Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor


Vezi Antichităţi iudaice, XV, II precum şi ilustraţia copertei la voi. II al tradu­cerii mele din



Yüklə 1,98 Mb.
səhifə21/29
tarix31.10.2017
ölçüsü1,98 Mb.
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   29
Vezi Antichităţi iudaice, XV, II precum şi ilustraţia copertei la voi. II al tradu­cerii mele din Antichităţi iudaice (n.t.). ■•» •■

2 Regele Solomon construise deja zidul răsăritean (n.e.). . ,*;.. ;'.. v' ■-■

392


au dus la realizarea acestei întreprinderi mai presus de orice închipuire: lucrarea pe care nimeni nu mai spera s-o vadă înfăptuită, printr-o perseverenţă îndelungată, a fost dusă totuşi la capăt.

2. Demne de aceste puternice temelii s-au arătat şi construcţiile ridicate deasupra lor. Toate porticurile erau duble şi acoperişurile lor se sprijineau pe coloane înalte de 25 de coţi, fiecare fiind făcută dintr-o unică bucată de marmură de un alb strălucitor; tavanele lor erau din lemn de cedru sculptat. Materialul preţios, prelucrarea iscusită şi îm­binarea lor armonioasă le asigura un aspect impresionant, în pofida faptului că nici o lucrare de pictură sau de sculptură nu contribuise deloc la înfrumuseţarea lor exterioară. Lăţimea porticurilor era de 30 de coţi iar perimetrul lor, punând la socoteală şi Antonia, însuma 6 stadii3. întregul spaţiu interior lăsat sub cerul liber strălucea în culori diferite, pavat fiind cu pietre care se deosebeau mult între ele. După ce ai străbătut spaţiul deschis, înspre cel de al doilea4 sanctuar, îl găseşti înconjurat de nişte bariere de piatră înalte de 3 coţi şi lucrate cu multă iscusinţă. Pe aceste bariere se aflau două coloane de piatră aşezate la o distanţă egală una de alta, pe ele fiind gravate pe de o parte cu litere eline, pe de altă parte, cu litere latineşti, legea păstrării purităţii, potrivit căreia nici unui străin de neamul evreu nu-i era îngă­duit să calce în lăcaşul sfânt5, căci cea de a doua incintă era numită sacrosanctă. Acolo se ajungea urcând 14 trepte dinspre prima incintă6-încăperea superioară avea formă de pătrat, şi era apărată de un zid făcut anume pentru ea. înălţimea exterioară a zidului atingea 40 de coţi, fiind însă acoperită de scări; înălţimea interioară era de 25 de coţi. întrucât platforma curţii interioare fusese construită lângă un teren mai ridicat, zidul nu era vizibil în întreaga lui înălţime, partea lui inferioară fiind acoperită de colină. La capătul celor 14 trepte se afla un spaţiu ce măsura 10 coţi până la zid, având rolul de terasă perfect netedă: De aici pornea o altă scară cu cinci trepte care ducea până la porţi; aceste porţi erau în număr de opt, situate spre miazănoapte şi miazăzi, câte patru de fiecare parte. Mai erau alte două porţi aflate obligatoriu la răsărit: căci în acest punct cardinal se izolase printr-un perete despărţitor o încăpere rezervată exclusiv femeilor spre închină­ciune, ceea ce a impus de la sine o altă poartă: ea a fost tăiată faţă-n



3 Adică 1130 m. în realitate, erau 8 stadii (n.e.).

4 Autorul se referă la „interiorul" Templului (n.e.).



5 Cel care încălca această interdicţie se condamna singur la moarte (n.e.).

6 După ce a trecut de bariera de piatră (n.t).

393


faţă cu cea dintâi. Şi în celelalte puncte cardinale, adică dinspre mia­zăzi şi miazănoapte, exista câte o poartă care ducea la vestibulul destinat femeilor. Lor nu le era îngăduit să intre prin celelalte porţi şi nici măcar să treacă prin propria lor poartă dincolo de peretele despărţitor. De altfel, de această încăpere de rugăciune beneficiau deopotrivă atât femeile băştinaşe cât şi cele străine de neamul evreu. Partea dinspre apus nu avea nici o poartă: acolo zidul continua fără nici o întrerupere. Acoperişurile porticurilor situate între porţile din zidul interior, ducând spre tezaurul Templului, se sprijineau pe nişte coloane deosebit de frumoase şi de înalte. Aceste porticuri, chiar dacă nu erau duble, în afara mărimii, nu rămâneau cu nimic mai prejos decât cele din curtea inferioară.

3. Dintre porţile Templului, nouă erau pe de-a-ntregul acoperite cu aur şi argint, inclusiv usciorul şi lintoul; în schimb una, aflată în exteriorul sanctuarului, era din bronz corintic, întrecând cu mult va­loarea celor argintate şi aurite. Fiecare poartă avea câte două canaturi cu o înălţime de 30 de coţi şi cu o lăţime de 15 coţi. După intrarea propriu-zisă, în interior se lărgea îndeobşte construcţia porţilor; ele erau înzestrate în ambele părţi cu exedre în formă de turnuri late de 30 de coţi şi înalte de 40 de coţi. Fiecare poartă era susţinută de două coloane cu o circumferinţă de 12 coţi. Toate porţile aveau de obicei aceeaşi mărime, numai cea situată dincolo de poarta corintică era mult mai mare; această poartă se deschidea spre vestibulul femeilor, către răsărit, aflându-se faţă în faţă cu poarta de intrare a sanctuarului. Ea atingea o înălţime de 50 de coţi, iar uşile înalte de 40 de coţi şi îm­podobite cu ornamente foarte valoroase, fiind acoperite cu plăci groase de argint şi de aur. Cu aceste podoabe a gătit Alexander, tatăl lui Tiberius7, cele nouă porţi. De la zidul despărţitor al vestibulului femeilor spre poarta cea mare urcau 15 trepte: ele erau mai puţin cu 5 faţă de celelalte porţi.

4. La clădirea Templului propriu-zis, cea mai sfântă parte a sanc­tuarului în mijlocul căruia se afla, ajungeai urcând 12 trepte; faţada principală avea înălţimea egală cu lăţimea, adică 100 de coţi. în spate, clădirea era cu 40 de coţi mai îngustă; zona din faţă se întindea de fiecare parte cu 20 de coţi, asemenea unor umere. Prima poartă a Templului măsura 70 de coţi în înălţime şi 25 de coţi lăţime, fără să aibă canaturi. Căci ea întruchipa astfel faptul că, deşi ascuns, cerul era

7 Alexander Lysimachos, Alabarhul din Alexandria, fratele celebrului filosof alexandrin Filon (vezi Antichităţi iudaice, XVIII, 6, 3; 8, 1; XIX, 5, 1). Fiul său Tiberius Alexander a fost mai întâi guvernatorul Iudeei, fiind frecvent menţionat (n.t.).

394


deschis tuturor. întregul fronton era acoperit cu aur; prin deschizătura porţii se vedea din afară prima încăpere în toată măreţia ei; de-ase-meni aurul care acoperea cadrul interior al porţii apărea strălucitor în faţa privitorilor. Dar pe când în interior clădirea Templului era consti­tuită din două caturi, accesibil privirilor în deplina lui înălţime neîntreruptă rămânea numai vestibulul: era înalt de 90 de coţi, lung de 50 de coţi şi lat de 20 de coţi. Poarta prin care se intra în spaţiul pro­priu-zis al Templului era, aşa cum am mai spus, în întregime acoperită de aur, ca şi pereţii din jurul ei. Deasupra porţii se aflau ra­muri de viţă de vie făcute din aur şi din ele atârnau ciorchine de struguri de statura unui om. întrucât era alcătuită din două caturi, clădirea Templului părea mai scundă dinăuntru decât privită din afară; intrarea se făcea printr-o poartă de aur înaltă de 25 de coţi şi lată de 16 coţi. în faţa ei atârna o perdea la fel de lungă: era o pânză babiloni­ană, din felurite ţesături precum lâna albastră ca stânjenelul, byssus, lână stacojie şi purpurie, măiastră lucrătură. Materialele nici nu fu­seseră îmbinate la întâmplare, căci ea trebuia sa fie deopotrivă o întruchipare a întregului univers. Stacojiul părea să subînţeleagă focul, byssusul — pământul, violetul — aerul şi purpura — marea; cât priveşte stacojiul şi violetul — pentru culoarea lor asemănătoare cu modelul; cât priveşte byssusul, şi purpura, pentru provenienţa lor, unul crescând din pământ, celălalt fiind extras din mare8. Pe această perdea era brodată întreaga boltă cerească, cu excepţia animalelor din zodiac.9

5. Cum treceai dincolo de acesta poartă, te aflai aşadar la parterul clădirii Templului. Acesta avea o înălţime de 60 de coţi, lungimea fiind aceeaşi şi lăţimea de 20 de coţi. Dar cei 60 de coţi ai lungimii erau împărţiţi în două. în prima încăpere10, care măsura 40 de coţi, se găseau trei minunate opere de artă, a căror faimă s-a răspândit pentru toţi oamenii din lume: sfeşnicul, masa şi altarul de mirodenii. Cele şapte braţe ce se ramificau din sfeşnic întruchipau planetele11, iar cele 12 pâini puse pe masă — cercul zodiacului şi al anului. Altarul de mirodenii prin cele 13 soiuri de aromate care erau arse pe el,

8 Byssus era de fapt o pânză fină de in, iar purpura — sucul extras din scoicile marine „Purpura" şi „Murex", cu care se vopseau stofele (n.t.).

9 Legea mozaică, printr-o cunoscută prevedere, interzicea iudeilor să reproducă imagini de oameni şi de animale (n.t.



10 Ea se numea „Sfânta" (n.t.).

11 Planetele cunoscute de oamenii antici erau: Soarele, Luna, Mercur, Venus, Marte, Iupiter şi Saturn (n.t.).

395


provenind fie din mare, fie din pustietate şi din lumea locuită, arătau limpede că toate sunt de la Dumnezeu. încăperea cea mai retrasă spre interior măsura 20 de coţi şi era separată de exterior tot printr-o cata­peteasmă, înlăuntrul ei nu se afla nimic12: nimeni nu avea voie să intre acolo, nici s-o atingă sau să-şi arunce privirea în ea; i se spunea „Sfânta Sfintelor". Parterul Templului, pe-o latură şi pe alta, era mărginit de numeroase case cu trei caturi legate între ele, având de fiecare parte căi de acces dinspre poartă. Catul superior al clădirii Templului nu era prevăzut cu asemenea locuinţe alăturate, fiind proporţional mai îngust; el depăşea parterul cu 40 de coţi şi era mai simplu decât acesta. Cei 40 de coţi, adăugaţi la cei 60 de coţi ai parterului, dădeau înălţimea totală de 100 de coţi.

6. în privinţa aspectului exterior al Templului, n-a fost omis nimic din ceea ce umple de uimire atât sufletul, cât şi ochii. Căci îm­brăcat cum era cu masive plăci de aur, la răsăritul soarelui el revărsa o strălucire atât de puternică încât privitorul care se străduia să-1 con­temple era silit să-şi întoarcă privirile la fel ca în faţa razelor astrului zilei. Aşadar străinilor veniţi la Ierusalim în pelerinaj, Templul le apărea din depărtare ca o creastă de munte acoperită cu zăpadă; căci porţiunile neaurite erau strălucitor de albe. Pe coama acoperişului se iveau ascuţite ţepi tot din aur care. împiedicau păsările să se aşeze, lăsând murdărie în urma lor. Dintre pietrele folosite pentru construcţia Templului, unele aveau o lungime de 45 de coţi, o înălţime de 5 coţi şi o lăţime de 6 coţi. în faţa clădirii propriu-zise se afla un altar înalt de 15 coţi; fiindcă şi lăţimea şi lungimea lui atingeau deopotrivă 50 de coţi, aducea cu un bloc de forma unui pătrat ale cărui unghiuri se răsuceau în sus ca nişte coarne, la el ajungându-se dinspre miazăzi printr-o rampă cu o pantă uşor ascendentă. Nici o unealtă de fier n-a fost utilizată la construirea altarului şi chiar mai târziu, fierul nu s-a atins niciodată de el. Şi Templul, şi altarul erau înconjurate de un parapet făurit din pietre frumoase, înalt de un cot, care despărţea poporul din afară de preoţi. Celor bolnavi de blenoragie şi de lepră le era interzisă până şi intrarea în oraş; interdicţia frecventării sanctuaru­lui era prescrisă femeilor în timpul ciclului lor şi, chiar când erau curate, ele tot nu aveau voie să treacă dincolo de parapetul menţionat anterior. Nu erau admişi în curtea interioară bărbaţii care nu erau pe deplin purificaţi, nici măcar preoţii în curs de purificare.



12 Nimic altceva decât o piatră pe care, de ziua împăcării, Marele Preot punea un vas cu mirodenii. Arca cea sfântă a fost distrusă împreună cu primul templu (n.t.).

396


7. Cei care, deşi făceau parte dintr-o familie sacerdotală, nu aveau voie să îndeplinească serviciul divin din pricina unei infirmităţi corporale, erau admişi în interiorul parapetului alături de preoţii fără nici un cusur trupesc şi primeau tainul lor de jertfă pe temeiul obârşiei lor dar purtând, fireşte, straie obişnuite; doar preotul care slujea avea voie să îmbrace veşmântul sacru. La altarul de jertfă şi în Templu aveau acces numai preoţii fără cusur, îmbrăcaţi în byssus; din respect faţă de serviciul divin, ei se fereau să bea vin neamestecat cu apă, ca să nu comită vreo greşeală în timpul slujbei religioase. Şi Marele Preot urca împreună cu ei în Templu, dar nu întotdeauna ci numai cu prilejul Sabatului şi a Lunii pline, ori la strămoşeştile sărbători, ori la reuniunile anuale ale poporului. în timpul slujbei el îşi acoperea cu un şorţ coapsele până la părţile ruşinoase; pe dedesubt purta un strai de in, iar deasupra o haină lungă până la glezne, albastră ca stânjenelul, rotundă şi prevăzută cu franjuri, de care atârnau clopoţei de aur alter­nând cu rodii; aceşti clopoţei simbolizau tunetele, iar rodiile fulgerele. Cordonul care ţinea haina strâns lipită de piept era alcătuit din cinci benzi frumos împodobite având diverse culori, adică: auriul, purpuriul, stacojiul, precum şi de byssus şi albastrul ca stânjenelul; aşadar, culori care figurau în ţesătura perdelei din Templu. Din acelaşi material multicolor era făcută tunica pe care o purta peste umeri Marele Preot, doar că predomina auriul. Ea semăna cu o platoşă prinsă în partea de jos cu două fibule ce aveau forma unor scuturi mici, pe care erau montate două splendide şi mari sardonixuri, pe ele fiind gravate nu­mele bărbaţilor pe care le-au primit după aceea triburile poporului. în partea din faţă, grupate pe patru rânduri a câte trei bucăţi, erau fixate 12 pietre preţioase, după cum urmează: sardonix, topaz, şi smarald; granat, jasp, şi safir; agat, ametist, şi rubelită; onix, berii şi crisolit; pe fiecare era săpat iarăşi numele unui întemeietor de triburi. Marele Preot purta pe creştet o tiară din byssus, cu benzi de un albastru ca stânjenelul; tiara era înconjurată la rândul ei, de o coroană de aur pe care erau imprimate patru litere sacre, tuspatru fiind nişte vocale13. Fireşte că aceste veşminte nu erau îmbrăcate mereu de Marele Preot, care purta îndeobşte straie obişnuite, ci numai atunci când pătrundea în partea interzisă a Templului. El intra acolo singur o dată pe an, în ziua când toţi iudeii ţin postul în cinstea lui Dumnezeu14. O amănunţită descriere a oraşului, a Templului, precum şi a datinilor şi

13 Este vorba de numele lui Dumnezeu (Iehova), pe care Iosephus nu-1 menţionează pentru că iudeii nu aveau voie să-1 rostesacă (n.t.). Literele 1, A, U, H re­produceau în greceşte tetragrama YHVH din ebraică, redată îndeobşte prin Iehova {Antichităţi iudaice, 11, 12, 4) (n.e).

14 Adică în Ziua împăcării (n.t.).

397


legilor privitoare la ele o voi face în altă parte15: căci nu puţine sunt lucrurile care au rămas de spus pe această temă.

8. Fortăreaţa Antonia era situată în unghiul format de două dintre porticurile primei curţi interioare a Templului, unul la apus, celălalt la miazănoapte; ea fusese construită pe o stâncă înaltă de 50 de coţi, în­conjurată pretutindeni de prăpăstii. Antonia reprezenta o operă a regelui Herodes care exprima şi mai limpede fireasca elevaţie a spiri­tului său. Mai întâi, înalta stâncă a fost acoperită de la bază în sus cu netede plăci de piatră, deopotrivă pentru frumuseţe şi pentru a face să alunece pe oricine ar fi încercat să se caţere în vârf sau să coboare la poalele ei. Apoi, nemijlocit în faţa fortăreţei propriu-zise, se afla un zid de 3 coţi, îndărătul căruia se profila întreaga construcţie a Antoniei, înaltă de 40 de coţi. Interiorul avea înfăţişarea şi amenajarea unui palat regal. El era împărţit în încăperi cu tot felul de forme şi de destinaţii, având peristiluri, băi şi curţi spaţioase pentru găzduirea tru­pelor, aşa încât, datorită faptului că era înzestrată cu toate instalaţiile indispensabile vieţii, Antonia părea un oraş şi, datorită somptuozităţii sale, o reşedinţă regală. Dar aspectul general al construcţiei era cel al unui turn cu alte patru turnuri distribuite în fiecare colţ al său; trei din­tre ele măsurau 50 de coţi pe când turnul din colţul de miazăzi spre răsărit atingea înălţimea de 70 de coţi, astfel că din vârful lui ţi se oferea priveliştea de ansamblu a sanctuarului. în locul unde fortăreaţa se mărginea cu porticurile Templului existau nişte scări şi pe ele co­borau spre amândouă oamenii ce făceau parte din gardă. Căci în fortăreaţă staţiona în permanenţă o cohortă romană ai căror soldaţi, în zilele de sărbătoare, bine înarmaţi, erau răspândiţi în porticuri spre a supraveghea poporul, ca nu cumva să se răzvrătească. Aşa cum Templul era o fortăreaţă care domina oraşul, la fel Antonia era bas­tionul Templului, iar trupele instalate în ea le supraveghea pe toate trei. Oraşul de Sus avea drept propria lui fortăreaţă palatul lui Herodes. Colina Bezetha, precum am spus mai înainte, era despărţită de Antonia. Dintre toate colinele, ea era cea mai înaltă, unită prin construcţiile sale cu o parte a Oraşului Nou, fiind singura care adum­brea dinspre miazănoapte Templul. Deoarece tot am de gând ca despre oraş şi zidurile sale să vorbesc pe îndelete în altă parte, va tre­bui ca, cel puţin deocamdată, să vă mulţumiţi cu cele relatate până acum.

15 După cum reiese din Antichităţi iudaice, XX, 11, 2, Iosephus intenţiona să scrie o lucrare cu un asemenea subiect; totuşi, se pare că el nu şi-a realizat acest plan pentru că posterităţii nu i-a parvenit aşa ceva (n.t.). Uitându-şi probabil promisiunea, autorul nu mai vine cu interesantele detalii suplimentare în ultimele două cărţi ale isto­riei sale (n.e.).

398


CAPITOLUL VI

1. Forţele combatante ale răzvrătiţilor din oraş, strânse în jurul lui Simon, în afara idumeenilor, însumau 10.000 de oameni; comanda celor 10.000 era deţinută de 50 de ofiţeri, supremul lor comandant fiind Simon însuşi. Idumeenii, aflaţi în cârdăşie cu el, erau în număr de 5.000, având 10 comandanţi, printre care cei mai de vază păreau lacobus, fiul lui Sosas şi Simon, fiul lui Cathla1. Pe de altă parte Ioannes, care pusese stăpânire pe Templu, deţinea 6.000 de soldaţi înzestraţi cu armament greu, în fruntea lor fiind 20 de comandanţi. Lor li s-au alăturat zeloţii, care încetaseră să mai constituie o tabără ri­vală2; ei dispuneau de un efectiv de 2.400 de oameni, care, ca şi mai înainte, ascultau de Eleazar şi de Simon, fiul lui Arinos. Cele două tabere se mai hărţuiau încă, aşa cum am spus, iar poporul trebuia să dea tributul luptei pentru amândoi prin faptul că locuitorii care nu se făceau părtaşi la nedreptăţile lor erau prădaţi şi de unii, şi de alţii. Simon ţinea sub stăpânirea lui Oraşul de Sus şi zidul cel mare până la Cedron, iar din vechiul zid, partea care se întindea de la bazinul Siloah, unde o cotea spre răsărit, până la locul unde cobora spre pala­tul lui Monobazus; acesta fusese rege în Adiabene, dincolo de Eufrat. El stăpânea de-asemeni şi izvorul însuşi, şi Acra, adică Oraşul de Jos, precum şi terenul până la palatul Elenei, mama lui Monobazus3. Ioannes la rândul lui dispunea de Templu şi de un teritoriu nu lipsit de însemnătate din juru-i, aşijderi Ophel şi râpa numită Cedron. Pentru că fusese incendiată zona locuită dintre ambii rivali, s-a creat astfel un



1 Din acest loc ca şi din Cartea a patra, cap. IX, paragr. 11, tragem concluzia că idumeenii chemaţi mai înainte în ajutor de către zeloţi (Cartea a patra, cap. IV) fie că nu s-au întors acasă (Cartea a patra, cap. VI, paragr. 1), fie că au revenit parţial mai târziu în Ierusalim (n.t.).

- Vezi Cartea a cincea, cap. III, paragr. 1 (n.t.).



3 Vezi Antichităţi iudaice, XX, 2; 4, 3 (n.t.).

399


teren propice pentru luptele lor fratricide4. Nici măcar faptul că ro­manii îşi făcuseră tabăra chiar lângă zidurile de apărare nu potolea dezbinarea din interiorul oraşului. Curând după dezmeticirea lor vădită cu prilejul primei incursiuni împotriva romanilor, asupra răzvrătiţilor s-a abătut şi mai abitir vechea boală: taberele învrăjbite şi-au reînceput luptele, făcându-şi sieşi tot ce le doreau şi asediatorii, într-adevăr, ei n-au avut de îndurat din partea romanilor rele mai mari decât cele pe care şi le-au pricinuit singuri unii altora şi, după ce i-a tolerat pe aceşti oameni, oraşul n-a avut parte de o suferinţă necunos­cută; cele mai mari necazuri l-au lovit înainte de cotropirea lui astfel încât cuceritorii lui i-au făcut cetăţii mai degrabă un bine. Sunt încli­nat să afirm că răzvrătirea din interior a adus pieirea oraşului în vreme ce romanii au învins această răzvrătire, mult mai puternică decât zidurile de apărare. Avem cele mai temeinice motive să punem în seama localnicilor pacostea şi în cea a romanilor dreptatea. Dar se cu­vine totuşi, ca fiecare să-şi facă o părere proprie pe baza faptelor arătate aici.

2. în timp ce lucrurile stăteau astfel în interiorul Ierusalimului, în exterior Titus, împreună cu călăreţii lui de elită, i-a făcut înconjurul călare, spre a găsi locul potrivit de unde să pornească asaltul zidurilor. Pretutindeni el era pus în încurcătură de faptul că, pe de o parte, acolo unde predominau râpele, oraşul era inaccesibil şi, pe de altă parte, în celelalte locuri primul zid se dovedea prea rezistent pentru a fi străpuns de maşinile lui de asediu; de aceea Titus a decis să dea atacul dintr-un punct situat lângă mormântul Marelui Preot Ioannes5. în acest loc cel dintâi meterez era mai scund, fără să se mai îmbine cu cel de al doilea, pentru că s-a întârziat lucrarea de fortificare a Oraşului Nou, care nu era aşa de populat; în afară de asta, pe acolo se ajungea mai lesne la cel de al treilea zid şi, trecând de el, plănuia Titus să pătrundă în Oraşul de Sus şi, prin Antonia, să cucerească Templul. în timp ce, călărea în preajma zidului, o săgeată a rănit la umărul stâng pe unul dintre prietenii săi, ce se numea Nicanor6; îm­preună cu Iosephus, acesta se apropiase prea mult ca să propună eventuale tratative de pace iudeilor aflaţi pe metereze, pentru care el nu era un personaj necunoscut. Din acest incident a dedus Caesar cumplita îndârjire a iudeilor, fiindcă ei nu se abţineau să-i atace până



4 Vezi Cartea a cincea, cap. 1, paragr. 3 (n.t.).

5 Ioannes Hyrcanos (vezi Cartea întâi, cap. II, paragr. 3). Mormântul său se afla probabil la nord-vest de actuala poartă Iaffa (n.e.).

6 Vezi Cartea a treia, cap. VIII, paragr. 2 (n.e.).

400


şi pe solii trimişi pentru propria lor salvare, hotărând cu amărăciune să treacă la înteţirea lucrărilor de asediu. El a îngăduit numaidecât legiunilor să devasteze împrejurimile oraşului, dându-le ordinul să strângă lemnul necesar construirii unor valuri de pământ. Pentru aces­te lucrări, el şi-a împărţit oastea în trei grupări: între valurile de pământ a aliniat aruncători de suliţe şi arcaşi, iar în faţa lor a instalat scorpioni7, catapulte şi baliste pentru a preîntâmpina eventualele in­cursiuni ale duşmanului împotriva lucrărilor de asediu precum şi încercările celor aflaţi pe metereze să stânjenească munca celor de jos. Tăierea pomilor a dus la grabnica dezgolire deplină a suburbiilor oraşului. Dar în vreme ce întreaga oaste strângea de zor lemnele pen­tru ridicarea valurilor de pământ, trudind cu multă râvnă la lucrări, nici iudeii n-au stat cu mâinile în sân. între timp poporul care trăia sub ameninţarea jafurilor şi a crimelor a avut prilejul să-şi redobân­dească curajul; trăgea nădejdea că atâta vreme cât asupritorii săi erau absorbiţi de lupta lor împotriva vrăjmaşilor din afară, el va putea să răsufle puţin, răzbunându-se asupra celor vinovaţi după ce romanii vor fi câştigat războiul.

3. Oricât stăruiau susţinătorii săi să pornească la atac împotriva duşmanului aflat în faţa porţilor, frica lui faţă de Simon îl făcea pe Ioannes să nu se clintească din loc. în schimb Simon n-a stat degeaba de vreme ce era şi mai aproape de asediatori: el a înşirat pe metereze maşinile care lansau proiectile, luate cândva ca pradă de război de la Cestius, ca şi cele capturate după masacrarea garnizoanei din Antonia. Fireşte că, pentru majoritatea soldaţilor lui, aceste unelte erau de pris­os întrucât nu se pricepeau deloc să le mânuiască; cei câţiva care fuseseră instruiţi de transfugi^ puneau în funcţiune fără îndemânare aceste maşini capturate. De pe zid, ei împroşcau cu bolovani şi săgeţi pe cei ce lucrau la fortificaţiile de pământ sau, organizaţi pe grupe, făceau incursiuni, angajându-se în lupta corp la corp. Lucrătorii ro­mani foloseau împletiturile de nuiele întinse peste îngrădituri de pari, drept pavăză împotriva armelor aruncate de duşmani, respingând in­cursiunile iudeilor cu propriile lor aruncătoare de săgeţi. Toate legiunile erau echipate cu uimitoare maşini de război, dar îndeobşte se distingea Legiunea a X-a9: scorpionii erau mai puternici şi balistele



7 Scorpionul era un fel de catapultă ceva mai mică (n.t.).

8 Dezertorii proveneau din rândurile trupelor siriene auxiliare (n.e.).



9 Cantonată pe Muntele Măslinilor, Legiunea a X-a nu putea lua parte direct la asediu; pare să fie vorba mai degrabă de Legiunea a XII-a, care a fost echipată cu noi maşini de război, după ce le-a pierdut pe cele vechi, suferind o grea înfrângere sub co­manda lui Cestius (n.e.).

401


mai mari, încât, cu ajutorul lor, legionarii se puteau apăra nu numai de cei ce făceau incursiuni ci şi de iudeii postaţi pe metereze. Pietrele lansate pe traiectorie cântăreau un talant10 şi zburau până la distanţa de 2 stadii, ba chiar şi mai mult; dinaintea lor se trăgeau nu numai cei din primele rânduri ci şi cei ce se aflau mult în spatele acestora. La în­ceput iudeii au ştiut să se asigure împotriva acestei pietre călătoare, căci ea era albă: sosirea şi vestea din vreme atât prin şuierul asurzitor, cât şi prin strălucitoarea-i albeaţă. Observatorii care-şi ocupau pos­turile bine stabilite în turnuri de pază anunţau din vreme oamenii clipa când maşina apuca să tragă şi piatra să-şi ia zborul, strigându-le în limba lor maternă: „Vine flăcăul"11. Atunci toţi cei aflaţi pe traiecto­ria pietrei se fereau din calea ei, aruncându-se pe burtă şi, dacă aceste măsuri de precauţie erau respectate cu stricteţe, atunci piatra trecea peste ei şi cădea pe pământ fără urmări pentru nici unul. Ca să com­bată această manevră, romanilor le-a venit ideea să vopsească pietrele în negru; întrucât nu mai puteau fi văzute ca mai înainte, proiectilele îşi atingeau astfel ţinta, cu o singură lovitură curmând mai multe vieţi deodată. Dar chiar şi în pofida acestor pierderi, apărătorii oraşului nu i-au lăsat pe romani să-şi continue nestingheriţi munca lor la fortificaţiile de pământ, ci i-au hărţuit zi şi noapte, dând multe dovezi de iscusinţă şi îndrăzneală.

4. După terminarea lucrărilor la fortificaţia de pământ, meşterii dulgheri au măsurat distanţa până la zidul de apărare, aruncând de pe valul de pământ o bucată de plumb legată la capătul unei sfori; altă posibilitate nici nu aveau întrucât cei de sus aruncau mereu pietre grele. Constatându-se că berbecele ajungea până la zid, spărgătorul de metereze a fost adus la faţa locului. Titus a apropiat cât mai mult maşinile de asediu, pentru ca apărătorii să nu poată vătăma de pe zidurile lor berbecele, dând ordinul ca acesta să intre în acţiune. Atunci din trei părţi deodată, un năprasnic vuiet a cuprins oraşul; în interior locuitorii au scos strigăte, până şi răzvrătiţii fiind stăpâniţi de aceeaşi spaimă. Acum, când în sfârşit şi-au dat seama că au de înfrun­tat o primejdie comună, taberele învrăjbite s-au gândit şi la o apărare comună. Adversarii de altădată ţipau unii la alţii, spunându-şi că tot ce făceau era în favoarea duşmanului atunci când, fie şi dacă Dumnezeu nu le dădea o înţelegere trainică, ei trebuiau în clipa de



10 Aici unitate de măsură pentru greutăţi, variind în jurul a 26 kg şi nu monedă de aur sau argint valorând 60 de mine sau 6.000 de drahme (n.e.).

11 Metaforă ostăşească sau posibil joc de cuvinte în limba elină, între „yios" (=fiu) şi „ios" (=săgeată, lance) (n.e.).

402


faţă să treacă peste neînţelegerile lor şi să lupte cot la cot împotriva romanilor. Simon a anunţat prin crainici că oricare dintre luptătorii din Templu dorea să vină la zidul ameninţat, putea s-o facă nepedepsit de nimeni; Ioannes şi-a dat asentimentul, chiar dacă nu avea deplină încredere în Simon. Ambele tabere şi-au dat uitării urile şi conflictele lor personale, devenind unul şi acelaşi trup; s-au răspândit de jur îm­prejurul zidurilor şi au zvârlit o sumedenie de torţe aprinse asupra maşinilor de asediu; apoi şi-au aruncat fără întrerupere suliţele înspre soldaţii care împingeau berbecele în zid. Cei mai cutezători se strângeau în cete şi tăbărau asupra uneltelor războiului, le smulgeau împletiturile de nuiele şi se năpusteau asupra servanţilor pe care izbuteau să-i biruie, mai rar prin ştiinţa armelor, mai adesea prin temeritatea lor. Mereu sosea Titus însuşi în ajutorul celor aflaţi în difi­cultate şi, grupându-şi soldaţii în ambele laturi ale maşinilor de asediu, izgonea pe iudeii veniţi cu torţe incendiare; totodată respingea pe cei ce aruncau arme din turnuri şi se îngrijea ca berbecele să acţioneze de zor. Totuşi, zidul nu voia să cedeze deloc la puternicele sale izbituri; numai berbecele Legiunii a XV-a izbutise să clintească puţin colţul unui turn. în schimb zidul propriu-zis rămăsese nedeterio­rat, căci el nu e pus în vădită primejdie de daunele pricinuite turnului care şi aşa, fiind mult ieşit în afară, n-ar fi putut desprinde uşor, în căderea lui, o bucată din zidul de apărare.

5. Pentru scurtă vreme, asediaţii şi-au încetat incursiunile, dar îi pândeau cu străşnicie pe romanii care se răspândiseră, întorcându-se fie la lucrările lor de asediu, fie la tabăra lor, convinşi că iudeii se retrăseseră sub imboldul epuizării şi al fricii. Dar aceştia au năvălit în afară printr-o poartă mascată12 din preajma turnului Hippicus: toţi aduceau torţe aprinse, cu care să incendieze lucrările asediatorilor, năzuind să-i împingă pe romani până la ocrotitoarele lor fortificaţii de pământ. La auzul strigătelor lor, romanii care erau prin apropiere, s-au pregătit în mare grabă de luptă, iar soldaţii aflaţi mai departe au fugit în ajutorul celorlalţi. Cutezanţa iudeilor şi-a demonstrat superioritatea faţă de disciplina romanilor şi, după ce i-au respins pe primii soldaţi ieşiţi în întâmpinare, s-au năpustit asupra trupelor care încă se mai re­grupau. O aprigă luptă s-a dezlănţuit în preajma maşinilor de asediu: unii se îndârjeau să incendieze totul, alţii se căzneau cu mari eforturi să împiedice înfăptuirea planului lor. Ambele tabere scoteau strigăte

Fusese, pare-se, abandonată după construirea palatului lui Herodes (n.e.).

403


din care nu se mai distingea nici un ordin şi mulţi dintre cei aflaţi în primele rânduri au căzut în luptă. Temeritatea iudeilor a ieşit biruitoare şi flăcările învăluiau deja lucrările de asediu: totul ar fi căzut pradă focului, împreună cu maşinile de război dacă majoritatea trupelor de elită din Alexandria n-ar fi opus o rezistenţă crâncenă, dovedind o vitejie mai mare decât se aştepta de la ei. Căci în această bătălie, ei au întrecut însăşi trupele care se acoperiseră de faimă. în cele din urmă, Caesar a adus la faţa locului pe călăreţii săi cei mai destoinici,avântându-se în fruntea lor asupra duşmanilor. Cu braţul lui a doborât 12 luptători din primul rând13; soarta acestora a speriat restul cetei, care a dat înapoi, iar Titus a urmărit-o pas cu pas, silindu-i pe toţi să se refugieze în oraş şi în felul acesta a scăpat de foc instalaţiile de asediu. întâmplător, în această bătălie a fost prins teafăr unul dintre iudei; Titus a poruncit atunci ca el să fie ţintuit pe cruce înaintea zidului, sperând că ceilalţi, îngroziţi de priveliştea torturilor sale, se vor supune. După retragerea lor, pe când stătea de vorbă în faţa meterezelor cu un soldat cunoscut, Ioannes, comandantul idumeenilor, a fost atins în piept de o săgeată trasă de un arcaş arab, murind pe loc; pieirea lui a îndoliat adânc pe idumeeni, îndurerându-i până şi pe iudeii răzvrătiţi; căci prin vitejia şi chibzuinţă sa, el fusese un bărbat deosebit14.

CAPITOLUL VII


1. în noaptea următoare, romanii au fost cuprinşi de o spaimă mai presus de aşteptările lor. Căci Titus dăduse ordinul să se constru­iască trei turnuri înalte de 50 de coţi care urmau să fie insalate pe fiecare val de pământ pentru ca din vârful lor să fie alungaţi apărătorii de pe metereze; din întâmplare, unul dintre ei s-a prăbuşit de la sine1 în toiul nopţii. Acest fapt a stârnit o zarvă cumplită care a băgat în sperieţi armata şi, fiindcă au crezut că sunt atacaţi de duşmani, toţi au alergat să-şi înşface armele. în sânul legiunilor domnea deruta şi larma; întrucât nimeni nu era în măsură să le spună ce anume se în­tâmplase de fapt, soldaţii alergau fără rost încolo şi încoace; de vreme ce nu se arăta nici un duşman, ei au început să se sperie unul de altul şi fiecare cerea celuilalt parola, de parcă iudeii s-ar fi furişat în tabăra lor. Ei au arătat ca nişte oameni cuprinşi de panică până când Titus, aflând ce se petrecuse în realitate, a dat ordin să se transmită ştirea tu­turor; de-abia atunci s-a restabilit calmul cu chiu cu vai.

2. Iudeii înfruntau cu bărbăţie celelalte atacuri, dar turnurile le provocau daune mari; căci de pe platformele lor, maşinile de război uşoare, aruncătorii de suliţe, arcaşii şi prăştiaşii trăgeau din plin asupra lor; ei nu puteau să ajungă până la trăgătorii romani datorită faptului că erau situaţi mult prea sus; nici turnurile nu puteau fi făcute inofensive fiindcă, din pricina greutăţii, ele nu puteau fi răsturnate cu uşurinţă şi nici date pradă flăcărilor datorită faptului că aveau o îm­brăcăminte metalică. Nevoiţi să stea în afara câmpului de bătaie al armelor romane, iudeii deveneau neputincioşi în faţa agresivităţii berbecelor care, prin necontenitele lor izbituri, îşi atingeau încet dar



13 Vezi Suetonius, Titus, 5 (n.t).

14 Vezi Cartea a patra, cap. IV, paragr. 2 (n.t.).

1 Instalată pe roţi, înalta construcţie nu era terminată, ceea ce explică surparea ei neaşteptată. Vegetius relatează despre o întâmplare asemănătoare în timpul asedierii Rhodosului (n.e.).

404


405

sigur ţinta. Zidul începuse să cedeze în faţa „Victoriosului"2 — aceas-l ta era porecla dată de iudeii înşişi celui mai mare berbece roman, de 1 vreme ce biruia orice obstacol. Asediatorii îşi sleiseră deja puterile în 1 atâtea bătălii şi în gărzile de noapte pe care trebuiau să le susţină de-1 parte de oraşul propriu-zis. Din pricina nepăsării şi a obişnuinţei lori de a lua în toate privinţele numai hotărâri anapoda, cei mai mulţi au I fost îndeobşte de părere că oricum, nu mai aveau nevoie de acest zid ] atâta timp cât mai erau alte două în spatele acestuia; prin urmare, au 1 fost cuprinşi de o moleşeală şi s-au retras. Iar atunci când romanii s-au suit până la spărtura pe care „Victoriosul" o şi făcuse în zid, toţi şi-au părăsit posturile de pază şi s-au refugiat în spatele celui de al doilea zid. Cei care au răzbit dincolo de primul zid au deschis porţile, lăsând să pătrundă înăuntru oastea întreagă. Astfel au pus romanii stăpânire pe primul zid al Ierusalimului după 15 zile de asediu, în cea de a 7-a zi a lunii Artemision3, dărâmând o mare porţiune a acestuia, precum şi toată suburbia de miazănoapte a oraşului, distrusă odinioară de Cestius4.

3. Aşadar Titus şi-a mutat tabăra în interiorul oraşului, pe locul denumit „Staniştea asirienilor", după ce a ocupat întregul său teritoriu până la Cedron, stabilindu-se atât de departe de cel de al doilea zid de apărare încât să nu intre în bătaia săgeţilor duşmane. Iudeii care îşi împărţiseră efectivele apărau zidul cu înverşunare. Susţinătorii lui Ioannes luptau de la fortăreaţa Antonia şi porticul de miazănoapte al Templului, precum şi în dreptul monumentului funerar al regelui lor Alexandru5; iar trupele lui Simon ocupau intrarea monumentului fu­nerar al Marelui Preot Ioannes, apărând meterezul până în dreptul porţii prin care conducta de apă ajungea la turnul Hippicus. De nenumărate ori s-au avântat în afara porţilor înfruntându-şi vrăjmaşul în lupta de aproape, dar au fost întotdeauna împinşi înapoi şi siliţi să se bată de pe metereze; ei se dovedeau inferiori în lupta corp la corp, deoarece nu aveau instruirea militară a romanilor, dar în înfruntarea de pe metereze, dimpotrivă, deţineau superioritatea. în vreme ce ro-

2 în original „Nikon" (de la Nike=Victoria, divinitatea triumfului militar vechii greci). într-una din viziunile profetului Daniel (cap.8), puterea persană care cuceri Babilonul era întruchipată de un berbec „lovind cu coamele la apus, Mş miazănoapte şi la miazăzi", fără ca nimeni să i se poată opune (n.e.).

3 La 25 mai 70 (n.e.).

4 Vezi Cartea a doua, cap. XIX, paragr. 4 (n.t).

5 E vorba despre Alexandru Iannaios (vezi Cartea întâi, cap. IV, paragr. 1, n.D

406
manii, pe lângă forţa lor numerică, aveau încredere în experienţa războinică, iudeii se distingeau prin temeritatea lor alimentată de frică şi de înnăscuta lor capacitate de a suporta, plini de resemnare, lovi­turile grele; aceştia nutreau necontenit speranţa în salvarea lor, romanii aşteptându-se în schimb la o victorie rapidă. Semne de oboseală încă nu dădeau nici unii, nici alţii: fără întrerupere se suc­cedau de-a lungul zilei întregi atacurile, bătăliile lângă metereze şi incursiunile în cete mai mici, fără ca vreo formă de luptă să nu fie pusă la contribuţie. Noaptea de-abia dacă le oferea un scurt răgaz căci îndeobşte dis-de-dimineaţă hărţuielile reîncepeau; fără somn pentru ambele tabere, ea trecea mai greu decât ziua, căci aici, unii se întrebau bănuitori cât mai aveau de aşteptat luarea cu asalt a zidului, iar acolo, alţii socoteau cât va mai dura până când iudeii vor ataca tabăra prin surprindere; de aceea şi de-o parte şi de alta, fiecare îşi petrecea noaptea înarmat şi, o dată cu primele raze ale soarelui, era din nou gata de luptă. Iudeii îşi disputau cinstea de a înfrunta primul primejdia spre a fi pe placul comandantului lor; cel mai respectat, dar şi cel mai temut dintre toţi era Simon, faţă de care subalternii erau atât de devotaţi încât fiecare ar fi fost în stare să-şi curme singur viaţa, dacă el le-ar fi cerut aşa ceva. în schimb, romanii erau stimulaţi să fie viteji, pe de o parte, de obişnuinţa lor de a învinge mereu şi de a nu accepta înfrângerea, pe de altă parte, de serviciul militar neîntrerupt, de permanentele exerciţii cu armele, ca şi de măreţia imperiului, dar în mod deosebit de Titus, întotdeauna şi pretutindeni alături de ei. A te arăta lipsit de vlagă când luptai alături de Caesar constituia o mare ruşine; cel ce lupta curajos avea în răsplătitorul meritelor sale un mar­tor ocular. Era un câştig însuşi faptul de a fi socotit de Caesar un bărbat viteaz. Acesta a şi fost motivul pentru care mulţi soldaţi au dovedit o râvnă mai presus de forţele lor proprii. De pildă, într-una din zilele acelea, iudeii alcătuiseră înaintea zidului de apărare o puter­nică ceată, pregătită de luptă, iar ambele tabere trăgeau una în alta de la distanţă; atunci unul dintre călăreţi, cu numele de Longinus, a năvălit din rândurile de luptă ale romanilor în mijlocul formaţiei iudeilor, care s-au retras în faţa iureşului său. Pe doi dintre cei mai viteji i-a omorât pe loc: pe cel dintâi, care i-a aţinut calea, 1-a izbit în faţă, iar pe cel de-al doilea, când a vrut să-1 ocolească, 1-a străpuns dintr-o parte cu aceeaşi lance smulsă din rana celui dintâi; din mijlocul duşmanilor, el s-a întors apoi nevătămat la camarazii săi. Isprava lui a vădit o vitejie ieşită din comun, ca atare, mulţi au căutat Sa împlinească asemenea acte de bravură. Fără să se sinchisească de

407

pierderile suferite, iudeii se arătau preocupaţi doar să aducă vrăj­maşilor daune, iar moartea li se părea uşoară dacă, pierind, târau după: ei un inamic. în schimb, Titus nu punea siguranţa soldaţilor săi mai prejos de succesul lor militar; căci orice atac nepregătit, din vreme cu] prudenţă, era numit de el o faptă nebunească şi într-adevăr vitejească era socotită acţiunea întreprinsă cu matură chibzuinţă şi cu ocrotirea vieţii soldaţilor care iau parte la ea, îndemnîndu-şi legionarii să-şa demonstreze curajul fără să-şi expună inutil primejdiilor nici trupul şi nici viaţa.



4. Titus însuşi a dat ordinul ca berbecele să fie adus la turnul din mijloc al zidului de miazănoapte, unde un iudeu şarlatan, cu numele de Castor, împreună cu zece ciraci de-ai săi, stăteau la pândă, după ce ceilalţi se retrăseseră din faţa arcaşilor. Câtăva vreme, aceştia au adăs­tat tăcuţi, ghemuiţi după parapete; dar când turnul a început să se clatine, ei au sărit în picioare şi Castor, întinzându-şi mâinile ca unul care cere îndurare, 1-a strigat cu făţărnicie pe Caesar şi pe un ton jal­nic 1-a implorat să-i fie milă de ei. Titus i-a acordat încredere fără nici o reţinere şi, trăgând nădejdea că iudeii se vor răzgândi acum, şi a poruncit ca berbecul să-şi înceteze loviturile, a interzis şi arcaşilor să tragă, iar lui Castor i-a cerut să spună ce dorinţe are. Când acesta i-al răspuns că vrea să coboare din turn dacă i se garantează siguranţa, Titus s-a arătat încîntat din cale-afară de înţeleaptă hotărâre luată de Castor, el fiind şi mai bucuros dacă toţi ar adopta aceeaşi decizie; până şi oraşul ar putea primi dezlegarea lui. Cinci dintre cei zece ciraci s-au asociat la cererea şireată a lui Castor; ceilalţi cinci au stri­gat însă că nu vor deveni niciodată sclavii romanilor întrucât ei potl muri ca nişte oameni liberi. în răstimpul acestei tocmeli, atacul a lâncezit; Castor i-a trimis vorbă lui Simon că avea acum răgazul să;' hotărască în linişte cele mai urgente măsuri câtă vreme el îl va rnaiş duce de nas pe comandantul suprem al romanilor. Concomitent cit» trimiterea soliei, Castor se prefăcea că vrea să-i convingă pe îndărăt­nicii săi ciraci să se predea la rândul lor. Dar aceştia, cuprinşi de-o8 mare indignare, şi-au înălţat deasupra parapetelor săbiile trase din teacă, pe care şi le-au îndreptat spre platoşele lor, spre a se străpunge, căzând, chipurile, morţi la pământ. Titus şi însoţitorii săi au fostj adânc impresionaţi de dârzenia oamenilor acelora, arătându-şi; admiraţia pentru deosebitul curaj precum şi mila pentru soarta lor căci, de jos, ei nu puteau să vadă ce se întâmplase, în realitate, acolo sus.j între timp un arcaş a tras asupra lui Castor şi 1-a nimerit lângă nas, iar I acesta şi-a smuls săgeata din rană şi a arătat-o lui Titus, plângându-sej

408


de nedreptatea ce i se făcuse. Caesar 1-a mustrat cu asprime pe cel care a tras şi i-a cerut lui Iosephus, aflat lângă dânsul, să se ducă la Castor, ca să dea mâna cu el. Dar Iosephus a ezitat să se ducă, căci el însuşi bănuia că cei ce cerşeau îndurarea nu aveau gânduri curate, oprindu-şi chiar şi prietenii gata să plece într-acolo. Atunci un transfug cu numele de Aeneas s-a oferit să meargă el. Iar când Castor a spus să vină cineva până sus, ca să ia în primire banii pe care îi avea asupra lui, Aeneas a şi fugit degrabă spre turn, desfăşurând poala mantiei sale. Atunci Castor a apucat o bucată de stâncă şi a aruncat-o de sus asupra lui, dar nu 1-a nimerit pe el, fiindcă s-a ferit la vreme, în schimb 1-a rănit pe soldatul care îl întovărăşea. De îndată ce şi-a dat seama, în sfârşit, că fusese amăgit, Caesar a recunoscut că în război mila nu poate duce la nimic bun, căci neînduplecata asprime barem nu se lasă păcălită de un potrivnic viclean. Indignat de faptul că fus­ese tras pe sfoară, Titus a cerut ca berbecele să-şi înteţească loviturile în zid. Când turnul a cedat în cele din urmă, oamenii lui Castor i-au dat foc şi, năpustindu-se printre flăcări, au pătruns într-un tainic cori­dor subteran, atrăgându-şi pentru a doua oară, deplina preţuire a romanilor pentru bărbăţia lor, căci aceştia erau siguri că ei s-au arun­cat singuri în mijlocul vâlvătăilor.

CAPITOLUL VIII

1. Din acest loc, Caesar a pus stăpânire pe cel de al doilea zid de apărare în a cincea zi de la cucerirea celui dintâi; după ce iudeii au fugit de acolo, el, împreună cu o mie de soldaţi înzestraţi cu arma­ment greu şi cu trupele de elită care făceau parte din garda lui personală, a intrat în locul unde se aflau magherniţele negustorilor de lână, atelierele arămarilor şi Târgul de haine din Oraşul Nou, străzile ducând oblic spre zid. Dacă de la început, fie că el ar fi dărâmat cea mai mare parte a zidului, fie că, după pătrunderea lui acolo, ar fi pră­dat porţiunea cucerită, potrivit datinilor războiului, atunci socot că această izbândă n-ar fi fost umbrită de nici o pierdere. Dar Titus a tras nădejdea că-i va dezarma pe iudei, nevrând să le facă răul la care se aşteptau ei şi n-a lărgit spărtura din zid, încât să fie îndestulătoare pentru o eventuală retragere fără necazuri: nu putea să accepte că ei vor pune la cale o lovitură împotriva lui, care le arăta atâta bunăvoinţă. O dată intrat în oraş, el a interzis uciderea vreunui pri­zonier şi incendierea caselor; până şi răzvrătiţilor le-a făgăduit că au îngăduinţa lui să se retragă în siguranţă dacă — fără să aducă vreo daună poporului — vor să-şi continue lupta, iar poporului propriu-zis că-şi va păstra bunurile sale. Căci Titus ţinea nespus de mult să salveze oraşul în favoarea lui, iar Templul în favoarea oraşului. Mulţimea era de partea lui, bucuroasă mai demult să accepte ceea ce propusese el, dar susţinătorii războiului au socotit această dragoste de oameni drept un semn de slăbiciune, zicându-şi în sinea lor că Titus a făcut aceste oferte fiincă nu se simţea în stare să cucerească întregul oraş. Rebelii i-au ameninţat pe cetăţeni cu moartea, dacă vreunul ar fi cutezat fie şi numai în gând, să se predea; cei ce vorbeau de pace, chiar şi pe ocolite, erau ucişi pe loc. Ei au atacat chiar şi pe romani, când aceştia au pătruns în oraş: unii le ieşeau în întâmpinare pe

410


străduţele înguste, sau se năpusteau din casele proprii asupra lor; alţii săreau prin porţile de sus în ţinutul de dincolo de ziduri. înspăimântaţi de aceştia, santinelele instalate pe metereze părăseau în grabă tur­nurile şi se retrăgeau în taberele lor. Răsunau puternicele strigăte ale celor aflaţi în interiorul zidurilor şi care se pomeniseră împresuraţi de duşmani iviţi de pretutindeni, dar şi al soldaţilor din exterior, temân-du-se de soarta camarazilor a căror retragere fusese tăiată. Iudeii deveniseră tot mai numeroşi şi, avantajaţi de faptul că-şi cunoşteau mai bine străzile, au rănit numeroşi adversari, alungându-i prin asal­turile lor. Pentru că nu aveau de ales, romanii au opus rezistenţă, căci oricum nu puteau să fugă în număr mare prin îngusta spărtură din zid. Se părea că toţi cei ce trecuseră prin breşă şi-ar fi găsit sfârşitul dacă Titus n-ar fi sărit în ajutorul lor. Repede şi-a grupat arcaşii la capătul străzilor şi s-a plasat el însuşi unde îmbulzeala era mai mare, izgonind duşmanii cu săgeţile trase asupra lor. Alături de el a luptat Domitius Sabinus1, bărbat destoinic care şi în această bătălie şi-a arătat străluci-toarea-i vitejie. Prin săgeţile trase fără întrerupere de arcaşii săi, Caesar i-a împiedicat pe iudei să se apropie, rămânând pe Ioc până când toţi soldaţii săi şi-au terminat retragerea lor.

2. Astfel romanii, după ce puseseră deja stăpânire pe cel de al doilea zid de apărare, au fost respinşi, ceea ce i-a făcut pe războinicii din întreaga cetate să fie cuprinşi de îngâmfare; pe acest succes se în-temeiau marile lor aşteptări, convingerea lor fiind că de-acum încolo romanii nu vor mai cuteza să pătrundă în oraş sau, dacă totuşi, vor veni iarăşi, ei înşişi îi vor învinge din nou. Pesemne că Dumnezeu le-a întunecat dinadins mintea din pricina nelegiuirii lor, încât să nu-şi dea seama că totalitatea armatei romane este incomparabil mai puternică decât acea fracţiune alungată de ei şi nici că foametea se strecurase neauzită în mijlocul lor. încă îşi mai puteau permite să se înfrupte din nenorocirile obşteşti şi să soarbă din sângele oraşului în vreme ce oa­menii cumsecade îndurau de multă vreme o cruntă mizerie şi mulţi erau cei sleiţi de lipsa hranei. Această exterminare a poporului consti­tuia pentru rebeli un prilej de uşurare, căci după părerea lor, nu meritau să scape teferi decât cei ce se împotriveau cu orice preţ păcii Şi care nu doreau să trăiască decât pentru a lupta împotriva romanilor. Când vedeau cum se stingea de la sine mulţimea potrivnicilor lor, ei se bucurau de parcă ar fi fost vorba de nişte barbari: aşa se purtau re­belii cu populaţia oraşului. Se fortificau însă în preajma zidului

Vezi Cartea a treia, cap. VII, paragr. 34 (n.t.). 411

împotriva romanilor, respingându-i ori de câte ori încercau săi pătrundă iar în oraş; cu propriile lor trupuri astupau breşa zidului dej apărare şi vreme de trei zile au opus o rezistenţă îndârjită; dar în aj patra zi n-au mai putut face faţă crâncenului asalt al lui Titus. Au fostj aşadar învinşi şi constrânşi să se retragă pe poziţiile pe care le ocu-paseră mai înainte. Punând a doua oară stăpânire pe zidul de apărare,. Titus a dat ordin să fie dărâmată partea lui de miazănoapte, iar pe latura lui de miazăzi a instalat garnizoane în turnuri, şi de-acum înco-1 Io avea în vedere asaltarea celui de al treilea zid.


412
CAPITOLUL IX
1. Dar Titus a găsit de cuviinţă să întrerupă deocamdată asediul, ca să dea timp de gândire răzvrătiţilor, văzând dacă nu cumva dărâ­marea celui de-al doilea zid de apărare şi spaima lor faţă de foamete nu-i va determina să cedeze, căci proviziile obţinute prin jaf nu puteau să le ajungă o vreme îndelungată. Titus a ştiut să dea o folosi­toare întrebuinţare acestui răgaz; deoarece tocmai sosise ziua îri care urma să se plătească soldaţilor solda cuvenită1, el a dat comandanţilor ordinul să aducă oastea în formaţie de marş chiar sub privirile duş­manilor, plătind banii fiecărui soldat în parte. Trupele s-au înfăţişat ca de obicei în armura lor întreagă şi cu săbiile trase din teacă, iar călăreţii îşi duceau caii frumos îmodobiţi ţinându-i de hăţurile lor. în lung şi-n lat, împrejurimile oraşului străluceau de atâta argint şi aur şi nimic nu era mai înălţător pentru proprii camarazi, nimic mai înfioră­tor pentru duşmani decât acest spectacol. Vechiul zid de apărare al oraşului, pe întreaga lui lungime, ca şi partea de miazănoapte a Templului, erau înţesate până la refuz cu privitori; se distingeau şi acoperişurile caselor pline de curioşi care îşi întindeau capetele înainte, neexistând nici un loc din oraş care să nu mişune de mulţimea oamenilor. O cumplită deprimare a cuprins pe cei mai cutezători din­tre iudei când au văzut cu ochii lor întreaga oaste adunată într-un singur loc, precum şi frumuseţea armelor şi desăvârşita ordine a soldaţilor. Mie mi se pare că până şi răsculaţii ar fi trebuit să-şi schimbe părerea în urma celor văzute atunci, dar nenorocirile aduse de ei asupra oraşului le răpise orice speranţă că mai pot avea parte de mdurarea romanilor. întrucât ştiau că depunerea armelor ar fi însem-

Soldaţii romani îşi încasau solda o dată la 4 luni, abia mai târziu, în timpul d "^'ei lui Domitianus plata devenind trimestrială. Solda zilnică a unui legionar era de ua ori mai mică decât cea a unui centurion si de trei ori mai mică fată de cea a unui calareţ(n.t.).

413



Yüklə 1,98 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   29




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə