Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor



Yüklə 1,98 Mb.
səhifə23/29
tarix31.10.2017
ölçüsü1,98 Mb.
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   29

L

433


înhumaţi pe cheltuiala statului, fiindcă nu le mai suportau duhoarea, mai târziu, incapabili să mai facă faţă numărului lor mare, îi aruncau pur şi simplu peste zidurile cetăţii, în râpe.

4. Atunci când Titus, în timpul rundelor sale de inspecţie, a văzut aceste râpe pline de morţi şi mâzga deasă care se scurgea din hoiturile intrate în putrefacţie, el şi-a ridicat mâinile spre cer, luându-1 ca mar­tor pe Dumnezeu că asta nu este opera lui. Atât de rău se prezenta situaţia din interiorul oraşului: în timp ce nici unul dintre răsculaţi nu mai cuteza să facă vreo incursiune în afară, căci şi în rândurile lor domnea foametea şi descurajarea, romanii se ghiftuiau având din belşug cereale şi celelalte alimente, pe care le primeau din Siria şi provinciile învecinate. Mulţi dintre ei se instalau în preajma zidurilor şi îşi prezentau marele lor număr de merinde spre a aţâţa şi mai mult poftele duşmanilor lihniţi de foame. întrucât răsculaţii nu se lăsau înduplecaţi de chinurile pe care le îndurau. Titus, cuprins de milă faţă de restul populaţiei şi dornic să-i salveze pe supravieţuitori de la pieire, a început să înalţe iarăşi valuri de pământ, chiar dacă lemnul de construcţiei era procurat cu mare greutate; căci în împrejurimile oraşului toţi pomii fuseseră tăiaţi cu prilejul lucrărilor anterioare, iar soldaţii trebuiau să aducă acum alt lemn de la o distanţă de 90 de stadii6. Doar în faţa fortăreţei Antonia au fost construite în patru locuri valuri de pământ, ele fiind mult mai mari decât cele care le-au precedat. Caesar călărea de la o legiune la alta şi le îndemna să-şi zorească lucrul, ca să arate tâlharilor că se aflau în mâinile sale. Dar aceştia erau singurii care nu se căiau deloc pentru nelegiuirile comise de ei de parcă sufletele ar fi fost despărţite de trupurile lor, ca şi cum amândouă le-ar fi fost străine. Nici o durere nu le mai îmblânzea su­fletul, nici o suferinţă nu le mai atingea trupul: ca nişte câini sfârtecau ei poporul devenit cadavru, umplându-şi temniţele doar cu oameni ră­maşi fără putere. .

CAPITOLUL XIII

6 Adică 16,650 km, (n. e.).
434

1. Un lucru sigur este faptul că Simon nu 1-a scutit de o moarte în chinuri crâncejae nici măcar pe Matthias cu ajutorul căruia pusese stăpânire pe oraş1: el era fiul lui Boethos şi descindea dintr-o familie de Mari Preoţi, bucurându-se de o mare încredere şi de preţuirea poporului. Atunci când zeloţii asupreau mulţimea şi Ioannes trecuse deja de partea lor, el a fost cel care a convins poporul să-1 primească pe Simon în oraş ca aliat, fără să fi încheiat mai întâi o înţelegere cu acesta şi fără să se aştepte la răutăţi din partea lui. De îndată ce a pătruns în oraş şi a devenit stăpânul acestuia, tocmai pe acest Matthias, care intervenise în favoarea lui, el 1-a pus ca pe toţi ceilalţi în rândurile duşmanilor săi, după părerea lui iniţiativa acestuia fiind o dovadă de naivitate. Târât în faţa judecăţii, Matthias a fost acuzat că era prietenul romanilor şi Simon nici nu i-a dat voie să se apere, con-damnându-1 pe loc la moarte împreună cu cei trei fii ai săi; cel de al patrulea fiu a apucat însă să se refugieze la Titus. Când condamnatul 1-a rugat fierbinte pe Simon să-1 execute înaintea fiilor săi, drept răs­plată pentru că-i deschisese cândva porţile Ierusalimului, Simon a dat ordinul ca el să fie lăsat la urmă. Sub ochii lui au fost răpuşi aşadar propriii săi fii, fiind ucis peste cadavrele lor el însuşi, după ce mai întâi a fost adus într-un loc unde putea fi văzut bine şi de romani. Simon 1-a însărcinat pe cel mai aprig din garda lui personală — Ananos, fiul lui Bagadates — să-1 întrebe provocator, înainte de execuţie, dacă vor veni să-1 salveze romanii la care intenţionase să dezerteze; a fost interzisă totodată îngroparea cadavrelor. Următoarele victime au fost preotul Ananias, fiul lui Masbalos, un om distins, îm­preună cu secretarul Consiliului, Aristeus, originar din Emmaus, precum şi alţi 15 bărbaţi foarte bine văzuţi de popor. Tatăl lui losephus a fost zvârlit în temniţă şi păzit cu străşnicie, apoi locuitorii



1 Vezi Cartea a patra, cap. IX, paragr. 2 (n. e.).

435


oraşului au fost vestiţi prin crainici că nu au voie să aibă legături unii cu alţii, nici să se întrunească laolaltă, de teama trădării, cei care se adunau ca să se plângă de această situaţie erau executaţi pe loc, fără să se mai facă cercetări.

2. Văzând toate aceste întâmplări, Iudas, fiul lui Iudas, unul din­tre subalternii lui Simon, care îi încredinţase paza unui turn, a fost cuprins de compasiune pentru soarta jalnică a celor ucişi fără milă, dar mai ales de adâncă îngrijorare pentru propria lui viaţă; a chemat la el pe zece dintre oamenii săi cei mai de încredere şi le-a spus urmă­toarele: „Cât vom mai îndura noi aceste nelegiuiri? Ce speranţe mai putem să ne punem în salvarea noastră, rămânând credincioşi acestui nemernic? Nu bântuie oare foamea printre noi şi puţin mai lipseşte ca romanii să se afle de-a binelea în oraş? Simon a trădafcşi pe binefăcă­torii săi; cu atât mai mult trebuie să ne temem noi înşine de pedeapsa lui, putând în schimb să ne încredem în cuvântul romanilor. Să le predăm aşadar zidul de apărare şi ne vom salva şi pe noi, şi oraşul! Nu va fi nici o nedreptate dacă, ajuns pradă disperării, Simon îşi va primi mai curând binemeritata lui pedeapsă"! După ce prin aceste vorbe i-a câştigat de partea lui pe cei zece, în zorii zilei el a trimis pe ceilalţi subordonaţi ai săi în diverse direoţii, ca să nu se afle nimic din ceea ce s-a pus la cale, chemând la a treia oră2 pe romani la turnul său. Unii dintre ei şi-au arătat dispreţul faţă de acest apel, alţii neîn­crederea, dar cei mai mulţi şovăiau să întreprindă ceva, căci oricum, oraşul urma să fie cucerit de ei în scurtă vreme. Dar tocmai când Titus se pregătea să se apropie de zid cu soldaţii săi înzestraţi cu armament greu, Simon, avertizat din timp, le-a luat-o înainte, a ocupat la vreme turnul şi, arestându-i pe cei aflaţi acolo, i-au executat sub ochii ro­manilor şi le-au aruncat trupurile mutilate la poalele zidului.

3. în acest răstimp Iosephus, care nu încetase în ocolurile sale să-i îndemne la supunere pe iudeii de pe metereze, a fost lovit la cap de o piatră, căzând la pământ fără să mai ştie de el. După prăbuşirea lui, iudeii au făcut o incursiune şi l-ar fi târât, desigur, în interiorul oraşului dacă Caesar nu şi-ar fi trimis numaidecât oamenii în apărarea lui. în vreme ce aceştia s-au luptat cu iudeii, Iosephus, străin de cele ce se petreceau în jurul lui, a fost dus de acolo, iar răsculaţii, convinşi că-1 uciseseră pe omul a cărui moarte o doreau din toată inima, au scos straşnice chiote de bucurie. De îndată ce vestea s-a răspândit ca fulgerul în oraş, mulţimea care mai rămăsese a fost cuprinsă de,

2 Ora 7 dimineaţa (pentru luna iunie) (n. e.).

436


adâncă descurajare, crezându-l mort cu-adevărat tocmai pe omul care îi încurajase până atunci să fugă la romani. Dar când mama lui Iosephus, în temniţa unde fusese aruncată, a aflat de moartea fiului ei, a spus paznicilor săi că, încă de la căderea Iotapatei, ea se aşteptase la aşa ceva şi că, atât cât a trăit el, nu i-a adus prea multe bucurii. în schimb, când rămânea singură cu slujitoarele sale, ea striga şi se văi­eta că, de pe urma binecuvântării de-a zămisli copii, n-a avut nici măcar parte să-şi îngroape fiul de care sperase cândva să fie înmor­mântată ea însăşi. Totuşi, zvonul mincinos n-a întristat-o prea multă vreme şi nici nu i-a mai bucurat mult pe tâlhari. Iosephus şi-a revenit repede de pe urma loviturii primite şi a reapărut în faţa zidurilor, spunând duşmanilor săi că nu va mai dura mult până când se vor căi pentru rana pe care i-au pricinuit-o; a îndemnat poporul să nu-şi pi­ardă încrederea. Prezenţa lui a inspirat cetăţenilor siguranţă, iar răsculaţilor consternare.

4. Unii transfugi, împişi de nevoie, săreau de pe zid fără să mai stea la îndoială; alţii, înarmaţi cu pietroaie, se avântau chipurile, în luptă şi o ştergeau apoi la romani. Acolo îi pândea o soartă mai rea decât mizeria pe care o înduraseră în oraş; ei învăţau din proprie experienţă că saţietatea întâlnită la romani avea urmări mai funeste decât foamea îndurată în Ierusalim. Din pricina lipsurilor îndurate, ei soseau în tabără umflaţi şi asemenea bolnavilor de dropică, iar atunci când îşi umpleau pântecul gol cu o mulţime de bucate, le plesneau in­testinele. N-au fost prea mulţi atât de experimentaţi încât să-şi strunească foamea de lup şi să se hrănească puţin câte puţin, căci trupurile lor se dezvăţaseră să mai suporte mâncărurile. Cei care aveau norocul să scape teferi din această primejdie, erau pândiţi de-o altă nenorocire. Un transfug ajuns la trupele siriene a fost surprins când scotea monede de aur din scârna stomacului său. Aşa cum am rciai spus, iudeii înghiţeau asemenea monede înainte de-a fugi, căci răsculaţii'îi percheziţionau cu deosebită grijă, iar în oraş era aur din ^Şug: monedele din acest metal preţios puteau fi cumpărate cu 12 drahme atice, când preţul lor obişnuit era de 25 de drahme3. Deşi acest şiretlic a fost descoperit într-un caz, imediat s-a răspândit în în-freaga tabără zvonul că toţi transfugii soseau îndopaţi cu aur; de aceea Mulţimile de arabi şi de sirieni despicau pur şi simplu burţile

In epoca imperială, etalonul monetar atic, alături de cel roman, a căpătat o de-sebită importanţă; de aceea, Iosephus a recurs la el, în dauna etalonului tyrian cu care *ii erau familiarizaţi. Preţul monedelor de aur este confirmat şi de Dio Cassius s>°ria romană, 55, 12) (n. e.').

437


transfugilor, ca să le scotocească măruntaiele. După părerea mea, asupra iudeilor nu s-a abătut nici o altă nenorocire mai mare ca asta: într-o singură noapte au fost spintecate vreo 2000 de burţi ale fuga­rilor.

5. Când Titus a auzit de această faptă monstruoasă, puţin a lipsit ca el să-i împresoare cu cavaleria lui şi să-i străpungă cu lăncile pe cei vinovaţi; prea mare era mulţimea celor implicaţi în nelegiuire, iaa numărul celor ce urmau să fie pedepsiţi depăşea de câteva ori pe cel al victimelor. A chemat la el pe comandanţii trupelor auxiliare şi pe ceti ai legiunilor, căci printre acuzaţi se numărau şi niscaiva legionari, şi a explicat ambelor părţi ale armatei că este revoltat de faptul că unii soldaţi de sub comanda lui cutează să înfăptuiască asemenea infamii de dragul unui câştig îndoielnic, fără să le fie ruşine de armele lor fău­rite din argint şi din aur4. El este pornit însă împotriva arabilor şi sirienilor, în primul rând, fiindcă într-un război străin ei şi-au dat frâu liber patimilor, de parcă s-ar lupta pentru cauza lor proprie; în al, doilea rând, fiindcă prin pofta lor de omor şi prin ura faţă de iudei, ajung să terfelească numele romanilor, întrucât acum chiar şi unii din^ tre legionarii săi s-au împovărat de cele mai rele calomnii. în cel mai> aspru ton a ameninţat trupele străine cu condamnare la moarte daca vreunul dintre ei va îndrăzni să mai facă ceva asemănător;. condamnaţilor de legiuni le-a dat ordinul să facă cercetări, spre a-L trimite la el pe cei suspectaţi. Dar se pare că goana după bani nu ţine seama de nici o pedeapsă şi amarnica râvnă de câştig a omului este în-ij născută, dar nici o altă patimă nu-1 răvăşeşte mai mult decât lăcomiai Fireşte că poftele îşi au graniţele lor şi îndeobşte frica le poate stăvili, numai că de astă dată la mijloc era Dumnezeu însuşi, care con-s damnase întregul popor şi fiecare cale de salvare era deturnată sprq pierzanie. Faptele interzise de Caesar sub ameninţarea pedepsei cutezau să le comită pe ascuns unii în dauna transfugilor şi, înainte di a fi văzuţi de toţi ceilalţi, fugarii erau prinşi şi căsăpiţi de barbarii Apoi ei se uitau cu mare atenţie în jurul lor, ca să nu fie văzuţi de vreun roman, după care spintecau burţile nefericiţilor, smulgând din măruntaie murdarul lor câştig. Doar în prea puţine cazuri descoperea» ceva şi astfel cei mai mulţi au fost sacrificaţi degeaba, dintr-o speranţl deşartă. Oricum această pacoste i-a făcut pe mulţi dintre cei ol plănuiau trecerea la duşman să renunţe la intenţiile lor.



4 Aceste arme scumpe erau strict decorative, fiind purtate de soldau festivităţi şi parăzi (n. e.).

438


6. După ce bunurile răpite cu de-a sila poporului s-au ispărvit, loannes a trecut la jefuirea Templului: multe dintre ofrandele sanctu­arului, dar şi numeroase obiecte ale serviciului divin, precum vase de amestecat vinul cu apa, blide şi mese de cult le-a dat la topit, fără să se abţină barem de la pocalele aduse în dar de Augustus şi soţia lui. împăraţii romani au cinstit fireşte mereu Templul, sporind podoabele sale şi tocmai un iudeu a luat darurile unui străin. loannes a spus ciracilor săi că pot să se slujească fără teamă de avuţia lui Dumnezeu câtă vreme ei se luptă pentru divinitate, fiind un lucru firesc să fie întreţinuţi de Templu aceia care îi apărau de primejdii. Din acelaşi motiv el a luat tot vinul sfânt şi uleiul pe care preoţii le păstrau în in­teriorul sanctuarului pentru arderea-de-tot5 a jertfelor; pe amândouă le-a distribuit mulţimii oamenilor săi, fiecare ungându-se fără teamă pe trup cu mai mult de un hin6 de ulei sau bând vin. Nu pot să mă abţin şi trebuie să-mi dezvălui gândul pe care mi-1 impune durerea. Eu cred că, dacă romanii ar fi întârziat să stârpească liota lor crimi­nală, atunci pământul s-ar fi căscat ca să înghită oraşul sau acesta ar fi fost măturat de un potop sau ar fi fost ars de fulger la fel ca Sodoma, căci oraşul nostru a zămislit un neam cu mult mai ticălos decât oa­menii peste care* s-au abătut acele calamităţi. Nebunia lor a fost cea care a târât întregul popor în prăpastie.

7. Dar ce rost are să istorisesc, una câte una, nenorocirile care s-au întâmplat atunci? Chiar în zilele acelea s-a înfăţişat la Titus, ca fugar, un anume Mannaeus, fiul lui Lazarus, şi a susţinut că printr-o singură poartă, pe care o avea sub supravegherea lui, au fost scoase 115.880 de cadavre şi anume în intervalul dintre cea de a 14-a zi a lunii Xanthicus, data instalării taberei romane în faţa zidurilor Ierusalimului, până la Luna nouă a lui Panemus7. Această uriaşă mulţime făcea parte numai din rândul sărmanilor; el nu se instalase acolo din proprie iniţiativă, ca să facă numărătoarea, ci în virtutea funcţiei sale, căci trebuia să plătească din tezaurul public cheltuielile de îngropăciune. Rudele aveau datoria să se îngrijească de înhumarea celorlalţi. Dar înmormântarea însemna scoaterea morţilor din oraş şi aruncarea lor într-o râpă. Mulţi cetăţeni de vază, care au fugit din oraş după Mannaeus, au apreciat că, în total, vreo 600.000 de cadavre ale Celor săraci au fost azvârlite dincolo de porţile oraşului; numărul



5 Adică holocaustul (termen folosit de Iosephus) (n. e.).

6 Cuvânt ebraic indicând o măsură de lichide (n. e.). 1 Hin= 12 Log; 1 Log= c°nţinutu( a 6 coji de ouă (n. t).

7 De la 1 mai şi până la 20 iulie 70 (n. e.).

439


celorlalţi nici nu poate fi stabilit. Când supravieţuitorii n-au avut pu- \ terea de a căra cadavrele până la poartă, potrivit spuselor lor, acestea erau îngrămădite în casele cele mai spaţioase şi închise acolo. O sin-! gură măsură8 de grâu se vindea pe un talant; mai târziu, când nici măcar zarzavaturile nu mai puteau fi culese, fiindcă oraşul fusese în­conjurat cu un zid, nevoia i-a împins pe unii până acolo încât scotoceau canalele de scurgere şi vechiul bălegar al vitelor, mâncând scârboşeniile pe care le găseau; lucruri care prin simpla lor vedere stârneau cândva greaţă, slujeau acum drept hrană. La auzul acestor grozăvii, romanii erau cuprinşi de milă; în schimb răsculaţii, care aveau nenorocirea în faţa ochilor lor, nu se răzgândeau deloc, aştep­tând ca mizeria să răzbească până la ei; căci erau orbiţi de Destinul care plana asupra oraşului şi a lor deopotrivă.

CARTEA A ŞASEA



8 Această măsură (metron) era romana baniţă (modius)= 8,75 1., utilizată şi Iudeea (n. t.).

440


.

CAPITOLUL I

1. Suferinţele Ierusalimului sporeau, devenind mai groaznice de la o zi la alta, deoarece nenorocirile îndârjeau şi mai mult pe răsculaţi iar foamea, care până atunci bântuise doar în rândurile poporului, se abătuse acum şi asupra lor. Mulţimea cadavrelor adunate grămadă în întregul oraş înspăimânta vederea, umplând atmosfera cu o duhoare cumplită şi constituia un obstacol pentru incursiunile luptătorilor; ca nişte soldaţi deprinşi cu străpungerea rândurilor duşmanului şi cu mii de victime, ei erau nevoiţi să calce în picioare cadavrele. Nu erau cuprinşi nici de groază şi nici de remuşcări când treceau peste cei morţi, fără să le treacă prin gând că jignirea adusă răposaţilor putea să fie şi pentru ei o piază-rea. Cu mâinile încă mânjite de sângele fraţilor ucişi, ei se avâtau în lupta împotriva străinilor, de parcă ar fi vrut să-i aducă mustrări lui Dumnezeu pentru faptul că întârzia să-şi reverse pedeapsa peste capetele lor. Căci nu speranţa victoriei, ci pierderea oricărei încrederi în propria lor salvare le insufla atâta curaj. între timp, în pofida dificultăţilor pe care le întâmpinau în procurarea mate­rialului lemnos, adus cu multă trudă, romanii şi-au înălţat valurile de pământ în 21 de zile, defrişând întregul ţinut de jur împrejurul oraşu­lui pe o distanţă de 90 de stadii, precum am arătat mai înainte1, •falnică era priveliştea pe care o oferea ţara: meleaguri odinioară îm­podobite cu pomi şi grădini minunate arătau acum cu desăvârşire Pustii şi lipsite de vegetaţie; nici un străin care mai văzuse Iudeea de altădată şi splendidele suburbii ale oraşului, având în faţa ochilor acest deşert, nu şi-ar fi putut stăpâni lacrimile şi gemetele pricinuite ^e schimbările neobişnuite ale întregului. Căci toate dovezile de frumuseţe ale Ierusalimului fuseseră nimicite de război; iar dacă vre­unul care ştia mai dinainte ţinutul s-ar fi pomenit aici pe neaşteptate,

1 Vezi Cartea a cincea, cap. XII, pragr. 4 (n. t.).

443
n-ar mai fi recunoscut locul unde se afla, ci ar fi căutat oraşul din faţa lui.

2. Terminarea valurilor de pământ a fost, de fapt, un prilej de în-l girjorare la fel de mare pentru romani ca şi pentru iudei; în cazul când i nu reuşeau să incendieze şi aceste lucrări, ultimii nu se puteau aştepta I decât la căderea oraşului lor; în schimb romanii puteau să-şi ia rămas bun de la cucerirea lui în cazul când valurile de pământ le-ar fi fost] din nou vătămate. Căci, pe de o parte, ei n-ar mai fi avut de unde săi facă rost de lemne, iar pe de altă parte, soldaţii erau, din punct de vedere fizic, istoviţi de pe urma eforturilor grele şi la capătul puterilor lor sufleteşti datorită eşecurilor lor succesive. Aşa se face că, în reali­tate, cumplitele evenimente din interiorul oraşului descurajau mai] mult pe romani decât pe asediaţii înşişi; căci ei aveau de furcă cu nişte adversari care, în pofida atâtor suferinţe îndurate, nu luptau cu mai] mică îndârjire, iar romanii vedeau cum speranţele li se năruiau mereu, j La valurile de pământ erau hărţuiţi de capcanele care li se întindeau,] la maşinile de asediu întâmpinau rezistenţa zidurilor de apărare şi în] lupta de aproape erau dezavantajaţi de avântul cu care vrăjmaşii porneau la atac. Dar cel mai neliniştitor lucru pentru ei era constatarea curajului de neclintit al iudeilor, cu ajutorul căruia biruiau răscoala, foametea, războiul şi multe alte întâmplări nefericite. Astfel romanii au ajuns la concluzia că forţa ofensivă a acestor oameni nu poate fi slăbită în nici o bătălie şi n-ai cum să le zdruncini seninătatea cu carej înfruntă ei loviturile destinului. Câte lucruri ar fi în stare să înfăptu-j iască iudeii în cazul când soarta le-ar surâde, dacă au dovedit atâta răbdare în faţa nenorocirilor! Aceste considerente i-au făcut pe roj mani să-şi întărească paza în jurul valurilor de pământ.

3. Fără să neglijeze deloc măsurile de prevedere pe care le-a luat în fortăreaţa Antonia pentru viitorul lor, în cazul când zidul de apărare j va fi dărâmat, oamenii din tabăra lui Ioannes au pornit un atac îm-j potriva lucrărilor de asediu mai înainte de aducerea berbecelor.1 Această tentativă a lor n-a mai fost încununată de succes căci, după cd au năvălit afară cu torţe aprinse în mâinile lor, au făcut cale-ntoarsăj cu speranţele risipite, nemaiapucând să se apropie de valurile dej pământ. Mai presus de orice, planurile lor nu erau bine coordonate, fi-j idcă ei atacau în grupuri mici, cu intervale între ele şi şovăielii inspirate de teamă, de parcă n-ar fi fost cu adevărat iudei. Darurile! acestui popor le lipseau cu desăvârşire: temeritatea, iureşul atacului,! elanul vădit de toţi dar mai ales, efectuarea retragerii fără nici o greşeală militară. în înaintarea lor lipsită de tradiţionala energie s-aJ

444

ciocnit de o linie de luptă a romanilor mai puternică decât cea obişnu­ită. Cu trupurile şi armele lor, împrejmuiau pretutindeni valurile de pământ încât nu mai lăsau nici un locşor pe unde să se strecoare focul, fiecare având inima înarmată cu ferma hotărâre de a muri mai degrabă decât să-şi părăsească postul încredinţat lui. Toate speranţele lor ar fi fost retezate dacă flăcările ar fi mistuit lucrările de asediu; în afară de asta, soldaţilor li se părea extrem de ruşinos ca de fiecare dată viclenia să triumfe asupra vitejiei, temeritatea asupra armelor, gloata asupra meşteşugului precum şi iudeii asupra romanilor. în acelaşi timp, maşinile de război îşi făceau datoria, nimerind pe cei ce porneau la asalt; oricine cădea, devenea un obstacol în calea celui din spatele său şi primejdia la care se expuneau înaintaşii domoleau avântul lor războinic. Cei ce izbutiseră să treacă dincolo de bătaia maşinilor de război se întorceau din drum înainte de încăierarea propriu-zisă, unii fiind înspăimântaţi de disciplina şi desimea rândurilor inamice, alţii atinşi de suliţe. în cele din urmă iudeii s-au retras fără nici un rezultat, acuzându-se reciproc de laşitate. Atacul lor a avut loc la crai-nou al lunii Panemos2. După retragerea iudeilor, romanii şi-au adus berbe­cele lor cu toate că, din fortăreaţa Antonia, asupra lor erau aruncate frânturi de stâncă, torţe aprinse, bucăţi de fier şi feluritele proiectile pe care nevoia le punea la îndemâna iudeilor. Deşi aveau deplină în­credere în rezistenţa zidurilor de apărare şi dispreţuiau maşinile de asediu, ei se străduiau să împiedice apropierea romanilor. Totuşi, s-au luat la întrecere prin eforturile lor cu aceştia, deoarece au socotit că râvna cu care apărau Antonia de izbiturile maşinilor de război se dato­ra fragilităţii zidurilor de apărare, sperând că temeliile lor erau de-acum şubrede. însăşi porţiunile supuse loviturilor nu voiau să cedeze iar romanii, deşi supuşi unui bombardament neîntrerupt, nu s-au sinchisit deloc de primejdiile care îi pândeau de sus, acţionându-şi din plin berbecele lor. Dar fiindcă se aflau mereu în dificultate şi sufereau pretutindeni pierderi de pe urma pietrelor aruncate peste metereze, alţi soldaţi şi-au făcut un acoperământ din scuturile puse deasupra trupurilor lor, încercând să submineze temeliile cu mâinile şi pârghiile ?i cu stăruitoare eforturi au reuşit să desprindă patru blocuri de piatră. Truda ambelor tabere a fost curmată de noaptea în cursul căreia, clintit de Pământ s-a surpat.



2 în 20 iulie 70 (o. e.).

.

445


4. Acest eveniment a făcut asupra luptătorilor din ambele tabere o impresie diferită, la care nu s-ar fi aşteptat nimeni: iudeii, care, după toate aparenţele, ar fi trebuit să fie descurajaţi întrucât această prăbuşire se produsese contrar aşteptărilor lor, fără ca ei să fi în-| treprins deosebite măsuri de apărare pentru această eventualitate, se arătau cât se poate de încrezători pentru că Antonia propriu-zisă rămăsese în picioare; în schimb la romani, buna dispoziţie pricinuită de nescontata surpare a meterezului s-a risipit numaidecât la vederea celui de al doilea zid pe care oamenii lui Ioannes îl înălţaseră în interi­or, drept înlocuitor al celuilalt. Oricum, el era mai uşor de asaltat decât precursorul său; chiar şi escaladarea lui părea înlesnită de sfărâmăturile porţiunii zidului care se dărâmase; noul zid era socotiţi de ei mult mai şubred decât Antonia şi, având în vedere faptul că erai o construcţie ocazională, făcută în mare grabă, urma să fie doborât re-j pede. Fireşte, nu cuteza nimeni să urce în vârful lui căci cei ce făceau! prima încercare erau sortiţi unei morţi sigure.

5. Socotind că avântul luptătorilor poate fi stârnit cel mai mult prin cuvinte dătătoare de speranţă şi că adesea încurajările şi promisi-j unile fac ca primejdiile să fie date uitării, ba chiar şi moartea ajunge uneori să fie dispreţuită, Titus şi-a strâns laolaltă pe cei mai viteji oşteni ai săi şi, pentru a-i pune la încercare, le-a zis următoarele:! „Tovarăşii mei de luptă! A îndemna oamenii să ia parte la niştdl acţiuni nepândite de primejdii înseamnă o jignire adusă celor cărora tfl adresezi, atrăgând asupra celui ce li se adresează dojana înclinării spflH laşitate. Cred că îmbărbătarea îşi găseşte locul cuvenit doar când avem de-a face cu misiuni periculoase. în celelalte cazuri înfăptuirea lucrurilor venind de la sine. Eu însumi ţin să vorbesc deschis: escsm ladarea zidului e o sarcină grea. Dar tocmai despre faptul că luptai dusă în condiţii vitrege se potriveşte de minune cu cei ce aspiră la faima vitejiei, că este frumos să ai parte de o moarte glorioasă şi că n« va rămâne fără răsplată bărbăţia celor care vor cuteza să păşească primii pe această cale — iată despre ce vă voi cuvânta pe îndelete. Fie mai întâi pentru voi un prilej de înflăcărare ceea ce pentru unii poate constitui un motiv de îngrijorare: perseverenţa iudeilor şi dârzenia cjl care întâmpină ei toate nenorocirile. Ar fi ruşinos pentru nişte romani,! care pe deasupra sunt şi soldaţii mei, învăţaţi cu luptele chiar şi în timp de pace şi deprinşi să iasă mereu învingători în război, — sa rămână mai prejos decât iudeii în forţă şi curaj chiar acum, când vic4 toria este aproape câştigată şi noi ne bucurăm de sprijinul Iuţi Dumnezeu! Eşecurile noastre se datorează exclusiv disperării iudeiloii

446

pe când suferinţele îndurate de ei sunt sporite deopotrivă de vitejia voastră ca şi de sprijinul pe care nil dă Dumnezeu! Căci războiul cjvil, foametea, asediul şi prăbuşirea zidului de apărare fără intervenţia maşinilor de război oare ce altceva sunt toate dacă nu dezlănţuirea mâniei lui Dumnezeu asupra lor şi implicit ajutorul adus nouă? N-ar fi demn de noi să supunem nişte adversari mai slabi şi să pierdem de bunăvoie sprijinul acordat de Dumnezeu. Nu este într-adevăr o ruşine? Căci iudeii, pentru care înfrângerea nu înseamnă un fapt umilitor, întrucât şi aşa ei s-au deprins să fie sclavi, dispreţuiesc moartea doar ca să nu mai îndure din nou aceeaşi soartă şi năvălesc adesea în mijlocul trupelor noastre fără să spere într-o izbândă, ci numai ca să-şi dovedească pur şi simplu vitejia; în schimb voi, care vă întindeţi stăpânirea aproape asupra întregului pământ şi asupra mărilor, pentru care până şi victoria constituie o pată câtă vreme nu este deplină, voi nu vă aruncaţi nici măcar o singură dată asupra duş­manului, ci aşteptaţi ca foametea şi soarta să-1 răpună, rămânând cu braţele încrucişate în pofida strălucitelor arme de care dispuneţi? Si asta când, printr-un risc minim din partea voastră, aţi putea încheia cu deplin succes acţiunea pe care o întreprindeţi? Căci de îndată ce am reuşit să ne căţărăm în fortăreaţa Antonia, oraşul este al nostru. Si chiar dacă va trebui să mai ducem niscaiva lupte în interiorul cetăţii — lucru de care mă cam îndoiesc —, contează faptul că deţinem o poziţie dominantă şi că nu vom îngădui duşmanului nostru să respire, obţinând astfel o victorie rapidă şi totală. Eu nu vreau să ridic un imn de slavă morţii în război şi nici nemuririi hărăzite celor care cad în toiul bătăliei aprige; totuşi, celor ce au altfel de concepţii le doresc să-Şi dea duhul în timp de pace, în urma unei boli, trupul lor fiind condamnat să coboarea în mormânt împreună cu sufletul. Oricine din­tre oamenii bravi ştie că sufletele celor căzuţi pe câmpul de luptă, care au fost slobozite de sabie din învelişul lor de carne, sunt preluate de cel mai pur dintre elemente, eterul, şi strămutate printre astre3, reapărând după aceea în faţa urmaşilor sub forma unor spirite bune şi eroi binevoitori; în schimb, sufletele celor care lâncezesc în trupuri macinate de boli, oricât de neîntinate de vreo pată sau faptă rea ar fi acestea, tot sunt înghiţite de noaptea subpământeană şi cufundate într-0 adâncă uitare, văzând cum o dată cu viaţa şi cu trupul li se stinge ^ă şi amintirea. Atunci când ursita i-a hărăzit omului necruţătorul



Potrivit stoicilor, luminosul eter este împărăţia sufletelor şi, potrivit agoreicilor, fericiţii sălăşluiesc printre stele, cultul eroilor fiind caracteristic a'ţiilor populare ale vechilor greci (n. e.).

447


sfârşit, iar sabia se dovedeşte o slugă mai folositoare decât orice; boală, ce anume cadrează mai mult cu demnitatea şi interesul nostru decât să pui în slujba altora ceea ce oricum trebuie să dai ca obol des­tinului? în expunerea mea de până acum m-am sprijinit pe presupunerea că cei care vor întreprinde atacul nu vor putea să scape cu viaţă; dar printre aceşti viteji s-ar putea să existe şi oameni în stare să se descurce în cele mai grele situaţii. Căci din capul locului, nu-i] atât de greu să te urci pe nişte ruine şi, după aceea, tot ce s-a construit recent poate fi dărâmat cu uşurinţă. Dacă vă încumetaţi mai mulţi să porniţi cu dibăcie la treabă, vă veţi îndemna şi sprijini unii pe alţii: atunci, hotărârea cu care veţi acţiona va înfrânge repede trufia duş-; manului. Nu-i exclus ca fapta voastră să izbutească fără vărsare dej sânge, fireşte, dacă aţi început aşa cum se cuvine. Este de aşteptat cai ei să caute din răsputeri să împiedice escaladarea voastră; dar dacă viu veţi căţăra neobservaţi până sus şi veţi năvăli dintr-o dată cu de-a sila,] ei nu vă vor opune o rezistenţă îndelungată, în pofida numărului:; vostru mic. Cât priveşte cel ce va deschide drumul, ar trebui să-mi fie mie ruşine dacă prin răsplata pe care i-o voi aduce, nu-1 voi face un om de invidiat. Numai să scape cu viaţă şi-1 voi face comandant peste camarazii săi. Dar până şi cei căzuţi în luptă vor avea parte de cele mai înalte onoruri!"

6. Chiar şi după discursul rostit de Titus, mulţimea soldaţilor a rămas înspăimântată de gravitatea primejdiei la care era chemată să se expună; dar un luptător dintr-o cohortă, cu numele de Sabinus, origi­nar din Siria, s-a dovedit un războinic de o deosebită forţă şi îndrăzneală, cu toate că, judecându-1 după înfăţişarea lui exterioară,] nici nu puteai să-1 socoteşti un soldat obişnuit: cu piele neagră, slab ş« descărnat; totuşi, un suflet de erou sălăşluia în trupul său uscăţiv careş părea prea neîncăpător pentru forţa lui de luptă. El s-a ridicat cel din-j tâi şi a zis: „Sunt gata să mă jertfesc cu dragă inimă, pentru tine,; Caesar! Mă voi urca primul pe zid şi-mi doresc ca norocul tău să-mfl însoţească puterea şi hotărârea. Dar dacă soarta va pizmui împlinirea! cu succes a misiunii mele, atunci află că eşecul nu-mi va contrazic^ aşteptările, dar prin libera mea opţiune am ales să mor pentru tine!1! Spunând acestea, cu mâna stângă el şi-a ţinut scutul deasupra capului] iar cu mâna dreaptă şi-a smuls sabia din teacă, apoi s-a îndreptat spra zid chiar în cea de a şasea oră a zilei4. L-au urmat alţi 11 soldaţi, sini



4 Adică la amiază (n. e.).

gurii care au vrut să se întreacă în vitejie cu el. Dar Sabinus a luat-o mult înaintea celorlaţi, parcă mânat de o forţă supranaturală. Gărzile de pe ziduri i-au ales drept ţintă a suliţelor lor, i-au împroşcat de pre­tutindeni cu o puzderie de săgeţi, prăvălind asupra lor uriaşe blocuri de stâncă, unii dintre cei 11 fiind ucişi de acestea. Dar Sabinus s-a avântat cu mult curaj în pofida tuturor obiectelor aruncate spre el şi, chiar dacă ploaia de săgeţi aproape că-1 acoperise în întregime, nu s-a oprit din goana lui până ce n-a ajuns în vârful zidului silindu-şi adver­sarii să dea înapoi. înspăimântaţi de puterea şi cutezanţa lui, iudeii şi-au pierdut cumpătul şi au fugit, convinşi că numeroşi duşmani urcau pe urmele sale. Şi aici ar putea fi mustrată Soarta că pizmuieşte faptele de vitejie şi că întotdeauna ea se opune ca isprăvile extraor­dinare să se încheie cu bine. Aşa s-a întâmplat şi cu acest bărbat: tocmai când asaltul său fusese încununat de succes, el a alunecat, poticnindu-se de-o piatră şi s-a prăvălit peste ea cu un zgomot asurzi­tor. Iudeii s-au întors din drum şi, când l-au văzut singur, trântit la pământ, l-au atacat din toate părţile. Dar Sabinus s-a ridicat în ge­nunchi şi în această poziţie, a reuşit la început să se apere, găsindu-şi protecţia sub scutul său. Astfel a rănit pe mulţi dintre cei ce s-au apropiat de el. Slăbit însă de mulţimea rănilor primite, mâna dreaptă i-a căzut fără vlagă şi, mai înainte de a-şi da duhul, a fost până la urmă ciuruit de săgeţi: pentru vitejia lui, acest bărbat ar fi meritat o soartă mai bună, dar sfârşitul său a fost pe măsura atacului întreprins de el. Dintre camarazii care ajunseseră până la metereze, iudeii au ucis cu pietre alţi trei, ceilalţi opt, deşi răniţi, au fost târâţi şi aduşi înapoi în tabără. Toată această întâmplare a avut loc în cea de a treia zi a lunii Panemos5.

7. După două zile, douăzeci de soldaţi din posturile de pază ale valurilor de pământ s-au strâns laolaltă, atrăgând de partea lor pe purtătorul emblemei de vultur a Legiunii a V-a, împreună cu doi oa­meni din trupele de cavalerie auxiliare, precum şi un trompetist. La a noua oră a nopţii, ei s-au îndreptat în linişte pe deasupra dărâmăturilor spre Antonia, au înjunghiat primele santinele, biruite de somn, au luat aPoi în stăpânire zidul, punând trompetistul să-şi sune semnalul din trâmbiţă. La auzul lui, au sărit numaidecât în picioare şi celelalte san­tinele, rupând-o la fugă fără să mai stea să socotească deloc numărul atacatorilor. Spaima şi trompeta i-au făcut să-şi închipuie că o mare mulţime de duşmani urcase până la ei. Când semnalul a ajuns la ure-

5 în 22 iulie 70 (n. e.).



Yüklə 1,98 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   29




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə