Ioan Ramurean Si Milan Sesam



Yüklə 2,93 Mb.
səhifə7/76
tarix03.01.2019
ölçüsü2,93 Mb.
#88755
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   76

J. E. Anastasiu, 'Iaxopia x^î 'ExxXtaâaî, ed. 2-a, t. I-II, Tesaolnic, 1979, 647 p.! 5 p.; R. Kottje und B. Moeller, Okumenische Kirchengeschichte. T. II. Mit-und Reiormation, Munchen, 1970; J. Danielou et H. Marrou, Nouvelle ire de l'Eglise, T. II, par M. D. Knowles et D. Obolensky, Le moyen îge, 1968.

Aziz S. Atiya, A History ot Eastern Christianity, London, 1968. G. Zananiri, Catholicisme oriental, Paris, 1966; S. Runciman, The Eastern Schism, rd, 1966; VI. I. Pheidas, 'Ey. XÂvjaLaaxix'] iaxopia, t. I-II.

De la icnoclasm pină la căderea Constantinopolului (1453), Atena, 1963; Hernandez, Iglesias de Oriente, Santander, 1959, 542 p.; t. III Repertorio bi-rafico, Santander, 1963.

J. Lo.tz, Histoire de l'Eglise des origines î nos jours. Traduit de l'allemand M Leievre, Paris, 1956, 2-e ed., Paris, 1962; M. Zernov, Eastern Christendom, on, 1961; Idem, The Church of the Eastern Christians, London, 1946. R. M. French, The Eastern Orthodox Church, London, 1951; B. Stefanidis, Tjataaxixvj îaxopta era 'âpyrfi pi^? 1 ai)(XEpov, Atena, 1948; ed. 2-a. Atena, 1959. G. Konidaris, Istoria bisericească, în greceşte, Atena, 1957.

Raymond Janin, Les Eglises orientales et les rites orientaux, 4-e, ed., Paris,; Martin Jugie, Le schisme byzantin. Apercu historique et doctrinal, Paris, 1941.

Iri limba română

T. M. Popescu, Pr. prof. T. Bodogae şi G. Stănescu, Istoria bisericească univer-T. II. De la 1054 până azi, Bucureşti, 1956; Euseviu Popovici, Istoria biseri-ă universală. T. II, ed. 2-a, Bucureşti, 1927.

Pentru Imperiul bizantin

D. A. Zakythinos, BuSavxivrj iaxopâa, 324-1071, Atena, 1972, 649 p. In limba ană, Byzantinische Geschichte, Wien, Koln, 1979, XII-446 p.; J. M. Hussey, >ero bizantino. A cura di A. Merola (Storia del mondo medievale, t. 3), Milano, 902 p.

Dimitri Obolensky, The Byzantine Commonwealth. Eastern Europe, 500-1453, York, Washington, 1971; J. M. Hussey, D. M. Nicol and G. Gowab, The By-ie Empire. Part. I. Byzantium and his Neigbours; par. II. Governement, Church -ivilisation, în The Cambridge Medieval History, t. IV, Cambridge, 1966, 1967; alten, La vie quotidienne ă Byzance au siecle des Comnenes (1081-1180), Paris,: Louis Brehier, Le monde byzantin, X. I-III, Paris, 1948-1950. Ch. Diehl et G. Marcais, Le monde oriental de 395 d 1081 (Histoire generale î. Glotz), 2-e ed., Paris, 1944.

Ch. Diehl, Histoire de VEmpire byzantin, 12-e ed., Paris, 1934. Paul Lemerl, Histoire de Byzance (Coli. „Que sais-je”), Paris, 1943. A. A. Vasiliev, Histoire de l'Empire byzantin. Traduit du russe par P Brodin Bourguina, t. I-II, Paris, 1932.

Bibliografia a fost întocmită de Pr. prof. I. Rămureanu.

Pentru patriarhalele răsăritene: Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi lem-salim: K. Baus, G. Beck, E. Ewig and H. J. Vogt, The imperial Charch irom Constantine (o the early Middle Age. Traducere din limba germană, XVII – 846 p.; Ilans-Georg Beck, Geschichte der Orthodoxen Kirche im byzantinischen Reich (Die Kiiche în ihrer Geschichte), Bd. I, Gottingen, 1980; Maxime de Sardes, metropolite, Le Patriarcat oecumenique dans l'Eglise Orthodoxe, Paris, 1975. Traducere din greceşte, Tesaionic, 1973; B. Th. Stavridis, Histoire du Patriarcat Oecumenique de Constantinop/e, în „Istina”, Paris, 1970, nr. -2, p. 131-273; G. Every, The Byzantine Patriarchate, 451-1204, 2-nd ed., London, 1962; P. Bratsiotis, Von der griechischen Orthodoxic, Wiirzburg, 1966; Idem, Die Orthodoxe Kirche în griechischer Sicht, Bd. 1-II, Stuttgart, 1959, 1960; G. Zananiri, Histoire de l'Eglise byzantine, Paris, 1954.

Ghenadie (Arabagioglu), mitropolit de Heliopolis, Istoria Patriarhiei Ecumenice, In greceşte, Atena, 1953, XIII-445 p.; N. Moschopoulos, La Terre Sainte. Essais sur l'histoire politiquc et diplomatique des Lieux Saints de la chretiente, Athenes, 1957; Hr. Papadopoulos (t 1938), Arhiep. Atenei, 'Ia-copla TT|S 'E-x. Y. XT) aist” 'AXe? A$piQi<; (162-1934), Alexandria, 1935; Idem, 'Iatopia x^c 'EV-xX^otaţ 'IepoaoXuiicov, Ierusalim şi Alexandria, 1910.

Pr. Papamihail şi G. Triandafilakis, 'Iatopâa TT) Î 'Exv. X^aâaî xfj? 'A^xioy, eâa” (După notele lui Hr. Papadopoulos), Alexandria, 1951.

Pentru Biserica Bulgară

I. Tarnanidis, Formarea autocefaliei Bisericii Bulgare (864-1235), în greceşte, Tesaionic, 1976; R. Stupperich, Kirche und Staat în Bulgarien und Jugoslavien, Witten, 1971; Chirii Pistrui, Imperiul vlaho-bulgar şi patriarhia de Târnovo, în „Mitropolia Ardealului”, XVII (1972), nr. 3-4, p. 201-209.

Arhim. Epifanie Norocel, Patriarhia bulgară de Târnovo, între anii 1235-1393, în „Studii teologice”, XVIII (1966), nr. 3-4, p. 147-159; Idem, Siântul Eitimie, ultimul patriarh de Târnovo şi iegdfurile lui cu Biserica românească, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXIV (1966), nr. 5-6, p. 552-573; I. Crăciunaş, Patriarhia Bulgară, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXVI (1960), nr.'3-4, p. 274-287; N. Iorga, Histoirc des etats balkaniques jusqu'a 1924, Paris, 1925.

Biserica Sârbă

I. Tarnanidis, 'Iatopâa tijî SepSm^î'Ey. Y. X'ioiaî, Tesaionic, 1982. Recenzată de Pr.

Prof. I. Rămureanu, în „B. O. R.”, CI (1983), nr. 5-6, p. 447-452; S. Petrovid, Le

Patriarcat de Pec, Beograd, 1982; L. Mavromatis, La tondation de Yempire scrbe. La kralj Milutin, Thessalonique, 1978; Dj. Sclijepcevici, Istorija Srspke pravoslavne crkve (- Istoria Bisericii Ortodoxe Sârbe), t. I-II, Monaco, 1962, 1966. Tradus în limba greacă de I. Tarnanidis, 'Isxopâa t^s Sepffix-îj; 'Op0o86? Oo 'Exy. Xiiaâaî Tesaionic, 1969.

Este cea mai completă; D. Kasici, Srpske crkva pod Turcica (=- Biserica slibă în <: poca turcă), Belgrad, 1969; R. Sevelinovici, Istorija srspke pravoslavne crkve sa narodnom istorijom („= Istoria Bisericii Ortodoxe Sârbe împreună cu istoria naţională), Belgrad, 1966. I

Ladislas Hadrovics, Le peuple serbe et son Eglise sous ia domination turque, I Paris, 1947; J. Musset, La Serbie et son Eglise, Paris, 1938.

St. Dimitrijevici, Istoria Pecke patrijar^ije (- Istoria patriarhiei de PeciJ, Bel-1 grad, 1924.

În limba română

Ierom. Neştor Vornicescu, Patriarhia Serbiei, în „Mitropolia Moldovei şi Su-I cevei”, 1980, nr. 1-2, p. 133-142.

V. Anania, Srurtd prezentare istorică a Bisericii Ortodoxe Sârbe, în „Orto-I doxia”, XVIII (1966), nr. 2, p. 306-310; Pr. Nic. Şerbănescu, Legăturile bisericeştii culturale şi politice între români şi sârbi, în „Mitropolia Olteniei”, XV (1963), nrj 5-6, p. 307-317; S. Anuichi, Raporturile dintre Patriarhia de Ipek şi cea de Ohri-J da în secolele XIV-XVIII, în „Studii teologice”, XIV (1962), nr. 9-10, p. 570-581 1. Iufu, Scurtă istorie a Bisericii Sârbe, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXV (1957) | nr. 8-9, p. 769-784.

Tra-MVAUA A PATRA

Pentru istoria Balcanilor

M. Sinka, A History ol the Balkans, reprint, Hamden, Connic. 1968.

L. S. Stavrinos, The Balkans since 1453, 3-nd. Ed. New York, 1961.

Pentru Biserica Ortodoxă Română

Izvoare

Fr. Michlosich et Jos. Miiller, Acta Patriarchatus Constantinopolitani, 1313- 2r voi. I-II, Vindobonae, 1960, 1962.



' E. Hurmuzaki – N, Iorga, Documente privitoare la istoria românilor, t. XIV, 1. Zumente greceşti privitoare la istoria românilor, partea I-a (1320-1716), Bucu-ti, 1915; Documente privind istoria României. Veac. XIII, XIV şi XV, (Acade-i României), B. Ţara Românească (1247-1500), t. I, Bucureşti, 1953, XLIX-431 p. ¦ditafă sub titlul: Documenta Romaniae Historica. B. Ţara Românească, voi. I.

17 1500), de P. P. Panaitescu şi Damaschin Mioc, Bucureşti, 1966, 635 p.; Docutte privind istoria României. A. Moldova, veacul al XIV-XV, col. I (1384- 5), Bucureşti, 1954, LXXI-530 p.

Fontes Historiae Daco-Romaniae (- Izvoarele Istoriei României), t. III, Scriibizantini, publicată de prof. Al. Elian şi Şerban Tanaşoca, Bucureşti, 1975, 568 t. IV. Scriitori şi acte bizantine. Secolele IV-XV, publicate de H. Mihăescu, R. ărescu, Nic. Şerban Tanaşoca şi Tudor Teoteoi, Bucureşti, 1982.

Lucrări generale

Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, t. I., Bucureşti,), îndeosebi p. 284-317; 344-365; 595-608.

Pr. prof. Gh. Moisescu, Pr. prof. Ştefan Lupşa şi Pr. prof. Alex. Filipaşcu, Isto-Bisericii Române, t. I, Bucureşti, 1957.

N. Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, t. I, ed. Bucureşti, 1929.

Studii


Pr. prof. Ioan Rămureanu, Mitropolia Vicinei şi rolul ei In păstrarea Ortodoân ţinuturile româneşti, în lucrarea De la Dunăre la Mare, Bucureşti, 1977, p.

— 169. Idem, Rolul Bisericii Ortodoxe Române în Biserica Răsăritului, în secolele XIV

: V, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIX (1981), nr. 1-2, p. 131-143. Studiul tradus în limba franceză sub titlul: Le role de l'Eglise Orthodoxe Roumaine

: Ie cadre de l'Eglise d'Orient, în Miscellanea historiae ecclesiasticae, VII, Lou-

— La-Nouve et Louvain, 1985, p. 115-128. C-tin C. Giurescu, întemeierea mitropoliei Ungrovlahiei, în „Biserica Ortodoxă înav, LXXVII (1959), nr. 7-10, p. 673-693. Pr. Nic. Şerbănescu, Mitropolitil Ungrovlahiei, în „Biserica Ortodoxă Română”, VII (1959), nr. 7-10, p. 722 826, îndeosebi p. 730-740.

Idem, Mitropolia Severinului, 600 de ani de la înfiinţare, octombrie 1370- în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXVIII (1970), nr. 11-12, p. 1191-1227.

Idem, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române cu prilejul centenarului (25 apri-

— 1985), în Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, p. 41-138.

Vitalien Laurent, Contribution ă l'histoire des relations de l'Eglise byzantine l'Eglise roumaine au debut du XV-e siecle, în „Bulletin de la section hisue de l'Academie Roumaine”, Bucarest, t. XXVI (1945), nr. 2, Bucureşti, 1947,

— 184 şi Extras; Pr. prof. Milan Şesan, Biserica Ortodoxă în veacurile XIân „Mitropolia Ardealului”, VII (1963), nr. 4-6, p. 310-326; Prof. Alex. Elian, 'urile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol şi cu celelalte icii Ortodoxe de la întemeiere până la 1800, în „Biserica Ortodoxă Română”, I (1959), nr. 7-10, p. 904-935; C. Marinescu, înfiinţarea mitropoliilor din

Românească şi Moldova, Bucureşti, 1924, 22 p. (Anal. Acad. Rom., Mem.

Ist. seria III, t. II, nr. 6, p. 247-269); N. Iorga, Condiţiile de politică generală ire s-au întemeiat Bisericile româneşti în secolele XIV-XV, Bucureşti, 1925,

(Anal. Acad. Rom., Mem. Sect. Ist., seria II, t. XXXV, nr. 14, p. 387-411);

Dobrescu, Întemeierea mitropoliilor şi a celor dinţii mânăstiri din tară, Bucureşti, 1906, 128 p. Idem, Contribuţiuni la Istoria Bisericii Române în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1907.

Biserica Moldovei

V. Laurent, Aux origines de l'Eglise de Moldavie. Le Metropolite Jeremie el leveque Joseph, în „Revue de Etudes byzantines”, V (1947), p. 158-170; Idem, Le trisepiscopat du patriarche Matthieu l-er (1397-1410). Un grand proces canonique d Byzance au debut du XV-e siecle, în „Revue des Etudes byzantines”, XXX (1970), p. ^5-166; Michel Lascaris, Joachim, Metropolite de Moldavie et Ies relations de l'Eglise moldave avec le patriarcat de Pec et l'archeveche d'Achris au XV-e siecJe, în „Bulletin de la Section historique de 1'Academie Roumaine”, XIII (1927), p. 129-159; Tit Simedrea, Unde şi când a luat fiinţă legenda despre atârnarea canonică a scaunelor din Ţara Românească şi din Moldova de arhiepiscopia de Ohrida, în „Biserica Oriodoxă Română”, LXXXV (1967), nr. 9-10, p. 975-1003.

Arhim. Ciprian Zaharia, Mitropolitul Iosil Muşat şi autoceialia Bisericii Moldovei. Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (25 aprilie 1885-1985), Bucureşti, 1987, p. 354-401; Prof. Alex. Elian, Moldova şi Bizanţul în secolul al XV-lea, în lucrarea Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan col Mare (1457- 1504), Bucureşti, 1964; C. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi a catedralei mitropolitane din Iaşi, Bucureşti, 1888.

Pr. prof. Mircea Păcurariu, Legăturile bisericeşti ale românilor cu Kievul, în „Studii teologice”, XXXIX (1987), nr. 3, p. 61 ş.u.

Biserica Transilvaniei

Pr. prof. Mircea Păcurariu, Începuturile mitropoliei Transilvaniei, Bucureşti, 1980; Ştefan Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Ardeal, t. I, ed.' 2-a, Sibiu, 1935.

Pentru cadrul general politic şi religios al ţărilor române, în secolele XI-XV.

Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV-XV, Bucureşti, 1973, 496 p.; C-tin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, ed. 2-a, Bucureşti, 1975; Idem, Istoria Românilor, t. I-II, Bucureşti, 1974, 1976.

C-tin C. GiurescuT Transilvania în istoria poporului român, Bucureşti, 1967; Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, t. I, Cluj-Napoca, 1971, ed. 2-a, 1972, voi II, Cluj-Napoca, 1979; I. D. Suciu, Monografia mitropoliei Banatului, Bucureşti 1977.

Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturale medievale româneşti (secolele X-XIV), Bucureşti, 1974.

Pentru Biserica Vlahilor (românilor) din Peninsula Balcanică M. Gyoni, L'eveche vlaque de l'archeveche bulgare d'Achris aux XI-e – XIV-! Siecles, în „Etudes slaves et roumaines”, I, Budapest, 1948, p. 148-159 şi 224-233; Pr Nic. M. Popescu, Ioan „prevtuh Episcopiei aromânilor, în „Biserica Ortodoxă Română„ („B. O. R.„), LII (1934), nr. 7-8, p. 457-460 şi în voi. Preoţi de mir adormiţi îi Domnul, Bucureşti, 1942, p. 11-35; Borislav Primov, Crearea celui de-al doilea fa rat bulgar şi participarea vlahilor, în voi. Relaţii româno-bulgare de-a lungul veacu rilor (sec. XII-XIX), Bucureşti, 1971, p. 9-56; Silviu Dragomir, Vlahii din nordi Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Bucureşti, 1959. Recenzie Pr. prof. Rămuream în „Ortodoxia„, XIII (1961), nr. 4, p. 606-608; N. Bănescu, VechiuJ stat bulgar ş ţările române, Bucureşti, 1947; Idem, O problemă de istorie medievală: crearea f. caracterul statului Asăneştilor (1185), în „Anal. Acad. Rom.”, Mem. Sect. Ist., seriali t. XXV (1943), p. 543-590, şi trad. Franceză: Un probleme d'histoire medievale creation et caractere du second empire bulgare (1185), Bucarest, 1943, 93 p. s Alt bibliografie la Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, t. Bucureşti, 1980, p. 197.

Biserica Rusă

H.- D. Dopmann, Die Russische Orthodoxe Kirche, in. Geschichte und Gegetnvafi 2e Aufl., Berlin, 1981; A. A. Ornatskij, History of the Russian Hierarchy, t. 1-| Reedited by M. Oesterly, Copenhague, 1979.

¦ M. Lanay et J. Saussay, La Russie ancienne, Paris, 1975.

B. Pheidas, Istoria Bisericii Ruse, în limba greacă Atena, 1967.

N. Zernov, The Russians and their Church, London, 1964.

A. M. Amann, Ostslavische Kirchengeschichte, Wien, 1950.

Idem, Stor ia clella Chiesa Russa e dei paesi limitrofi, Utet, Tbrino, 1948. '

H. Schaeder, Moskau der dritte Rom, Hamburg, 1929; 2-e Anflage, Hamburg, 1957; E. Hosch, Orthodoxie und Hăresie im alten Rusland, Wiesbaden, 1975; S. Ă. Zenkovskii, Russia's Old Believers, Munchen, 1970.

Monahismul în Răsărit în secolele XI-XV. Isihasmul *

1. În secolele XI-XV, monahismul s-a menţinut, cu toate grelele încercări şi suferinţe prin care au trecut popoarele ortodoxe din Egipt, Palestina, Siria, Asia Mică şi Peninsula Balcanică, din cauza fanatismului arabilor şi turcilor, datorită trecutului său glorios, în special în timpul luptelor iconoclaste din secolele VIII şi IX.

El a cunoscut chiar o mare înflorire la Muntele Athos, în Bulgaria, Serbia, Ţara Românească, Moldova, Transilvania şi Rusia.

Majoritatea mânăstirilor gjj P^strflt iflrfftlrlji; arpa monahală dată de

Sf_Vagi1p OP) FvTare (f 379), înfReffliJete mari şi mlch

O viaţă monahală riguroasă s-a dus în mânăstirea Istudion) din Constantinopol, înfiinţată în 463 de fostul consul Studios, originar din Apus, reorganizată în secolul al IX-lea de Sf. Teodor supranumit Studitul (f

11 noiembrie 826), un mare luptător contra iconoclaştilor şi teolog renu mit (căruia i s-a dat supranumele după mânăstirea Studion). El a impus regula ca monahii să fie organizaţi în cadrul vieţii lor în mânăstire, în trei ture m care: unii să. Se roage, alţii să lucreze, în timp ce alţii să se odihnească, urmând ca în mod alternativ~fiecare tură să-şi îndeplinească~rolulcâte opt ore. „~”~ ~ ~

Studiţii, cum se numeau monahii acestei renumite mânăstiri, se scupau nu numai cu viaţa monahală riguroasă, ci şi cu studiul sârguin-: ios al teologiei.

Centrul vieţii monahale pentru Biserica Ortodoxă a fost, însă, Sfân-ul Munte Athos, numit „Grădina Maicii Domnului”.

Încă din secolul al X-lea, Muntele Athos a luat o mare dezvoltare.

Sfântul Atanasie Athonitul (f 1004), originar din Trapezunt, ajutat e împăratul Nichifor Focas (Phokas, 963-969) a zidit în Athos, în 53, Marea Lavră, cu biserica principală numită „Katholicon”. S-au ri-ît apoi alte mari mânăstiri. Înainte de anul 1000, pe la 980, a fost înte-leiată marea mânăstire Vatoped, una din cele mai frumoase din Sfântul 'unte, situată în partea nord-estică a peninsulei Calcidice, pe un deal i mărăcini, de la care i se trage numele.

Tot în jurul anului 1000, s-a întemeiat mânăstirea Zograful, pentru lugării bulgari; înainte de 979 a fost ridicată de ivirul Ioan mânăsti-a Ivir, pentru călugării din Georgia (Ivir); la anul 1143, a fost zidită năstirea Sf. Pantelimon, numită Rusikon, pentru călugării ruşi.

* Capitol redactat de Pr. prof. I. Rămureanu.

Mânăstirea Hilandar a fost zidită în 1197 de renumitul călugă Sf. Sava (1176-1236) şi dăruită printr-un hrisov în 1199 de împ, Alexios al III-lea Anghelos (1195-1203) călugărilor sârbi.

În secolul al XlV-lea s-a pus temelia mânăstirii Cutlumuş cu rul voievodului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru (1352-1364), a fost terminată în 1372 de fiul său, Vladislav-Vlaicu (1364-1377 venind „Marea Lavră a Ţării Româneşti”.

Până la 1375 s-au clădit în Muntele Athos 17 mânăstiri mari, numărul lor a crescut până la 20. În afară de cele menţionate, ele următoarele: Dionisiu, ridicată înainte de 1366; Pantokrator, după Xiropotamu (Secu), pe la 970; Dochiariu, la începutul secolului a lea; Karakalu, la sfârşitul secolului al Xl-lea; Philotheu, înainte de Simonpetra, pe la 1360; Sf. Pavel, începutul secolului al Xl-lea; vronikita, începutul secolului al XVI-lea; Xenophon, secolul al XI Origoriu, începutul secolului al XIV; Esphigmenu, înainte de anul Constamonitu, începutul secolului al Xl-lea.

Documentele timpului menţionează că pe la 1046 existau în Sf Munte 180 locaşuri de închinare cu 2000 de călugări, iar în 1213 300 de locaşuri cu 3.000 de călugări. Astfel, Muntele Athos a ajun mai vestit centru de viaţă duhovnicească şi eultural-artistică dir Răsăritul ortodox.

Românii au fost cei mai mari binefăcători ai Athosului, căci e făcut mânăstirilor de aici mai multe danii decât toate popoarele < doxe la un loc. Din a doua jumătate a secolului al XlV-lea până la 1 decembrie 1863, când Camera Deputaţilor din timpul domnitorului Alexandru Cuza (1859-1866) a votat Legea secularizării averilor n stireşti, documentele timpului ne oferă ştiri preţioase despre ajutoa şi contribuţia ţărilor române la susţinerea celor 20 de mânăstiri mai a multor schituri şi paraclise. Cu ajutorul voievozilor, mitropoliţi episcopilor şi credincioşilor din Ţara Românească şi Moldova, s-au: în Muntele Athos biserici noi, turnuri de clopotniţe, turnuri de apăi paraclise şi chilii, s-au reparat multe din mânăstiri, s-au trimis conţi bogate daruri în bani, vase liturgice, o mulţime de icoane aurite sau gintate, veşminte preoţeşti, epitafe şi dvere cusute cu fir de aur şi podobite cu pietre preţioase şi mărgăritare, odoare sfinte şi alte obi preţioase. In ţară, s-au făcut mânăstirilor din Muntele Athos unele chinări” de mânăstiri şi schituri româneşti cu proprietăţile lor.

Dărnicia românilor faţă de Muntele Athos a fost mult apreciată învăţatul arhimandrit rus Porfirie Uspenski, unul dintre cei mai t cunoscători ai istoriei Muntelui Athos, care a spus spre lauda şi cin; lor: „Nici un alt popor ortodox n-a făcut atâta bine pentru Athos au făcut românii”. (Hristianskij Vostok (Răsăritul creştin), t. III, 3, IV cova, 1880, p. 334; Istorija Athos, Kiev, 1877, p. 334).

Cu toate acestea, românii, care au fost secole de-a rândul cei generoşi binefăcători ai Sfântului Munte, cu regret constatăm şi tret s-o spunem – nu au până azi nici o mare mânăstire din cele 20, cj au bulgarii, sârbii şi ruşii.

Abia în secolul al XlX-lea, în 1856, Patriarhia Ecumenică a aprobat pentru români schitul Prodromul (greceşte IlpoSpoftoţ = înainte Mergătorul) dependent de mânăstirea Vatoped. Mai au şi schitul Lacu, înfiinţat în 1754 de călugării moldoveni, supus mânăstirii Sf. Pavel.

Pentru a se menţine unitatea şi disciplina monahală, toate mânăsti-¦ rile din Athos se află sub ascultarea unui protos, cu reşedinţa la Karies (= Nucet), care este centrul lor administrativ.

Independent de mânăstirile mari, s-au construit în Athos diferite schituri în care vieţuiau câte 4-5 monahi, apoi chilii şi sihăstrii independente cu viaţă mai aspră.

Schiturile mai mari sau mai mici se află sub ascultarea uneia din mânăstirile mari.

Sihăstriile nu sunt altceva decât locuinţe foarte modeste, uneori săpate în peşteri şi stânci. În acestea se nevoiesc unii asceţi, care duc o viaţă foarte aspră, cărora fraţii mai tineri din mânăstirea-mamă le duc din când în când pâine şi apă.

O altă categorie de locuinţe pentru monahii mai bătrâni o formează cathismele: care nu sunt decât nişte colibe modeste cu câte un pat şi un scaun. Vieţuitorii lor trebuie să participe la slujbele divine în biserica mânăstirii celei mai apropiate.

Felul de viaţă al celor mai multe mânăstiri atonite era cel chino-vial sau de obşte. Monahii trăiau în comun, se rugau în comun şi luau roasa în comun în trapeza mănăstirii.

În afară de serviciile religioase, de rugăciune şi viaţă contemplativă, monahii se ocupau şi cu unele activităţi practice ca: agricultura, pomicultura, creşterea unor animale şi practicarea unor meserii.

Începând din secolul al XlV-lea, isihasmul care cerea o mai mare apropiere de Dumnezeu prin rugăciune, asceză şi contemplaţie, a introdus un stil de viaţă mai aspru decât în mânăstirile cu viaţă de obşte sau chinovială.

Pe la 1200 s-a îngăduit monahilor din Muntele Athos şi stilul de viaţă idioritmic, cu chilii separate, având permisiunea să posede şi bunuri materiale.

În mânăstirile idioritmice viaţa se baza pe reuniuni de câte 7-8 membri, care formau o familie monahală, în fruntea căreia se afla un proestos. Fiecare din familiile componente avea locuinţă şi bucătărie proprie, iar în comun doar arhondaricul pentru primirea oaspeţilor. Era obligatorie, însă, participarea tuturor la serviciul divin comun, ziua şi noaptea.

Mânăstirile din Muntele Athos au fost şi centre de cultură teologică, în mănăstirile lor se conservă peste 13.000 de manuscrise în limbile greacă, română şi slavonă, iar bisericile lor sunt monumente de artă creştină. În secolul al XlV-lea era celebră în tot Răsăritul şcoala de nctură din Athos a lui Manuil Panselin.

Sfântul Munte Athos, supunându-se de bună voie turcilor, înainte aş îderea Constantinopolului în 1453, sultanul Murad al II-lea (1421- 451) îi acordă unele privilegii: să nu se stabilească mahomedani acolo, i nu aibă acces femeile ş.a.

Alte renumite mânăstiri ortodoxe au existat la Ierusalim şi lestina. J

De mare consideraţie s-a bucurat mânăstirea Sfânta EcalerinMuntele Sinai, zidită în 527 ca o fortăreaţă de împăratul Ji (527-565), care din secolul al XlII-lea a devenit reşedinţă pentr episcopia de Sinai şi Faran.

De mare renume s-au bucurat şi mânăstirile Meteora din în Grecia Centrală.

În secolele XIV-XIX s-au trimis, de asemenea, ajutoare ror la Locurile Sfinte de la Ierusalim, la Damasc, la mânăstirea Sfânt terina de la Sinai şi mânăstirile din Grecia.



Yüklə 2,93 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   76




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə