Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor



Yüklə 1,98 Mb.
səhifə20/29
tarix31.10.2017
ölçüsü1,98 Mb.
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   29
Istorii, V, 1 (n.e.).

374


375

soldaţi din garnizoanele de la fluviul Eufrat. Printre prietenii din alaiul lui Titus se număra şi cel care se dovedise şi mai devotat, şi mai priceput: Tiberius Alexander. Acesta aranjase mai înainte ca eveni­mentele din Egipt să decurgă în favoarea lui Vespasianus şi Titus; de aceea a fost socotit demn să devină comandantul oştilor romane, el, care întâmpinase cel dintâi cu multă căldură venirea la putere a unei dinastii noi, şi cu o neasemuită fidelitate îşi legase propria soartă de încă nesigurul noroc al acesteia11. Prin prestigiul asigurat de vârsta şi experienţa sa, îl însoţea pe Titus ca sfetnic în treburile războinice.

---------

11 Vezi Cartea a patra, cap. X, paragr. 6 (n.t.).

376


CAPITOLUL II

1. Când Titus a pătruns în teritoriul inamic, trupele regale şi în­treaga oaste a auxiliarilor a mers în frunte. Lor le urmau constructorii de drumuri şi soldaţii care măsurau perimetrele taberelor; apoi cei care cărau bagajele ofiţerilor; înapoia celor înzestraţi cu armament greu, care asigurau paza acestora, venea călare comandantul suprem, însoţit de suliţaşi, alături de nişte soldaţi aleşi cu grijă; le serveau drept acoperire călăreţii legionari. Aceştia erau precursorii maşinilor de război, urmate nemijlocit de tribuni şi de comandanţii cohortelor, cu soldaţii lor de elită; îndărătul lor, grupate în jurul vulturului, erau purtate stindardele, precedate de trompetiştii1 care aparţineau de ele. Abia după aceea venea grosul trupelor într-o coloană de marş cu câte şase soldaţi în fiecare rând. Următorul eşalon era alcătuit din slujitorii fiecărei legiuni în parte, care mânau înaintea lor vitele de povară cu bagajele lor; în încheiere, mărşăluiau toţi mercenarii şi, în sfârşit, tru­pele folosite la apărarea ariergărzii. în această deplină ordine conformă cu tradiţia romană, şi-a condus Titus oastea şi, străbătând Samaria, a ajuns repede la Gophna, care fusese cucerită mai înainte de tatăl său şi înzestrată cu o garnizoană2. După ce a petrecut acolo o sin­gură noapte sub cerul liber, la ivirea zorilor şi-a continuat drumul şi, în urma unei zile de marş, şi-a aşezat tabăra în locul ce se cheamă în limba iudeilor „Valea spinilor", şi se află lângă satul numit „Gibea Sauls", adică „Dealul lui Saul"3, situat la vreo 30 de stadii distanţă de Ierusalim. De acolo, luând cu el 600 de călăreţi pe alese, a plecat să



1 Din Cartea a treia. cap. VI, paragr. 2, unde ordinea de marş a romanilor a mai fost decrisă, rezultă că trompetiştii veneau după stindarde (n.t.)

2 Vezi Cartea a patra, cap. IX, paragr. 9 (n.t.).

3 Locul de naştere al biblicului Saul. Săpături arheologice făcute între 1922-1933 au scos la iveală ruinele fortificaţiei lui Saul cu 4 turnuri (n.e.).

377


cerceteze tăria fortificaţiilor Ierusalimului, ca şi starea de spirit a iudeilor, spre a se convinge dacă, cuprinşi de frică la vederea ro­manilor, iudeii nu se vor preda singuri, înainte de a se ajunge la încrucişarea directă a armelor. El aflase — ceea ce era şi adevărat — că, terorizată de răsculaţi şi de tâlhari, populaţia dorea totuşi pacea, dar era prea slabă pentru a se răzvrăti împotriva asupritorilor.

2. Câtă vreme Titus a călărit drept înainte, pe drumul mare care ducea până la zid, nu s-a arătat nimeni în faţa porţilor; dar cum s-a abătut de la acest drum în direcţia Turnului lui Psephinus4 şi călărimea compactă s-a desfăşurat, ca să înainteze de-a lungul zidului, pe neaşteptate, s-au văzut atacaţi de nenumăraţi iudei în locul ce se cheamă Turnurile femeilor, năvălind dinspre poarta situată în faţa monumentului funerar al Elenei5. Ei au străpuns şirurile călăreţilor şi s-au pus de-a curmezişul romanilor ce veneau în galop pe drumul mare, împiedicându-i să se alăture celor ce făcuseră deja cotitura şi astfel Titus a rămas izolat cu câţiva dintre însoţitorii săi. Era cu neputinţă să meargă mai departe, căci întregul teren din preajma me­terezelor era împărţit în parcele pentru grădinărit şi gropi, divizat fiind prin ziduri transversale şi garduri multe. Titus vedea că nici nu mai putea să se alăture trupelor sale datorită, pe de o parte, mulţimii duş­manilor care îi separaseră şi, pe de altă parte, deoarece călăreţii care rămăseseră pe drumul mare făcuseră deja cale-ntoarsă: cei mai mulţi nu observaseră deloc că prinţul moştenitor era într-o cumplită pri­mejdie, ci credeau că acesta pornise înapoi, aşa că ei o luaseră la fugă. Când a văzut că pentru salvarea lui nu se putea bizui decât pe propriu-i curaj, Titus şi-a întors calul, şi-a chemat însoţitorii să-1 urmeze şi s-a avântat în mijlocul duşmanilor, străduindu-se din răs­puteri să-şi croiască astfel un drum spre ai săi. Privitor la asemen cazuri se impune cu precădere gândul că Dumnezeu se preocupă i peripeţiile războiului şi de primejdiile care ameninţă regii; oricât săgeţi s-au îndreptat val-vârtej împotriva lui Titus — care nu avea ni coif şi nici armură, fiindcă, aşa cum am spus, el plecase înainte nu i luptător, ci ca observator — nici una nu i-a atins trupul, ci fiecare trecut zbârnâind fără rost mai departe, de parcă toate ar fi urmărit d nadins să nu-şi atingă ţinta. Cu sabia în mână a împrăştiat mereu

cei ce-1 atacau dintr-o parte sau alta, a doborât pe mulţi dintre cei ce i-au ieşit înainte, trecând cu calul peste duşmanii prăvăliţi la pământ. Prin pilda de vitejie pe care a dat-o, Caesar6 a stârnit strigătele de furie şi chemările de îmbărbătare ale iudeilor de a porni împotriva lui, dar oriunde îşi îndrepta el calul, duşmanul o lua la fugă sau se retrăgea de-a valma. Ameninţaţi de aceleaşi primejdii, însoţitorii lui Titus şi-au strâns rândurile în jurul acestuia, chiar dacă erau împroşcaţi cu săgeţi fie din spate, fie de pe flancuri; căci unica speranţă de salvare a fiecăruia era să răzbească până la ţintă împreună cu Titus, înainte de încercuirea lor totală. Au păţit-o doi dintre ei, ră­maşi în urmă: unul a fost împresurat împreună cu calul său şi străpuns cu suliţe; al doilea, care apucase să descalece, a fost ucis de iudei, calul său fiind adus în oraş, ca pradă de război; alături de ceilalţi călăreţi, Titus s-a întors teafăr în tabăra sa. Dar iudeii, care ieşiseră biruitori în primul lor atac, au fost năpădiţi de o speranţă neînte­meiată, succesul de moment dându-le o mare încredere în viitor.

3. După ce în timpul nopţii a făcut joncţiunea cu legiunea venită din Emmaus, în ziua următoare, Caesar a părăsit tabăra şi a mers până la locul denumit „Scopus", de unde se şi zărea oraşul precum şi Templul în întreaga lui măreţie. Tocmai de aceea platoul care mărgineşte la miazănoapte oraşul poartă pe drept cuvânt numele de „Scopus"7. Pentru ambele sale legiuni, Titus a instalat o tabără co­mună la o distanţă de 7 stadii de oraş, stabilind însă tabăra Legiunii a V-a la trei stadii dincolo de prima. Căci el socotea că soldaţii, istoviţi de marşul lor din timpul nopţii, meritau să fie cruţaţi, ca să-şi fortifice poziţia în deplină siguranţă. De-abia începuseră să lucreze la constru­irea taberei, când a sosit şi Legiunea a X-a din Ierihon, unde lăsase un detaşament de soldaţi înzestraţi cu armament greu, spre a păzi trecerea aflată în munţi, cucerită de Vespasianus. Aceste trupe au primit or­dinul să-şi înjghebe tabăra la o distanţă de 6 stadii de Ierusalim, pe aşa-numitul Munte al Măslinilor, situat în partea de răsărit a oraşului, fiind despărţit la mijloc de o râpă adâncă, ce se cheamă Cedron.

4. Aprigele dispute din interiorul oraşului, prin care grupările ri­vale se sfâşiaseră necontenit între ele, au încetat pentru prima oară pe neaşteptate sub puternica presiune a războiului care se apropiase din

4 Privitor la acest turn, ca şi la toate localităţile şi construcţiile Ierusalimului i acest capitol şi din cele următoare, consultă planul oraşului şi frecvent citata lucra Spiess, Ierusalimul lui losephus (n.t.).



5 Mormântul reginei din Adiabene, al cărui palat va fi menţionat în cap. VI. paragr. 1 (n.e.).

6 în vremea aceea, Caesar era numele deosebit de însemnat pe care în acorda îm­păratul întronat, în timpul vieţii sale, celui pe care îl proclamase succesorul său, adică Prinţul moştenitor (n.t.).

7 De la verbul elin „scopein" (= a observa), aşadar „Observator". E o traducere a cuvântului ebraic „Hatsofim" (n.e.).

378


379

afară. Răzvrătiţii au văzut consternaţi cum romanii îşi înjghebau deja taberele în trei locuri diferite, încheind între ei o înţelegere de bună seamă nedemnă şi şi-au împărtăşit unii altora următoarele gânduri: „Ce mai aşteptăm oare şi ce anume s-a întâmplat cu noi că urmărim resemnaţi cum se înalţă trei ziduri prin care ni se taie răsuflarea, răb-dând ca războiul să-şi făurească nestingherit o fortăreaţă în preajma noastră? Noi înşine privim ca simpli spectatori la nişte lucrări bune şi folositoare, stând cu mâinile în sân şi cu toate armele lăsate deoparte, la adăpostul propriilor metereze! Doar în luptele dintre noi ştim să lovim vitejeşte — îşi strigau ei — în vreme ce romanii, profitând de dihonia noastră, ne cotropesc oraşul fără să verse o picătură de sânge"! Prin asemenea vorbe îşi strângeau oamenii laolaltă şi se încu­rajau reciproc; şi-au luat repede tot armamentul, dezlănţuind un atac prin surprindere împotriva Legiunii a X-a şi au străbătut în goană râpa, s-au năpustit cu strigăte asurzitoare asupra duşmanilor ocupaţi cu construirea fortificaţiilor. Pentru o mai bună executare a lucrărilor, aceştia erau împărţiţi în grupe mai mici, mulţi dintre ei punându-şi armele deoparte: nici nu-şi închipuiseră că iudeii vor îndrăzni să iasă la atac şi, chiar dacă ar fi avut acest curaj, convingerea romanilor era că adversarii lor îşi irosiseră forţele în disputele interne! Lăsându-şi lucrările la voia întâmplării, unii au bătut în retragere, iar cei mai mulţi au fugit să-şi ia armele dar, înainte de-a apuca să se îm­potrivească vrăjmaşilor, au fost loviţi şi doborâţi de aceştia. încurajaţi de succesul primului val de atac, iudeii au adus necontenit forţe noi şi, favorizaţi fiind de noroc, atât lor cât şi adversarilor lor de altfel li s-a părut că erau mult mai numeroşi decât în realitate. Mai întâi de toate, soldaţii care sunt obişnuiţi să lupte într-o anumită linie de bătaie, într-o ordine desăvârşită şi sub o comandă pricepută, îşi pierd cumpătul de îndată ce se instalează pe neaşteptate dezordinea. Aşa se explică fap­tul că, luaţi prin suprindere de inamic, romanii au cedat în faţa repetatelor sale atacuri. Fireşte, când iudeii îi prindeau din urmă, se întorceau din drum, le stăvileau asaltul şi provocau răni adversarului care, în elanul său se preocupa prea puţin de propria-i apărare; dar, în­trucât forţe tot mai puternice participau la atac, învălmăşeala în rândurile legionarilor a crescut şi în cele din urmă romanii au fost izolaţi de tabăra lor. Pentru moment, se părea că întreaga legiune nu avea scăpare din primejdia care o pândea, dacă Titus n-ar fi aflat de situaţia-i disperată, venind numaidecât în ajutorul ei; după ce le-a făcut aspre mustrări pentru laşitatea lor, i-a întors din drum pe fugari şi, cu trupele de elită, aduse de el, i-a atacat din flancuri pe iudei, din-

380

tre care destui au fost ucişi dar şi mai mulţi s-au ales cu răni, făcân-du-i pe toţi să intre în panică şi împingându-i în râpa din vale. Pantele abrupte le-au adus acestora grele pierderi însă, după ce au trecut din­colo, iudeii au făcut front comun împotriva urmăritorilor şi, în pofida râpei care îi despărţea, au continuat să-i înfrunte pe romani. Astfel luptele au durat până la jumătatea zilei; la scurtă vreme după orele amiezii, Titus a lăsat la faţa locului trupele ajutătoare pe care le adu­sese cu el precum şi cohorte auxiliare, spre a sluji drept pavăză împotriva eventualelor atacuri ale iudeilor, restul legiunii întorcându-se în vârful muntelui, ca să reia lucrările de fortificaţie.



5. Iudeii au văzut în retragerea asta o fugă şi, întrucât straja pusă de ei să vegheze pe metereze şi-a fluturat mantia ca un avertisment, o şi mai proaspătă gloată a năvălit în afara oraşului cu atâta impetuozi­tate încât semăna cu goana unor fiare dezlănţuite. Dar dintre cei care primiseră misiunea să-i întâmpine, gata de luptă, n-a rămas nimeni să aştepte atacul lor ci, ca şi cum ar fi fost lovit de o catapultă, toţi au părăsit linia de bătaie, făcând stânga-mprejur şi au rupt-o la fugă spre creasta muntelui. Numai Titus a stat pe loc împreună cu câţiva însoţitori pe la jumătatea pantei; prietenii care, din respect faţă de per­soana comandantului suprem, rămăseseră lângă dânsul fără să se sinchisească de primejdia pe care o înfruntau, nu şi-au precupeţit vor­bele, îndemnându-1 să se retragă din calea unor iudei care-şi căutau moartea cu orice preţ, şi să nu-şi expună viaţa în locul celor care ar fi trebuit să rămână lângă el, asigurându-i apărarea. Mai bine să se gân­dească la ursita lui norocoasă de până acum şi să nu îndeplinească serviciul unui soldat de rând, câtă vreme este conducătorul de oaste într-un război şi totodată stăpânul lumii întregi; de aceea să nu se mai expună nici unei situaţii primejdioase, toate lucrurile depinzând de el. Dar Titus nici n-a stat să asculte îndemnurile lor, ci a ieşit în calea iudeilor care urcau muntele spre el, i-a doborât în lupta corp la corp pe atacatori tăbărând apoi asupra mulţimii pe care a împins-o în josul pantei. înfricoşaţi de vitejia şi dârzenia cu care se apăra el, iudeii n-au fugit totuşi spre oraş ci, ocolindu-1 pe Titus prin dreapta şi prin stân­ga, au pornit în urmărirea celor ce goneau spre vârful muntelui. Atunci Titus i-a atacat din flanc, izbutind în felul acesta să le stăvilească iureşul. între timp şi legionarii care lucrau la întărirea taberei de pe creastă, văzând că dedesubtul lor trupele de apărare se retrăgeau precipitat, au fost din nou cuprinşi de confuzie şi panică. în­treaga legiune s-a împrăştiat, ferm convinsă că atacul iudeilor era de neoprit şi că Titus însuşi bătuse în retragere; căci, atâta timp cât el şi-ar fi

381


păstrat poziţia, ceilalţi n-ar fi fugit cu nici un chip. Asemenea oame­nilor în mijlocul cărora s-a răspândit o cumplită panică®, ei au alergat de jur împrejur, oriunde s-a nimerit, până ce unii şi-au zărit generalul prins în vălmăşagul bătăliei şi, foarte îngrijoraţi de soarta lui, prin strigăte puternice au vestit întreaga legiune că Titus era pândit de mari primejdii. Ruşinea le-a redat judecata: îşi reproşau unii altora că şi-au părăsit Caesarul, ceea ce era mult mai grav decât fuga de la datorie; s-au năpustit aşadar asupra iudeilor cu toate puterile lor şi de îndată ce au reuşit să-i facă să coboare povârnişul, nu le-a venit greu să-i îm­pingă pe toţi în vale. Iudeii se retrăgeau pas cu pas, apărându-se, dar romanii, avantajaţi de poziţia lor mai bună, i-au prăvălit pe toţi în râpă. între timp Titus şi-a înteţit propriile sale atacuri; şi-a trimis legiunea înapoi, la lucrările ei de construire a taberei, iar el însuşi, cu trupele pe care le avea la îndemână, a preluat asigurarea ordinii, ţinând duşmanul la distanţă. Aşadar, ca să spunem adevărul curat, fără să adăugăm ceva din spirit de linguşire, dar şi fără a scădea nimic din in­vidie, atunci Caesar însuşi a salvat dintr-o mare primejdie întreaga legiune în două rânduri, îngăduindu-i să-şi continue nestingherită în­tărirea taberei de pe munte.

CAPITOLUL HI



8 Expresia elină „Groaza lui Pan" are drept echivalent în ebraică „Groaza lui Iahve" care paralizează duşmanii în războiul sfânt (n.e.).

1. Pe când războiul din faţa porţilor se domolise pentru câtăva vreme, a răbufnit din nou vrajba din interiorul oraşului. Sosind sărbă­toarea Paştilor în a 14-a zi a lunii Xanthicos1, când, potrivit credinţei lor, iudeii au ieşit pentru prima oară din robia egipteană, susţinătorii lui Eleazar au deschis porţile Templului, după luarea cuvenitelor mă­suri de prevedere, şi poporul venit să se închine a primit îngăduinţa să pătrundă în interior. Ioannes a profitat de această sărbătoare pentru a pune la cale o lovitură vicleană: el şi-a dotat cu arme bine ascunse pe cei mai puţin cunoscuţi dintre ciracii săi şi, în pofida faptului că cei mai mulţi nu erau purificaţi, i-a strecurat înăuntru cu grijă printre ceilalţi vizitatori, dându-le sarcina de a pune stăpânire pe sanctuar. De îndată ce s-au aflat în interiorul Templului, şi-au azvârlit veşmintele de deasupra, arătându-şi zestrea lor de armament greu. Numaidecât în preajma lăcaşului sfânt s-a instaurat o profundă consternare şi o zarvă firească: poporul care nu lua parte la răscoală credea că atacul era în­dreptat fără discernământ împotriva celor de faţă, zeloţii observând, dimpotrivă, că acesta îi avea în vedere numai pe ei. ultimii nu s-au mai preocupat de paza porţilor şi au sărit de pe creneluri fără să mai aştepte începutul luptelor, căutându-şi refugiul în coridoarele sub­terane ale Templului. închinătorii din rândurile poporului, ghemuiţi lângă altar sau strânşi împrejurul sanctuarului, au fost striviţi sau căsăpiţi fără milă cu ajutorul ciomegelor şi al săbiilor. Mulţi cetăţeni paşnici au căzut victime duşmanilor lor, spre a le satisface urile per­sonale sau aversiunile, sub pretextul că erau adversarii răscoalei împotriva romanilor; oricine adusese jigniri mai înainte vreunuia din­tre conspiratori, pe măsură ce era recunoscut de acesta, trecea drept zelot, fiind omorât în chinuri. în vreme ce supuneau atrocităţilor nişte inocenţi, intruşii au acordat un armistiţiu tacit adevăraţilor vinovaţi şi, la ieşirea lor din coridoarele subterane, i-au lăsat să plece nestin-

Corespunde lunii ebraice Nisan: martie-aprilie, fiind echivalentul ei în calen­darul macedonean (n.e.).

382


383
gheriţi. Punând astfel stăpânire pe interiorul Templului şi pe toate resursele de care dispuneau din belşug, ei puteau să ducă lupta îm­potriva lui Simon cu şi mai mult curaj. Aşa se face că răscoala, înainte vreme scindată în trei, rămăsese acum divizată doar în do"uă partide.

2. Dornic să-şi strămute tabăra instalată pe Scopos ceva mai aproape de oraş, Titus strâns un număr care i-a părut lui îndestulător de călăreţi şi de pedestraşi aleşi ca să-1 apere împotriva oricăror ata­curi ale iudeilor; apoi a dat poruncă restului oştirii să niveleze terenul întinzându-se până la zidurile de apărare. Toate gardurile şi împrej­muirile de piatră cu care localnicii îşi ocroteau grădinile de legume şi livezile au fost doborâte, pomii fructiferi din perimetrul lor tăiaţi, iar adânciturile şi râpele din partea locului, astupate; deoarece legionarii au înlăturat cu sculele lor de fier proeminenţele stâncoase, a fost nete­zit întregul teren până la Scopos şi până la monumentul funerar al lui Herodes2, situat lângă aşa-numitul Bazin al Şerpilor.

3. în zilele acelea, iudeii au întins romanilor următoarea capcană: cei mai îndrăzneţi dintre răsculaţi au părăsit oraşul prin aşa-numitele Turnuri ale femeilor; ei se purtau de parcă ar fi fost expulzaţi de susţinătorii taberei păcii şi, de teama unui eventual atac al romanilor, s-au strâns grămadă, înghesuindu-se unii în alţii. Alţii, care se stră­duiau să pară reprezentanţi ai poporului paşnic, s-au postat în diferite puncte ale zidului de apărare şi strigau: „Pace!" Ei cereau încheierea unui legământ şi cu glas tare îi chemau pe romani, făgăduind chiar că le vor deschide porţile. în timp ce strigau, aruncau cu pietre spre oa­menii lor de afară, ca şi cum ar fi vrut să-i alunge de lângă porţi. La rândul lor, cei de jos dădeau impresia că vor să intre cu forţa şi stăruiau pe lângă compatrioţii lor aflaţi înăuntru: alergau mereu în direcţia romanilor, apoi se trăgeau iarăşi înapoi, având aerul că sunt foarte tulburaţi. Vicleana lor manevră n-a întârziat să-şi facă efectul asupra soldaţilor lui Titus: ei credeau de-a binelea că o parte dintre iudei încăpuseră deja în mâinile lor, gata să-şi primească pedeapsa, sperând, că ceilalţi le vor deschide porţile oraşului, aşa că au înaintat, ca să treacă la fapte. Dar lui Titus i s-a părut suspectă oferta lor sur­prinzătoare; căci cu o zi mai înainte, prin intermediul lui Iosephus3, încercase să ajungă la o învoială cu iudeii, fără să descopere la ei nici o dovadă de cumpătare. El a poruncit atunci soldaţilor săi să nu se

- Este cunoscut faptul că Herodes a fost înmormântat la Herodeion. Se pare aşadar că e vorba de un mormânt care, contrar destinaţiei sale iniţiale, a rămas nefolosit ca atare (n.t).

3 Că Iosephus 1-a însoţit pe Caesar din Alexandria până la Ierusalim, aflăm chiar din Autobiografia lui (paragr. 75), ca şi din lucrarea intitulată Contra lui Apion (I, 9)

384


clintească din loc. Din păcate, fără să-i aştepte ordinul, unii soldaţi din faţă, situaţi înaintea celor ce lucrau la fortificaţii, şi-au înşfăcat armele şi au alergat spre porţi. La început cei ce făceau pe expulzaţii s-au retras din calea lor; când însă romanii au ajuns în dreptul tur­nurilor care străjuiau porţile, ei au tăbărât asupra lor, şi i-au împresurat, atacându-i din spate. Cei instalaţi pe metereze i-au îm­proşcat cu o grindină de pietre şi tot felul de proiectile, omorând o puzderie dintre ei, rănind însă pe cei mai mulţi. Pe de o parte, din pricina vrăjmaşilor care îi presau din spate, romanilor nu le venea uşor să se îndepărteze din preajma meterezelor, pe de altă parte, ruşinea provocată de eroarea lor şi teama pe care le-o inspirau comandanţii îi silea să-şi îndure nenorocirea, până la capăt. De aceea, abia după o nespus de crâncenă luptă dusă cu suliţele şi după ce s-au ales cu multe răni din partea iudeilor, provocându-le, fireşte, nu mai puţine răni la rândul lor — au reuşit în cele din urmă legionarii să spargă încer­cuirea. Dar iudeii i-au urmărit de-aproape în retragerea lor până la mormântul Elenei, trăgând mereu asupra lor cu ce aveau la îndemână4.

4. După ce norocul i-a umplut de o trufie lispită de orice măsură, iudeii au luat în derâdere pe romani pentru că s-au lăsat păcăliţi de o manevră înşelătoare şi şi-au ridicat scuturile deasupra capetelor, dan­sând şi chiuind de bucurie5. în schimb soldaţii romani au fost primiţi de către ofiţerii lor cu ameninţări şi cu mânie de Caesar, care le-a spus următoarele: „Iudeii — cu unicul lor general: deznădejdea — dau dovadă de chibzuinţă şi prevedere în tot ce întreprind ei; recurg la şiretlicuri războinice şi capcanele pe care le întind sunt încununate de şansă pentru că nu duc lipsă de ascultare, de bună înţelegere şi deplină încredere în forţele proprii. Iar soldaţii romani, care prin disciplina şi supunerea faţă de conducătorii lor au adus norocul în robia lor permanentă, acum, printr-o comportare contrară, cunosc înfrângerea deoarece nu ştiu să-şi stăpânească zelul războinic şi — ceea ce este şi mai rău—luptă în faţa lui Caesar, fără ordinul acestuia." Vorbitorul a adăugat: „Oftează din greu orânduielile ostăşeşti şi, cu atât mai mult părintele meu, la vestea acestui eşec, el .care, deşi încărunţit în slujba războiului, n-a avut parte niciodată de-o asemenea înfrângere! Dintotdeauna, regulamentele pedepsesc cu moartea chiar şi cea mai



4 Capcanele întinse duşmanului sunt legitime forme de luptă într-un război sfânt. Cursa prin care Iosua a cuprins cetatea Ai (vezi Cartea lui losua, cap. 8) a fost întinsă la îndemnul lui Dumnezeu însuşi (n.e.).

5 Jubilaţia iudeilor se justifică prin faptul că ei atribuie victoria lor lui Dumnezeu, sărbătorit ca ocrotitorul Ierusalimului, care adăposteşte sfântul lăcaş de cult (n.e.).

385


măruntă abatere de la ordinea militară, dar de astă dată ne-a fost dat să vedem cum o trupă întreagă şi-a părăsit formaţia de luptă. Să afle de îndată înfumuraţii aceştia că la romani până şi victoria dobândită fără primirea unui ordin de la comandant dezonorează pe cei ce au obţinut-o!" Potrivit vehementelor vorbe rostite în prezenţa ofiţerilor, părea mai mult ca sigur că Titus va aplica tuturor legea războiului. Vinovaţii se socoteau pierduţi, convinşi că în curând vor primi, pe bună dreptate, pedeapsa cu moartea ce li se cuvenea. Dar legiunile l-au înconjurat pe Titus şi au intervenit în favoarea camarazilor lor, rugându-1 stăruitor să ierte temeritatea unora, puţini la număr, de hatârul deplinei supuneri a tuturor celorlalţi: greşelile comise acum vor fi îndreptate în viitor prin noi fapte de vitejie.

5. Caesar s-a lăsat înduplecat de rugăminţile soldaţilor ca şi de propriile sale interese; căci el era de părere că pedeapsa trebuia să fie dusă până la capăt doar când era vorba de un singur om, în cazul unui număr mare de persoane preferând să se mărginească numai la cu­vinte de ameninţare. El şi-a iertat aşadar soldaţii, avertizându-i însă ca în situaţii asemănătoare să fie altădată mai circumspecţi; el însuşi s-a gândit apoi cum i-ar putea pedepsi pe iudei pentru vicleşugul lor. După ce în patru zile de muncă întregul teren până la Templu a fost nivelat, Titus, care dorea să-şi aducă în deplină siguranţă, bagajele şi restul oştirii, aproape de oraş, şi-a desfăşurat cea mai destoinică parte a trupelor sale cu faţa spre ziduri orientată de la miazănoapte la apus. Linia de luptă număra în adâncime şapte rânduri: în faţă se aflau pedestraşii iar în spate călăreţii, fiecare pe câte trei rânduri; linia a şaptea, situată la mijloc, era alcătuită din arcaşi. întrucât prin com­pacta grupare a forţelor armate atacurile iudeilor fuseseră oprite, animalele de povară ale celor trei legiuni6 ca şi personalul însoţitor care le aparţinea a putut să treacă în siguranţă. Titus însuşi şi-a aşezat tabăra la vreo două stadii depărtare de zidul de apărare, în colţul aces­tora din faţa turnului denumit Psephinus, unde meterezul orientat spre miazănoapte o cotea spre apus. Cealaltă parte a oştirii sale şi-a făcut tabăra în dreptul turnului Hippicus7, aflat tot la o depărtare de două stadii de oraş. Cât priveşte Legiunea a X-a, ea şi-a păstrat poziţia de pe Muntele Măslinilor^.

CAPITOLUL IV

6 Legiunea a V-a, a Xl-a şi a XV-a (n.e.).

7 Vezi observaţia lui Spiess, op. cit., p. 26 (n.t.).

8 Exact la fel ca Titus a procedat mai târziu şi Godefroy de Bouillon. Francezii şi-au avut tabăra în faţa porţii lui Ştefan, vechea poartă a oilor, aproape de capătul nord-vestic al oraşului, de-a lungul părţii nordice şi vestice a Ierusalimului până la Turnul lui David, ocupând până şi Muntele Măslinilor, din pricina incursiunilor făcute de sarazini prin poarta estică (vezi Raumer, Palestina, ed. a IV-a, p. 388) (n.t.).

L Oraşul era întărit prin trei ziduri împrejmuitoare, cu excepţia locurilor unde se aflau prăpăstii de netrecut, un singur meterez dovedindu-se aici îndestulător. Prin ambele sale părţi aşezate faţă în faţă, oraşul fusese construit pe două coline despărţite la mijloc de o râpă1, unde se terminau casele înghesuite una în alta. Dintre cele două coline, cea pe care se înălţa Oraşul de Sus2 era mult mai înaltă, fiind mai întinsă în privinţa lungimii. Datorită fortificaţiei sale naturale, fusese denumită „Citadelă"3 de către regele David, tatăl lui Solomon, primul făuritor al Templului; noi însă îi zicem Piaţa de Sus. Cealaltă colină, denumită Acra, pe care se afla Oraşul de Jos, era arcuită ca o semilună. în faţa ei se înălţa o a treia colină, mai scundă de la natură decât Acra şi despărţită cândva de prima tot printr-o râpă lată. Mai târziu, în timpul domniei lor, Haşmoneii au astupat râpa din dorinţa lor de a uni Templul cu oraşul; s-au executat lucrări asupra crestei, în vederea micşorării ei, astfel ca Templul s-o depăşească. Râpa care se cheamă „Tyropoion"4 şi, aşa cum am spus, separă colina Oraşului de Sus de cea a Oraşului de Jos, se întinde până la Siloah: astfel numim noi izvorul cu apă dulce, care curge din belşug. în exterior, cele două coline care găzduiesc oraşul sunt împrejmuite de râpe adânci şi pan­tele abrupte ce se cască în ambele părţi fac ca oraşul să fie inaccesibil.

1 Valea albiei lui Tyropeon care, după ce străbătea oraşul de la nord la sud, se vărsaînCedron(n.e.).

2 Fusese construit pe colina vestică a cărei înălţime măsura 760 m.; Oraşul de Jos ocupa colina sudică, atingând 680-700 m. (n.e.).

3 Sion (n.t.) Cetatea lui David era situată pe Ophel, la est şi nu la vest de Tyropeon (n.e.).

4 „Valea brânzarilor" (n.t.). în greaca veche: „tyropoios" însemna: „cel care prepară brânza". Nu se cunoaşte originea şi sensul acestei denumiri (n.e.).

386


387

2. Dintre cele trei ziduri de apărare, cel mai vechi era totodată şi mai greu de cucerit din pricina râpelor şi colinelor pe care se ridica. La avantajul poziţiei pe care o ocupa se adăuga trăinicia construcţiei sale, căci David şi Solomon, ca şi regii care au domnit după ei, au depus toată strădania la înălţarea lui. La miazănoapte, acest zid înce­pea la Turnul Hippicus şi se întindea până la Xystos5; trecea apoi pe la Sala consiliului, terminându-se la porticul de apus al Templului. De partea cealaltă, către apus, zidul pornea din acelaşi punct, trecea prin locul denumit Bethso, spre Poarta esenienilor, o cotea apoi către miazăzi6 până dincolo de bazinul Siloah; de acolo se îndrepta iarăşi către răsărit7 spre eleşteul lui Solomon; mai apoi el străbătea locul ce se chema Ophel şi ajungea în sfârşit până la porticul răsăritean al Templului. Al doilea zid pornea de la poarta care mai aparţinea primului zid şi se numea Gennath8; după ce înconjura doar partea de miazănoapte a oraşului, se întindea9 până la fortăreaţa Antonia. Al treilea zid avea drept punct de plecare tot Turnul Hippicus, de unde se întindea către miazănoapte până la Turnul Psephinus; trecea apoi prin faţa monumentului funerar al Elenei — regina din Adiabene şi mama regelui Izates —, se desfăşura de-a lungul peşterilor regale şi o cotea spre turnul de colţ situat în dreptul aşa-numitului Mormânt al piua-rilor, apoi se contopea cu vechiul zid, terminându-se în aşa-zisa Vale Cedron. Cu acest zid a înconjurat Agrippa noul oraş, până atunci cu totul lipsit de apărare; căci din cauza înmulţirii populaţiei oraşul care n-o mai cuprindea s-a extins treptat dincolo de zidurile sale. Zona situată la miazănoapte de sanctuar, în dreptul colinei Templului, a fost cuprinsă în perimetrul oraşului, ajungându-se până acolo încât casele au năpădit de jur împrejur până şi cea de a patra colină. Ea se chema Bezetha, se afla faţă-n faţă cu Antonia, fiind însă despărţită de ea printr-un şanţ adânc. Această săpătură a fost dinadins făcută pentru ca temeliile Antoniei să nu fie în legătură directă cu colina, părând astfel prea lesne accesibilă şi totodată prea scundă: adâncimea şanţului aducea o însemnată contribuţie la înălţarea turnurilor. Partea proaspăt construită a fost denumită de către localnici Bezetha, ceea ce în limba



5 Vezi Cartea a doua, cap. XVI, paragr. 3, n.3 (n.e.).

6 Cu faţada spre sud (n.t.).

7 Cu faţada spre est (n.t.).

8 Adică Poarta grădinii (n.t.).

9 în direcţie sudică (n.t.).

388
greacă s-ar traduce prin Cainopolis10. Deoarece şi locuitorii de aici aveau nevoie de protecţie, tatăl actualului rege, care tot Agrippa se numea, a început construirea zidului menţionat mai sus; temându-se însă că, prin marile dimensiuni ale construcţiei, l-ar putea face pe Caesarul Claudius să-1 suspecteze de ţeluri subversive şi de răscoală, el a încetat lucrarea după ce i-a pus doar temeliile11. într-adevăr, oraşul ar fi devenit de necucerit dacă s-ar fi continuat înălţarea zidu­lui, aşa cum se plănuise iniţial; căci era construit din blocuri de piatră având o lungime de 20 de coţi şi o lăţime de 10 coţi, atât de bine îm­binate încât n-ar fi putut fi lesne subminate cu unelte de fier, nici dizlocate cu ajutorul maşinilor de asediu. Zidul însuşi avea o lăţime de 10 coţi şi înălţimea lui ar fi fost desigur şi mai mare dacă râvna celor care îl începuseră n-ar fi fost stăvilită. Mai târziu, deşi înălţat de iudei în mare grabă12, zidul a atins înălţimea de 20 de coţi; la aceasta se adăugau parapeţii de doi coţi şi crenelurile de trei coţi, înălţimea totală ajungând astfel la 25 de coţi.

3. Deasupra zidurilor se înălţau turnurile având 20 de coţi lăţime şi 20 de coţi înălţime; ele erau pătrate şi masive la fel ca meterezul. Prin îmbinarea pietrelor şi frumuseţea lor, aceste turnuri se luau la în­trecere cu Templul. Mai sus de compacta înălţime de bază, care măsura 20 de coţi, turnurile aveau locuinţe fastuoase, iar deasupra lor încăperi şi bazine pentru colectarea apei de ploaie, fiecare turn fiind prevăzut cu scări late, în spirală. Zidul al treilea avea 90 de asemenea turnuri, distanţa dintre ele măsurând 200 de coţi. Zidul din mijloc era jalonat de 14 turnuri, iar zidul cel vechi de 60 de turnuri. Circumferinţa oraşului avea în întregimea ei 33 de stadii13. Oricât de admirabilă era construcţia zidului al treilea, şi mai demn de admiraţie era turnul Psephinus, situat în colţul de miazănoapte spre apus, în vecinătatea căruia îşi aşezase tabăra Titus. El avea înălţimea de 70 de coţi şi, din vârful lui, la răsăritul soarelui, aveai perspectiva spre Arabia dar şi spre mare, către cele mai îndepărtate hotare ale ţării evreilor. Tumul avea o formă octogonală. în faţa lui, Herodes a pus să se construiască turnul Hippicus şi, în apropiere, alte două turnuri

10 Oraşul Nou (n.t.).

11 Vezi Antichităţile iudaice, XIX, 7, 2, (n.t.). Tacirus precizează că încă din tim­pul lui Claudius, iudeii şi-au putut ridica ziduri ca pentru război, deşi era pace, .,cumpărându-şi dreptul de a se întări": de la cetăţile supuse se încasau sume mari pen­tru fortificaţii (Istorii, V, 12) (n.e.).

12 După victoria iudeilor asupra lui Cestius, guvernatorul Siriei (n.e.).

13 Adică 6 km, (n.e.).

389


înălţate tot pe zidul cel vechi: ca mărime, frumuseţe şi trăinicie, ele nu-şi găseau asemănarea în întreaga lume. Căci în afară de înnăscuta nobleţe şi de generozitatea lui faţă de Ierusalim, prin realizarea aces­tor minunate construcţii, regele a vrut să-şi exprime pătimaşele sale simţăminte faţă de nişte făpturi care i-au fost foarte apropiate, per­petuând amintirea lor prin atribuirea numelui lor acestor turnuri: fratele, prietenul şi soţia14. Pe ultima a ucis-o din gelozie, aşa cum am menţionat anterior15, pe primii doi i-a pierdut în război16, după ce s-au bătut vitejeşte. Turnul Hippicus17, care purta numele prietenului său, avea forma de patrulater, şi măsura în lăţime şi în lungime 25 de coţi, iar în înălţime 30 de coţi, nici cel mai mic spaţiu neexistând în interi­orul lui. Deasupra acestei masive construcţii din blocuri de piatră perfect îmbinate, se afla un rezervor adânc de 20 de coţi pentru acu­mularea apei de ploaie, şi, peste acesta, o locuinţă prevăzută cu un acoperiş dublu şi măsurând 25 de coţi, ale cărei încăperi erau îm­podobite diferit. Şi mai sus se aflau de jur împrejur turnuleţe de doi coţi fiecare şi creneluri de trei coţi, astfel că înălţimea totală a turnului era de 80 de coţi. Al doilea turn, căruia Herodes îi dăduse numele fratelui său Phasael, avea una şi aceeaşi lăţime şi lungime, adică 40 de coţi fiecare; fundaţia masivă atingea şi ea înălţimea de 40 de coţi. Deasupra se afla un portic de 10 coţi care alcătuia un pătrat, fiind apărat de parapete şi metereze. în mijlocul porticului se înălţa un nou turn care era împărţit în locuinţe fastuoase, având şi o baie, încât nimic nu-i lipsea acestui turn să pară un adevărat palat regal. Vârful era împodobit de jur împrejur cu creneluri şi turnuleţe. înălţimea lui atingea 90 de coţi şi în exterior semăna cu Turnul din Insula Pharos, care trimite semnale luminoase corăbierilor ce se apropie noaptea de Alexandria, având însă un perimetru cu mult mai mare. Pe atunci el găzduia cârmuirea tiranică a lui Simon. Al treilea turn, Mariamme — căci aşa se chemase regina — avea o masivitate compactă şi măsura 20 de coţi în lăţime şi tot atâta în lungime. Dar locuinţele situate dea­supra erau mai luxoase şi mai frumos gătite decât în cazul celorlalte două turnuri, regele găsind de cuviinţă că această construcţie care purta numele unei femei se cuvenea să fie mai împodobită decât cele

14 Phasael, Hippicus şi Mariamme (n.e.).

15 Vezi Cartea a doua, cap. XXII, paragr. 5 (n.t.).

16 Luat prizonier de părţi, Phasael s-a sinucis (vezi Cartea întâi, cap. XIII, para­gr. 10). Turnul lui Phasael este actualul Turn al lui David (n.e.).

17 Acest prieten atât de iubit nu apare în relatarea despre Herodes cel Mare

390


cu nume bărbăteşti.; în schimb, ambele turnuri cu denumiri bărbăteşti trebuiau să fie mai trainice decât cel cu denumire femeiască. înălţimea totală a turnului Mariamme era de 55 de coţi.

4. Cele trei turnuri atât de impozante prin mărimea lor păreau şi mai înalte datorită poziţiei lor; deoarece vechiul zid pe care se aflau ele fusese cândva construit deasupra unei coline, pe o proeminenţă de vreo 30 de coţi, ca un fel de creastă, şi turnurile de deasupra lor câşti­gau mult în înălţime. Uimitoare era până şi mărimea fiecărui bloc în parte, întrucât el nu era dintr-o piatră obişnuită sau dintr-un stei de stâncă, putând îi lesne aduse de oameni, ci era cioplit din marmura albă de .unde fusese desprins. Orice bloc de marmură avea o lungime de 20 de coţi, o lăţime de 10 coţi şi o înălţime de 5 coţi; ele erau atât de bine îmbinate încât fiecare turn părea alcătuit dintr-o singură stană de piatră ivită de la sine din pământ şi abia după aceea şlefuită de mâinile unui cioplitor spre a căpăta forma şi unghiurile cuvenite: atât de greu se distingeau în vreun loc modul de asamblare a construcţiei întregi. Turnurile situate la miazănoapte se învecinau spre interior cu palatul regal care stătea mai presus de orice descriere. Prin materialele folosite ca şi prin prelucrarea lor, el rămânea neîntrecut. Pe de-a-n-tregul, palatul era ocrotit de un zid împrejmuitor înalt de 30 de coţi, având frumos împodobite turnuri situate la egală distanţă între ele; conţinea apoi uriaşe săli de mese cu paturi pentru o sută de oaspeţi. Aceste spaţii erau înzestrate cu o nespus de mare varietate de pietre, căci cele ce constituiau pretutindeni nişte rarităţi erau strânse laolaltă în număr mare şi adevărate minunăţii erau tavanele cu grinzile lor lungi şi ornamentaţii splendide. Existau o sumedenie de încăperi de o infinită varietate de forme; toate erau foarte bine mobilate, fiecare fiind gătită cu nenumărate obiecte din argint şi din aur. De jur împre­jur se aflau multe portice care comunicau între ele, coloanele tuturora deosebindu-se între ele. Curţile interioare rămase sub cerul liber erau acoperite de verdeaţă; aici zăreai felurite crânguri pe care le străbăteau drumuri de promenadă mărginite de adânci canale nesecate; acolo în­tâlneai iazuri artificiale având pretutindeni statuete de bronz din care ţâşnea apa, precum şi printre iscusit curgătoarele unde multe turnuleţe pentru porumbeii domestici. Pare cu neputinţă să înfăţişezi cum se cu­vine acest minunat palat regal; se stârneşte astfel dureroasa amintire a devastării lui prin focul pus de nişte tâlhari. Căci nu romanii sunt cei ce i-au preschimbat în cenuşă clădirea, ci într-o mare măsură conspi­ratorii din interiorul oraşului, la începutul răzvrătirii, cum am spus mai înainte18. Incendiul a început în fortăreaţa Antonia, a cuprins apoi palatul regal şi s-a întins spre acoperiş şi cele trei turnuri.

Vezi Cartea a dom, cap. XVII, paragr. 7(n.t.). 391

CAPITOLUL V

1. Chiar dacă Templul1 a fost — cum am zis deja— construit pe o puternică colină, platforma din vârful ei abia dacă s-a dovedit la în­ceput suficientă pentru clădirea sanctuarului şi pentru altar întrucât, de jur împrejur, creasta avea pante înclinate şi abrupte. Dar regele Solomon, întemeietorul propriu-zis al Templului, a întărit partea de răsărit a platformei printr-un zid; un singur portic a fost ridicat pe umplutura de pământ astfel obţinută; în celelalte părţi sanctuarul rămânea descoperit. în veacurile următoare, poporul a îngrămădit mereu tot mai mult pământ; în felul acesta, colina a căpătat aceeaşi înălţime şi şi-a lărgit întinderea. A fost străpuns şi zidul de miazănoapte şi astfel s-a câştigat o suprafaţă atâta de mare încât ulte­rior a cuprins incinta întregului sanctuar. Mai întâi colina a fost înconjurată la poale, în trei dintre laturile ei2, de un zid de apărare, înfăptuindu-se o lucrare care a întrecut toate aşteptările; pentru asta, constructorii au avut nevoie de multă vreme şi au cheltuit toate tezau­rele sfinte constituite din donaţiile trimise lui Dumnezeu de către întreaga lume locuită. Apoi ei au înălţat de jur împrejurul curţii supe­rioare şi a părţii inferioare a sanctuarului un zid atotcuprinzător. în cele mai coborâte puncte ale temeliei sale, zidul împrejmuitor atingea înălţimea de 300 de coţi iar în câteva locuri, chiar şi mai mult decât atât. Cât de adânci erau în realitate temeliile nici nu ieşea la iveală căci, în majoritatea lor, adânciturile fuseseră îndeobşte umplute în vederea aducerii lor la nivelul îngustelor drumuri ducând spre oraş. La construirea zidurilor de apărare s-au folosit blocuri de piatră mari de 40 de coţi. Căci bogatele mijloace băneşti şi zelul arătat de popor

1



Yüklə 1,98 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   29




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə