Ioan Ramurean Si Milan Sesam



Yüklə 2,93 Mb.
səhifə9/76
tarix03.01.2019
ölçüsü2,93 Mb.
#88755
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   76

Arhim. Efrem Enăcescu, Privire generală asupra monahismului creştin, după diteriţi autori, partea I şi a Ii-a, Râmnicul-Vâlcea, 1933, 1934.

Muntele Athos

Izvoare, D. Năstase, Les documents roumains des archives du couvent de Simonpetra, în Symmeikta, 5, 1983, p. 373-389.

Florin Marinescu, Les actes roumains de Simonpetra – Mont Athos. Ca-talogue sommaire, Athenes, 1987; Paul Lemenle, Actes de Lavra, Paris, 1970; P. Lemerle, A. Guillov, N. Svoronos et Denise Popa-Chrisanthou, Actes de Lavra, t. II, De 2204 î 1328, Paris, 1977.

P. Lemerle, Actes de Koutlumus, Paris, 1945; J. Bompaire, Actes de Xeropo-tamou, Paris, 1964; N. Oikonomidis, Actes de Dionysiou, Paris, 1968; Sp. lambros, Catalogue oi the Greek Manuscripts oi Mounf Athos, t. I-II, London, 1895, 1900; Grigore Nandriş, Documente slavo-romane din mânăstirile Muntelui Athos, 1352-1658, publicate după fotografiile şi notele lui Gabriel Millet, Bucureşti, 1936; Andre Guillou, Les archives de Saint Jean Prodrome sur le Mont Menecee, Paris, 1955; La Vie de Saint Athanase l'Athonite (Chevetogne, 1963).

Lucrări speciale: R. Janin, Les Eglises et les monasteres des grands cen-tres byzantins (Bithynie, Helespont, Latros, Galesios, Trebizonde, Athenes, Thessalo-nique). Paris, XVI, 492 p.; Evdokimos de Xeropotamu, Mănăstirea Xeropotamu din Muntele Athos, în limba greacă, ed. 2-a, Salonic, 1971.

J. P. Mamalakis, T6 „A-(iov 'Opoî (vA6cos) Sia niaoo. XuW aicovtoM, Tesaloaic, 1971; P. Huber, Athos, Zttrich, 1969; Lucrare colectivă: Le Millenaire du Mont Athos, 963- 1963, Etudes et Melanges, 2 voi. Venzia-Chevetogne, 1964.

N. M. Panagiotakis, Athos, în 0prjcrx. EuTi-x. Tj %a'H6fx. Tj, t. I, Atena, 1962, p. 849- 889; E. Amand de Mendieta, La presqu'âle des Caloyers: Le Mont Athos, Bruge, 1955; Ch. Diehl, La societe byzantine ă l'epoque des Comnenes. Pentru ajutoarele ţărilor române la Muntele Athos: P. Şt. Năsturel, Le Mont Afhos ei les Roumains, Instituto Pontificio Orientale, Roma, 1980; Idem, Apercu critique des rapports de la Valachie et le Mont Athos des origines au debut du XVf-e siecJe, îrd „Revue des Etudes Sud-Est Europeennes”, II (1964), no. 1-2, p. 93-126; Idem, Legăturile ţărilor române cu Muntele Athos pjnd la mijlocul veacului al XV-lea, în „Mitropolia Olteniei”, X (1958), no. 11-12, p. 735-758; Pr. Gh. I. Moisescu, Contribuţia românească pentru susţinerea Muntelui Athos în decursul veacurilor, în „Ortodoxia”, V (1953), nr. 2, p. 238-278; Damian P. Bogdan, Despre daniile româneşti la Athos, în „Arhiva Românească”, VI (1941), p. 263-309; extras, Bucureşti, 1941; Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti la mânăstirile din Slântul Munte Athos, Sibiu, 1940, 314-354 p., cu gobată bibliografie; Emil Turdeanu, Legăturile româneşti cu mânăstirile Hilandar şi Stântul Pavel de la Muntele Athos, în „Cercetări Liter. Are”, IV Bucureşti, 1940, p. 60-113 şi extras; Gh. Cioran, Legăturile ţărilor române ci Athosul şi îndeosebi cu mânăstirile Cutlumuş, Lavra, Dohiariu şi Simţul Pantelimor sau Rusicon, în greceşte, Atena, 1938.

Marcu Beza, Urme româneşti în Răsăritul Ortodox, ed. 2-a, Bucureşti, 1937 211 p.; N. Iorga, Munte/e Afhos în legătură cu ţările noastre, în „Analele Aca >i Române”, Mem. Secţ. Ist. II, t. XXXVI (1913-1914), nr. 14, p. 447-517 şi 5 Bucureşti, 1914; Idem, Bizanţ după Bizanţ, trad. De Liliana Pippidi, ed. 1-a, eşti, 1935; ed. 2-a Bucureşti, 1971; Marin Popescu-Spineni, procesul mânăsti-înch'inate. Contribuţii la istoria socială şi românească, Bucureşti, 1936; Coman eseu, Istoricul mănăstirilor închinate şi secularizarea averilor, Bucureşti, 1932. Ihismul la bulgari şi sârbi:

I Tarnanidis 'Iaxopâa ţij? SepâtTtfj? 'Exx^aiac Tesalonic, 1982, p. 61-682. Recen-de Pr. prof. I. Rămureanu, în „Biserica Ortodoxă Română”, CI (1983), nr. 5-6, j 452.

L Mavromatis, La fondation de l'empire serbe. Le ralj Milutin, Thessalonique, Di. Sclijepcevici, Istorija srspke pravoslavne crkve fIstoria Bisericii OrtoSârbe), t. I II, Monaco, 1962, 1966. Tradusă în limba greacă de I. Tarnanidis, ia TTJ '2ep6iy.

— Îjs'Op8o56Lov '2xxXi) aâa”, Tesalonic, 1969.

D. Kasici, Srpska cikva pod Turcica (= Biserica sârbă în epoca turcă), Beo-

1969; R. Veselinovici, Istorija srpske pravoslavne crkve sa narodnom isto-

(=„ Istoria Bisericii Ortodoxe Sârbe împreună cu istoria naţională), Beograd:

Ladislas Hadrovics, Le peuple serbe et son Eglise sous la domination turcque, 1947; J. Musset, La Serbie et son Eglise, Paris, 1938; D. Bogdanovici, Djurici, D. Medanovici, Hilandar, Beograd, 1978.

Sreten Petkovic, Le Patriarcat de Pec, Beograd, 1982; St. Dimitrijevici, Istoria > patrijarşije (¦= Istoria patriarhiei de Peci), Beograd, 1924. Pentru Siântul Sava

Iustin Popovici, ptoC xal TtoXixeâa tcov ăyiav Ttaxspajv TJ^COV Yâ66a xa'i Sunecov (- Viaţa liul Siinţilor Părinţilor noştri Sava şi Simeon), Atena, 1975; D. Kasici, Sveâi (Siântul Sava), Beograd, 1969.

Fără autor: Sveti Sava (1275-1975), Beograd, 1977. Monahismul la români.

Lucrări generale: Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Im, t. I, Bucureşti, 1980, p. 284-317; 408-412; 600-603; Pr. Gh. Moisescu, t. Lupşa şi Alex. Filipaşcu, Istoria Bisericii Române, t. I (-1632), Bucureşti, p. 200-215; 268-287; Teodor M. Popescu, Pr. T. Bodogae, prof. Gh. Stănescu, a bisericească universală, t. II, Bucureşti, 1956.

Euseviu Popovici, Istoria bisericească universală, Trad. De Atanasie Mironescu, ed. 2-a, Bucureşti, 1927, p. 85-89 şi 173-175; N. Iorga, Istoria Bisericii româ-şi a vieţii religioase a românilor, t. I-II, Bucureşti, 1929, 1932. Studii speciale: Arhim. Veniamin Micle, Despre monahismul ortodox n anterior secolului al XlV-lea, în „Glasul Bisericii”, XXXVII (Bucureşti, 1978), -4, p. 300-317; Tit Simedrea, Viaţa mânăstirească în Ţara Românească înainte ml 1370, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXX (1962), nr. 7-8, p. 673-687;

C. Giurescu, întemeierea mitropoliei Ungrovlahiei, în „Biserica Ortodoxă Ro-”, LXXVII (1959), nr. 7-9, p. 673-697; N. Dobrescu, întemeierea mitropoliilor celor dinţii mănăstiri din ţară, Bucureşti, 1906; Sfinţi români şi apărători ai Le-'rămoşeşti. Lucrare colectivă sub conducerea I. P. S. Mitropolit Nestor Vornial Olteniei, Bucureşti, 1987. Pentru Siântul Nicodim de la Tismana.

Pr. prof. Nic. Şerbănescu şi Prof. N. Stoicescu, Mircea cel Mare (1386-1418). 'e ani de la urcarea lui pe tronul Ţării Româneşti, Bucureşti, 1987, p. 144-174; S. Mitropolit Nestor, Cuviosul Nicodim de la Tismana ctitor de siinte locaşuri, Mitropolia Olteniei„, XXVIII (1976), nr. 11-12, p. 923-931. Vezi aci şi alte de diferiţi autori: Monahia Patricia Codau, Cuviosul Nicodim cel Slinţit de smana, în „Biserica Ortodoxă Română„, XCIII (1975), nr. 1-2, p. 194-207; r Brătulescu, Siântul Nicodim, în „Mitropolia Olteniei„, XXII (1970), nr. 5-6, 7- -598; E. Lăzărescu, Nicodim de la Tismana şi rolul său în cultura veche nească, I (până la 1385), în „Romanoslavica„, Istorie, XI (Bucureşti, 1965), 7-284; Pentru corespondenţa dintre Si. Nicodim şi Si. Eitimie de Târnovo. Lăudat, Eitimie de Târnovo şi literatura slavo-română, în „Mitropolia Moldovei icevei„, XXIII (1973), nr. 7-9, p. 421-434; Ierod. Epifanie Norocel, Siântul ie, ultimul patriarh de Târnovo şi legăturile lui cu Biserica românească, în nea Ortodoxă Română”, LXXXIV (1966), nr. 5-6, p. 552-573; Emile Turdeanu, Les premiers ecrivains religieux en Valachie: 1' hegoumene Nicodeme de Tismcina et le moine Philothee, în „Revue des Etudes Roumaines”, II, Paris, 1954, p. 114-144;

Idem, La litterature bulgare au XlV-e si'ecle et sa diilusion dans les pays roumainsj, Paris, 1947; Idem, Opera patriarhului Eitimie al Târnovei (3375-1395), Jn literaturi^ slavo-română, Bucureşti, 1964. G. Mihăilă, Cultură şi literatură română veche înl context european, Bucureşti, 1979. |

Pentru Filotei monahul de la Cozia

Tit Simedrea, Les „Pripela” du moine Philothee. Etude – texte traduction, în „Romanoslavica”, XII, Bucureşti, 1970, p. 183-225; Idem, Pripealele monahului pilotei de la Cozia. Data, locul, limba în care s-au alcătuit…, în „Mitropolia Olteniei” VII (1955), nr. 10-12, p. 526-541. Vezi şi „Mitropolia Olteniei”, VI (1954), nr. 4-6 p 177-190, sub numele S. Teodor; Idem, Filotei monahul de la Cozia, imnogral român, în „Mitropolia Olteniei”, VI (1954), nr. 1-3, p. 20-35.

Pentru mânăstirile Dealu şi Curtea de Argeş

Pr. prol. I. Rămureanu, Patru sute cincizeci de ani de la întemeieiea Mânăstiri Curtea de Argeş, în „Glasul Bisericii”, XXVI (1967), nr. 7-8, p. 718-746.

Pr. Nic. Şerbănescu, Istoria bisericii Mânăstirii Curtea de Argeş, în „Biserici Ortodoxă Română”, LXXXV (1967), nr. 7-8, p. 730^754.

Idem, Mănăstirea Dealului, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXII (1954) nr. 7-3, p. 283-305.

Monahismul în Moldova

N. Grigoraş, I. Câproşu, Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova, Bucureşt1 1968; N. Grigoraş, Primele mănăstiri şi biserici moldoveneşti, în „Cercetări isto rice”, XX (serie nouă III), Iaşi, 1947, p. 114-130; Şt. Balş-Corina Nicolescu, Md năstirea Neamţ, Bucureşti, 1958.

Corina Nicolescu, Mănăstirea Moldovifa, Bucureşti, 1958.

I. Iufu, Mănăstirea MoJdovifa centru cultural important în perioada cu/tur române în limba slavonă, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXIX (1963), nr. 7-p. 428-455.

Şt. Balş, Mănăstirea Humor, Bucureşti, 1965.

Pentru organizarea mânăstirilor româneşti vezi:

Pr. Vasile Muntean, Organizarea mănăstirlior româneşti în comparaţie cu ceJ bizantine (până la 1600), Bucureşti, 1984; Alte lucrări se pot cunoaşte la Nic. Sto cescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România; I. Ţai Românească, 2 voi. Craiova, 1970, 800 p.; II. Moldova, Craiova, 1971, 426 p Idem, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Mo dova, Bucureşti, 1974, 984 p.

Monahismul în Transilvania Ştefan Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvan şi Ungaria, Sibiu, 1935.

Idem, Mănăstirile româneşti din Transilvania, Sibiu, 1936.

Monahismul la ruşi

H.- D. Dopmann, Die Russische orthodoxe Kirche în Geschichte und Gegenw 2-e Aufl., Berlin 1981; M. Laran et J. Saussay, La Russie ancienne, Paris, 1975.

B. Pheidas, Istoria Bisericii Ruse, în limba greacă, Atena, 1967.

N. Zernov, The Russians and their Church, London, 1964.

A. M. Amann, Ostslavische Kirchengeschichte, Wien, 1950.

Idem, Sforia della Chiesa Russa e dei paesi limitrofi, Utet, Torino, 1948.

Bibliografie pentru isihasm.

Lucrări generale

Hans-Georg Beck, Geschichte der orthodoxen Kirche im byzantinischen Rei< Gottingen, 1980; Idem, Kirche und theologische Literatur im byzantinischen Rei< Munchen, 1959; Paul Lemerle, Le monde de Byzance. Histoire et institutions, Lonăc 1978; G. Podskalsky, Theologie und Philosophie în Byzance, Munchen, 1.977; J. Soi: lard, Etude sur la vie religieuse ă Byzance, Paris, 1975 şi 1981.

Ver J Leclercq, Fr. Vând brouche, Histoiie de la spiritualile chretienne. Drit'ualite au Moyen Age, Paris, 1961; J. Meyendorff, Initiation ă Ia theo-antine, Paris, 1975. N Byzantinische Theologie, New-York, 1974; A. P. Kashdan, Byzanz unei

Itur, Berlin, 1971.

N Haussig, Kulturgeschichte von Byzanz, Stuttgart, 1959.

Re von Ivanka, Byzantinische Geschichtsschreiber, Graz-Wien-Koln, 1954; s Ia philosophie byzantine, Paris, 1949.

Balanos, Oi 8uLavxivol aoffpa

Le monde byzantin, t. I, Paris, 1948.

Montelatici, Storia della letteratura byzantina, Milano, 1946.

Krumbacher, Geschichte der byzantinischen Literatur. Von Justinian bis e des Ostromischen Reiches (527-1453), 2-e Aufl., Miinchen, 1897.

Limba română

Şerban-Tanaşoca, Literatura Bizanţului, Bucureşti, 1971.

Idii speciale:

Meyendorff, initiation ă la theologie byzantine. L'histoire et doctrine. Trad. [ais par Anne Sanglade avec la collaboration de C. Andronikof, Paris, 1975; Byzanfine theologie, New York, 1974 j Idem, Byzantin Hesychasme, l, theological and social problem, London, 1974; Idem, L'origine de la rse palamite, în „Theologhia”, 25 (Atena, 1954), p. 602-630; Idem, Ies re ia controverse hesychaste, în „Byzantion”, 23 (1953), p. 87-120; Hr. Yan->e l'absence et de 1'inconnaissance de Dieu, Paris, 1971; V. Lossky, Essai heologie mystique de l'Eglise orientale, Paris, 1944, chap. Les tenebres di-k… Stolz, Theologie de la mystique, Chevetogne, 1939; J. Hausherr, Hesychasme Rome, 1966; R. Guilland, Essai sur Nicephore Gregoras, Paris, 1926.

Limba română prof. D. Stăniloae, Istoria isihasmului în Ortodoxia română, în lucrarea „HJoVIII, Bucureşti, 1979; Idem, Natură şi har în teologia bizantină, în „Orto-XXVI (1974), nr. 3, p. 392-439; Idem, Viafa şi învăţătura Siintului Grigorie

Sibiu, 1938.

Prof. Milan Şesan, Despre teologia post patristică, în „Mitropolia Ardea-: i (1966), nr. 4-6, p. 279-299.

Dima, Contribuţia românească la cunoştinţa isihasmului (sec. al XlV-lea),: ii teologice”, XVII (1965), nr. 9-10, p. 571-580; Post-Byzantine ecclesiastical 'ities. Studies of St. Nikodemos the Hagiorite ş.a… Brookline (Mass.), 1978. P. Panaitescu, Manuscrisele slavone din Biblioteca Academiei Române, Bucu-59.

Biserica Apuseană în secolele XI-XIII.

Creşterea şi declinul puterii papale.

Cearta pentru învestitură * tr-o lume dezbinată în clase sociale şi avidă de acaparare – după ra concepţia feudală – papalitatea a ajuns să-şi făurească un mijloace adecvate spre a se ridica deasupra tuturor – indivizi misme statale – pe care se simţea chemată să le conducă spre re. Ceea ce e mai semnificativ este faptul că această teocraţie sală nu se exercita numai asupra statelor ca un „super-principat toate împărăţiile lumii”, cum zicea papa Grigorie al VH-lea Hil-id (1073-1085), ci şi peste organismele sinodale ale Bisericii ce-3. In cele 27 propoziţii Tapidare numite „Dictatus Papae”, în care

Capitol redactat de Pr. prof. T. Bodogae. ' şi-a precizat crezul acest fanatic „ecclesiasticae libertatis propugnator”, se spune printre altele că „Biserica romano-catolică a fost Întemeiată numai de Dumnezeu”, că singur pontificele roman poate fi socotit ecumenic, că singur el are puterea de a depune, respectiv de a reconcilia pe episcopi, că numai el e „papă” în lume şi picioarele lui trebuie să le sărute toţi principii, că numai el are dreptul de a depune pe împăraţi, că nici un Sinod ecumenic nu poate fi convocat fără aprobarea lui, că pe el nu-1 poate judeca nimeni, pentru că Biserica Romei n-a greşit şi nici nu va greşi vreodată.

Niciodată până atunci nu s-au mai formulat astfel de pretenţii, care au schimbat până şi concepţia despre rolul Bisericii în lume şi despre mijloacele ei de acţiune. Se resimt în aceste fraze, care, deşi redactate de cardinalul Deusdedit ({1099), totuşi reprezintă părerile papei Gri-gorie al VII-lea, nu numai ecouri din falsele decretalii pseudo-isidorie-ne de pe vremea papei Nicolae I (858-867), ci şi tonul şi duritatea luptelor pentru putere şi pentru acaparare, aşa cum se întâlnesc în societatea feudală a timpului. Într-o scrisoare din 1081 către arhiepiscopul Her-man de Metz papa spunea că vrea condamnarea tiraniei regilor răi, care nu urmăresc interese superioare, ci pe ale lor proprii, oprimând pe mulţi în loc să-i promoveze spre dreptate. Aceasta este adevărat până la un loc. Anarhia feudală era exasperantă, crimele, imoralitatea şi exploatarea aproapelui au întunecat multe din paginile istoriei medievale, iar Biserica Apuseană a desfăşurat acţiuni lăudabile pentru îmbunătăţirea moravurilor, pentru ajutorarea celor nevoiaşi, pentru luminarea prin carte a conştiinţelor. Totuşi, năzuinţele universaliste ale papilor au creat conflicte adânci şi au avut urmări, din care unele se resimt şi azi.

Încă la scurtă vreme după moartea lui Grigorie al VII-lea (1085), s-au auzit critici de felul celor formulate de marele teolog şi predicator Bernard de Clairvaux (f 1153): „praesis ut prosis, non ut imperes (eşti pus în frunte ca să slujeşti, nu ca să comanzi), dacă eşti prooroc ţi-ar trebui sapă ca să pliveşti buruienile păcatelor, iar nu sceptru ca să domini. Despre Petru nu se ştia să fi fost împodobit în pietre scumpe sau să fi umblat în haine de mătase pe cal alb de paradă însoţit de cavaleri… Insă, în astfel de podoabe, Sfinte Părinte, eşti urmaşul lui Constantin (306-337), iar nu al lui Petru. Tu nu trebuie să fii stăpân peste episcopi, ci trebuie să fii unul din ei”. De aceea e cazul să spunem că dacă, la început, papalitatea s-a ţinut pe o linie de principialitate cât de cât morală, după 1200 ea s-a transformat mai mult într-o putere temporală, care va aduce după sine declin şi schismă.

Un prim început de ridicare a prestigiului papalităţii îl formează decretul dini 1059 de pe vremea papei Nicolae al II-lea (1048-1054), când se hotărăşte ca pe viitor papa să fie ales numai de colegiul cardina Iilor (7 episcopi, 27 preoţi şi 18 diaconi; mai târziu numărul lor se va ridica la 70), împotriva „privilegiului” din anul 963, care prevedea că papa nu putea fi ales decât în prezenţa împăratului german.

— Decretul prevedea ca, în Roma sau în alt oraş, cardinalii episcopi să se sfătuiască asupra celui mai potrivit dintre candidaţi, după aceea să comunice şi cardinalilor-preoţi hotărârea lor, cerându-le consimţământul, iar în al treilea rând să facă cunoscut faptul şi celorlalţi cardinali. Aceştia îl vor ama pe cel ales, care trebuia să fie numai din Roma sau din g'ur. Hoârea lor se comunica apoi împăratului, căruia i s-a rezervat numai >ptul de confirmare. Această schimbare a trezit o mare tulburare în rmania, a cărei politică se axase totdeauna pe linia lui Carol cel Mare

8 814), care stăpânise, pe lângă Franţa şi Germania, aproape întreaItalie. De aceea, în perioada aceasta vom întâlni multe cazuri când fi aleşi doi sau chiar trei papi, fiecare avându-şi curte şi aderenţi >prii şi creând astfel tot felul de frământări în Biserică.

Între cei care au regizat aceste schimbări sub cei trei papi înaintea a fost cardinalul Hildebrand, ca papă Grigorie al Vll-lea (1073- S5), un fiu de ţăran din Toscana, crescut în disciplina aspră a şcolii

Cluny. El a fost ultimul papă confirmat de împărat, căruia îi scria ar fi mai bucuros să nu fie întărit de el, pentru că se teme că din iza acestor confirmări au ieşit multe abuzuri.

¦ Îndeosebi trei au fost acţiunile care au marcat punerea în aplicare ilanului papei Grigorie al Vll-lea: 1. Introducerea celibatului clerical; interzicerea simoniei şi 3. Combaterea învestiturii laice. După credin-papei Grigorie al Vll-lea, buna rânduială în lume va putea fi asigu-ă numai atunci când popoare şi indivizi se vor pleca în faţa Bisericii nano-catolice. Unul din mijloacele care pot asigura acest lucru, spu-i papa, este eliberarea clerului inferior de grijile pământeşti şi de ui legăturilor lumeşti, prin stricta aplicare a celibatului, şi eliberaclerului superior de influenţa mirenilor. E drept că în Anglia, Ger-nia, Ungaria şi alte ţări vor trece încă 2-3 veacuri până când se va eraliza obligativitatea celibatului. Lupta contra simoniei n-a fost i ea uşoară, chiar dacă s-au luat unele măsuri, în schimb, faptul că irhia şi mânăstirile puteau să aibă domenii întinse şi blazon nobişi princiar a împiedicat purificarea atmosferei creştine a vremii, „ă şi cu urâte aspecte a fost însă cearta pentru învestitură. Sinodul ian din 1073 a decretat ca toţi preoţii, care vor accepta o demnitate aricească din partea unui mirean sau vor consimţi să fie investiţi de laic, să fie imediat depuşi, iar mireanul să fie excomunicat.

Papa Grigorie al Vll-lea propovăduia pe toate căile că Biserica ro-10-catolică este „mama Bisericilor şi a naţiunilor”, veghind la mân-ea tuturor, căci ea e „slujitoarea dreptăţii, apărătoarea săracilor, stolul păcii”; de aceea recomanda statelor să se pună sub protecţia unului roman. Suveranii statelor mai mari n-au fost mulţumiţi de îrârea lui Grigorie al Vll-lea, dar, de pildă, regele Filip I al Franţei; 0-1108) din prudenţă şi din calcul politic a acceptat. Şi alţii i-au lat exemplul. Aşa au ajuns vasale papei Principatul normand din a de sud, Spania, Sardinia, Anglia, Ungaria, Polonia, ţările scandi-5, Croaţia şi Dalmaţia, regatul lituan, fără să le ceară în calitate de Tan altceva decât un cens obişnuit sau un „dinar al Sfântului Petru” iră să se amestece prea mult în viaţa internă a lor, ci lăsându-le li-ate de mişcare pe linie feudală. Uneori papa a reuşit să facă pace s state, cum a fost cazul între Suedia şi Danemarca. Cu unii regi i a avut chiar relaţii amicale. Singurul cu care a avut conflict, şi încă greu, a fost împăratul Germaniei Henric al IV-lea (1056-1106), un ij năr de 25 de ani, nestatornic şi uşuratic.

În iunie 1075, la o adunare a nobilimii saxone, Henric al IV-lea ştiut să-şi impună părerea şi a deschis lupta contra papei, făcând înt altele şi numirea unui titular pentru postul de arhiepiscop al Milani lui. In 24 ianuarie 1076, la Worms, într-un sinod al episcopatului ge man, împăratul a reuşit să obţină din partea a 26 de episcopi germa: depunerea papei, pe care-1 califica astfel „Hildebrand tiranul şi fals monah”. Un alt sinod din Italia aproba şi el cele hotărâte la Worms c rându-i papei „să coboare de pe scaun”. În Postul Paştilor anului 10' papa a răspuns, sub forma unei rugăciuni adresată Sfântului Petru, i excomunică pe Henric, dezleagă pe toţi creştinii de jurământul de supi nere ce i l-au făcut, pe episcopii ce au ţinut cu el îi declară suspende din serviciu, iar pe împărat îl invită să dea seama de cele făcute. Prii cipii germani adunaţi la Tribur, în octombrie 1076, s-au declarat împ triva lui Henric, hotărând că, dacă până într-un an de zile nu rezob conflictul în dieta ce se va ţine la Augsburg, la care va fi de faţă papa, atunci Germania îşi va alege alt suveran. Moartea subită a câto va din prietenii împăratului a fost socotită de popor ca o pedeapsă lui Dumnezeu. Părăsit de toţi, împăratul Henric al IV-lea a plecat plină iarnă, la 25 ianuarie 1077, peste munţi să ceară iertare papei, ca se afla atunci în castelul din Canossa al contesei Matilda de Toscana, sprijinitoare a papalităţii. Papa 1-a ţinut afară în frig trei zile descu' cu capul gol, în haine de păr ca penitenţii, după care 1-a primit şi i ridicat excomunicarea. Dar partizanii germani ai reformelor papale E ales la 15 martie 1077 un alt suveran, pe Rudolf de Suabia, încoronâi du-1 la Mainz. Un timp papa a rămas neutru, apoi a luat partea lui Ri dolf. A proorocit că în anul 1080, la ziua Sfinţilor Petru şi Pavel va mu un rege fals. Tot atunci a mai afurisit încă o dată pe Henric. Germar s-au răzgândit şi, într-o a treia luptă, l-au ajutat pe Henric, în timp ce r valul lui ajunse să-şi piardă mâna dreaptă şi apoi viaţa. Răzbunarea 1 Henric al IV-lea a fost cruntă. În locul papei Grigorie al VH-lea a pus: fie ales un antipapă, Clement al III-lea (1080-1110). Treisprezece cârd nali au trecut de partea lui. Trei ani a ţinut Henric al IV-lea asedia Roma, care până la urmă şi-a deschis porţile. Papa se refugiase într-v castel în afara cetăţii. Împăratul Henric al IV-lea a fost încoronat de no papă. Roma a fost crunt jefuită de normanzii lui Robert Guiscard c Sicilia (1015-1083), veniţi pentru despresurarea oraşului; luat priz< nier, papa Grigorie al VH-lea şi-a sfârşit zilele în exil pe teritoriul no mand, la Salerno, la 1 mai 1083, spunând: „Delexi justiţiara et odi în quitatem, propterea morior în exilio” = Am iubit dreptatea şi am ui nedreptatea; pentru aceea mor în exil.

Lupta pentru investitură a continuat; ba, pe lângă aspectul polit s-a mai adăugat şi unul publicistic. Dezvoltarea oraşelor şi contact cu Orientul lărgea orizontul acestor confruntări. Până la o vreme, m apăreau şi de o parte şi de alta oameni care recunoşteau că o atitudir mai moderată şi mai puţin principială este poate singurul profit şi pei tru unii şi pentru alţii.

Ban al II-lea (1088-1098), organizatorul primei cruciade, şi-a ama că prin clemenţă se poate face mai mult ca prin putere, aii „colaboraţionişti”, adică cei ce susţinuseră punctui de vedere al nu trebuie socotiţi eretici, ci doar schismatici, afirma suve-pontif. Cei care doreau să-şi păstreze demnităţile trebuiau să-1 iscă pe Clement al III-lea. Aşa a câştigat rând pe rând papa Urban alcitranţi.



Yüklə 2,93 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   76




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə