2-a, Bucureşti, 1915. Extras din „Revista Catolică”, IV (1915). Cu privire la filosoful Gheorghe Ghemist Plethor de la Mistra (f 25 iunie 1452), vezi studiul: Fr. Masai, Plethon et le plethonismi de Mistra, Paris, Les Belles Lettres, 1956, 419 p. Recenzie Pr. prof. I. Rămureanu „Ortodoxia”, XI (1959), nr. 3, p. 464-470.

* Bibliografie întocmită de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămureanu.

Căderea Constantânopoluluî sub turci şi urmările ei

) e multă vreme se simţea că sfârşitul falnicei capitale bizantine ai putea fi prea îndepărtat. După ce încă din 1326 oraşul Brusa de rmul asiatic al Bosforului devenise, odată cu moartea sultanilor n şi Urcan, panteonul suveranilor otomani, iar din 1365 capitala „ va muta la Adrianopol, înaintarea turcilor nu mai putea fi oprită treg spaţiul peste care Imperiul bizantin avusese controlul în ul-

300 de' ani. Cererile disperate după ajutor, întâi la sârbi şi la iri, apoi la papă, la împăratul german, la regii Franţei ori ai Angliei, la regele Ungariei şi la principii ruşi, s-au dovedit fără rezultat.

Arătat în altă parte că în schimbul ajutorului militar împăraţii nu dat înapoi de la jertfirea însăşi a independenţei lor spirituale. Până gele Ungariei Ludovic I (1342-1382) va cere împăratului bizantin al V-lea Paleologul (1341-1376; 1379-1391) drept condiţie penijutor nu numai recunoaşterea primatului papal, ci chiar şi oblide a se boteza din nou după modelul catolic. N-a fost destul că trimis fiul ostatec la Avignon în 1355, ci până la urmă disperat râtul Ioan V Paleologul va îmbrăţişa, împreună cu întreaga familie, i. octombrie 1369 chiar ritul latin. Totul a fost în zadar.

El a mers şi mai departe: a vândut Veneţiei insula Tenedos numai î poată primi înapoi, pe lângă ceva bani, giuvaerurile coroanei ră-

: înainte cu 30 de ani oraşului de pe lagune. Dar, întrucât în lipsa iin capitală treburile publice erau conduse de regentul Andronic ologul şi întrucât acesta vânduse aceeaşi insulă genovezilor, împă- [Ioan al V-lea a ajuns într-o situaţie aşa de jenantă, că n-avea nici e plăti călătoria de întoarcere de la Veneţia la Constantinopol.

După doi ani de absenţă din ţară împăratul va ajunge să trăiască pţii şi mai amare. În anul 1371, în urma biruinţei turceşti de la len, pe râul Mariţa, a ajuns şi el ca şi fostul său rival, ţarul Bul-

2i, vasal turcesc, cu obligaţia de a plăti tribut sultanului, tribut care irca până în anul 1400 la suma de 30.000 de aspri. Iar turcii înaintau su; în 1389 cădea Serbia, la 1393 Bulgaria de răsărit cu capitala 'ârnovo, iar în 1396 Bulgaria de apus cu capitala la Vidin. In 1390 mul Baiazid I Ilderim (Fulgerul, 1389-1403) se socotea ca şi intrat

: apitala bizantină pentru că sprijinise pe Ioan VII ca rival al îmitului Manuil al II-lea Paleologul (1391-1425). Din fericire acesta din ă reuşi să-şi alunge rivalul. Dar ce folos? Ca vasal turcesc, Manuil

I-lea Paleologul trebuia să însoţească pe sultan oriunde cu trupe ate pentru a lupta. Aşa a trebuit să-1 însoţească de pildă, în Asia ă, împotriva turcilor selgiucizi. Apoi, pentru că împăratul Ioan al

; a începuse în Constantinopol să-şi rezerve unele porţiuni din for-

: aţiile oraşului, sultanul îi ceru să le dărâme, ameninţându-1 că dacă se supune va ucide pe Manuil III, care era ostatec la curtea anului.

* Capitol redactat de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rănmreanu.

Se ştie că pentru adunare de ajutoare, împăratul Manuil al II-lea Paleologul a plecat, cum nu mai făcuse nici un alt împărat bizantin înainte, pe la curţile suveranilor din Apus: la Veneţia, Milano, Paris, Londra, între anii 1399-1402, întorcându-se fără nici un rezultat, în afară de promisiuni care nu s-au realizat. O oarecare uşurare pentru Imperiul bizantin a constituit înfrângerea turcilor la Ancyra, azi Ankara, la 1402. Dar, slăbiţi şi descurajaţi că nici împăratul german, nici republica Veneţia, nici regele Aragonului şi nici un alt suveran din Apus nu le venea în ajutor, bizantinii n-au îndrăznit să exploateze momentul.

Greşeala bizantinilor de a se fi apropiat de sultani (1403-1421) şi de a fi cerut şi primit sprijin pentru unul dintre pretendenţii la tron a adus cu ea situaţia şi mai primejdioasă din anul 1422, când sultanul Murad al II-lea (1421-1451) a asediat în toată regula Constantinopolul, dar rezistenţa zidurilor şi o panică curioasă asupra lui şi armatei sale l-au determinat să renunţe la asediu.

Puterea Imperiului bizantin şi a capitalei sale însă slăbea văzând cu ochii. În 1424 tributul se ridică la suma de 300.000 aspri. În 1430 turcii ocupă Tesalonicul pe care bizantinii îl vânduseră Veneţiei. Încercarea disperată a împăratului de a obţine – prin unirea bisericească de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) – ajutor militar din Apus n-a dat nici un rezultat, iar înlăuntru a provocat numai dezbinare, cum spusese istoricul contemporan Sphrantzes. După înfrângerea de la Varna din 10 noiembrie 1444 se simţea tot mai mult că turcii au de gând să lichideze întâi cu marginile Imperiului, apoi să ia cu asalt Constantinopolul. În 1446 Murad al II-lea pustii cea mai mare parte a ţinuturilor greceşti, robind peste 60.000 creştini. Ar fi supus curând şi capitala bizantină dacă n-ar fi avut încă dificultăţi cu cei doi viteji: Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei (1441-1456, între 1446-1452, guvernatorul general al regatului Ungariei şi Georg Skanderbeg Castriotul (1443-1468) eroul naţional al albanezilor.

Încă din 1444 se semnase între Ungaria şi Turcia un tratat de neagresiune pe termen de 10 ani. Se ştie că sub presiunea cercurilor conducătoare catolice tratatul nu a fost respectat. După înfrângerea de la Varna, 10 noiembrie 1444, a urmat cea de la Cossovopolie din 1448, unde armata creştină condusă de voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara (1441 – f 11 august 1456) a fost învinsă.

La 6 ianuarie 1449 a fost încoronat, în catedrala din Mistra, ultinm împărat bizantin, Constantin XI Dragases (1448-1453), care repurtase mai ales în Moreea şi în centrul Greciei succese răsunătoare, încât se părea la un moment dat că el e pe cale de a instaura din nou, măcai în parte, dominaţia bizantină peste vechile teritorii ale Imperiului.

Dar şi în tabăra turcească au avut loc schimbări hotărâtoare. Când în februarie 1451, murea bătrânul şi „oarecum” paşnicul Murad II frânele au fost luate de tânărul Mahomed al II-lea (1451-1481) pe atunci în vârstă de abia 21 ani, temperament semeţ, energic şi foarte bun tactician. De mic a fost dat pe mâna unor dascăli capabili, car< l-au învăţat nu numai ştiinţă şi filosofie (vorbea pe lângă turcă, limbile arabă, greacă, latină, persană şi chaldaica (şi kurda sau poate siriaca) ci şi o aleasă pregătire militară.

Murad al II-lea se retrăsese de la conducere încă din 1446; tânărul omed al II-lea nu suferea amestecul bătrânilor generali în proble-¦ sale, ceea ce a dat naştere la unele neînţelegeri care au generat iirile 'armatei în luptele din Albania şi Grecia. Situaţia creată a sitat intervenţia bătrânului Murad şi surghiunirea tânărului. Întâm-ile copilăriei l-au făcut să nu se încreadă în nimeni. Inteligenţa şi rârea lui au impus un ritm nou evenimentelor, mai ales după ce, ordinul lui, a pus să fie sugrumat un frate al său, singurul dintre endenţii posibili să ia conducerea puhoiului turcesc. Curând după moartea lui Murad al II-lea, tânărul Mahomed al II-lea nai avea răbdare. Întocmea într-una planuri, alerga pe teren încoace icolo. Ca „să-i fie mai uşor la împresurarea Bizanţului” (Chalko-iil), sultanul a construit pe ţărmul european al Bosforului, faţă în cu cetatea ridicată acolo de sultanul Baiazid şi urmaşii săi, numită dol-Hisar, o altă fortăreaţă, numită Rumeli-Hisar, în formă de tri-hi, având în cele trei unghiuri şi câte un turn. „Această fortăreaţă meli-Hisar), nu poate fi luată cu asalt nici de pe mare, pentru că dnă de bombarde, dar tot aşa nici de pe uscat nu te poţi apropia de spune în jurnalul său veneţianul Nicolo Barbaro. In felul acesta, are îşi dădea seama cu ce scop s-a făcut lucrarea. Nici o corabie nu mai putea intra în port fără să nu fi fost „vaită„ de sultan. „Nu se mai auzea între cei din Constantinopol, din cia şi din toată Asia alt cuvânt decât: „acum s-a apropiat sfârşitul” cas). În acelaşi timp, sultanul Mahomed al II-lea chemase tot felul specialişti pentru pregătirea asaltului. Intre ei la loc de frunte era arul Orban sau Urban, un inginer ungur, sau poate român din: nsilvania, care şi-a oferit serviciile mai întâi bizantinilor, dar pentru aceştia n-au avut cu ce-1 plăti, a trecut la turci, care i-au oferit de i ori mai mult decât ceruse. „Tunul cel mare va ajunge în faţa zidu-ir Constantinopolului tras de şaptezeci de perechi de boi şi de două de bărbaţi” (spune Chalkokondil).

Ghiulelele lui cântăreau între 600-900 kg. Alţi 200 de oameni ne-eau drumul de la Adrianopol spre capitală. În acelaşi timp s-au săpat nşee şi galerii pe sub pământ, turcii gândindu-se să intre direct în ate. Dar tunul lui Orban a hotărât soarta asediului. Înainte de a epe asediul sultanul făcuse inofensive şi armatele creştine din Mo-: a, pentru a opri eventuala trimitere de provizii şi de ajutoare de la tele împăratului, Dimitrie Paleologul (1449-1460), despotul Pelo-nezului.



Yüklə 2,93 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   76




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə