Ioan Ramurean Si Milan Sesam



Yüklə 2,93 Mb.
səhifə25/76
tarix03.01.2019
ölçüsü2,93 Mb.
#88755
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   76

Pictura este repartizată după rânduiala strict liturgică şi simbolică ivit viziunii „ierarhiei cereşti şi a celei bisericeşti” a lui Dionisie ido-Areopagitul. Întreaga mulţime de personaje şi de evenimente istoria mântuirii: patriarhi, prooroci, apostoli, sfinţi, mucenici, arhi-etc. Îşi au locul bine stabilit pe planul arhitectonic şi pictural, înoate după cea mai strictă corespondenţă simbolică. Potrivit concep-soteriologice ortodoxe, biserica închipuie, prin cupola ei dominantă, 1 pe pămint, cum s-au exprimat solii cneazului Vladimir (980-). Sus pe cupolă, în mijlocul ierarhiei bisericeşti, Hristos împărtă-; pe apostoli (de pildă catedrala Sf. Sofia din Kiev) sau, în locul tei scene, Maica Domnului în figură de orantă, întruchipând Bise-sau ca cea „mai înaltă decât cerurile”, înconjurată de o parte şi de alta srarhi, preoţi şi diaconi. In absida din faţa altarului stă de regulă a „etimasia”, cu Hristos ca judecător la sfârşitul veacurilor; cu cât propiem de pământ cu atât coborâm mai mult în viaţa Bisericii. Ico-isul expune pe scurt istoria mântuirii; în pandantivii de sub cupolă Evangheliştii, pe pereţii laterali scene din viaţa Mântuitorului şi a i Domnului. In nartex, ca să vadă orice creştin la intrare şi la ieşire, ea omului, uneori alungarea din rai, sau părţi din judecata din i, ori din Apocalipsă. Pe pereţi şi sus, pe plafonul navei sunt Sinoa-ecumenice, vieţi de sfinţi, între altele ilustrări frumoase ca a imnu-catist, a lui Varlaam şi Ioasaf, scara lui Ioan Scărarul, vămile văz-lui etc.

3intre compoziţiile în mozaic, cele mai frumoase sunt cele de la ni, de la mitropolia din Seres (Macedonia) şi catoliconul mânăsti-atoped, toate trei de la finele sec. al XI-lea. Tot de atunci datează >zaicurile de la bisericile italiene din Torcello, Murano şi în parte din magnificele decoraţii de la San Marco din Veneţia. Veacul al sa ne-a dat decoraţiile bisericilor siciliene (îndeosebi monumentala re a catedralei din Monreale), apoi mozaicurile bisericii vaticane şi 'ibina din Roma, ale bisericilor Santa Măria Maggiore şi Santa Ma-ranstevere, San Paolo Fuori le Muri (1218), Baptisteriul din Flo-(1225), la Monte Casino, la Domul din Ravena (1112) etc.

Ti Răsărit mai pomenim Sf. Sofia din Salonic, Rotonda Sfântului înt (1155) şi biserica Naşterii Domnului din Bethleem (1169), apoi ca Sf. Mihail din Kiev, biserica Parigoritissa din Epir etc. Arta în c ne-a dat, în secolele XII-XIV şi tablouri portabile, cele mai pierdute, dar din câte ne-au rămas se poate vedea frumuseţea lor, Idă cele două panduri cu ciclul marilor praznice, care se află în ii operei domului din Florenţa, medalionul Sf. Gheorghe din Lou-ltele la muzeul Ermitage din Leningrad, la Athos etc.

Dintre picturile în frescă amintim pe cele din Capadocia, executat în stil popular şi uneori chiar realist dar dominate în genere de con cepţia monahală orientală, apoi o mulţime de fresce din biserici italie ne (cripta Sfântului Blasiu lângă Brindisi – 1197, grota Sfânlului Ştefai lângă Otranto, capela Santi Eremiti în Calabria etc). În Răsărit pome nim biserica din Pergam, în Rusia, Sf. Sofia din Kiev, biserica Schim tarea la Faţă din Cernigov, Sf. Sofia din Novgorod, biserica Nereditsi lângă Novgorod etc, opere de un mare talent de execuţie. Şi icoani cunoaşte epoca Comnenilor, dar destul de rare, fie închipuind persoana singuratice: Maica Domnului în mănăstirea Ivir, Panaghia Cucuzelisa în havra, alta în Hilandar, toate în Athos; apoi cele din Rusia: Novgorod, Costroma, Vladimir etc, şi neîntrecutele lucrări ale genialului călugăr de la mânăstirea Sf. Serghie, Andrei Rubleov, de la începutul sec al XV-lea, care a creat o şcoală celebră în Biserica Rusă şi din a cărui operă este mai ales vestită icoana Sfintei Treimi (3 îngeri stând te masă) şi altele aflate în galeria Tretiakov. Din această epocă avem şi tradiţia normativă a „Manualului de pictură” pus sub numele lui Dionisk de Fuma (sec. XVII), care a studiat după Manuel Panselin, pictor vestii din Athos (sec. XIII-XIV), tehnica preparării culorilor şi tematica amănunţită a picturii bisericeşti. Pictura Paleologilor ne dă cea mai completă imagine de influenţă reciprocă între Răsărit şi Apus (Şcoala ma-cedonică şi cretană), cu figuri vii, cu teme noi, cu specific local sârbesc, român sau rusesc. În orice caz, pictura bizantină a sec. XIV-XV nu e] influenţată, ca cea apuseană, de temele teatrelor şi misterelor, ci şi culH tura teologică sau chiar profană a vremii, încât istoricii de artă au tot dreptul să vorbească de o renaştere originală a artei bizantine înainte de căderea Constantinopolului.

Pictura exterioară păstrată la câteva biserici şi mânăstiri din nordul Moldovei: Voroneţ, Moldoviţa, Sf. Gheorghe din Suceava, Humort Arbore, Suceviţa etc, constituie un fenomen de o semnificaţie unică în istoria artei creştine răsăritene. Sfinţi şi filosofi antici şi-au dat întâl-nire pe faţadele acestor biserici în ambianţa plină de umanism a peisajului românesc sub revărsarea de lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, lumină care a întărit conştiinţele tuturor fiilor acestor pământuri într-o vreme când puterea turcească cotropea câmpuri, dar nu se putea atinge de suflete.

Miniatura ne-a dat o serie de monumente de valoare nepieritoare pentru arta bizantină. Psaltirile din Vatican (Nr. 372 şi 381 din sec. al XH-lea) şi British Museum (Nr. 19.352 din 1066), manuscrisele ilustrate cu opera Sfântului Grigorie Teologul (Paris, Coisl. 239, Ierus. 14, etc), cu unele reprezentări din mitologia profană, apoi Evangheliarele lucrate în diferite stiluri (manuscrisul 74 din Biblioteca Naţională din Paris are 361 ilustraţii în stil siriac, cel din mânăstirea Ivirilor Nr. 5 e şi mai original), omiliile ilustrate în cinstea Maicii Domnului de Iacob Monahul, sec. XII, manuscrisele din sec. XIV şi XV: „Istoria” lui Ioan Cantacu-zino, cu ilustrarea sinodului din 1341, Psaltirea sârbă din Miinchen, frumoasa caligrafie din Evangheliarul de la Neamţu din 1425^viaţa Sfânii Serghie din Radonej şi multe altele au ridicat valoarea artei bi-tine la o înălţime aproape egală cu arhitectura şi sculptura ei.

Ţesăturile veşmintelor bisericeşti, a epitrahilelor, a epitafelor din ida 1299, Cozia 1396, Putna 1485, Neamţu 1437, Novgorod 1450, Sale 1350, aduseră şi ele o înflorire nemaiîntâlnită până atunci. La fel Iptura obiectelor de metal, lemn ori fildeş, lucrarea emailului, în s bizantinii sunt pionieri, începând de la obiecte liturgice până la ci, cupe, rame de icoane şi atâtea alte obiecte şi iconiţe, fac din ma-: stările artistice bizantine cel mai glorios document al trecutului iieval al popoarelor Bisericii răsăritene.

Arta bisericească apuseană marchează, între veacurile XI-XV, etape şi trei direcţii: romanică, gotică şi a Renaşterii.

Cea dintâi se numeşte romanică pentru că este o continuare a momi vechi roman de a clădi, schimbat sub diferite influenţe, îndeosebi mtină. Stilul romanic se mai numeşte şi lombard, pentru că prima înflorire, încă de la finele sec. al X-lea, are loc în oraşele lombarde, de aici trece munţii, cuprinzând tot vestul şi nordul Europei şi ajun-i aici dominant în secolele XI-XII, iar în Germania în secolul al I-lea. Până la înflorirea stilului romanic clădirile se făceau mai mult lemn, cum se vede încă târziu în Evul mediu în ţările nordice şi re. În secolele XII-XIII încep lucrări numai în piatră. Arhitecţii şi pagandiştii noului stil sunt călugării, îndeosebi în urma importantei irrrie de la Cluny.

Noul stil exprimă austeritate şi monumentalitate aşa cum era şi emul politic bisericesc al teocraţiei papale. Totul e închegat, liniile sobre, dar o întreagă bogăţie de clădiri laterale dau impresia de ine şi de supunere, ca şi sentimentul care domina în mănăstirile de e a plecat. Trăsătura caracteristică este bolta care a atras după sine ¦mbarea întregului edificiu; întrucât greutatea boitei presa spre ex-or, s-a simţit nevoia lărgirii şi întăririi zidurilor prin stâlpi şi contra-uri solide. Planul dreptunghiular al bazilicii vechi devine acum cruci-n prin tăierea braţului vertical cu unul orizontal în faţa -altarului,; care dă naştere la două coruri (braţe sau abside) pătrate, unde stau ăreţii, respectiv clericii, iar dedesubt se află cripta cu moaştele mar-or (un fel de cupolă subterană). Arcadele ferestrelor şi portalurilor or imită liniile semicirculare ale boitei. Pereţii laterali ai navei sau elor – de regulă există trei sau cinci nave, ca la Cluny, una prin-ilă şi altele secundare – sunt decoraţi cu figuri simbolice, animale vegetale, dar mai ales cu sculpturi statuare ale sfinţilor, care abundă în interior, cât şi în exterior la portaluri. Pentru a da şi mai mare ipă, s-au clădit balcoane la etaj, iar sus, la al doilea etaj, s-au făcut stre mari, care aruncă destulă lumină înlăuntru. O altă inovaţie includerea, în corpul clădirii, a turnului sau a turnurilor, căci mo-îentele romanice au de regulă mai multe turnuri, în afară de unul două de la intrare.

Pictura ocupă un loc mai redus în comparaţie cu arta bizantină.

În şcoala sieneză şi în cea din Assisi, unde au lucrat ucenici fran-ani, iar mai târziu marele creator Giotto, se face loc mai mult picturii.

În biserică. Până atunci arta bizantină e suverană în monumentele italice, aşa cum am văzut. Singură miniatura manuscriselor era în floare în arta romanică. Centrele mai importante de miniatură sunt în partea răsăriteană şi sud-estică a Franţei: domurile din Toulouse, din Cluny, Clermont, în Italia: domurile din Modena şi Parma, în Germani renană, mai ales: domurile din Freiburg, Spira, Worms, Mainz, Mari Laach, Limburg. Din aceste centre călugării benedictini şi cei din Cluny duc noul stil şi în Anglia, în Spania, Palestina, Siria. Artele minore, de prelucrare a aurului, argintului, emailului, fildeşului, marmorei etc. Ne-au dat şi în Apus opere de valoare, dar nu la înălţimea celor din Răsărit

Arta gotică a înflorit pentru prima oară în nordul Franţei, în lle de France şi în Picardia. Cea mai veche biserică în acest stil este St. Denys, la nord de Paris, clădită în 1140 de abatele Suger. Porni tot de la planul de cruce latină al stilului romanic, noul stil introduce ca temă nouă ogiva, arc de cerc frânt în unghi ascuţit, cu ajutorul căruit se obţine o clădire centrată vertical, câtă vreme în stilul romanic domini tendinţa orizontală. Pentru a susţine corpul clădirii care culminează în turnul ce se înalţă ameţitor şi subţire spre cer, arta gotică întrebuinţează stâlpi în interior şi exterior, de la care şi între care arcuiturile ascuţite formează nervuri dese în formă de diagonală, iar altele ma rotunde susţin greutatea întregului. De sus, vitraliile transmit o lumim difuză, sporită în interior de umbrele întretăiate ale mulţimii coloaneloi dintre nave, căci cel puţin trei nave are fiecare biserică gotică, pe cart mulţi o numesc „clădire pe stâlpi”, zidurile exterioare fiind doar o încheiere cerută de perspectiva acestor clădiri înalte şi ascuţite.

Înălţimea impresionantă a tavanului de 47 rn., ca la Beauvais, sat de 43 m., ca la Amiens, cea a turnurilor ajungând mai târziu până 1; 161 m., la catedrala din Ulm, copleşesc pe credincios prin dovada avân tului spre cer, prin cele mai îndrăzneţe şi mai împodobite biserici, ci sute şi mii de turnuleţe, de tabernacole, arcade şi mai ales galerii rânduri întregi de statui şi detalii sculptate, începând de la ctitorii car le-au ridicat şi pârră la papi şi sfinţi, sau chiar scene întregi din viat Mântuitorului. Detaliile portalurilor, câte trei portaluri la marile cate drale, numără cu sutele statuetele însoţitoare.

Arta gotică a parcurs trei etape în dezvoltarea ei: prima cuprind veacul al XH-lea şi prima jumătate din veacul al XlII-lea şi e nurnit arta lanciolată, fiindcă ogiva de la ferestre este atât de strimtă şi arcui tura atât de ascuţită, încât seamănă cu o lance. Este epoca în care stih. Încă nu se închegase definitiv şi în care predominau încă trăsături re manice. Cele mai cunoscute clădiri sunt: Sf. Denys, Vezelay, Noyon mai ales catedralele din Chartres, Paris, Reims, Amiens, iar în Germani domurile din Limburg şi Bamberg, cu celebrele lui statui regale şi prir ciare, în Spania-Burgos, în Londra-Westminster etc. Perioada a doi; e reprezentată mai ales prin catedralele Germaniei din sec. al XlV-le cu plan bine închegat pe principiul vertical, aşa cum se vede la mari capodopere ale genului: domul din Koln (început la 1248 şi termin; cu turnurile abia în 1880), Rouen, Beauvais, Magdeburg, Regensbur Strasbourg, Oppenheim, Bamberg, Nuaumburg etc. Perioada a tre 13 – Istoria Bisericească Universală Voi. II

\par nde clădirile sec. al XV-lea şi începutul sec. al XVI-lea, când caisticile gotice nu se mai păstrează intacte, fiind alungate de ale sterii, iar motivele gotice fiind folosite doar mai mult ca decoraţie, i realizare a unei idei. Astfel de monumente sunt şi Ştefan din

Stephankirche, catedrala din Ulm şi altele.

Irta gotică s-a răspândit şi în restul Europei apusene şi nordice, ldă în Anglia, unde s-a combinat cu specificul local dând o artă ie. La fel în Ţările de Jos şi în ţările nordice. În Italia şi în Spania îat din arta gotică doar ornamentaţia şi, combinând şi elemente; şi bizantine, s-au realizat clădirea bisericii duble Sf. Francisc din domurile măreţe din Florenţa şi cel din Milano, care este una ile mai mari şi mai luxoase clădiri din lume, toată numai din mar-ctitoria contelui Visconti din 1386.

Pre deosebire de arta răsăriteană, care n-a acceptat sculptura decât; oraţii, Apusul.

— În special începând cu arta gotică – îndrăgeşte umană, pe care o redă deocamdată voalat, sub ascunzişul hainei itră în nenumăratele statui-coloane de la portalurile catedralelor devine premergător Renaşterii; unii istorici, ca Thode, socotesc sa franciscană ca pregătitoare chiar a umanismului şi Renaşterii, î desigur e exagerat. Între primii reprezentanţi ai noului curent „imabue la Florenţa şi la Assisi, apoi Duccio la Siena (pe la 1300), începutul secolului al XlV-lea Giotto di Dondone (f 1337) decobazilicii Sfântului Francisc din Assisi (f 1226) al capelei del'Arena dua şi al Bisericii Sfintei Cruci din Florenţa (mai ales minunata ii „Fecioarei pe tron„ şi a „învierii lui Lazăr”). Tot în genul acesta ă mai târziu la biserica Carmeliţilor din Florenţa Masaccio

(f 1429), apoi elevul său Filipp (f 1469), Dominic Ghirlanăajo (f 1494) şi îndeosebi emoţionantul şi gingaşul dominican Fra Angelico da Fiesole (f 1455), care ne-a lăsat în frescă lucrări nemuritoare în San Marco din Veneţia. In acelaşi timp, în şcoala franceză a Burgundiei, apoi la Tours şi Dijon, înfloreşte în miniatură, tapiserie şi în decoraţie murală gustul pitoresc (îndeosebi Jean Touguet, f 1480) care, împreună cu inovaţia picturii în ulei a şcolii flamande a lui Broederlam, a fraţilor Huert (f 1426) şi Jean van Dyck (1441), apoi Veinghen (f 1463) şi Îckemling, vor constitui cele trei elemente din care se va dezvolta noua artă a Renaşterii şi a artei flamande a secolelor XVI şi XVII.

Arta Renaşterii sau renascentistă s-a dezvoltat în sec. XIV-XVI la început în Italia şi apoi în restul Europei. Nota fundamentală este laicizarea, interesul pentru natură, optimismul, năzuinţa spre plăcere, simţul de echilibru. În arhitectura romană arcadele semicirculare, coloanele, înălţarea lor sub formă piramidală exprimă un triumfalism şi o conştiinţă de sine deosebită. Monumentul clasic pentru aceasta este catedrala Sf. Petru din Roma (arhitect Bramante (1444-1514). In sculptură şi pictură impresionează preocuparea pentru frumos şi natural, pentru proporţie anatomică şi joc de umbre şi lumini.

De la Giotto şi Fra Angelico până la van Eyck sau Leonardo da Vinci (f 1519), pentru a pomeni doar câteva nume din această perioadă, arta câştigă imens în compoziţie, în perspectivă, în redarea psihologică a omului. Începuturile au plecat din Bizanţ (Giotto a fost poreclit drept „un bizantin de geniu”), dar în timp ce arta bizantină voia să fie o artă religioasă, cea renascentistă e mai mult profană, naturalistă, pământească.

Poezia şi muzica religioasă a veacurilor XI-XIV contribuie şi ele, atât în Răsărit, cât şi în Apus, la o minunată îmbogăţire şi înfrumuseţare a cultului. Dar, în timp ce în Răsărit se menţine principiul tradiţional, în Apus se introduc inovaţii (piese religioase, „mistere”, uneori laicizate şi degenerate), apoi poeme libere, cântate la sfârsitul slujbelor ori cu alte ocazii, aşa-numitele „stanţe” şi secvenţe, în fine, muzica polifonică, armonică şi orga pneumatică (din sec. al XV-lea). Canonul cântărilor bisericeşti se încheiase în Răsărit încă înainte de sec. al Xl-lea, dar imnografi şi poeţi religioşi întâlnim şi acum destui, operele multora dintre ei încadrându-se chiar în cărţile de cult. Aşa, în sec. al Xl-lea, istoricul şi filosoful Michail Psellos (1018-1078) şi mai ales mitropolitul loan Mavropus al Evchaitelor (f 1108) scriu şi poezii religioase, ultimul făcând chiar o revizie a Mineelor şi canonul sărbătorii Sfinţilor Trei Ierarhi. În sec. al XH-lea marele poet popular Theodor Proăromul (1096-1152) ne dă o explicare a canoanelor lui Kosma imnograful (sec. al VUI-lea), iar canonistul şi istoricul Zonara (f sfârsitul sec. al Xll-lea), un comentariu al canoanelor Sfântului loan Damaschin (749), pe când Eustaţiu al Thesalonicului (1125-1198) scrie mai multe explicări liturgice, îndeosebi la canonul Cincizecimii. În sec. al XHI-lea e vestit îndeosebi prin stihurile puse la fiecare psalm imnograful Nikijor Blemide (f 1272), în vreme ce Sf. Grigorie Sinaitul (f 1346) ne-a lăsat „treimicile” cântate şi azi la slujba Miezonopticii. În veacul al XlV-lea patriarhul ist (1350-1353; 1355-1363) ne-a lăsat Sinaxarele din Triod şi iticostar, iar rânduiala slujbelor Sfântului Grigorie Palama (f 1359),) uminicii Sf. Părinţi, a Sfântului Dimitrie şi alte rânduieli tipiconale vin de la patriarhul Philotheos Kokkinos (1353-1354; 1364-1376) în genere, nu aflăm scriitor mare care să nu fi scris şi poezie gioasă. La slavi pomenim pe mitropolitul Kievului Kiril de Turov 1185) şi pe mitropoliţii: Kiprian (1376-1406) şi Grigorie Ţamblac [5-1419) ai Kievului, care ne-au lăsat canoane la zilele multor sfinţi, Sinaxarele lor, lucru pe care 1-a făcut în Bulgaria patriarhul Ejtimie Târnovo (1375-1313; f 1400), iar în Serbia Logofătul Pahomie. Din-compozitorii şi interpreţii de psaltichie pomenim pe albanezul Ioan ¦uzel, şcolit la corul Sfintei Sofii din Bizanţ şi trăind ultimii ani ca iah în Marea Lavră a Muntelui Athos. Nu se ştie însă precis când me a trăit acest mare şi talentat psalt, probabil în sec. al XV-lea. Ie-a lăsat compoziţii muzicale psaltice pentru toate cele şapte laude,: um şi o lucrare de teorie a muzicii bisericeşti, ambele rămase în uz i în secolul XIX.

În Apus, cei mai mari poeţi religioşi sunt Adam de Saint Victor 1192), autor a o mulţime de stihuri profunde şi ritmic exprimate, i Thomas de Celano (f 1250), autor al inegalabilei sintagme: „Dies, dies illa”, Thomas de Aquino' (f 1274), autor al imnelor „Ad, oro devote” şi „Lauda Syon”, talentatul poet popular şi critic al papei ifaciu al VIII-lea (1294-1303), care 1-a şi închis, Giacopone de Todi.306), căruia i se atribuie cea mai frumoasă poezie din Evul mediu: ibat Mater dolorosa/Juxta crucem lacrimosa/Dum pendebat Filius”.

Dintre cântăreţii religioşi menţionăm pe Francisc din Assisi (Ţ 1226), frumosul lui imn către soare şi cu alte cântări pline de gingăşie şi re, apoi pe cunoscuţii trubaduri şi minnesangeri, Bernard de Venta-r (sec. XIV), dascălul preamărit de Petrarca (1304-1374), Walter der Vogelweide, Konrad von Wiirzburg şi Gottfried von Strassbourg, trei în secolul al XlII-lea (ultimul se crede a fi autor al imnului ristus und Măria”, de pe la anul 1300); toţi cântă în stih cavaleresc e închinate Sfintei Treimi şi mai ales Maicii Domnului.

Teatrele religioase ale Evului mediu (ludi, historiae, miracula, mys-î) au evoluat de la simple scenarii şi imitări liturgice veteroşi neo-irnentare (Naşterea, Învierea, minunile Maicii Domnului), pline de rvenţii neaşteptate ale persoanelor divine, până la piesele mai libere seâida, Misterele Sfântului Ludovic etc.) şi chiar glumeţe şi pline de îturi, aşa-numitele „moralites” sau farse, de pildă „Nunta lui Figaro”.

Erau răspândite în tot Apusul şi odată cu ivirea umanismului con-iiră foarte mult la critiea/şi laicizarea culturii medievale.

Şi muzica bisericească, după ce Apusul o primi de la Bizanţ, o dez-ă independent de Răsărit. Reformele de notaţie liniară ale lui Guido 'ezzo (f 1050), sunt urmate – paralel cu folosirea orgii, pe care tot a Bizanţ au primit-o apusenii – din secolul al XV-lea, de cântarea ionică, folosită mai ales în ceremoniile festive şi pompoase ale cul-i apusean prezidat de papă sau de prelaţi. Compoziţiile bisericeşti rei şi patru voci ale lui Perotin de la Notre Dame din Paris (sec. XIII) şi Guillaume de Machaut (sec. XIV), vor umple întreg apusul Europei prevestind prin Misele lor solemne creaţiile muzicii culte de mai târziu. În concluzie, arta bisericească a veacurilor XI-XIV trăieşte epoci de mare înflorire atât în Răsărit cât şi în Apus. Dacă dimensiunile şi concepţiile nu sunt la fel, faptul se explică prin condiţiile externe şi interne în care s-au dezvoltat cele două Biserici. Dar valoarea produselor artistice nu e dictată de dimensiunile catedralei normande din Durham-ul Angliei (1093), a domului din Koln ori a celui din Milano, care nu introduc simetria şi gustul artistic al mânăstirii Graceaniţa din Serbia în 1320 ridicată de regele Ştefan Uroş II Milutin (1282-1321) ori picturile Sfintei Sofii din Kiev, terminată în 1037 de cneazul Vk dimir cel înţelept al Kievului (1019-1054), sau geniul bizantin toi timpul conducător în arhitectură şi pictură, în mozaic sau frescă, fărL de care nu putem explica nici chiar dezvoltarea artistică apuseană.

J. F. D'Amico, Renaissance. Humanism în Papal Rome. Humanists and Churclimer on the eve oi the Reiormation, Baltimore and London, 1953; Partner, P., Renaissance Rom (1500-1559), Leiden, 1976; C. Mange, The art oi the Byzantine Empâre, 312-1453 Sources and documents, Englewood Cliffs, 1972, XVI-272 p.; Gervase Mathew Byzantine Aesthetics, London, 1971; Steven Runciman, The last Byzantine Rennaissance Cambridge, 1970; V. Lazerev, Storia della pittura bizantina, Torino, 1967, XLI- 497 p.; J. Meyer, J.- C. Margolin, E. Battisti, Renaissance, în „Encyclopaedia Uni versalis”, t. 14, Paris, 1968, p. 52-73; S. Dresden, L'Humanisme et la Renaissance Paris, 1967; J. Delumeaul La Civilisation de la Renaissance, Paris, 1967; Fred. Be rence, Ia Renaissance ifalfane, t. I-II, Paris, 1966. Trad. În româneşte de Măria Carpov Bucureşti, 1969; Idem, Laurenf le Magnifique ou la quete de la peiiection, Paris 1749; Joh. Irmschen, Renaissance und Humanismus, Berlin, 1966.

A. Chastel-R. Klein, L'Age de l'humanisme. L'Europe de la Renaissance, Paris 1963; Renaissance and Reiormation (1300-1648), Edited by R. P. Elton, New York 1963; Myron P. Gilmore, The World of Humanism, 1453-1517, New York, 1960 A. Chastel, Art et humanisme ă Florence au temps de Laurent le Magniiique Paris, 1959; P. A. Michaelin, Esthetique de l'art byzantin, Paris, 1959; Renaudei Humanisme ei Renaissance, Geneve, 1958; G. R. Potter, The Renaissance, Cam bridge, 1957; H. Stern, L'art byzantin, Londres, 1957; P. V. Kristeller, Studies i. Renaissance thought and letters, Rome, 1956; H. Hauser-A. Renaudet, Les debut de l'ăge moderne, 4-e ed., Paris, 1956; Hans Baron, The Crisis of the Italian Renais sance, 2 voi., Princeton, New Jersey, 1955; E. K. Ferguson, La Renaissance dan la pensee historique (The Renaissance în historical thought, 1947), trad. Franc. J. Mart} Paris, 1951; L, Reau, La Renaissance. L'Art moderne, Paris, 1936; F. Funk Bren tano, La Renaissance, Paris, 1935; J. Boulenger, Le vraf sfecle de la Renaissanci Paris, 1934; J. Nordstrom, Moyen Age et Renaissance, Paris, 1933; Et. Gilson, Hi manisme medieval et Renaissance, Paris, 1932; Ch. Haskins, The Renaissance the Tweltth Centurv, Cambridge, (Mass.), 1927; Jacob Burckhard, Die Kultur di Renaissance în Italien, Leipzig, 1869; trad. Franc, de Schmidt, Paris, 1885.

Pentru arta creştină:

Paul Evdokimov, L'art de l'icone. Theologie de la beaute, Paris, 1970; Andi Grabar, L'art du Moyen Age en Europe orientale, Paris, 1968.



Yüklə 2,93 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   76




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə