Ioan Ramurean Si Milan Sesam



Yüklə 2,93 Mb.
səhifə20/76
tarix03.01.2019
ölçüsü2,93 Mb.
#88755
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   76

Cei mai cunoscuţi teologi ai epocii acesteia sunt următorii: pe im dogmatic, Eâtimie Zigabemil (Zigadinul, f 1120), un călugăr aproat de Alexios I Comnen, care a scris la sugestia împăratului cunosta lucrare Panoplia dogmatică, un adevărat tezaur de informaţii pastice şi dogmatice privitoare la ereziile antitrinitare, hristologice, icoclaste, armene şi bogomile. El ne-a mai lăsat şi rezumate ermineue, mai ales la cele patru Evanghelii – prelucrate în secolul al XlX-lsa profesorul atenian T. Farmakide – şi la epistolele pauline.

Cu mai mult originalitate decât el a. scris Nicolae, episcopul Meiei clin Peloponez, mort la 1167, ale cărui „întrebări şi răspunsuri” problemele controversate din teologia dogmatică l-au făcut vestit în

Răsăritul. Mai are un tratat despre „Prefacerea euharistică”, unul ipotriva apocatastazei” origeniste, pe care o susţinea episcopul Eusie din Niceea, altul prin care combate credinţa patriarhului Sotiriac

Antiohiei (1156-1157), care susţinea că jertfa de pe cruce s-a adus nai Tatălui, nu întregii Sfintei Treimi, deci inclusiv şi Fiului. Gustul

: uţiilor raţionaliste 1-a dus – poate sub influenţa scolasticii apue – la ideea satisfacţiei substitutive, altfel străină de cugetarea răsă-

¦ană patristică.

Dreptul canonic şi-a avut – odată cu înfiinţarea facultăţii juri-

3, conduse de loan XipMlinos, viitor patriarh de Constantinopol

— 1075), mari reprezentanţi în persoana lui Zonara (f sfârşitul

XI!) şi Arjsten, dar mai ales a lui Teodor Balsamon (f 1205), tofilaxul Patriarhiei Ecumenice şi apoi (1193-1205) patriarh de iohia, scaun pe care însă nu 1-a putut ocupa din cauza cruciaţilor.

Îndemnul împăratului Manuil I Comnen (1143-1180), Balsamon e comentariul la Nomocanonul în 14 titluri al lui Photie. Precum şi îlii la toate canoanele (apostolice, ecumenice, locale, patristice), câupeste tot să armonizeze legiuirea bisericească cu cea civilă.

Pe terenul istoriei bisericeşti se disting: cronica scrisă cu multă jtiinciozitate de los. Ii Zonaras, care apoi, în prelucrările lui Coniia Manasses (sfârşitul sec. XII) şi Micfaail Glykas (sfârşitul sec.

, a devenit populară la slavi şi români.

Arhiepiscopul Eustaţiu al Thesalonicului (1125-1198) a fost un om „dltură enciclopedică. Instruit în capitală, unde casa lui a fost un clu de mare răsunet, Eustaţiu ajunge într-jp vreme profesor la şcoala iarhală, unde preda legile ritmului şi ale armoniei, istoria culturii,) gia. Între altele el cultivă şi teatrul religios al „vicleimului”. După urcat pe scaunul arhiepiscopal de Tesalonic (1175), el s-a-ocupat mult ducaţia clerului de mir şi monahal, de a căror lipsă de penitenţă linge amarnic.

Fn loc de pietate, zice el, mulţi călugări umblă după plăceri lumeşti vânătoare etc). Nu cunosc valoarea cărţilor, ar fi în stare să le i pe nimic. În 1185 au avut mult de suferit de la normanzi care au ocupat oraşul şi l-au prădat, însuşi arhiepiscopul fiind un timp înter niţat, aşa cum ne-a descris chiar el faptele într-o lucrare aparte, ultimii ani s-a opus chiar împăratului Manuil I Comnen, atunci cit i-a cerut să aprobe o formulă schimbată pentru anatemizarea mahom danilor. Dintre lucrările sale mai amintim unele de conţinut folclorist: apoi predici, versuri, imne liturgice etc. Are comentarii la Horner, Pindar, multe scrisori şi cuvintări panegirice.

Elevul său Micbal! Choniatul (f 1222) a fost arhiepiscop al Aten până la 1204, când cruciaţii l-au înlocuit cu un episcop latin. El şî avut reşedinţa în clădirea Partenonului, de pe Acropola ateniană; fost îndrăgostit de cultura Greciei antice a cărei decadenţă o deplini în frumoase cuyântări elegiace.

Întrucât n-a depus jurământ de supunere jurisdicţiei catolice adu! De cruciaţi, MichaiJ Choniatul şi-a păstorit credincioşii mutându-se insula Chios, iar spre sfârşitul vieţii în mânăstirea Prodrom de lânţ Termopile, unde a şi murit pe la 1222. Operele sale sunt mai ales fermă omiletică, vreo 28 cateheze, o predică la instalare în Athena, pr< clici ocazionale la duminici şi la diferiţi sfinţi, precum şi o prosopop” (dialog) între suflet şi trup.

Fratele lui, Nikita Clioniatui (f 1211) sau Acomiiiatul, mare den nâtar la Curtea din Constantinopol iar după aceea la Curtea din Nice< (f 1211), ne-a lăsat cea mai bună Istorie a anilor 1118-1206, cuprinzân ştiri personale sau culese de la martorii oculari despre cruciade, distn gerea statuilor din Constantinopol în 1204, apoi cuvântări, panegiric şi tratatul dogmatic Tezaurul Ortodoxiei, scris în genul lui Eftimie Z gabenul, pe care 1-a idepăşit, îmbogăţindu-1 cu informaţii noi.

Veacul al XHI-lea, veacul Imperiului latin de răsărit (1204-126 şi al principatelor create de cruciaţi în Macedonia, Grecia (Ahaia) Peloponez, precum era şi firesc, este mai sărac în manifestări cultura decât cele anterioare. Strâmtorat pe de o parte de cruciaţi, iar pe de all parte de statul nou al Asăneştilor creat în 1185-1186, Imperiul bizanti trece în acel timp prin zile grele. Cu toate acestea, chiar şi în timpi Niceei şi în cel al orientării filolatine a politicii lui Mihail VIII P leologul (1261-1282), cultura bizantină n-a încetat. Gheorghe Ciprioţi spunea pe la 1265 că Niceea a devenit o nouă Atena a culturii, iar în paratul Teodor al II-lea Lascaris (1254-1258) scria că faima Corintuh este muzica, a Thesaliei covoarele, a Filadelfiei stofele, iar a Niceei fii sofia. Savanţii au fost chemaţi şi sprijiniţi, în oraşele mai mari au foi create şcoli şi biblioteci, de unde se permitea chiar împrumutul căi ţilor acasă.

Despotatul Epirului (1204-1230) merită în această privinţă a subliniat îndeosebi ca al doilea centru de cultură bizantină după N ceea. Cei trei luceferi ai săi sunt: episcopul de Navpacta, Ioan Ape kavcos, un adevărat umanist, îndrăgostit de natură şi de scriitor antici (Homer, Euripide, Aristofan, Tucidide, Aristotel); el ne-a lăsa peste 40 de scrieri diverse de polemică antilatină, scrieri juridic* epigrame, scrisori, ¦ Gheorghe Bardanes, mitropolit de Corfu, elev a lui Michail Choniatul, care-1 laudă în scrisori şi, în fine, Dimitrie Cho enul, arhiepiscop al Ohridei, cel care a încoronat ca împărat de alonic pe despotul Teodor în 1222. El e autor a peste 150 de scrieri dice, acte sinodale, răspunsuri canonice, scrieri teologice etc, atât importante pentru temeinicia şi independenţa convingerilor auto-ii adesea în conflict cu patriarhii greci şi cu noile tendinţe auto-iliste sârbe şi bulgare.

Dintre scriitorii mai importanţi câţiva merită a fi pomeniţi: fraţii i şi Mcolae Mesaritis, Nikifor Bâemide, Gheorghe Akropolitul XIII), Ioan Bekkos (f 1298) şi Gheorghe Pachimeres (f 1310). Ioan Mesaritis (f 1207) era mare demnitar sub ultimii Comneni rofesor de exegeza psalmilor pe timpul dinastiei Anghelilor (1185- 1), Se ştie că a luat parte la discuţiile teologice din primii ani ai eriului latin de Constantinopol, susţinând cu tărie Ortodoxia. A it la 1207. Fratele lui mai mic, Nicolae Mesaritis, era şi el activ sub nii împăraţi din dinastia Anghelilor, iar după 1204 a trecut la sea ca sfetnic apropiat al patriarhului Gherman al II-lea (1222-), mai pe urmă episcop la Efes. Ne-a lăsat o descriere mai amă-ţită a discuţiilor teologice dintre greci şi latini, la care a participat,: um şi amănunte despre arhitectura şi mozaicul bisericii Sf. Apos-din Constantinopol, modelul bisericii San Marco din. Veneţia. Nikifor Blemide (f 1272) s-a născut dintr-o familie de medici la stantinopol în 1198. S-a refugiat apoi în Asia Mică, unde a pere-at în timpul dominaţiei latine dintr-un oraş în altul şi dintr-o şcoală ilta până şi-a însuşit toate cunoştinţele ce se puteau şti în vremea a: retorică, filosofie, medicină, ştiinţe fizice, matematici, teologie, mai târziu, când împăratul Ioan al IlI-lea Duca Vatatzes (1222-1254) trimis prin Tracia şi Macedonia să adune, să copieze sau să facă ase de pe anumite manuscrise rare, cultura lui Nikifor Blemide scea pe a tuturor contemporanilor. Toţi îl admirau şi-1 chemau în

1 lor: patriarhul Gherman al II-lea, împăratul Ioan al IlI-lea Duca itzes şi Theodor II Lascaris (1254-1258) al cărui dascăl a fost şi ia îi schiţa modelul pe care îl are de urmat ca monarh. El a refuzat

2 onorurile, inclusiv patriarhatul, retrăgându-se întâi în aspra mânăsLatros de lângă Milet, iar mai târziu a înfiinţat singur o mânăstire ia i-a fixat statutul. Viaţa sa retrasă a fost ea însăşi o şcoală, mai pentru celălalt poligraf al veacului, Gheorghe Akropolitul. Blemide st un om de caracter, care nu s-a temut să înfrunte în public şi să ască intrarea în biserică a amantei lui Ioan al IlI-lea Duca Vatatzes, anca Marchiza -¦ fapt pentru care a fost expulzat. Blemide a fost uitat în 1232-34 şi în 1250-54, când s-au dus la Niceea şi la îfaion tratative de unire cu delegaţii papali, tratative în care, deşi iccepta o trimitere a Duhului „prin” Fiul, totuşi cunoştinţele şi via lui au impus singura atitudine ce o puteau avea răsăritenii: înerea în ortodoxia tradiţională. Lucrările lui despre Filioque, despre ît, despre virtute, psalmi şi poezii religioase (unele intrate şi în căr-de cult, mai ales la sărbătorile Sf. Dumitru, Sf. Grigorie Teolo-etc.) l-au impus admiraţiei unanime. Tratatele lui de logică şi de ă au ajuns manuale cunoscute atât în Răsărit cât şi în Apus, iar istoria, geografia şi mai ales cele două autobiografii ne dau cele ma bogate ştiri despre oamenii şi vremurile sale. A murit la 1272.

„Gheorghe Akropolitul (1217-1282), elev al lui Blemide şi dască ai împăratului Theodor al II-lea Laskaris, ne-a lăsat o istorie a Impe riuluî de Niceea, precum şi scrieri teologice şi predici. E cunoscut îi legătură cu sinodul din Lyon din 1274, la care a participat.

Ioan Bekkos (f 1298), hartofilax al patriarhiei de curând reveni ia Constantinopol, adversar al latinilor, mai apoi – spre a sluji pla nurilor de apropiere de Apus ale lui Mihai al VlII-lea Paleologul (1260-i282) – susţinător al lor, a ajuns, cum zice Pachimeres, gură, mână: condei al noii politici unioniste. Opoziţia din partea patriarhului Ai senie şi a lui Nikifor Blemide nu 1-a putut opri să ajungă în 1275 pa triarh, demnitate în care a rămas până în 1282, când a fost scos d Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328). Chemat în faţa sinoduk spre justificare, şi-a cerut iertare, dar apoi a devenit din nou latinofroi fapt pentru care a fost în urmă anatematizat. A murit în exil în 129Î * Lucrarea sa principală se numeşte „Despre unire şi pacea Bisericii inti vechea şi noua Romăy>. A mai scris o mulţime de alte tratate şi scriso prin care caută să arate că dogma purcederii Duhului Sfânt ar fi fo; înţeleasă de Sf. Părinţi şi ca o trimitere de către Fiul, deci cele doi; Biserici s-ar putea uni.

Gheorghe Pachimeres (1242-1310) străluceşte şi el, ca şi al învăţaţi, în nou restauratul Bizanţ, trecând prin slujbe înalte de cons lier patriarhal, jurisconsult, hartofilax etc. Atitudinea lui a fost ant latină, cum se vede din scrierile sale. Opera sa principală o formea: istoria primilor Paleologi (1261-1308), care consemnează informaţii am; nuntite despre discuţiile religioase şi dogmatice ale schismei arsenit ale controverselor anti-latine ş.a. Fiind cel mai mare polihistor veacului, Pachimeres a scris tratatul despre ştiinţele învăţământului ei ciclopedic (quadrivium), despre Aristotel, Dionisie Areopagitul etc.

În decursul veacurilor XI-XIII se semnalează şi la slavii sudici nordici manifestări destul de serioase de literatură teologică, natur mai modeste decât la Bizanţ, de unde au fost împrumutate. Predomin, rea culturii teologice este însă mai deplină decât în oraşele basileilc unde sectorul profan şi umanist devenise înfloritor. Desigur, şi şcoli sint mai modeste, dar nu trebuie să uităm că ele au existat în aproa toate mânăstirile sârbe, bulgare, ruseşti şi româneşti. Se cunosc di poziţii de la principii Vladimir (980-1015) şi Iaroslav cel Inţele (1019-1054) ai Kievului pentru înfiinţare de şcoli şi biblioteci în Ki şi Novgorod. Unul din centrele care au iradiat cultură teologică pes aceste Biserici este Muntele Athos cu mânăstirile lui, unde la 1143 1169 se vorbea de manuscrise copiate pentru ruşi, de unde – începî cu arhiepiscopul Sava Nemania de Ipek (1219-1233; f 1236) – aproa toţi arhiepiscopii sârbi trebuiau să fi trecut prin mânăstirea Hilandi zidită de el în 1197, iar cei bulgari prin mânăstirea Zografu, ridicî în jurul anului 1000.

Din catalogul de manuscrise ale mânăstirii Sf. Ioan din Pathn aproape jumătate erau de conţinut profan. Inginerii, cronicarii, poves i, juriştii, teologii, artiştii, cântăreţii bisericilor, toţi au împrumutat zestrea culturală bizantină.

Bulgaria avusese între sec. IX-X un început promiţător de literă teologică. Epoca Asăneştilor (1185-1280) a creat în Târnovo şi târziu în Tracia răsăriteană centre de bogată cultură bisericească sologică. „Sinodiconul” ţarului Boris (1207-1218) din 1211 e un al frământărilor teologice create de mişcarea bogomilă cu bogata teratură. Tot din secolul al XlII-lea datează şi vechile manuscrise: ingheliarul„ de Târnovo, alt „evangheliar„ prefaţat de Teofilact al dei (f 1118) şi „sinaxarul” care cuprindea viaţa primilor sfinţi i. Spre sfârşitul secolului al XlII-lea începe să prindă teren, în 1 şi în estul Bulgariei, mişcarea isihastă, legată de numele Sfân-Grigorie Sinaltul (f 1346) de la Paroria în apropiere de Adria-il, care va aduce în secolul al XlV-lea renaşterea legata de numele heodosie şi al patriarhului Eftimie de Târnovo (1375-1393;)0).

În Serbia se impune numele Sfântului Sava Nemania (f 1236), auprimelor scrieri sârbeşti: predici, îndrumări liturgice şi călugădar mai ales al faimoasei „Kormceaia Kniga”, nomocanon pret de el pentru prima oară în slavoneşte şi răspândit – cu adăugiri oare -¦ la toţi slavii, la bulgari şi ruşi. Din şcoala Sfântului Sava, îfântul Munte, ca şi de la şcolile din mânăstirile sârbe Studeniţa, şi Mileşevo, au ieşit primii arhiepiscopi: Arsenie I (1233-1263), II (1263-1271) şi mai târziu Nicodim (1317-1324) care au iniţiat de copişti şi traducători, între care călugării Domentian şi Teoautori ai biografiei Sfântului Sava, apoi ai genealogiilor crailor şi

) iscopilor sârbi, predicilor şi altor cărţi religioase.

Iserica rasă a Kievului depăşeşte cultural pe toate cele slave.

Ui mânăstiresc de la peşterile Kievului ne-a dat un mănunchi de scriitori şi predicatori, precum şi cel mai vechi monument

¦ al limbii ruse: „Evanghelia din Ostromir”, în 1073. Pe la mijsecolului al Xl-lea Ilarion, predicator şi apoi mitropolit al Kie-

— 1054), ne-a dat cărţi de îndrumare religioasă, între altele vedică rămasă celebră în limba veche rusă, în care se preamăreşte oritatea religiei creştine şi a operei civilizatoare a Sfântului Vlapredică din care unele pasaje au intrat în slujbele de cult.

! La 1097 cneazul Vâadimir Monomahul (1113-1125) sfătuia în ăturile sale” ca fiecare să-şi stăpânească averea sa, o străvezie la cotropirea feudală.

Onicarul Nestor (f 1141) ne-a dat o istorie politică şi biseria epocii dintre anii 852-1110, precum şi biografii ale mai sfinţi ruşi. Teodosie (f 1073), egumenul mânăstirii Pecerskaia ne-a lăsat predici celebre şi îndrumări monahale. Leon, mitroKievului (sec. XIII), a scris în greceşte un temeinic tratat conmelor. În jumătatea întâi a secolului al XlII-lea Simion, episcop dimir, în Rusia septentrională, a scris mai multe biografii zidiie suflet. Pe toţi i-a întrecut însă episcopul Kiril de Turov,

5), vestit prin cele 9 predici către popor, trei îndrumări către călugări şi o mulţime de rugăciuni care s-au păstrat. Pentru felu] impresionant în care ştia să predice, a fost supranumit „Hrisostomui Rusiei”. Mai cunoscut decât el este Kiril al II-lea, mitropolit de Kie-v între 1250-1280, vestit prin culegerile de canoane şi prin codificarec lor la sinodul din 1274 de la Vladimir, în care se definitivează, pentru prima oară, „Korrnceaia Kniga”. Ea cuprinde prevederi contra simoniei a vârstei prea tinere-la hirotonit, a botezului săvârşit altfel decât prir întreita cufundare, precum şi despre slujirea corectă a Liturghiei, apo; contra beţiiloiy şi a unor obiceiuri păgâne care se mai păstrau cu ocazie unor sărbători etc. Alte lucrări: Întrebările episcopului Theognost ăi Sărai, din 1276, „Către patriarhul de Constantinopol”, în legătură cu probleme de ritual privind botezul paginilor şi ereticilor, postul, raporta episcopiiorcu minăstirile etc.

Minăstirile şi bisericiie româneşti de felul celei de la Morisena ca şi episcopii – aşa cum îi pomeneşte bula din 1234 a papei Gri-gorie al IX-lea (1227-1241), către Bela al IV-lea (1235-1270) regele Ungariei – erau în stare, cu ştiinţa lor de carte, nu numai să se menţină ci să fie socotite de vremelnica stăpânire maghiară ca periculoase şi capabile să convertească şi popoarele învecinate la Ortodoxie; aceasta chiar în ciuda asprelor măsuri luate de feudalismul apăsător de pildă la dieta din Buda, la 1279.

Cât despre Bisericile necalcedonene trebuie să pomenim că, în ciuda suferinţelor provenite din cauza mahomedanilor şi cruciaţilor, îndeosebi Biserica Armeană şi-a avut reprezentanţi de frunte în viatf teologică, de pildă cei doi Nerses, unul catolicos de Romolah în Ci-licia (Ţ 1173), care ne-a lăsat o expunere de credinţă a Bisericii Armene, un poem religios, „Iisus Fiul”; al doilea Nerses, episcop de Tars, a sciis mai multe tratate dogmatico-polemice. Şi în Biserica ia-cobiţilor sirieni avem dogmatişti şi istorici de vază ca: Dionisie Bar-Salibi (f 1171) şi Grigorie Abulâaragiu (f 1286), iar între nestorieni: haldei se distinge Ebed-Iesu (f 1318), activ în toate tărâmurile teologiei încheind, putem spune că veacurile XI-XIII n-au fost lipsite de cultură teologică, operele şi autorii lor amintiţi mai sus fiind grăitoare în acest sens.

Hans-Gcorg Beck, Geschichte der Orthodoxen Kirche im byzantinischen Reicti Gottingen, 1980; Idem, Kirche und theologische Literatur im byzantinischen Rcich Miinchen, 1959; Paul Lemerle, Ie monde de Byzance. Histoire et institutions, Lon don, 1978; G. Podskalsky, Theologie und Philosophie în Byzanz, Miinchen, 1977

J. Gouillard, Etude sur la vie religieuse ă Byzance, Paris, 1975 şi 1981; Andn Guillou, i. a civilisation byzantine, Paris, 1974; J. Meyendorff, Initiation ă Ia theolo gie byzantine, Paris, 1975.

Idem, Byzantine theologie, New York, 1974; H. W. Haussig/A History oi BV y. antine Civilisation, London, 1974.

Idem, Kulturgeschichte von Byzanz, Stuttgart, 1959; A. P. Kashdan, Byzanz unt seine Kultur, Berlin, 1973; L. Bouyer, J. Leclercq, Fr. Vandenbroucke, Histoire de h spiritualite chrctienne, II. La spiritualite au Moven Age, Paris 1961; Idem, Byzaniini Literature, în „The Cambridge Medieval History”, t. IV, 2, Cambridge, 1967; Her bc-rt Hunger, Reich der neuen MUle. Der christliche Geist în der hyzantinischei

Bibliografia a fost alcătuită de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămurennu tur, Graz-Wien-Koln, 1955, p. 355-369; Idem, Byzantinische Geistesxvelt von ista'ntin der Grosse bis zum Fall Konstantinopels, Baden-Baden, 1958; Die byzan-sche Literatur, în „Die Literaturen der Welt”, Ziirich, 1964; P. loannou, Christ-e Metaphysik în Byzanz. I. Die Illuminationslehre des Michael Psellos und mes Italos (Studia patristica et byzantina, 3), Ettal, 1956.

Andre Mirembel, La litterature byzantine, în „Encyclopedie de la Pleiade, oire de Litteratures”, t. I., Paris, 1955, p. 697-750; Endre von Ivanka, Byzanti-he Geschichtsschreiber, Graz-Wien-Koln, 1954; B. Tatakis, La philosophie by-ine, Paris, 1949; R. Cantarella, Poeii bizantini, 2 voi., Milano, 1948; Charles ti. La pensee byzantine et le mouvement des idees, în „Les grands probleme de toire byzantine”, Paris, 1943, p. 140-149; Dimitrios Balanos, Oi foCav-civol au?”* -*> (Scriitori bizantini), Atena, 1954.

G. Montelatici, Storia della letteratura byzantina, Milano, 1916; A. Lebedev, ţă istorică asupra istoriei Bisericii bizantine de la linele sec. al Xl-lea până la itatea sec. al XV-lea, în limba rusă, Moscova, 1909; Karl Krumbacher, Geschichte byzantinischen Literatur. Von Justinian bis zum Ende des Ostromischen Reiches -1453), 2-e, Aufl. Munchen, 1897;

Pentru literatura religioasă a bulgarilor şi sârbilor:

I. Tarnamidis, 'Iaxopia zfji lepgt-x. ^? 'E%xAi) aâas, Thesalonic, 1982, p. 64-82. Recen-; >r. Prof. I. Rămureanu, în „Biserica Ortodoxă Română”, CI (1983), nr. 5-6, p. -452; E. Turdeanu, Ia litterature slave en Bulgarie au Moyen îge, Paris, 1946; tafarik, Geschichte der siid-slavischen Literatur, t. III, Wien, 1866.

Pentru literatura religioasă rusă.

H.- D. Dopmann, Die Russische Orthodoxe Kirche în Geschichte und Gegenwart, Auflage, Berlin, 1981; M. Laran et J. Saussay, La Russie ancienne, Paris, 1975; fieidas, Istoria Bisericii ruse, în limba greacă, Atena, 1967. N. Zemov, The 'ans and their Church, London, 1964; A. M. Amann, Ostslavische Kirchen-uchte, Wien, 1950.

În limba română.

N. Şerban-Tanaşoca, Literatura Bizanţului, Bucureşti, 1971; Pr. prof. M. Şe-Despre teologia postpatristică, în „Mitropolia Ardealului”, XI (1966), nr. 4-6, 9-299; N. Iorga, Histoire de la vie byzantine, voi. I-III, Bucarest, 1934, Trad. De Măria Holban, Bucureşti, 1974; T. M. Popescu, Pr. prof. T. Bodogae, Gh. Seu, Istoria bisericească universală, t. II, Bucureşti, 1956, p. 132-141; Euseviu rid, Istoria bisericească universală, Trad. De At. Mironescu, t. II, Bucureşti, p. 180-192.

Cultura teologică In Răsărit. Scriitori din sec. XIV-XV *

Deşi strâmtorat în Asia tot mai mult de turci, iar în Balcani de le sârb şi bulgar, Imperiul bizantin a putut desfăşura şi în timpul itiei Pâleologilor (1261-1282) o mişcare culturală foarte înflori-! Pe care a transmis-o apoi şi celorlalte state şi Biserici ortodoxe. Ăvărat că ultimele două veacuri de existenţă ale Imperiului bizan-i fost zguduite, de crize interne foarte puternice de natură politică, lă şi religioasă, spre a nu mai vorbi de cataclismele de pe la mij-sec. al XlV-lea: ciumă, cutremure şi altele. Cu toate acestea, deşi ns teritorial şi militar, înainte de a sucomba, Bizanţul şi-a mai iat o dată toate puterile sale, cum se exprimă bizantinologul sz Ch. Diehl, spre a mai arunca o ultimă strălucire peste întreaCapitol redactat de Pr. Prof. Teodor Bodogae.

Ga lume. Am putea spune chiar că epoca aceasta depăşeşte pe cele anterioare, dacă ţinem seama că Bizanţul şi-a creat acum filiale culturale şi artistice atât de importante ca: Thesalonicul, Athosul, Mis-tra şi Trapezuntul, ca şi tot atâtea focare de lumină în statele sârb, bulgar, român şi rus.

La Universitatea din Bizanţ, reînfiinţată de Mihail VIII Paleologul (1261-1282) – indiferent dacă au fost cursuri publice ori particulare – veneau tineri chiar şi din Italia, nu numai din Grecia, Cipru, Asia Mică şi Balcani. Filologia predată de profesori ca Maxim Planudis (1255-1332), Manuel Mosciiopulos (sec. XIII-XIV), Demetrios Triklinios (sec. XIV) şi mai ales Teodor Metochites (1232-1332), era întrecută doar de filosofia platonică şi artistotelică predată de marii cugetători şi comentatori Nikiâpp-GTigoras (f 1368), Gheorghe Ghemistos Plethon (f 1452), Gheorghe (Ghenadie) Scholarios (1372) şi de mitropolitul Visa-rion aî Niceei (f472), toţi trei din sec. al XV-lea, primul platonizant, ceilalţi doi arisâotelizanţi. Retorica elegantă şi dreasă cu sarea attică se cultivă atât în ţară cât şi îu străinătate, unde se trimiteau manuscrise din clasicii elini. Va rămâne una din gloriile nepieritoare pentru Bizanţ grija de a fi păstrat şi transmis lumii întregi, prin renaşterea şi umanismul italian, cultura clasică a antichităţii – care niciodată n-a fost întreruptă în Bizanţ – şi în genere, cea mai mare parte din zestrea culturii creştine cu formele ei de viaţă multiple: artistică, ştiinţifică etc. Istoricii profani ne înfăţişează frământările politice ale celor două partide: artistocrat şi democrat, mulţimea schimburilor comerciale cu oraşele italiene, sau căsătoriile şi călătoriile după ajutor apusean ale ultimilor împăraţi bizantini. În sfârşit, isihasmul, politica unionistă şi renaşterea artistică atât de înfloritoare vor umple cele două veacuri cu tot atâţia învăţaţi şi opere rămase nemuritoare. Nu e locul să stăruim asupra studiilor de medicină, de filosofie, de matematică şi de astronomie. Istoricul Glieorghe Akropolitul (1217-1282) cunoştea cauzele eclipselor, iar Nichifor Grigoras făcuse planul de îndreptare a calendarului cu 200 de ani înaintea papei Grigorie al XHI-leâ (1572-1585), după cum nu vom insista nici asupra studiilor de ştiinţe profane, poezie, dramă, roman, cercetate cu atâta pasiune în ultimele decenii.



Yüklə 2,93 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   76




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə