Ioan Ramurean Si Milan Sesam



Yüklə 2,93 Mb.
səhifə76/76
tarix03.01.2019
ölçüsü2,93 Mb.
#88755
1   ...   68   69   70   71   72   73   74   75   76

N. Ehrenstrom-G. Grassman, Confessions în Dialogue, 3-nd ed… Geneva, 1975; M. Fouyas, Ortliodoxy, Roman Catholicism and Anglicanism London, 1972; Tomos Agapis, Rome-Istanbul, 1971„; H. J. Rick, Friede zwlschen Ost und West. Rom unei Konstantinopol în oekwnenischen Auibruch, Miinster, 1968; W. de Vries, Ortiiodoxie ci Catholicisme, Paris, 1967; Idem, Rom und die Patriarchate des Osiens, Freiburg im Breisgau und Miinchen, 1963; _M. Villatin, Vatican II et Ie Dialogue oecumeni-que, Tournai, 1966; A. Stawrosky, Essai de theologie irenique. L'Orthodoxie et le Catholicismej Paris, 1966; Yves Congar, Chretiens en dialogue. Contribution catho-lique î l'Oecumenisme, Paris, 1964; Idem, Chretiens desunis. Principes d'un „Occu-menisme” catholique, Paris, 1937; F. Biot, De la polemiquc au dialogue, 2 voi. Paris, 1963; Giovanni Smit, Roma et l'Oriente Christiano, L'Azione dei Papi per l'unită dclla chiesa, Roma, 1944.

În limba română: Pr. prof. Ştefan Alexe, începutul dialogului teologic olicial între Bisericile Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, în „Ortodoxia”, XXXIII (i981), nr. 1, p. 106-111; Idem, Dialog teologic ecumenic intre ortodocşi şi romano-catolici, (Opole – Polonia, 3-8 iunie 1085), în „Biserica Ortodoxă Română”, CUI (1985), nr. 7-8, p. 500-501; Asist. Nic. V. Dură, Consideraţii asupra dialogurilor teologice ale Bisericii Ortodoxe cu Bisericile Romano-Catolică, Anglicană, Veche-Catolică, Orientală şi Luterană, în „Ortodoxia”, XXXVII (1985), nr. 3, p. 390-449; Lector Cezar Vasiliu, Pregătirea, începerea şi perspectivele dialogului teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, în „Studii teologice”, XXXIII ir. 5-6, p. 376-399, şi extras, Bucureşti, 1981; Ion Bria, Rolul şi responsabilitatea Ortodoxă în dialogul ecumenic, în „Ortodoxia”, XXXII (1980), nr. 2, p. 366-377) Jr. prof. D. Popescu, Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Roma-lo-Catolică, în „Studii teologice”, XXXI (1979), nr. 9-10, p. 367-390; Pr. Minai i'nache, Poziţia Bisericii Ortodoxe în problema dialogului şi intercomuniunii cu biserica Romano-Catolică în „Studii teologice”, XXVII (1975), nr. 1-2, p. 64-73; ipiscop Antonie Plămădeală, Patriarhia Ecumenică şi dialogul cu romano-catolicii, n „Ortodoxia”, XXVI (1974), nr. 1, p. 157-164; Idem, Lucrările celei de a IV-a se-iuni a Comisiei internaţionale mixte de dialog între Bisericile Ortodoxe şi Biserica lomano-Catolică (Bari, 27 mai-7 iunie 1086), în „Biserica Ortodoxă Română”, CIV 1986), nr. 5-6, p. 79-83; Idem, Dialogul dintre Bisericile Ortodoxă şi Romano-Ca-'ilică. Stadiul lui în sesiunea plenară din 1937 (Bari – Italia, 9-16 iunie 1987), hi biserica Ortodoxă Română„, CV (1987), nr. 5-6, p. 68-; Pr. prof. Ioan G. 'oman, Temeiurile Bisericii Ortodoxe Române, Iată de dialogul ecumneic cu cele-ilte Biserici creştine, în „Ortodoxia„, XXII (1970), nr. I, p. 20-44; Pr, prof. I. Ră-ureanu, Atitudinea Bisericii Romano-Catolice iată de mişcarea ecumenică, în „Or-doxia”, XIV (1962), nr. 1-2, p. 153-180.

Dialogul cu Biserica vechilor-catolici

Chr. S. Constantinidis, Convorbirile şi perspectivele Dialogului dintre Biserica rtodoxă şi Biserica Vechilor-Ccitolici, în „Theologia”, Atena, LI (1980), p. 22-48; r. rările Comisiilor teologice interortodoxe de la Belgrad pentru pregătirea dialolui cu Anglicanii şi cu Vechii-Catolici (1-15 septembrie 1966), în „Biserica Orioxă Română”, LXXXIV (1966), nr. 9-10, p. 909-914 (cu anglicanii) şi p. 914- l (cu vechii-catolici); Lucrările Comisiei teologice interortodoxe pentru dialogul

Vechii-Catolici, 16-24 oct. 1970, la Clmmbesy-Geneva, în „Biserica Ortodoxă mână”, LXXXVtlI (1970), nr. 9-10, p. 1009-1011; Prof. Ioan Karmiris, A doua isultare at Comisiei teologice interortodoxe pentru dialogul cu Vechii' Catolici, „Theologia”, Atena, 41 (1970), nr. 4, p. 467-594; Idem, Ortodoxia şi vechi-catosmul. Prima Conferinţă a Cow: >'-; mixte ortodoxo-vechi-catolică pentru dialogul tre Bisericile Ortodoxe şi Vov-Catolică, în 1b. Greacă, Atena, 1973 (întrunirea tre 9-14 iulie 1973, Atena); F: pro! I. G. Coman, Biserica Ortodoxă şi Biserica

— He-Catolică. Privire asuf'j raporturilor dintre ele pe o perioadă de circa un ol (1874-1986), în „Mitropolia Banatului”, XVIII (1967), nr. 4-6, p. 237-262;

I. Coman, Pregătirea dialogului cu vechii-catolici, în „Ortodoxia” XXV (1973),

4, p. 497-508; Idem, Participarea delegaţiei Bisericii Ortodoxe la Conterinţa tă ortodoxo-vetero-catolică de la Atena (6-14 iulie 1973), în „Biserica Ortodoxă Română”, XCI (1973), nr. 7-8, p. 808-813; Prima întrunire a Comisiei logice mixte pentru dialogul oiicial dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Vecii tolică, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCII (1975), „nr. 7-8, p. 870-872; Anatolie Lefter; Biserica Vechiloi-Catolici şi Biserica Ortodoxă, în „Mitre Ardealului„, X (1966), nr. 9-10, p. 604-629; Pr. conf. Ştefan C. Alexe, Diă teologic dintre ortodocşi şi vechii-catolici. Stadiul actual al pregătirii şi perşi vele acestui dialog, în „Ortodoxia„, XXVII (1975), nr. 2, p. 260-287; Idem, In -jinul dialogului teologic ortodoxo-vechi-catolic. Texte comune ale Comisiei teol ortodoxo-vcchi-catdlice, în „Ortodoxia„, XXX (1978), nr. 1, p. 5-12; Idem, Dic teologic ortodoxo-vechi-catolic. Noi texte comune ale Comisiei teologice mixt todoxo-vechi-catolice (Sesiunea dintre 23-30 august 1977, de la Chambesy-Ger în „Ortodoxia„, XXXI (1979), nr. 2, p. 371- 376;' Idem, Dialogul teologic oiicial dox-vechi-catolic. Texte adoptate de Comisia teologică mixtă ortodoxă-vechi-c că la întrunirea de la Bonn, între 20-24 august 1979, în „Ortodoxia„, XXXII (i nr.”3, p. 566-569; Idem, Întrunirea Subcomisiei mixte pentru dialogul teologic 1 doxo-vcchi-catolic (Berna – Elveţia, 9-13 martie 1981), în „Ortodoxia”, XI (1981), nr. 4, p. 634; Idem, Dialogul teologic oiicial ortodoxo-vechi-catolic. 7 adoptate de Comisia teologică mixtă ortodoxă-vechi-catolică la cea de a IV-a nare generală de la Zagorsk-Moscova, între 25-22 septembrie 1981, „în „Ortodo XXXII1I (1981), nr. 4, p. 635-639; Idem, A cincea Adunare generală a Con teologice mixte pentru dialogul ortodox-vechi-catolic (3-10 octombrie 1983, C besy-Geneva), în „Ortodoxia”, XXXVI (1984), nr. 2, p. 296-302; Idem, lntrm Subcomisiei mixte de lucru pentru dialogul teologic ortodox-vechi-catolic (Ka 'thassos – Grecia, 23 sept. – 1 oct. 1984), în „Biserica Ortodoxă Română”, Cil (l| nr. 11-12, p. 729-731; Idem, A şasea Adunare generală a Comisiei teologice pentru dialogul ortodoxo-vechi-catolic (Amerstoort – Olanda, 30 septembri, octombrie 1985), în „Ortodoxia”, XXXVIII (1986), nr. 2, p. 63-76; Idem, Intrur Subcomisiei mixte pentru dialogul ortodoxo-vechi-catolic (Minsk, 30 iunie-10 1986), în „Biserica Ortodoxă Română”, CIV (1986), nr. 5-6, p. 84-85.

Dialogul cu Biserica anglicană

Autori ortodocşi: Romanian Orthodox Church and the Church ol Engll Bucbarest, 1976; Athenagoras of Thyateira (Kokkinakis), Introduction to the Ti logical Dialogue ol Anglicanism and Orthodoxy, Athens, 1967; Basil T. Istavrj Orthodoxy and Anglicanism, translated by Colin Davey, London, 1966; Ic Orthodoxy and Anglicanism în the Twentieth Century, London, 1962; G. Strl poulos, Die Beziehungen der Orthodoxen Kirche zu den anderen ţiirche, în „O doxia”, Atena, t. XVII (1939); K. Diobouniotis. IIepî râjî îvâsswî -c^î îyyAixavix-rj; 'ExxX? Zâ~ ţâjî 'Op6o56âou xai TOU xupoos Tv' extras din revista < klisia”, Atena, t. XVII (1939); Ham. Alivizatos, S6yx? O-/oi ewuixaî -posilktai, At 1937; P. Bratziot's, 'Op8o86; oi mi 'AyyXixavoî Atena, 1937; M. Constantin Sx^J'i5 ^ îyyXi7.3v

Alţi autori: Anglican-Orthodox Dialog. The Dublin Agreed Statem* 1984, London (S. P. C. K.), 1984; W. A. Vissert't Hooft, Anglo-Catholicism and Ortdoxy. A Protestant View, London, 1933; G. K. A. Bell, Documents ol christiun Un 1920-1924, London, 1924-; M. d'Herbigny, L'Anglicanisme el l'Orthodoxie gr A slave, Paris, 1922; J. A. Douglas, The Relations oi the Anglican Churches with Euslern Orthodoxy, London, 1921.

În limba română: Pr. prof. Ioan Rămureanu, Tratative directe de ut dintre Bisericile Ortodoxe şi Biserica Anglicană, de la 1920 până azi, în „Ortodox X (1958), nr. 2, p. 217-235; Pr. Prof. Liviu Stan, Perspectiva canonică a reiaţi dintre Ortodoxie şi Anglicanism, în „Ortodoxia„, X (1958), nr. 2, p. 286-301; P Teodor M. Popescu, Raporturile dintre ortodocşi şi anglicani din secolul XVI p la anul 1920, în „Ortodoxia„, X (1958), nr. 2, p. 177-194; Lucrările Comisiilor t logice interortodoxe de la Belgrad pentru pregătirea dialogului cu anglicanii şi vechii-catolici (1-15 sept. 1966, Belgrad), în „Biserica Ortodoxă Română„, nr. i 10, p. 909-914 (cu anglicanii) şi p. 914-922 (cu vechii catolici); Lucrările Cornii teologice interortodoxe pentru dialogul cu Analicanii (1-75 oct. 1970, Chambe Geneva), în „Biserica Ortodoxă Română„, LXXXVIII (1970, nr. 9-10, p. 1007-10 Pr. ioan Tulcan, Dialogurile teologice ale Bisericii Ortodoxe cu celelalte Biserici, în „Mitropolia Banatului„, XXXVIII (1988), nr. 1, p. 26-35; N. Chitescu, Prima iune a dialogului ortodoxo-anglican (Oxiord, 6-13 iulie 1973), în „Biserica Orto-oxă Română„, XCI (1973), nr. 7-8, p. 803-808; Idem, Sesiunea plenară de la Mos-ova a dialogului ortodoxo-anglican (26 iulie-3 august 1976), în „Biserica Ortodoxă lomână„, XCIV (1976), nr. 7-8, p. 664-673; Idem, Dialogul ortodoxo-anglican de a Llandaff-Carditi – Anglia, 4-21 iulie 1980, în „Ortodoxia„ XXXIII (1981), nr., p. 112-115; Idem, O nouă sesiune a dialogului ortodoxo-anglican, Canterbury – Inglia, 12-19 iulie 1982, în „Studii teologice„, C (1982), nr. 9-10, p. 801-803; rof. Nic. Chitescu şi Arhim. Nifon Mihăită, întrunirea Comisiei de dialog ortodo-o-anglican (Odessa, 12-19 septembrie 1983), în „Biserica Ortodoxă Română„, CI Î983), nr. 9-10, p. 642-652; Diac. P. I. David, Premise ale dialogului anglicano-rtodox: Aspectul revelaţiei divine. Contribuţia culturii teologice româneşti, teză e doctorat, în „Studii teologice„, XXVIII (1976), nr. 3-6, p. 213-493; Pr. prof. I. Şesan, Din relaţiile anglicano-ortodoxe, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei„, HIX (1973), nr. 5-6, p. 313-321; loan I. Ică, In legătură cu dialogul dintre orto-ocşi şi anglicani după lucrările Comisiei interortodoxe de la Belgrad, în „Glasul dsericii„, XXIX (1970), nr. 3-4, p. 291-314; Pr. prof. Isidor Todoran, Relaţiile 'isericii Ortodoxe Române cu Biserica Anglicană şi cu Biserica Veche-Catolică, în Ortodoxia”, XX (1968), nr. 2, p. 225-234; loan N. Şurubaru, Tratativele şi acor-urile anglicano-ortodoxe române din 1935 în perspectiva dialogului dintre Biseri-a Ortodoxă şi Biserica Anglicană,. În „Ortodoxia”, XX (1968), nr. 1, p. 74-89; rasile Loichiţă, Anglicanism şi Ortodoxie. Extras din rev. „Candela”, XLI (1930), r. 3-6; Hr. Papadopoulos, Chestiunea validităţii hirotoniilor anglicane. In româ-eşte de Arhim. Filaret Jocu, Bucureşti, 1926.

Dialogul teologic ortodox-protestant

World Council oi Churches. The Orthodox Church and the Churches oi tke elormation, Geneva, 1975; D. J. Callahan, Catholiques et Protestanta, Paris, 1961; scar Cullmann, Catholiques et Protestants. Un projet de solidarite chretienne, leuchâtel et Paris, 1958; loan Karmiris, 'Op0ooo„! A %aEgotea-a'niau. Oi t. I, Atena, In limba română: Diac. Lector loan I. Ică, Contactele din ultima vreme intre Bisericile Ortodoxe şi Bisericile Protestante şi stadiul actual al dialogului iologic dintre ele, în „Ortodoxia„, XXV (1970), nr. 1, p. 135-146; Prof. Nic. Chi->scu, Tematica şi rezultatul convorbirilor ortodoxo-protestante după 1961. Impor-mţa acestor convorbiri pentru ecumenismul local, în „Mitropolia Ardealului„, XIX.974), nr. 10-12, p. 558-571; Episcop Vasile (Coman), întrunirea Comisiei inter-rtodoxe pentru pregătirea dialogului cu Bisericile Luterane (Sigtuna – Suedia, 4 -9 noiembrie- 1979), în „Biserica Ortodoxă Română„, XCVII (1979), nr. 1, p. 25- 3; Episcop Vasile Coman şi Pr. prof. I. Ică, A treia întrunire a Comisiei interor-) doxe pentru pregătirea dialogului cu Bisericile luterane – (Skalholt – Islanda, -23 septembrie 1980), în „Ortodoxia„ XXXIII (1981), nr. 2, p. 261-266; Episcop asile al Oradiei, Al treilea dialog general ecumenic dintre Biserica Ortodoxă Şi ederaţia Lutherană Mondială (Allentown – S. U. A., 23-31 mai 1985), 'ân „Biserica irtodoxă Română„, Cili (1985), nr. 5-6, p. 403-406; Doctorand Adrian Niculcea, criptură, Tradiţie şi Mărturisire în dialogul teologic dintre Biserica Evanghelică iterană din R. F. Germania şi Biserica Ortodoxă Română (Gvslar, 19-23 noiembrie V9), în „Studii teologice„, XXXIV (1982), nr. 5-6, p. 398-408; Pr. prof. Dumitru adu, Dialogul teologic între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Evanghelică ăin ermania (Goslar, 19-23 noiembrie 1979; Iaşi, 23-26 octombrie 1980), în „Biserica rtodoxă Română„, XCVIII (1980), nr. 11-12, p. 1098-1106; Alex. M. Ionită, Dia->gul teologic general dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Luterane, în „Biserica 'rtodoxă Română„, XCIX (1981), nr. 9-10, p. 960-961; Pr. asist. Viorel Ionită, patra întrunire de dialog între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Evanghelică în Germania (Techirghiol, 6-11 mai- 1985), în „Biserica Ortodoxă Română„, CUI 985), nr. 5-6, p. 388-397; Asistent Nic. Dură, Consideraţii asupra dialogurilor '. Ologice ale Bisericii Ortodoxe cu' Bisericile Romano-Caiolică, Anglicană, Veche-atolică, Orientală şi Luterană, în „Ortodoxia”, XXXVII (1985), nr. 3, p. 390-449.

Dialogul ortodoxo-reformat

Pr. prof. Nic. Necula, Dialogul ortodoxo-reformat „Debreţin V”, Budapesta, 31 igust-4 septembrie 1987, în „Biserica Ortodoxă Română” CV (1987), nr. 9-10,. 147-148.

Privire generală asupra creştinismului în lumea de azi întruparea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, stă la temelia riţiei creştinismului în lume. După cuvântul Apostolului Pavel, „cî venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din fei născut sub lege, ca să răscumpere pe cei de sub lege, primind înfu (Gal. 4, 4-5); a avut, deci, loc cel mai important eveniment din is creştinismului: întruparea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos.

Fără îndoailă Biserica creştină atinge plenitudinea şi desăvâr prin întruparea, răstignirea şi învierea Mântuitorului şi prin cobo Sfântului Duh în ziua Cincizecimii asupra Sfinţilor Apostoli, aduna casa din Ierusalim.

Coborârea Duhului Sfânt marchează momentul întemeierii Bisi creştine în lume, al intrării ei în istorie, marchează momentul noii ante dintre omenire şi dumnezeire, alianţă care va continua până la şitul veacurilor, când, după cuvintele Sfântului apostol Petru, vi „ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui dreptatea” (II Peti 13; Apoc. 21, 1). În împărăţia lui Dumnezeu, „timpul nu va ma (OTI XP°VO<' ouxexi eotai) Apoc, 10, 6), deci istoria va înceta, căci lui Dumnezeu s-a săvârşit” – xai STSXE3TL xb [vjax-qpiov tem 0eo5 (A 10, 7). „

Ivirea creştinismului în lume a împărţit istoria lumii în două înainte şi după Hristos. Pentru creştinism, Domnul nostru Iisus Hr este centrul istoriei universale, iar anii istoriei Bisericii creştine se mără de la naşterea Lui.

În era creştină, dezvoltarea omenirii este influenţată în mod a şitor de ideile Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos, idei car avut şi au până azi un rol precumpănitor pe teren religios-moral, s şi cultural, cu alte cuvinte, în toate domeniile vieţii şi activităţii neşti.

Pentru creştini, viaţa pământească trăită în istorie este o prefs vieţii cereşti. „Creştinii – spune atât de frumos autorul Epistolei Diognet – nu se deosebesc de ceilalţi oameni, nici prin patrie, nici limbă, nici prin obiceiuri, căci ei nu locuiesc în anumite cetăţi, nici limba lor proprie, nici nu duc o viaţă deosebită… Iau parte la toat cetăţeni… Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Îşi duc viaţa pe păi dar trăiesc ca în ceruri. Se supun legilor în vigoare, dar viaţa lor e presus de legi… Într-un cuvânt, ceea ce este sufletul în trup, acelaş cru sunt creştinii în lume” (Epistola către Diognet, V şi VI).

Creştinismul nua lăsat nimic departe din cultura veche cari împiedică mântuirea sufletului.

În primele trei secole creştinismul a luptat pentru existenţa s statul roman şi cultura greco-romană păgână, până când împăratul stantin cel Mare (306-337), numit de Biserică „cel întocmai cu A tolii”, a acordat creştinilor libertatea religioasă prin edictul de la Tv din 313. Constantin cei Mare este în istoria omenirii primul bărbE

* Capitol redactat de Pr. prof. Ion Rămureanu.

Stat care a pus problema respectării conştiinţei religioase a fiecărui om şi a înţeles necesitatea ei pentru ordinea socială şi politică.

Biserica ortodoxă a Răsăritului are o importanţă deosebită pentru formularea dogmei creştine încă de la începutul răspândirii creştinismului în lume. Două dintre cele mai vechi şi strălucite culturi, iudaismul şi elenismul, au înflorit pe teritoriul pe care s-a dezvoltat în urmă Biserica ortodoxă. Dar creştinismul ca religie revelată de Dumnezeul cel viu şi adevărat, culegând şi asimilând ceea ce era mai valoros şi frumos din cugetarea filosofiei şi culturii greco-romane, nu s-a lăsat antrenat de ideile religioase păgâne ale lumii vechi. Cunoscând cultura şi înţelepciunea lumii vechi, apostolul Pavel se întreba: „Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este cercetătorul acestui veac?… Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu, lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii… Iar noi propoveduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei sminteală, pentru păgâni nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini, propoveduim pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 20-24).

După Constantin cel Mare, Biserica creştină a dus o luptă aprigă cu duşmanul intern, cu erezia, care caracterizează întreaga perioadă a Sinoadelor ecumenice (325-787).

În Răsăritul ortodox s-au născut şi au înflorit toate ramurile ştiinţei şi culturii teologice; aici au trăit cei mai geniali Părinţi ai Bisericii, care au formulat prin scrisul lor înaripat învăţăturile creştine scoase din revelaţia Vechiului şi Noului Testament şi ne-au lăsat moştenire monumentala literatură patristică din care se adapă până azi toate Bisericile creştine din lume.

În Orient s-au ţinut cele şapte Sinoade ecumenice care au definit} stabilit dogmele creştine. Inima şi gândirea creştinismului au fost în Drient. De aceea Biserica ortodoxă, moştenitoarea vechii Biserici uni-/ersale sau ecumenice – care a păstrat până azi, fără adăugire sau ştirbire, întregul tezaur al credinţei de la Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi – refuză să introducă în doctrina sa sau să aprobe altor Biserici ino-mţii contrare spiritului ei.

Abia sfârşită lupta cu erezia, asupra Bisericii de Răsărit a venit la în moment dat asaltul mahomedanismului.

După prima jumătate a secolului VII, cele trei patriarhate aposto-ice: Alexandria în 641, Antiohia în 638 şi Ierusalimul în 637, au căzut ub dominaţia arabilor, care au adus aceste Biserici aproape de nimi-ire. Acest tablou se completează în 29 mai 1453 prin cucerirea' Con-tantinopolului de către turcii otomani, care au impus dominaţia mu-ulmană asupra creştinilor din Asia Mică şi Peninsula Balcanică.

— Greci, Ibanezi, bulgari şi sârbi '- dominaţie de care aceste popoare s-au puii t elibera abia în secolul XIX şi începutul secolului XX.

Fără îndoială, în istoria Bisericii universale unul dintre cele mai iste, dureroase şi regretabile evenimente îl constituie, prin semnifica-a, durata şi consecinţele ei, schisma din 1054, care a intervenit între 'iserica Apusului şi Biserica Răsăritului, şi care s-a prelungit până la

7 decembrie 1965 când anatemele din 16 şi 20 iulie 1054 au fost cate de către patriarhul ecumenic Atenagora I al Constantinoiv, (1949-1972) şi de către papa Paul VI (1963-1978).

În perioada care a urmat schismei bisericeşti din 16 iulie IQ5, secolele XI-XVI, cele două mari ramuri ale creştinismului – B; s; Răsăritului şi Biserica Apusului – s-au dezvoltat separat.

S-au făcut, desigur, între secolele XI-XV numeroase încercai unire între cele două Biserici, unele chiar încheiate prin semnarea 'mitor acte de unire, ca unirea de la Lyon din 1274, şi cea de la F$r Fiorenţa din 1438-1439, dar unirea deplină şi intercomuniunea b ceaşcă, din păcate, nu s-au putut realiza. Unirile încheiate au rămas ca documente în arhive, deoarece nu s-au aplicat niciodată.

Ceva mai mult, în secolul al XVI-lea Biserica romano-catoii fost adânc zdruncinată în sânul ei prin apariţia protestantismului i-a smuls un însemnat număr de credincioşi. Trei mari Biserici a {t pe urma Reformei protestante, care se menţin până azi: Biserica e ghelică sau luterană, Biserica reformată sau calvinistă şi Biserica a cană, care se menţine pe o cale de mjiloc între catolicism şi protesta^ Această fărâmiţare a creştinismului apusean a creat întregului creşti noi probleme şi noi dificultăţi în calea refacerii unităţii.

În Protestantism, excesul de libertate a dus şi duce până az} fărâmiţare excesivă, care se caracterizează prin apariţia neîncetată – secte şi denominaţiuni creştine care luptă unele împotriva altora' rind lumii creştine spectacolul trist al unui bellum omnium ^ nes, spre mare pagubă a întregului creştinism.

În epoca modernă creştinismul apusean, favorizat de prosper^ şi bogăţia sa materială, precum şi de extinderea stăpânirii unor ţăw cidentale ca: Spania, Franţa, Anglia, Olanda şi Belgia, asupra popo lor coloniale din” America, Africa, şi Asia, realizează mari succese în misionara.

Atât romano-catolicii cât şi protestanţii fac misiune plină de snc pe toate continentele globului.

În Răsărit, Biserica ortodoxă rusă întreprinde o operă misi0] serioasă la tătari, la popoarele din Siberia, în Insulele Aleutine,; n A ka, în China, Coreea şi Japonia.

În secolul al XlX-lea, popoarele ortodoxe din Balcani scapă, pe rând, de dominaţia otomană: Grecia în 1821, România.

— Bulga^ Serbia între 1877-1878, Albania în 1912, astfel încât s-a ameliorat f0 mult şi situaţia Bisericilor acestor popoare.

În Apus, în secolul XIX Biserica romano-catolică are de lupta unele influenţe culturale ale vremii, ca modernismul şi cu unele cur sociale potrivnice Bisericii, ca de exemplu Kulturkampf (lupta pe] cultură) în Germania. Biserica apuseană ajunge să îngrădească libe tea însăşi a Bisericii prin proclamarea ca dogmă a primatului şi a în libilităţii papale, în Conciliul I Vatican dintre 1869-1870, apoi în c ciliul II Vatican (1962-1965), dogme străine de „spiritul credinţei 0 doxe, care constituie un impediment dintre cele mai serioase în refacerii unităţii Bisericii creştine.

R&nxvrt. UA A

Un fapt îmbucurător rămâne în istoria Bisericii Ortodoxe a Răsări-ului şi a Bisericii romano-catolice ridicarea anatemelor din 16 şi 20 iute 1054, care s-a făcut prin Declaraţia comună din 7 decembrie 1965, iţită în acelaşi timp în catedrala „Sfântul Petru” din Roma: – în şe-inţa de închidere a Conciliului II Vatican – şi în catedrala „Sfântul îheorghe” din Constantinopol, în numele patriarhului ecumenic Atena-ora I şi a Sfântului Sinod Patriarhal, precum şi al papei Paul VI.

În această istorică declaraţie, cei doi înalţi ierarhi au subliniat că înt conştienţi că acest act de justiţie şi de iertare reciprocă nu poate fi e ajuns să pună capăt diferenţelor vechi sau recente care subzistă între Userica romano-catolică şi Biserica ortodoxă, şi care vor fi depăşite prin icrarea Sfântului Duh, graţie curăţiei inimilor, regretului nedreptăţilor itorice, precum şi printr-o voinţă activă de a se ajunge la o înţelegere i expresie comună a credinţei şi a cerinţelor ei.

Împlinind totuşi acest gest, ei speră că el va fi plăcut lui Dumnezeu, ata să ne ierte când noi ne iertăm unii pe alţii, şi că va fi apreciat de itreaga lume creştină, dar mai ales de totalitatea Bisericii romano-atolice şi a Bisericii ortodoxe, ca expresie a unei sincere voinţe reci-roce de reconciliere şi ca o invitaţie de a continua, într-un spirit de! Credere, de stimă şi de dragoste frăţească, dialogul care va duce, cu jutorul lui Dumnezeu, să trăim din nou – pentru cel mai mare bine I sufletelor şi al venirii împărăţiei lui Dumnezeu – în comuniunea? Plină a credinţei, a unirii frăţeşti şi a vieţii sacramentale, care a existat itre ele în cursul primului mileniu al vieţii Bisericii (Tomos Agapis, atican-Phanar (1968-1970) – Roma-Istânbul – 1971, p. 278-283, – 127, şi „Irenikon”, 1965, nr. 4, p. 539-540).

Bisericile ortodoxe, Bisericile protestante şi Biserica anglicană acti-îază cu succes din 1920 în mişcarea ecumenică, iar din 1948 în Con-liul Ecumenic al Bisericilor, care cuprinde astăzi peste 300 de Biserici eştine din lume, în vederea colaborării frăţeşti, pentru soluţionarea 'oblemelor lumii contemporane şi a refacerii unităţii Bisericii creştine.

Domnul nostru Iisus Hristos spune, înainte de patimile Sale, că vanghelia… Împărăţiei se va propovădui în toată lumea, ca mărturie mtru toate neamurile, şi atunci va veni sfârşitul (Matei 24, 14). La ¦estea Apostolul Pavel adaugă că „împietrirea în parte a lui Israel s-a cut până ce va intra tot numărul paginilor şi astfel întregul Israel se i mântui” (Rom., 11, 25-26).

*

Nu se poate da o statistică exactă a tuturor creştinilor din lume. În; nere, unele statistici dau numai 180 milioane de credincioşi ortodocşi.



Lume, dar ei sunt mult mai mult1'. Desigur, în comparaţie cu numărul mano-catolicilor şi al protestanţilor, numărul creştinilor ortodocşi e ai mic. Dar nu numai numărul contează, ci păstrarea integrală şi cută a adevărurilor de credinţă ale Evangheliei, descoperite lumii de imnul nostru Iisus Hristos Acolo unde nu-i adevărul revelat al Dom-ilui nostru Iisus Hristos, propovăduit de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii irinţi ai Bisericii, creşterea numărului poate fi chiar păgubitoare penii adevărata Biserică a lui Hristos, deoarece ea nu înseamnă creşterea sporirea adevărului, ci mărirea erorii şi creşterea rătăcirilor în lume.

În Ortodoxie cunoaşterea şi păstrarea adevărului revelat de Fiul Dumnezeu, Iisus Hristos, din iubire de oameni, au fost încredinţaţi: birii reciproce a clericilor şi credincioşilor din Biserica Dumnezeului ce viu, care este stâlpul şi temelia adevărului (I Tim. 3, 15).

Acest lucru îl afirmă lămurit Enciclica Bisericii Una, Sfântă, U versală şi Apostolică, adresată la 6 mai 1848 către toţi credincioşii or docşi din lume, scriind: Apoi la noi n-au putut niciodată, viei patriar nici Sinoade, să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei e însuşi corpul Bisericii, poporul însuşi, care vrea ca religia să fie veş neschimbată şi la fel ca a Părinţilor săi („Enciclica patriarhilor or docşi de la 1848”, traducere de Teodor M. Popescu, Bucureşti, 19 cap! 17, p. 98 şi 132; J. D. Mansi, XL, Parisiis, 1909, col. 407-C).

În Biserica lui Hristos, credincioşii se află laolaltă ca seminţie alea preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu… Popo lui Dumnezeu (I Petru 2, 9 şi 11).

În trecerea ei prin istorie Biserica ortodoxă s-a considerat şi se ce sideră şi astăzi adevărata Biserică a lui Hristos, în lume, pentru că p trează fără schimbare, micşorare sau adăugire, adevărata învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, păstrează cultul şi disciplina bisericeas aşa cum se practicau în vechea Biserică ecumenică, când nu se făt deosebire între creştinii din Răsărit şi cei din Apus.

Privind măreţia, strălucirea, sfinţenia şi curăţia credinţei Biser ortodoxe a Răsăritului, unul dintre cei mai mari Părinţi ai Biseri Sfântul Ioan Gură de Aur (f 14 sept. 407) scrie despre ea astfel: „Bi rica este mai înaltă decât cerul, mai întinsă decât pământul. Ea nu îmi trâneşte niciodată, ci este pururea înfloritoare. Pentru aceasta, Scriptu arătând tăria şi statornicia ei, o numeşte Munte; arătând curăţia ei numeşte Fecioară; arătând măreţia ei, o numeşte împărăteasă; arăt: înrudirea ei cu Dumnezeu, o numeşte fiică” (Omilie despre arestarea Eutropiu şi despre deşertăciunea bogăţiei, P. G., LII, 402).

Deşi mai mică în privinţa numărului credincioşilor, Biserica or doxă este fecioara cea înţeleaptă, este mireasa cea nepătată care astea în linişte pe dumnezeiescul ei Mire. În ziua aceea, Domnul Hristos o mângâia prin cuvintele: „Nu te teme turmă mică, că bine a voit Te vostru să vă dea vouă împărăţia (Luca 12, 32).

SFÂRŞIT





Yüklə 2,93 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   68   69   70   71   72   73   74   75   76




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə