Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor



Yüklə 1,98 Mb.
səhifə22/29
tarix31.10.2017
ölçüsü1,98 Mb.
1   ...   18   19   20   21   22   23   24   25   ...   29

_

nat pentru ei condamnarea sigură la moarte, cel mai potrivit lucru li s-ai părut să sfârşească în luptă. Astfel a hotărât soarta ca nevinovaţii săi piară împreună cu cei vinovaţi, oraşul dispărând o dată cu proprii săi răzvrătiţi.

2. De patru zile au avut nevoie romanii până când, una după alta, toate legiunile şi-au încasat solda; în a cincea zi însă, fiindcă n-a sosit nici o propunere de pace din partea iudeilor, Titus şi-a împărţit legiu­nile în două şi a început să înalţe valuri de pământ în dreptul Antoniei şi a monumentului funerar al lui Ioannes: pe aici plănuia el să cucerească Oraşul de Sus şi, prin Antonia, Templul. înainte de cap-j turarea acestuia, stăpânirea oraşului n-ar fi fost lipsite de primejdii pentru el. Şi de-o parte, şi de alta erau construite două valuri de< pământ, unul de fiecare legiune. Trupele care lucrau în preajma monu­mentului funerar erau stânjenite de idumeeni precum şi de oastea bine înarmată a lui Simon prin incursiunile lor surprinzătoare; împotriva soldaţilor din preajma Antoniei, procedau la fel oamenii lui Ioannes şii cetele de zeloţi. Ei erau avantajaţi nu numai de poziţia superioară din. care îşi mânuiau armele în luptă, ci şi din aportul adus de armele de asediu, a căror manevrare o deprinseseră între timp: prin exerciţiul, zilnic, iscusinţa lor crescuse simţitor. Ei deţineau 300 de scorpioni şi 40 de baliste, prin intermediul cărora îngreunau mult munca ro-: manilor la valurile de pământ. Ştiind prea bine ce importanţă avea pentru el salvarea oraşului sau distrugerea lui, în vreme ce îşi continua cu zel lucrările de asediu, Titus nu-şi neglija încercările sale de a schimba atitudinea iudeilor faţă de romani, îngemănând pregătirile militare cu tratativele de pace. Deoarece era de părere că adesea cu­vintele au mai mult succes decât armele, i-a îndemnat iarăşi el însuşi pe iudei să se salveze, predându-şi oraşul aproape cucerit; 1-a însărci­nat însă pe Iosephus să le vorbească în limba lor maternă, nădăjdiund' că poate se vor lăsa înduplecaţi de un compatriot de-al lor.

3. Mergând aşadar de jur împrejurul zidului care înconjura oraşul, spre a găsi un loc pe cât posibil nesituat în raza de bătaie aj armelor, dar de unde să i se audă glasul, Iosephus i-a rugat pe iudei în repetate rânduri să se cruţe şi pe ei, şi poporul, să-şi cruţe patria şi Templul, şi să nu se arate faţă de toate acestea mai nepăsători decât străinii înşişi. Romanii, care nici nu au voie să calce pragul Templului, respectă sanctuarul vrăjmaşilor lor şi până în prezent şi-ail ţinut mâinile departe de el. în schimb ei, care au crescut în ambianţi' lui sacră, singurii cărora ar trebui să le aparţină, au făcut ce le-a stat i putinţă să-1 distrugă. De fapt, cele mai puternice ziduri, cum au văzuf

ei înşişi, au fost dărâmate şi din toate trei n-a mai rămas decât cel mai slab. Unanim cunoscut era faptul că puterea romană nu putea fi în­frântă, recunoaşterea supremaţiei lor nerămânându-le străină. Căci, negreşit, oricât de drept şi de frumos ar fi să lupţi pentru libertate, acest lucru trebuia făcut chiar la început; dar după ce ai fost odată în­frânt, fiind şi supus atâta vreme, să vrei să-ţi scuturi jugul nu înseamnă altceva decât să-ţi alegi singur o moarte crâncenă, nici­decum să îndrăgeşti libertatea. Eşti îndreptăţit să dispreţuieşti în fel şi chip nişte stăpâni neînsemnaţi, dar nu pe cei care au subjugat întreaga lume. Ce ţinuturi au mai scăpat de dominaţia romanilor în afară de cele pe care arşiţa sau frigul le-au făcut de nelocuit? Pretutindeni norocul a fost de partea lor, iar Dumnezeu, care lasă să treacă atotpu­ternicia de la un popor la altul, se află acum în Italia. O lege de seamă, la fel de valabilă atât la fiarele sălbatice cât şi la oameni îţi cere să cedezi în faţa celui mai tare ca tine şi face ca puterea să aparţină po­sesorului armelor mai bune. De aceea şi strămoşii lor care îşi întreceau urmaşii în ce priveşte sufletul şi trupul, precum şi prin alte resurse proprii, s-au înclinat în faţa romanilor, ceea ce nu s-ar fi în­tâmplat dacă ei n-ar fi ştiut că Dumnezeu era de partea Romei. Şi de ce şi-ar mai fi pus ei nădejdea într-o dârză împotrivire atunci când cea mai mare parte a oraşului fusese deja cucerită şi, chiar dacă le mai rămânea un zid de apărare, în interior le mergea mai rău decât dacă ar fi fost luaţi prizonieri? Romanilor nu le era străin faptul că foametea bântuia în oraş şi că ea secera mai întâi poporul, dar că în curând ea urma să-i răpună şi pe luptători. Chiar dacă romanii ar fi încetat asediul Şi n-ar mai fi năvălit în oraş cu săbiile scoase din teacă, pe asediaţi tot îi mai pândea nedomolitul duşman care devenea din ce în ce mai pu­ternic; cel mult dacă ar fi putut lupta împotriva foametei cu armele în mână, fiind singurii oameni care biruie astfel chinurile ei. Dacă nu vor stărui până la capăt în aroganţa lor, nu le vor păstra nici o ranchiună Pentru cele întâmplate, romanii care, prin firea lor, se lasă călăuziţi de blândeţe când obţin victoria şi pun un preţ mai mare pe avantajul lor decât pe setea de răzbunare. Ei n-au interesul să pună stăpânire pe un oraş privat de locuitori şi pe o ţară pustiită. Tocmai de aceea Cezarul le mai cere acum să cadă la învoială şi să se predea; căci nimeni nu va scapă cu viaţă dacă el va fi nevoit să cucerească oraşul cu forţa, mai a'es în cazul când paşnica lui propunere i-a fost respinsă în cea mai "'sperată situaţie. Cât de curând va fi luat cu asalt şi cel de al treilea Zjd, primele două ziduri cucerite putând fi luate ca martore. Dar şi

414


415

dacă fortificaţia lor s-ar dovedi de necucerit, foametea va lupta potriva lor, în locul romanilor.

4. în timp ce Iosephus le adresa aceste îndemnuri, mulţi îl batjo­coreau de pe metereze, îl ocărau sau trăgeau asupra lui. Când a văzut că nu-i poate convinge pe iudei cu transparentele lui sfaturi, Iosephus a recurs la istoria patriei lor, spunând următoarele: „Nefericiţilor, oare aţi uitat de aliaţii voştri de nădejde şi vreţi să-i înfruntaţi pe romani cu armele şi cu pumnii! Pe cine aţi mai învins voi pe această cale? Dar când oare Dumnezeu, creatorul nostru, n-a fost totodată şi Răzbunătorul, ori de câte ori iudeii au îndurat o nedreptate? Oare nu vedeţi, privind în jurul vostru, de unde anume porniţi în faptele voas­tre de arme şi ce fel de aliaţi puternici aţi jignit amarnic? Nu vă mai amintiţi de minunatele fapte săvârşite de străbunii voştri şi de puternicii duşmani pe care i-a doborât cândva în faţa voastră acest Loc sfânt? Mă înfioară faptul că trebuie să pomenesc faptele lui Dumnezeu, vorbind unor urechi nedemne. Ascultaţi însă cu luare-aminte ca să vă daţi seama că nu luptaţi doar împotriva romanilor, ci şi a lui Dum­nezeu! Cândva Nechao, regele Egiptului2, numit şi Faraon, a venit cu oaste puternică şi a răpit-o pe prinţesa Sara, străbuna neamului nostru. Ce-a făcut atunci soţul ei, Avraam, străbunul nostru? L-a pedepsit cumva cu ajutorul armelor pe nelegiuit, când de poruncile lui ascultau 318 vasali,3 fiecare având la dispoziţia lui un număr nesfârşit de trupe? N-a pus nici un preţ pe toţi aceştia câtă vreme se simţea părăsit de Dumnezeu, ci şi-a ridicat braţele sale curate spre locul pe care voij îl pângăriţi acum, ca să-şi asigure astfel sprijinul celui atotputernic, înainte de noaptea următoare, prinţesa rămasă neatinsă n-a fost tri-1 misă înapoi soţului ei, în timp ce egipteanul s-a prosternat în faţa J locului pe care voi îl pângăriţi cu sânge frăţesc şi înspăimântat de noc­turne apariţii de coşmar, i-a trimis acasă pe aceşti evrei îndrăgiţi de Dumnezeul lor, oferindu-le drept daruri argint şi aur4? Să vorbesc dinadins despre strămutarea strămoşilor noştri în Egipt? N-au fost ei] oprimaţi vreme de 400 de ani şi supuşi unor regi străini şi, în pofida'; faptului că se puteau apăra cu armele, ei s-au sprijinit pe ajutorul lui

2 în Vechiul Testament (Facerea, 12, 10-20), Avraam coboară în Egipt, cerându-i Sarei să se prezinte drept sora şi nu soţia lui, Faraonul (din Tanis) şi nu Nechao, o ia la el pentru scurtă vreme, restituind-o soţului ei, după grele lovituri date] de Dumnezeu casei lui. Nechao a domnit mult mai târziu (n.e.).



3 în realitate, oamenii de casă ai lui Avraam (Facerea, cap. 14, paragr. 14) (n.e.J

4 Vezi Antichităţi iudaice, 1, 8, 1 (n.t.).

416


Dumnezeu? Cine nu ştie că Egiptul întreg a fost năpădit de felurite vieţuitoare şi bântuit de toate molimele, că pământul nu mai dădea nici un rod, că Nilul a secat, şi că s-au abătut una după alta asupra ţării cele zece plăgi5, în urma cărora strămoşii noştri au fost conduşi dincolo de hotare de o escortă înarmată, fără vărsare de sânge şi fără înfruntarea unor primejdii, Dumnezeu păşind în fruntea viitorului popor de slujitori ai Templului său? Pentru răpirea chivotului sfânt de către sirieni, oare n-au avut de pătimit amarnic atât Palestina6 cât şi idolul ei Dagon7? Au nu s-a văitat întregul neam de răpitori că părţile ascunse ale pântecelui intrau în descompunere iar măruntaiele se scurgeau o dată cu mâncarea înghiţită8? Cu propriile lor mâini, je­fuitorii au adus înapoi chivotul şi prin sunete de ţimbale şi tâmpine ca şi prin tot felul de jertfe pentru a-şi ispăşi vina faţă de sanctuar. Sub comanda lui Dumnezeu au obţinut această izbândă strămoşii noştri, căci ei nu puneau deloc mâna pe arme, aşteptând ca Dumnezeu să aibă cuvântul hotărâtor în treburile lor. De mâini omeneşti a fost doborât regele asirienilor, Sennaherib, în oastea căruia se înrolaseră toate popoarele Asiei, atunci când a împresurat oraşul nostru? N-au lăsat aceste mâini armele deoparte şi s-au ridicat în semn de rugăciune în vreme ce îngerul Domnului a nimicit într-o singură noapte o oaste uriaşă? Iar când s-a trezit în zorii zilei, Asirianul n-a găsit 185.000 de trupuri moarte9 în tabăra lui şi cu restul trupelor a fugit din faţa evreilor neînarmaţi, care nici măcar nu au pornit pe urmele lor? Vă este bine cunoscută captivitatea din Babilon, unde poporul nostru a adăstat vreme de 70 de ani pe meleaguri străine, fără să se răzvrătească până când Cyrus10 i-a redat libertatea ca o cinstire adusă

-1 Descrierea lor ocupă cap. 7-12 din Ieşirea (Vechiul Testament) (n.e.).



6 Iosephus îi numeşte palestinieni pe filisteni (n.t.).

' După ce filistenii i-au înfrânt pe israeliţi, au luat ca pradă de război chivotul legii, ducându-1 de la Eben-Ezer la Aşdod, în templul lui Dagon, idol cu trup de peşte şi cap de om. Pedepsele îndurate de filisteni şi de Dagon precum şi întoarcerea chivotului legii sunt descrise în cap. V-VI din Cartea întâi a Regilor (n.e.).



° Din Antichităţi iudaice, VI, 3, reiese că filistenii au fost seceraţi de dizenterie

(n.e.).


" De astă dată, Iosephus este fidel Bibliei (Cartea a patra a Regilor, 19, 35), unde întâlnim aceeaşi cifră. Herodot (Istorii, 11, 141) atribuie brusca retragere a lui ^ennaherib, regele Asiriei (705-681 î.e.n.), invaziei şoarecilor de câmp care au ros c°rzile arcurilor şi cingătorile săbiilor, încât soldaţii din tabăra de la Pelusium nu s-au mai pUnjt apăra. Alt motiv poate fi izbucnirea unei epidemii de ciumă, care a făcut nu­meroase victime (n.e.).

10 Regele persan Cyrus II cel Mare (590/580-529 î.e.n.), cuceritorul Babilonului, j* îngăduit în 538/537 î.e.n. revenirea în Palestina a evreilor strămutaţi acolo de abucodonosor, ordonând reconstruirea Templului din Ierusalim (n.e.).

417


lui Dumnezeu; aşadar mulţumită Lui s-a întors acasă neamul evreu şi s-a îngrijit iarăşi de Templul lui Dumnezeu, aliatul său11. Ca să scurtăm vorba, n-a existat nici un caz în care strămoşii noştri au în­treprins ceva cu arma în mână sau în absenţa acestora, fără să se bizuie pe sprijinul lui Dumnezeu. Aşadar rămânând fără soldaţi la postul lor, ei biruiau potrivit hotărârii luate de judecătorul lor divin; cum intrau în luptă, erau mereu învinşi. De pildă, atunci când regele Babilonului a asediat acest oraş, regele nostru Sedechia12, contrar proorocirilor lui Ieremia, s-a războit cu acesta; a căzut el însuşi pri­zonier şi a trebuit să vadă cu ochii lui cum au fost dărâmate oraşul şi Templul său. Şi totuşi, cu cât mai măsurat a fost regele acela decât conducătorii voştri, precum şi poporul condus de el faţă de voi înşivă. Atunci Ieremia le-a spus sus şi tare că Dumnezeu le-a devenit potrivnic din pricina greşelilor pe care le-au comis faţă de El, şi că vor fi luaţi prizonieri dacă oraşul nu va fi predat duşmanului, nici regele şi nici poporul nu l-au ucis pe prooroc. Dar cum vă purtaţi voi? Nici nu vreau să vorbesc despre ce se petrece în interiorul zidurilor, căci n-aş fi în stare să înfăţişez cum se cuvine încălcările legii pe care le săvârşiţi; voi mă jigniţi şi trageţi asupra mea, cel ce vă dau sfaturi pentru mântuirea voastră, clocotind de furie când vă reamintesc pro­priile păcate şi nu toleraţi să se spună pe nume lucrurilor pe care le faceţi zilnic. Iată încă o pildă: când Antioh cel poreclit Epiphanes 1-a: sfidat pe Dumnezeu şi şi-a instalat tabăra în preajma oraşului, stră­moşii noştri l-au înfruntat cu armele în mână; au fost măcelăriţi în această bătălie, oraşul fiind prădat de duşmani, iar sanctuarul a fost lăsat în paragină vreme de trei ani şi şase luni. De ce să menţionez şi alte exemple? Dar cine i-a aţâţat pe romani împotriva poporului nos-, tru? Oare nu lipsa de evlavie a localnicilor înşişi? De când am căzut noi în robie? Ea n-a început o dată cu războiul civil al strămoşilor noştri, atunci când nebunia lui Aristobol şi Hyrcanos şi rivalitatea din­tre ei l-au făcut pe Pompeius să pornească împotriva oraşului nostru, Dumnezeu lăsând să ajungă sub jugul romanilor nişte oameni care nu' erau demni de libertatea lor? După un asediu de trei luni şi jumătate, ei au fost siliţi să se predea fără să fie atât de vinovaţi faţă de sanctuar
11 Si în Cartea a II-a a Macabeilor, Dumnezeu este frecvent menţionat drept „ajutorur'evreilor şi „Căpetenie în luptă" (cap. 12, paragr. 36) (n.e.).

12 Dacă Iezechia a reuşit să salveze Regatul Iudeu de cotropirea asiriană cu aju­torul rugăciunii, ultimul ei suveran a fost capturat de Nabucodonosor II, care 1-a orbit, aşa că n-a mai apucat să vadă cucerirea şi distrugerea Ierusalimului survenită după asediu de doi ani şi jumătate (586 î.e.n.) (n.e.).

şi de lege ca voi, deşi dispuneau de mijloace mult mai mari în vederea ducerii războiului decât aveţi voi. Nu cunoaştem adică sfârşitul lui Antigonos, fiul lui Aristobul, sub domnia căruia Dumnezeu a pedepsit iarăşi poporul pentru păcatele sale prin cucerirea oraşului? Herodes, fiul lui Antipater, 1-a adus pe Sossius, iar Sossius la rândul lui, armata romană; ea a asediat Ierusalimul timp de şase luni până când, drept pedeapsă pentru nelegiuirile lor, iudeii au fost subjugaţi şi oraşul lor jefuit de duşmani13. Aşadar, armele n-au încăput niciodată pe mâinile neamului nostru, după fiecare război a survenit îndeobşte subjugarea. Aşadar, după părerea mea, localnicii care au sub oblăduirea lor lă­caşul sfânt trebuie să se bizuie în toate privinţele pe sentinţele lui Dumnezeu şi, dacă vor să aibă parte de binevoitoarea ascultare a Judecătorului suprem, să-şi arate dispreţul faţă de mâna şi forţa ome­nească. Dar dintre lucrurile binecuvântate de Legislator14, pe care anume le-aţi săvârşit? Sau mai degrabă: pe care dintre cele detestate de el le-aţi ocolit? Cu cât sunteţi voi mai nelegiuiţi decât taţii voştri, care au pierit mai repede decât voi? Desigur că nu v-aţi arătat dispreţul faţă de păcatele tăinuite precum: furtul, vicleşugul şi adul­terul — dar în privinţa jafului şi a crimei, vă luaţi de-a binelea la întrecere şi prin ticăloşia voastră, trasaţi drumuri noi şi neobişnuite. Sanctuarul a devenit un fel de refugiu al tuturor acestora şi de mâinile băştinaşilor a fost profanat sfântul lăcaş, în faţa căruia s-au prosternat din depărtare romanii, trecând cu vederea multe din propriile lor obi­ceiuri din respect pentru datina voastră. Şi după toate acestea, mai aşteptaţi să primiţi sprijinul lui Dumnezeu faţă de care aţi păcătuit atât de mult? Dar fireşte, sunteţi negreşit nişte pioşi închinători şi-1 strigaţi pe ocrotitorul vostru întinzând spre el nişte mâini neprihănite. Cu asemenea mâini odinioară a cerut ajutor împotriva asirienilor regele nostru, atunci când, într-o singură noapte, Dumnezeu a pus la pământ uriaşa lor armată. în tratativele paşnice de-acum sunt oare romanii la fel ca asirienii de altădată, încât să vă aşteptaţi la aceeaşi răsplată? N-a Primit Asirianul bani de la regele nostru15, făgăduind solemn că nu va Pustiii oraşul, iar el şi-a încălcat legământul şi s-a întors apoi ca să dea foc Templului? Dimpotrivă, romanii vă cer numai tradiţionalul tribut, Pe care strămoşii noştri l-au plătit mereu; odată satisfăcută această

13 Vezi Cartea întâi, cap. XVIII, paragT. 1-2 (n.e.).

14 Moise (n.e.).

Sedechia. Adversarul său Nabucodonosor n-a domnit însă în Asiria, ci în Kegatul Noului Babilon, emancipat de sub autoritatea asiriană (n.e.).

418

419


cerere, ei nu vor mai devasta oraşul şi nici nu se vor atinge de sanctuar, i asigurându-vă deopotrivă şi toate celelalte lucruri care intră în discuţie: libertatea familiilor noastre, neîngrădita stăpânire a averilor personale şi respectarea legilor sfinte. E o curată nebunie să-ţi] închipui că Dumnezeu se va purta faţă de cei drepţi la fel ca şi faţă de ! cei nedrepţi. Dimpotrivă, el este în măsură să se răzbune pe loc, atunci când e cazul. De pildă, pe asirienii care îşi instalaseră tabăra în preaj­ma oraşului, i-a nimicit din prima noapte; aşadar dacă ar fi găsit de cuviinţă că generaţia noastră merita să dobândească libertatea, iar ro­manii trebuiau să-şi primească pedeapsa, judecata Lui ar fi venit numaidecât, ca în cazul asirienilor, atunci când Pompeius a atacat j neamul nostru, sau când a intervenit Sossius, sau când Vespasianus a devastat Galileea, sau în sfârşit acum, când Titus s-a apropiat de oraş. Din contră, şi Magnusi6, şi Sossius, fără să sufere pierderi, ne-au luat oraşul cu asalt, iar Vespasianus şi-a obţinut rangul de împărat prin in­termediul războiului dus împotriva noastră. Mai multă apă îi dau lui Titus izvoarele care pentru voi încetaseră cu desăvârşire să curgă, înaintea sosirii sale, cum ştiţi şi voi, atât Siloah, cât şi celelalte izvoare din afara oraşului secaseră, astfel că apa era vândută cu amfo­ra; acum ele curg din belşug pentru duşmanii voştri încât apa ajunge nu numai pentru romani şi vitele lor de povară, ci şi pentru stropitul grădinilor. Acelaşi semn prevestitor arătat şi mai înainte, la o ante- ] rioară cucerire a oraşului, când babilonianul pe care l-am pomenit deja a pornit într-o expediţie împotriva noastră, dând pradă flăcărilor oraşul şi Templul, deşi, după părerea mea, nici unul dintre cei ce au păcătuit atunci n-au comis nelegiuiri atât de mari ca ale voastre. Asta mă face să cred că Dumnezeu ne-a părăsit sanctuarul, trecând de partea celor cu care vă războiţi acum. Când orice om cumsecade fuge de o casă unde domneşte desfrâul, detestându-i locuitorii, voi vă închipuiţi că Dumnezeu, care vede fiecare lucru ascuns şi aude fiecare gând tăinuit, va mai zăbovi într-un lăcaş plin de vicii? Ce-a mai rămas printre voi demn de trecut sub tăcere sau ascuns? Ce lucruri mai aveţi voi care să nu fie de mult familiare duşmanilor voştri? Vă tot; împăunaţi cu încălcarea legilor, vă întreceţi zilnic în cele mai rele] fapte, fălindu-vă cu orice nedreptate săvârşită de parcă ar fi o dovadă j de virtute. Dar şi pentru voi a rămas deschisă o cale spre salvare, dacăj vi-o doriţi, căci Dumnezeu se împacă lesne cu cel ce-şi mărturiseşte vina si se căieşte. Voi oameni, a căror duritate se ia la întrecere cu I

Iosephus se referă la Cnaeus Pompeius (n.e.). 420

fierul, aruncaţi-vă cât colo armele! înduraţi-vă de oraşul vostru natal distrus în bună parte de pe-acum! întorceţi-vă şi priviţi câtă frumuseţe hărăziţi voi pieirii, ce mândreţe de oraş, ce minunăţie de sanctuar, ce bogăţie de daruri primite de la multe popoare! Cine vrea să dea pradă flăcărilor, cine urmăreşte să distrugă toate acestea? Ce merită mai pre­sus de orice să dăinuie, voi, inimi neînduplecate şi mai nesimţitoare decât pietrele?! Iar dacă privirile vă sunt prea împăienjenite ca să le mai vedeţi, atunci aveţi milă barem de familiile voastre, puneţi-vă fiecare în faţa ochilor soţia şi copilul, tatăl şi mama pe care fie foame­tea, fie războiul îi va doborî cât de curând! Eu ştiu că în mijlocul acestor primejdii se află mama şi soţia mea, de-asemenea o familie care nu duce lipsă de faimă şi un neam care se bucură de o faimă străveche, astfel că unii ar putea să creadă că nu vă dau aceste sfaturi decât pentru mântuirea lor. Nici vorbă de aşa ceva! Uciăeţi-i pe ei, luaţi sângele meu drept preţ al salvării voastre: sunt gata să-mi dau şi viaţa, dacă prin asta vă va veni mintea la cap!"

421


CAPITOLUL X
1. în pofida cuvintelor rostite cu glas tare de Iosephus cu lacrimi în ochi, răsculaţii au persistat în încăpăţânarea lor, socotind că această schimbare de atitudine nu reprezenta în nici un caz o cale sigură pen­tru ei; ponorul, dimpotrivă, a fost ispitit să dezerteze. Unii îşi vindeau pe preţuri de nimic proprietăţile lor, alţii obiectele preţioase şi înghiţeau monedele de aur obţinute pentru agonisirea lor, ca nu cumva acestea să fie descoperite de către tâlhari. Apoi, fugeau la ro­mani şi, după ce eliminau aurul pe calea nevoilor naturale, aveau cu ce să-şi asigure traiul lor zilnic. Titus i-a lăsat pe mulţi dintre ei, să plece în localităţile de la ţară, unde dorea fiecare. Acest lucru i-a făcut pe tot mai mulţi iudei să devină transfugi, fiindcă astfel scăpau de mizeriile pe care le îndurau în oraş, fără să mai ajungă sclavi ai ro­manilor. Dar susţinătorii lui Ioannes şi ai lui Simon pândeau ieşirile transfugilor cu ochii mai necruţători decât eventuala apropiere a ro­manilor şi era de-ajuns umbra unei bănuieli pentru ca oamenii să fie ucişi pe loc.

2. Chiar şi dacă rămâneau în oraş, cei bogaţi îşi riscau în aceeaşi măsură viaţa: fiecare putea să fie omorât sub pretextul dezertării, ca să i se ia averea. O dată cu foametea, creştea şi nebunia răsculaţilor, am­bele plăgi devenind de la o zi la alta şi mai cumplite. întrucât cerealele nu mai puteau fi zărite nicăieri, ei năvăleau prin surprindere în casele oamenilor şi le percheziţionau; oriunde se descopereau nis­caiva provizii, locuitorii erau bătuţi fără milă fiindcă tăgăduiseră existenţa lor; acolo unde nu se găsea nimic, proprietarii erau supuşi torturilor, fiindcă, pasămite, îşi ascunseseră prea bine rezervele de hrană. Dovada că alimente mai erau sau lipseau cu desăvârşire era oferită de trupeasca înfăţişare a nefericiţilor. Cei care păreau să mai aibă ceva putere în ei, aceia îşi dosiseră negreşit proviziile lor; de cei care arătau din cale-afară de vlăguiţi nu se atingea nimeni, fiindcă nu avea nici un rost să ucizi oameni care oricum urmau să fie răpuşi în

422

curând de lipsuri. Mulţi îşi dădeau pe ascuns avuţia lor întreagă pen­tru o măsură de grâu, dacă se întâmplau să fie mai înstăriţi, în vreme ce sărăntocii se alegeau doar cu o măsură de orz; după aceea, ei se as­cundeau în cea mai tăinuită încăpere a casei lor, unii fiind atât de lihniţi încât ronţăiau grăunţele nemăcinate, alţii făcând pâine coaptă, după cum îi îndemna nevoia sau frica. Nu mai existau nicăieri mese întinse: mâncărurile pe jumătate gătite erau scoase de pe foc şi înfule­cate cu lăcomie.



3. Demnă de milă era hrana lor iar aspectul ei îţi storcea lacrimi; cei puternici îşi primeau partea lor întreagă, săracii având asigurate numai vaietele. Dintre toate poftele omeneşti, cea mai puternică rămâne foamea, dar aceasta distruge în mod deosebit sentimentul bunei-cuviinţe şi al onoarei. Ceea ce în alte situaţii putea să devină stânjenitor, nu mai preocupa nici un om răzbit de foame. Astfel fe­meile rupeau mâncarea de la gura bărbaţilor, copiii de la cea a părinţilor şi — ceea ce era şi mai întristător — mamele o smulgeau de pe buzele pruncilor lor; în timp ce scumpele lor odrasle li se stingeau în braţe, ele nu se sfiau să le răpească ultimii stropi dătători de viaţă. Dar până şi aceste jalnice prânzuri nu treceau neobservate, căci pre­tutindeni stăteau la pândă răsculaţii, gata să le fure şi puţinul pe care-1 mai aveau locatarii. Unde vedeau o casă cu uşile zăvorâte, asta era pentru ei un semn că în interior se servea câte ceva; numaidecât, . răsculaţii smulgeau uşile din ţâţâni, dădeau buzna înăuntru şi înhăţau totul, în stare să strângă oamenii de gât spre a le smulge bucatele în­fulecate. Moşnegii care-şi ţineau bucata de pâine cu dinţii erau snopiţi în bătaie, femeile erau trase de păr dacă îşi ascundeau mâncarea în mâini. Nu erau cruţaţi nici cei cu pletele cărunte, nici copilaşii: smul­geau dumicatele de la pruncii care se agăţau de ele, ridicându-i şi hâţânându-i încolo şi încoace, până ce aceştia se prăvăleau la podea. Cu locuitorii caselor ce apucaseră mai înainte de descinderea lor, să înghită toate bucatele pe care urmăreau să şi le însuşească, răsculaţii se purtau şi mai rău, de parcă li s-ar fi făcut cine ştie ce nedreptate. Ei născoceau cele mai cumplite torturi pentru a da de urma resurselor de hrană: astupau cu boabe de mazăre căile de scurgere ale mădularelor ruşinoase şi împlântau beţe ascuţite în şezutul nefericitelor victime. Te apucă groaza doar la auzul faptelor de care erau ei în stare pentru descoperirea unei bucăţi de pâine ori pentru aflarea locului unde fu­sese ascuns un pumn de făină de orz. Şi totuşi, schingiuitorii nu duceau lipsă de nimic, căci cruzimea lor ar fi fost mai mică dacă ar fi fost într-adevăr la ananghie; astfel îşi exersau ei zilnic nebunia şi îşi

423


agoniseau niscaiva provizii pentru zilele negre care urmau să vină. Celor ce se furişaseră sub obrocul nopţii în afara zidurilor, până în preajma gărzilor romane, ca să adune legume sălbatice şi plante hrăni­toare, le aţineau calea tocmai când ei se credeau scăpaţi de duşmani, luându-le tot ce aveau asupra lor. Oricât de mult îi rugau aceştia, in­vocând temutul nume al lui Dumnezeu, să le lase măcar o parte din cele culese cu primejduirea vieţii lor, tot nu se alegeau cu nimic de la ei. Aceştia se puteau socoti norocoşi că au fost numai jefuiţi, fără să-şi piardă în acelaşi timp şi viaţa.

4. Astfel de persecuţii trebuiau să suporte oamenii de rând din partea suliţaşilor, în schimb cei de vază şi bogaţii erau aduşi în faţa tiranilor; unii dintre ei erau acuzaţi pe nedrept că puneau la cale pre­supuse comploturi, fiind executaţi, alţii piereau sub mincinosul pretext că, chipurile, urmăreau să dea oraşul pe mâna romanilor. Procedeul cel mai frecvent folosit era aducerea unui martor mincinos care susţinea că arestaţii doreau să dezerteze. Cel ce fusese prădat de Simon era trimis apoi la Ioannes, iar cei jefuiţi de Ioannes erau luaţi în primire de Simon. Aşadar, ei sugeau rând pe rând sângele concetăţenilor lor, împărţindu-şi între ei cadavrele nefericiţilor. Amândoi îşi disputau cu ardoare hegemonia, dar în privinţa comiterii nelegiuirilor, armonia lor era deplină. Cel ce nu îngăduia ciracului său să contribuie la persecutarea străinilor, acela trecea drept un ticălos egoist, iar cel ce nu era lăsat să devină părtaş la o grozăvie, se supăra de parcă ar fi fost înlăturat de la înfăptuirea unui bine.

5. Nu-i cu putinţă să înfăţişezi pe îndelete, fiecare mârşăvie comisă de aceştia; ca să nu lungim vorba, nici un alt oraş n-a mai îndu­rat atâtea suferinţe, nici un alt neam n-a mai fost în stare de atâtea nelegiuiri. în cele din urmă, răsculaţii au împroşcat cu ocări neamul evreilor, pentru ca ticăloşia lor să pară mai mică în faţa străinilor, recu-noscându-se drept ceea ce erau în realitate: sclavi, liotă de vagabonzi, bastarzi şi scursura poporului. Ei sunt cei ce au distrus oraşul, ei i-au făcut pe romani, contar voinţei lor, să parafeze sinistra lor izbândă, tot ei au dus până la Templu, aproape cu de-a sila, focul care şovăia să ardă. Oricum, când l-au văzut din Oraşul de Sus cum era mistuit de flăcări, ochii lor n-au fost năpădiţi nici de durere şi nici de lacrimi; în schimb asemenea emoţii au putut fi observate la romani1. Dar asupra acestor lucruri vom reveni mai târziu, la locul potrivit.

1 Este evidentă tendinţa lui Iosephus de a-şi disculpa protectorii de distrugerea Templului, spre a arunca întreaga vină a prăpădului asupra zeloţilor prezentaţi mereu în cele mai sumbre culori (n.e.).

424


CAPITOLUL XI

1. între timp, lucrările de fortificaţie ale lui Titus înaintau cu mare repeziciune, în pofida faptului că apărătorii zidurilor provocau multe pierderi soldaţilor. Totodată, el însuşi a trimis un detaşament de călăreţi, cu ordinul de a prinde în cursă pe iudeii care părăseau oraşul, umblând după hrană în râpele din jur. Printre aceştia se aflau şi niscai­va răsculaţi înarmaţi, care nu se mai descurcau cu proviziile jefuite de la populaţie, dar cei mai mulţi erau simplii oameni din popor pe care teama pentru soarta familiilor lor îi împiedicau să treacă de partea ro­manilor. Ei nu trăgeau speranţa că pot înşela vigilenţa răsculaţilor dacă îşi luau cu ei nevestele şi copiii; dar nici nu se îndurau să-i părăsească pe cei ce le erau dragi, pentru ca tâlharii să-i căsăpească în locul lor. Doar foametea le dădea curajul să plece şi chiar dacă reuşeau cumva să se strecoare neobservaţi afară din oraş, nu aveau siguranţa că nu vor fi prinşi de duşmanii lor. Atunci când erau capturaţi, ei se zbăteau să scape din impasul în care se aflau, iar după o dârză împotrivire, era prea târziu să mai ceară îndurare. Prinşii erau biciuiţi şi înainte de a fi trimişi la moarte, supuşi la tot felul de cazne, fiind în cele din urmă ţintuiţi pe cruce înaintea meterezelor. Jalnica lor soartă fireşte că n-a fost trecută cu vederea de către Titus, dar zilnic erau aduşi câte 500 de prizonieri, uneori şi mai mulţi; pe de o parte, el recunoştea că n-ar fi fost prudent să elibereze pur şi simplu pe cei capturaţi în luptă; pe de altă parte, a pune sub pază un număr atât de mare de iudei, însemna să-i facă paznicii propriilor paznici. Principalul motiv care 1-a determinat pe Titus să nu interzică cruci­ficările a fost însă altul: el nădăjduia că, având în faţa ochilor o asemenea privelişte, poate că iudeii se vor lăsa convinşi să cedeze, ca nu cumva să aibă şi ei aceeaşi soartă dacă nu se vor preda romanilor. Plini de furie şi de ură, soldaţii îşi băteau joc de prizonieri, ţintuindu-1 pe fiecare de cruce1 într-o altă poziţie şi în scurtă vreme n-au mai fost destule locuri pentru cruci şi nici destule cruci pentru atâtea trupuri.



1 Potrivit izvoarelor antice, crucile aveau şi ele forme diferite (n.e.).

425


2. Dar răsculaţii n-au catadicsit câtuşi de puţin să se răzgân­dească, ca urmare a caznelor la care erau martori oculari ci, dimpotrivă, au înţeles să se folosească de ele pentru a înşela restul populaţiei oraşului. De aceea au târât pe metereze rudele fugarilor precum şi pe cetăţenii dornici să se încheie un acord de pace, ca să se convingă singuri de jalnica soartă a celor ce-şi căutau scăparea la ro­mani; victimele erau prezentate drept nişte oameni veniţi să cerşească îndurare, nicidecum ca nişte prizonieri. Aşa i-au făcut să renunţe pe mulţi dintre cei ce se pregăteau să fugă la romani până când, în cele din urmă, adevărul a ieşit la iveală. Au fost şi unii care nu şovăiau deloc să dezerteze, chiar dacă erau siguri de pedeapsa ce-i aştepta, căci moartea venită din partea duşmanului li se părea o uşurare în comparaţie cu tortura foamei. Titus a dat ordin să li se taie mâinile celor mai mulţi prizonieri pentru ca ei să nu mai fie socotiţi transfugi şi prin sluţirea lor să li se dea crezare, apoi aceştiaierau trimişi înapoi la Simon şi Ioannes. Astfel Titus atrăgea atenţia amândorura ca barem acuma să pună capăt împotrivirii lor, spre a nu-1 sili pe dânsul să dis­trugă întregul oraş şi, prin schimbarea lor, survenită în ultima clipă, să-şi salveze vieţile, patria atât de minunată şi Templul care şi în vi­itor nu putea să aparţină nimănui în afara lor. Dar în acelaşi timp făcea înconjurul valurilor de pământ, zorindu-şi soldaţii ce lucrau la ele, pentru ca vorbele să fie însoţite cât mai repede şi de fapte. Drept răspuns, iudeii trimiteau de pe metereze injurii la adresa lui Caesar şi a părintelui său; îi strigau că dispreţuiau făţiş moartea, care li se părea mai atrăgătoare decât sclavia nedemnă, arătându-se dornici să aducă romanilor cele mai mari pagube de care erau în stare, atâta timp cât mai aveau suflare în pieptul lor. De oraşul lor natal nu se sinchiseau deloc căci, după spusele lor, el era oricum sortit pieirii; şi dacă Templul va pieri la rândul său, Dumnezeu îşi va găsi un altul mai bun ca el, adică universul. Dar până şi sanctuarul pământesc va fi salvat de cel ce sălăşluieşte în el; iar cu un aliat de talia lui, ei pot să dea cu tifla , tuturor ameninţărilor netranspuse în fapte: căci ultimul cuvânt îl are j Dumnezeu. Acestea erau reproşurile lor, înţesate cu vorbe de ocară.

3. între timp a sosit în faţa Ierusalimului şi Antioh Epiphanes2, , care, în afara numeroşilor săi soldaţi înzestraţi cu armament greu, ] adusese cu el şi o trupă de aşa-numiţi „macedoneni", drept garda lui personală: toţi aveau aceeaşi vârsta, de statură înaltă, abia trecuţi de

- Din Commagene (referitor la el, vezi Antichităţi iudaice, XIX, 9, 1 şi XX, 7, 1) (n.t.).

anii adolescenţei, echipaţi şi instruiţi după tradiţia macedoneană, de unde şi porecla lor, cu toate că puţin dintre ei se trăgeau cu adevărat din neamul macedonenilor. Dintre toţi regii aflaţi sub stăpânire ro­mană, cel din Commagene3 era de departe cel mai răsfăţat de noroc până când a trebuit să cunoască şi el toanele destinului: şi el a dovedit la bătrâneţe că nimeni nu poate fi socotit un om fericit înaintea morţii sale4. Pe vremea când se mai afla încă în apogeul domniei sale, s-a ivit în tabără fiul său care a întrebat din cale-afară de uimit de ce şovăie romanii să înceapă atacul zidului de apărare. Avea o fire războinică, era pus pe fapte mari din născare şi atât de puternic încât îndrăzneala lui a fost aproape mereu încununată de succes. Titus i-a răspuns zâmbind: „Cauza noastră este comună", după care Antioh, urmat de „Macedonenii" lui, s-a şi năpustit asupra zidurilor. Mulţumită forţei şi iscusinţei sale militare, el însuşi a ştiut să se fer­ească de săgeţile iudeilor, pe când cele pornite din arcul său nu şi-au greşit ţinta, pe când foarte tinerii săi însoţitori, cu puţine excepţii, au fost de-a dreptul copleşiţi de loviturile primite: ca să-şi respecte legământul de credinţă, ei s-au ambiţionat să-şi ducă lupta până la capăt. Când în cele din urmă, au trebuit să se retragă, cei mai mulţi sângerau de pe urma numeroaselor răni primite; în momentele lor de răgaz, ei au tras învăţătura că, pentru a învinge, până şi adevăraţii macedoneni aveau nevoie de norocul lui Alexandru.

4. începute la 12 Artemisios5, lucrările la valurile de pământ au fost terminate de către romani, cu multă osteneală şi caznă, la data de 29 a aceleiaşi luni6, după 17 zile de muncă neîntreruptă; căci toate cele patru fortificaţii erau deosebit de înalte. Primul, situat faţă-n faţă cu fortăreaţa Antonia a fost ridicat de către Legiunea a V-a pe unde se afla mijlocul bazinului numit Srruthion7; al doilea val, situat la o distanţă de 20 de coţi, era înfăptuirea Legiunii a Xl-a. Mult mai de-

^ Ţinut muntos din nord-estul Siriei, a făcut parte din Regatul Asirian Nou, apoi din Regatul Seleucid, când a fost guvernată de urmaşii satrapului persan Orontes, fiind transformat în provincie romană (în anul 17 e.n.). împăratul Caligula 1-a reinstalat pe Antioh IV ca rege clientelar (38-72 e.n.). El 1-a sprijinit pe Vespasianus, iar lui Titus i-a trimis trupe conduse de fiul său Epiphanes. Sfârşitul domniei sale este înfăţişat în Cartea a şaptea, cap. 7, paragr. 1-2 (n.e.).



4 Celebru dicton al lui Solon relatat de Herodot (Istorii, 1, 32) (n.e.).

5 Adică 30 mai 70 (n.e.).

6 La 16 iunie 70 (n.e.).

Poate să însemne deopotrivă bazinul Vrăbiilor sau al Săpunelului (Spiess), P«ma traducere fiind cea mai des folosită (n.t.).

426

427


parte de ele, spre miazănoapte, lângă bazinul numit Amygdalon,s dădeai de lucrarea Legiunii a X-a; alături, la o distanţă de 30 de coţi, Legiunea a XV-a îşi înălţase propriul său val de pământ, în preajma monumentului funerar al Marelui Preot9. Romanii îşi instalaseră deja maşinile de asediu pe poziţiile prevăzute dinainte; între timp, Ioannes a poruncit ca din interior, în intervalul dintre Antonia şi valurile de pământ, să se sape pe dedesubt un tunel, căptuşind galeria cu trunchi­uri de copaci, astfel că întreaga construcţie se sprijinea pe stâlpi. A introdus apoi în subteran lemne unse cu smoală şi asfalt, cărora le-a j dat foc. După ce stâlpii au ars mocnit de jos în sus, tunelul a cedat dintr-o dată, iar valurile de pământ s-au prăvălit în adânc cu un zgo­mot înfiorător. Mai întâi, în acelaşi timp cu norul de praf, s-a ridicat şi un fum gros, căci povara uriaşei grămezi de pământ aproape că a înăbuşit focul; dar după ce au fost mistuite lemnele sfărâmate, au izbucnit în afară vâlvătăi strălucitoare. Această neaşteptată surpare i-a speriat aidoma unui trăsnet pe romani; când însă au descoperit vi­cleşugul duşmanului, ei au căzut pradă descurajării. Tocmai când se credeau atât de siguri de izbândă, întâmplarea de-acum le îngheţa speranţele pe care şi le puseseră în viitor. Li s-a părut de prisos să mai lupte împotriva focului căci, chiar dacă l-ar fi stins, valurile de pământ erau oricum pierdute.

5. Două zile mai târziu, susţinătorii lui Simon au atacat şi cele­lalte valuri de pământ căci de-acum romanii îşi şi instalaseră pe aceste poziţii berbecii lor de asalt, începând să clatine zidurile de apărare. Aşa-numitul Tephtheus, originar din Garis, oraş al Galileei, Mega-ssarus, slujitor de la curtea regală al Mariammei10, precum şi un altul din Adiabene, fiul lui Nabataeus, căruia din pricina infirmităţii sale i se zicea şi Agiras, adică Şchiopul — tustrei s-au repezit spre maşinile de război cu torţe aprinse în mâini. Dintre bărbaţii care s-au distins în luptele din afara oraşului, nici unul n-a fost mai temerar şi mai în­fricoşător decât aceştia. De parcă ar fi fost vorba de nişte camarazi apropiaţi, aşa au fugit ei spre mulţimea deasă a vrăjmaşilor şi, fără să şovăiască sau să-i ocolească, s-au aruncat în mijlocul adversarilor lor, şi le-au incendiat maşinile de război. Deşi întâmpinaţi de o ploaie de

^ Al Migdalelor (n.t.). Bazinul era situat la nord de palatul lui Herodes şi totodată de primul zid de apărare, aproape de actuala poartă Iaffa (n.e.).

9 Vezi cap. VI, paragr. 2, n.5 (n.e.).



10 Nu este vorba de soţia lui Herodes, Mariamme din familia Haşmoneilor, ci o urmaşă a acesteia (vezi arborele genealogic al Haşmoneilor de la traducerea mea din Antichităţile iudaice) (n.t.).

428


săgeţi şi loviţi din toate părţile de săbii, nimic nu i-a putut îndepărta de locul primejdios până ce ne-au dat foc uneltelor războiului. Doar după ce flăcările s-au ridicat deasupra, au venit în ajutor şi romanii din taberele lor apropiate; dar iudeii de pe metereze le-au barat dru­mul şi s-au angajat apoi într:o aprigă încăierare cu soldaţii veniţi să stingă focul, fără să evite riscul luptei corp la corp. Romanii se stră­duiau să smulgă din foc maşinile de război, deasupra cărora ardeau deja împletiturile de nuiele, însă iudeii înconjuraţi de flăcări li se îm­potriveau, nevrând să dea drumul berbecelor, în pofida faptului că fierul lor se încinsese. De la maşinile de asediu, focul s-a extins re­pede şi asupra digurilor de pământ, mai înainte ca trupele venite în ajutor să-1 poată stăvili. Când s-au văzut împresuraţi de vâlvătăi, ro­manii au pierdut orice speranţă să-şi salveze maşinile, retrăgându-se spre taberele lor. în schimb iudeii, care primeau necontenit forţe proaspete din interiorul oraşului, îi urmăreau pas cu pas; îmbărbătaţi de succesele lor, au devenit atât de îndrăzneţi încât au dezlănţuit a-tacuri furibunde, lăsând deoparte orice măsură de prevedere, până ce au ajuns la fortificaţiile taberei, unde au început lupta de-aproape cu santinelele. îndeobşte romanii au mereu în faţa taberelor lor un şir de soldaţi care stau de strajă în permanenţă, fiind schimbaţi la anumite intervale de timp11. Ei trebuiau să respecte severa lege romană de război care prevedea că oricine dintre ei îşi părăsea postul, indiferent de motivul invocat, primea pedeapsa cu moartea. Preferând fireşte o moarte eroică unei execuţii capitale, aceste străji s-au opus cu îndâr­jire; mulţi dintre romanii care o luaseră la fugă, când au văzut lupta disperată dusă de camarazii lor, au fost cuprinşi de ruşine şi s-au în­tors din nou împotriva duşmanului. După ce şi-au instalat în grabă scorpionii de-a lungul zidului taberei, soldaţii au putut să oprească în sfârşit puhoiul de oameni care ieşeau de-a valma pe porţile oraşului, neluând nici o măsură de acoperire sau de eventuală apărare a lor: iudeii se angajau în lupta corp la corp cu cel dintâi duşman ieşit în calea fiecăruia, şi fără şovăială se repezeau în vârful suliţelor îndrep­tate spre ei, astfel că-şi doborau la pământ potrivnicii prin greutatea propriului lor trup. Iudeii ieşeau biruitori mai puţin prin succesul faptelor cât mai ales prin totala absenţă a fricii, şi mai degrabă funesta lor temeritate decât pagubele provocate de ei i-au făcut pe romani să dea înapoi.

1 Este vorba de aşa-numitele ,jtationes ante portas", unităţi numeroase care juiu intrările taberelor romane şi nu de posturi izolate (n.e.).

429


6. Dar de-acum Titus se afla din nou în mijlocul lor, venind din­spre Antonia, unde fusese ca să caute locul de amplasare al altor valuri de pământ; el a adus multe mustrări soldaţilor săi pentru faptul că, după ce puseseră stăpânire pe zidurile duşmanilor, îşi primejdui-seră propriile fortificaţii, şi lăsaseră să ajungă ei înşişi în postură de asediaţi îngăduind iudeilor să năvălească asupra lor ca dintr-o temniţă. El a făcut o manevră de învăluire împreună cu trupele sale de bază şi, în fruntea lor, a căzut în flancul vrăşmaşilor. Cu toate că erau în ace­laşi timp atacaţi viguros din faţă, iudeii s-au întors numaidecât împotriva lui, fără să se retragă deloc. în apriga încleştare a bătăliei care bătea pasul pe loc, din pricina prafului stârnit precum şi a sălba­ticelor strigăte scoase de luptători, nu se mai vedea şi nu se mai auzea nimic, fiind cu neputinţă să mai distingi inamicul de amic. Iudeii rezistau cu succes, mai puţin prin vitejia, cât mai ales prin palida nădejde în salvarea lor; dar nici pe romani nu-i părăsea preocuparea pentru faima şi onoarea lor militară, dar mai cu seamă pentru străluci­ta pildă pe care le-o dădea Caesarul, înfruntând primejdiile în primele rânduri. Zelul războinic le-a crescut în aşa măsură încât, după părerea mea, în cele din urmă ei ar fi capturat mulţimea întreagă a luptătorilor iudei dacă aceştia nu s-ar fi retras repede în oraş, fără să mai aştepte momentul decisiv al luptei. Prăbuşirea valurilor de apărare a con­tribuit, fireşte, la adânca descurajare a romanilor care au văzut cum ceea ce realizaseră ei printr-o îndelungată muncă istovitoare se dusese de râpă într-un singur ceas, mulţi dintre ei îndoindu-se sincer că vor putea cuceri vreodată oraşul cu maşinile lor de război obişnuite.

CAPITOLUL XII


1. Titus a ţinut un consiliu de război cu comandanţii săi: cei ce se înfierbântau prea repede erau de părere să fie pusă în mişcare întreaga armată deodată, ca să supună zidurile unui asalt viguros; căci până acum doar unităţile ei răzleţe au dus lupta cu iudeii: aceştia nu vor putea să facă faţă nici măcar primului atac al tuturor forţelor reunite, grindina de săgeţi acoperindu-i de-a binelea. Cei care se arătau mai chibzuiţi propuneau să se înalţe alte valuri de pământ, alţii cereau ca asediul oraşului să continue fără ele, ci doar să fie păzite cu străşnicie toate căile de legătură cu exteriorul, pentru a zădărnici orice încercare de a aduce alimente în interior. în felul acesta, oraşul era lăsat pradă foametei, fără să se ajungă la nici o luptă de-aproape cu duşmanul; căci este dificil să te războieşti cu nişte disperaţi care şi-au luat nădejdea de la viaţă, dorind cu orice preţ să fie răpuşi de sabie, căci altfel îi aşteaptă o soartă şi mai amarnică. Lui Titus i s-a părut înjosi­tor să nu întreprindă nimic cu o oaste atât de numeroasă, pe cât era de inutil să te lupţi cu nişte oameni care şi aşa se omoară unii pe alţii. El a explicat apoi că, pe de altă parte, foarte greu poate fi dusă la capăt şi construirea unor noi valuri de pământ datorită lipsei materialului lem­nos, cu mult mai grea fiind însă supravegherea tuturor ieşirilor; nu era deloc simplu nici să încercuieşti cu oastea întregul oraş din cauza întinderii Ierusalimului şi a terenului accidentat impropriu, desfăşu­rarea prezentând şi reale primejdii în cazul surprinzătoarelor incursiuni ale asediaţilor. Aşijderi chiar dacă ar fi puse sub pază ieşi-nle cunoscute, atunci constrânşi de nevoie şi bazaţi pe excelenta cunoaştere a terenului, iudeii vor descoperi drumuri secrete; iar dacă, Pe căi ocolite, vor fi aduse niscaiva provizii în oraş, atunci asediul se va prelungi singur. El se temea de altfel ca orice tărăgănare să nu um­brească gloria victoriei. Toate pot fi realizate cu timpul, dar izbânda

430


431

trebuie să fie înfăptuită cu o mare rapiditate. Aşadar, ca să îmbini ra­piditatea cu siguranţa, nu mai rămâne altceva de făcut decât ca întregul oraş să aibă un zid împrejmuitor; numai şi numai aşa vor fi închise toate intrările, iar iudeii ar avea de ales între a-şi pierde orice speranţă, predându-se, şi între a cădea de la sine în mâinile duşmanu­lui din pricina foametei. Fireşte că nici el nu va sta cu mâinile-n sân, ci se va îngriji de înălţarea altor valuri de pământ, pentru a folosi din plin slăbirea hărţuielilor duşmanului. Iar dacă cineva consideră că această lucrare este prea mare şi prea greu de dus la capăt, acela tre­buie să se gândească la faptul că stă mai prejos de demnitatea romanilor să se ocupe de treburi mărunte şi că, fără trudă, nici măcar Dumnezeu n-ar putea realiza ceva măreţ.

2. După ce şi-a convins conducătorii prin vorbele sale, Titus a dat ordinul ca trupelor să li se repartizeze lucrările care le reveneau. De un zel nemaipomenit au fost cuprinşi soldaţii şi, după ce le-au fost distribuite cuvenitele porţiuni din îmrejurimile oraşului, nu numai legiunile, ci şi cohortele s-au luat la întrecere între ele: oşteanul sim­plu căuta să-1 mulţumească pe decurion, decurionul pe centurion, acesta pe tribun, în vreme ce râvna tribunilor aspira la laudele gene­ralilor, cel ce dădea verdictul asupra întrecerii fiind Caesar însuşi. Titus făcea personal de mai multe ori pe zi ronduri de inspecţie, pen­tru a supraveghea lucrările. începând de la "Staniştea asirienilor" unde se afla cartierul său general, zidul cobora spre Oraşul Nou, de unde, prin valea Cedronului, atingea Muntele Măslinilor; apoi o cotea spre miazăzi, şi înconjura creasta până la aşa-zisa Stâncă Peristereon1, precum şi până la colina ce domina râpa şi izvorul Siloah; de acolo, se îndrepta către apus şi cobora spre râpa izvorului. După aceea, zidul j urca spre mormântul Marelui Preot Ananos şi înconjura muntele unde şi-a făcut tabăra Pompeius2, îndreptându-se spre miazănoapte până la satul ce se numea Casa Năutului3; dincolo de el, includea monumen­tul funerar al lui Herodes, după care se întâlnea la răsărit cu tabăra generalului, de unde pornise de fapt. Zidul avea o lungime de 39 de stadii şi în exteriorul lui erau construite 13 turnuri de pază, fiecare

1 Hulubăriile. Se presupune că aici s-ar fi aflat mormintele profeţilor sau aşa-zisul Labirint mic, pe vârful sudic al Muntelui Măslinilor (n. t.).



2 Nu este amintit decât aici faptul că Pompeius, înainte de a pătrunde în oraş (vezi Antichităţi iudaice, XIV, 4, 1 ş. u.), ar fi poposit aici, adică la nivelul părţii de jos j a văii Cedronului şi a drumului care ducea spre Bethlehem. După aceea, venind dinspre lerihon, el a ocolit Ierusalimul pe la sud (n. t.).

3 în original: „Erebînthos oîkos" (n.e.)-

432

măsurând de jur împrejur 10 stadii4. Totul a fost construit în numai trei zile; aşadar o lucrare care avea nevoie de luni de zile de muncă a fost executată cu o repeziciune greu de crezut. După ce a închis oraşul printr-un zid împrejmuitor, instalând trupe în turnurile de pază, Titus însuşi a făcut inspecţia de la prima strajă de noapte şi s-a dus pretutin­deni, ca să vadă totul cu ochii săi. Inspecţia de la cea de a doua strajă a nopţii a încredinţat-o lui Alexander3, iar pentru cea de la a treia stra­jă, au tras la sorţi comandanţii legiunilor. Până şi santinelele îşi trăgeau la sorţi orele de somn şi întreaga noapte patrulau în intervalele dintre turnurile de pază.



3. O dată cu posibilitatea ieşirii din oraş, iudeilor li s-au tăiat şi toate speranţele lor de se salva, iar foametea făcea ravagii în rândurile poporului, casă de casă şi familie de familie. Acoperişurile erau năpădite de femei şi de odrasle sleite, iar străzile pline de cadavre de moşnegi; copiii şi tinerii buhăiţi cutreierau pieţele ca nişte spectre şovăitoare, prăvălindu-se în drum acolo unde îi răpunea năpasta. Nimeni nu se mai simţea în stare să-şi înmormânteze rudele din prici­na epuizării, dar până şi cei care mai aveau vlagă în ei se abţineau de la îndatoririle lor, căci numărul morţilor era prea mare şi propria lor soartă nesigură. De altfel mulţi se prăvăleau morţi peste cadavrele celor pe care urmau să-i îngroape, mulţi alţii se târau până la mormintele hărăzite lor mai înainte ca ei să-şi fi dat obştescul sfârşit. Nici un bocet nu răsuna la asemenea pogrebanii, nici un vaiet nu se auzea, căci foamea pricinuise amuţirea oricărui simţământ. Cu ochii secătuiţi de lacrimi şi cu gurile încleştate de durere, cei aflaţi în lupta cu moartea se holbau la cei ce o luaseră înaintea lor. O înspăimântă­toare linişte învăluise oraşul ca o noapte a morţii; dar şi mai presus de aceste grozăvii erau tâlharii care, la fel ca nişte profanatori de morminte, dădeau năvală în casă spre a jefui morţii şi, smulgând linţoliul de pe trupurile lor reci, plecau apoi râzând batjocoritor. îşi încercau ascuţişul săbiilor pe cadavre şi câteodată îi străpungeau şi pe cei care zăceau întinşi pe jos, dar mai erau încă în viaţă, ca să-şi veri­fice tăişul armelor. în schimb pe alţii, care îi rugau stăruitor să le dea lovitura de graţie cu braţul şi sabia lor, îi lăsau dispreţuitori să moară de foame; iar muribundul ca la ultima-i suflare îşi mai arunca o dată ochii încremeniţi spre Templu, zărea acolo pe răsculaţii care îi supravieţuiau. Dacă la început, aceştia au dat ordinul ca morţii să fie

4 De aici rezultă că aceste forturi aveau o circumferinţă proprie de 142 m. (n. e.).

5 Vezi cap. 1, paragr. 6 (n. t.).



Yüklə 1,98 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   18   19   20   21   22   23   24   25   ...   29




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə