Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor



Yüklə 1,98 Mb.
səhifə29/29
tarix31.10.2017
ölçüsü1,98 Mb.
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   29


1 în anul 72 (n. t.).

2 Iosephus menţionează acest eveniment întrucât casa regală din Commagene' cu excepţia lui Epiphanes (vezi Antichităţi iudaice, X, 7, 1), a îmbrăţişat credinţa I daică (n. t.). (

3 Probabil Chalkis din munţii Liban, dăruit de Claudius lui Herodes, nepotul Herodes cel Mare, de al cărui fiu ar putea fi vorba aici (n. e.).

520


jnvazia lor n-a întâmpinat nici o rezistenţă căci locuitorii nu ntentionau să-şi ridice mâna împotriva lor. Când neprevăzuta veste a ajuns la Antioh, acesta nici nu s-a gândit să poarte război cu romanii, gl a decis pe loc să-şi părăsească toată ţara în situaţia în care se găsea si sa fugă pe ascuns împreună cu soţia şi copiii săi; credea că în felul acesta va putea dovedi că, în faţa romanilor, el se va disculpa de vina care i se imputa. îndepărtându-se de oraş, la o distanţă de 120 de stadii4, într-o vale, şi-a instalat acolo tabăra.

2. Paetus şi-a trimis o parte dintre soldaţii săi, să cucerească oraşul şi prin ei, a intrat în stăpânirea lui, iar cu restul trupelor a pornit el însuşi atacul împotriva lui Antioh. Dar nici măcar în această situaţie de forţă majoră, n-a avut de gând să întreprindă războince măsuri îm­potriva romanilor, ci şi-a deplâns singur soarta5, lăsându-se cu totul în voia desfăşurării evenimentelor. Dar fiilor săi, nişte tineri versaţi în arta militară şi înzestraţi cu o impunătoare forţă fizică, nu le-a fost uşor să îndure această grea cumpănă fără să se lupte deloc. Epiphanes şi Callinicos au recurs la violenţă. Timp de-o zi întreagă, s-a desfăşurat o aprigă luptă, amândoi dovedind o extraordinară vitejie, încât spre seară ei s-au despărţit de adversari, fără ca trupele acestora să fi obţinut cel mai mic avantaj. Dar nici după bătălia care se terminase în acest fel, Antioh tot n-a fost de părere să mai rămână pe loc. Luându-şi cu el soţia şi fiicele, a fugit în Cilicia6; dar gestul acesta a descurajat războinicul elan al soldaţilor săi care, având impresia că el însuşi îşi socotea tronul definitiv pierdut, au dezertat şi au trecut de partea ro­manilor; deznădejdea era vădită pe chipurile lor. înainte de a se despărţi pentru totdeauna de camarazii lor de luptă, pentru Epiphanes Şi cei care îl însoţeau s-a pus arzătoarea problemă de a se debarasa de duşmani; ca soţi de drum, doar zece călăreţi credincioşi au mai rămas ^ să treacă împreună cu ei Eufratul. Simţindu-se de atunci încolo în siguranţă, ei s-au dus la regele părţilor, Vologese; departe de-a fi Priviţi cu dispreţ, ca nişte fugari, au fost primiţi cu toată cinstea, de Parcă apusul lor noroc încă mai era de partea lor.



A Circa 20 km.

, Se socoteşte el însuşi un suveran căzut în dizgraţia împăratului de la Roma,

^n> convins că orice împotrivire era zadarnică. Iosephus s-a referit la destinul lui „ l°h IV si la nefericitul sfârşit al domniei sale fericite în Cartea a cincea, cap. II, Paragr.3(n.'e).

Regiune de pe coasta Asiei Mici, la poalele muntelui Taurus, unde Antioh avea bab»l ° proprietate a lui (n. e.).

521

3. De îndată ce Antioh a ajuns la Tars în Cilicia, Paetus a trimis ia el un centurion şi 1-a expediat înlănţuit la Roma. Dar Vespasianus n-a admis ca regele să fie adus astfel în faţa lui, găsind că era mai nimerit să respecte vechea lor prietenie decât să-şi reverse asupra lui o necruţătoare mânie pentru un pretins război. De aceea, el a dat ordin încă de când mai era pe drum, să i se scoată lanţurile, scutindu-1 chiar şi de călătoria până la Roma şi i-a îngăduit să se stabilească la Lacedemona7. S-a îngrijit să-i parvină bogate venituri băneşti, ca să poată duce un trai nu numai lipsit de griji, ci de-a dreptul demn de curtea unui rege. Când Epiphanes şi fratele lui au aflat cum se prezen­tau lucrurile, s-au simţit uşuraţi de grija lor apăsătoare, căci mare fusese frica cu care se gândiseră până atunci la părintele lor; chiar şi în privinţa lor, şi-au pus mari speranţe în împăcarea cu Caesar, mai ales că Vologes intervenise pe lângă el printr-o scrisoare care le era favorabilă: chiar dacă le mergea bine, nu suportau să trăiască în afara graniţelor stăpânirii romane. în bunătatea lui, Caesar le-a acordat graţierea, aşa că ei au venit la Roma. După ce şi tatăl s-a grăbit să ajungă din Lacedemona până la ei, au rămas împreună acolo, înconjuraţi de toate onorurile.



4. Dar poporul alanilor — nişte sciţi care locuiesc în ţinutul din­tre fluviul Tanais8 şi lacul Maeotic9, aşa cum am mai arătat altundeva10 — au plănuit în vremea aceea să întreprindă o expediţie de jaf înspre Media şi mult mai departe, în acest scop, intrând în trata­tive cu domnitorul Hyrcaniei11. El era pe atunci stăpânul trecătorilor pe care regele Alexandru le închisese cu porţi de fier12. După ce regele le-a permis libera trecere, ei au năvălit în hoarde mari asupra mezilor luaţi prin surprindere; au prădat ţara dens populată şi bogată în turme de vite de tot felul, fără ca vreunul să îndrăznească să li se

7 La întemeierea provinciei Ahaia, Augustus a dat Spartei străvechi statutul de oraş liber („civitas externa") care putea să primească exilaţi (n. e.).

8 Donul de azi (n. e.).

9 Aşa numeau oamenii antici marea de Azov, socotită de ei un lac (vezi Cartea a doua, cap. XVI, paragr. 4, n. 19) (n. e.).

' 0 Probabil că losephus are în vedere cap. XVI, din cartea a doua, paragr. 4, unde este vorba despre populaţiile din Pont şi Marea Maeotică fără nici o menţionare aparte a alanilor. Ce legătură poate să fie între prădalnica incursiune a acestor neamuri scitic* în Media şi istoria războiului iudeilor împotriva romanilor rămâne greu de înţeles (n.L)-

11 Hyrcania era în partea sud-estică a Mării Caspice şi Media în cea sud-vestică-Pentru a evita Caucazul, alanii au ocolit Caspica pe la nord, străbătând Hyrcania (n. e-)-

12 Adică aşa-zisele „Porţi caspiene" (vezi Arrianus, Istoria expediţiei /<" Alexandru cel Mare, 1, 15) (n. t.).

522


^potrivească. Chiar şi regele ţării, Pacorus13, cuprins de groază, s-a refugiat în pustietăţi aproape de nestrăbătut, renunţând la toate pose-■yjjile sale; cu mare greutate, şi-a răscumpărat din ghearele .usrnanilor soţia şi concubinele sale, care fuseseră luate prizoniere, plătind pentru ele suma de 100 de talanţi. Cu o surprinzătoare uşurinţă si fără nici o luptă, alanii au devastat totul în calea lor, ajungând toc­eai până în Armenia. Regele de atunci al ţării, Tiridate14, le-a ieşit în întâmpinare şi s-a încins o bătălie în care puţin a lipsit să nu fie prins de viu. Un duşman a aruncat asupra lui, de la distanţă, un laţ şi poate că l-ar fi târât după el, dacă n-ar fi reuşit să taie repede frânghia cu sabia lui, scăpând apoi cu fuga. Alanii, pe care lupta i-a făcut să de­vină şi mai sălbatici, au jefuit întreaga ţară. Cu o uriaşă mulţime de prizonieri şi cu o pradă foarte bogată, luată din ambele regate jefuite, ei s-au întors în propria lor ţară.

, Fratele lui Vologese I, regele părţilor, care 1-a întronat în Media din anul 54

j Tiridate I, alt frate al lui Vologese I, care 1-a impus pe tronul Armeniei şi a

"^it între anii 52-60 şi 62-88 (n. e.).

523
CAPITOLUL VIII

1. între timp, Bassus îşi găsise moartea în Iudeea şi cel care i-a preluat funcţia de guvernator a fost Flavius Silva1; când a văzut că, în urma războiului, întreaga ţară fusese subjugată şi doar o singură fortăreaţă mai rămăsese răzvrătită, a strâns laolaltă trupele împrăştiate în diverse locuri, pornind împotriva ei. Numele fortăreţei era Masada2. Ea fusese ocupată de sicari, în fruntea cărora se afla un om influent, Eleazar3, urmaşul acelui ludas care, aşa cum am arătat mai înainte4, atunci când Quirinius fusese trimis să stabilească tributul în Iudeea, convinsese un număr deloc neînsemnat de iudei să se împo­trivească taxării acesteia. Pe atunci sicarii au făcut o conjuraţie îndreptată împotriva celor dispuşi să se supună romanilor, pe care ei îi tratau ca pe nişte duşmani, le răpeau avuţiile, ducându-le cu ei, apoi le incendiau casele. Ei socoteau că aceşti concetăţeni nu se deosebeau cu nimic de străini, fiindcă sacrificau mişeleşte libertatea dobândită cu preţul atâtor lupte de către iudei, preferând după propria lor mărtu­risire să-şi plece grumazul sub jugul romanilor. Acestea nu erau decât vorbe de clacă cu care-şi acopereau cruzimea şi lăcomia: ei le-au dovedit cu prisosinţă prin faptele lor. Căci tocmai compatrioţii care s-au alăturat răscoalei lor şi i-au sprijinit nemijlocit în războiul împotriva romanilor au avut de îndurat din partea sicarilor cele mai man mârşăvii. Şi de asemenea, când li se dovedea faptul că pretextele lor erau mincinoase, ei îşi tratau şi mai mişeleşte concetăţenii care le



1 La sfârşitul anului 72 (n. e.).

- Iosephus a menţionat-o de două ori în Cartea a patra: când a ajuns w stăpânirea sicarilor (cap. VII, paragr. 2) şi când în Masada s-a refugiat Simon, fiul'"' Giora, care urma să devină celebru (cap. IX, paragr. 3) (n. e.).

3 Vezi Cartea a doua, cap. XVII, paragr. 9 şi Cartea a patra, cap. VII, (n. t.).

4 Vezi Cartea a doua, cap. VIII, paragr. 1 (n. t.).

524

duceau mustrări perfect îndreptăţite pentru răutatea lor. Această pe­rioadă a istoriei iudeilor a fost îndeobşte fertilă în crime de tot felul â nici o ticăloşie n~a rămas neînfăptuită; nimeni, chiar dacă s-ar fi



jjic

căznit să scornească acest lucru, n-ar mai fi descoperit o nouă formă de nelegiuire. Boala molipsise totul, atât treburile particulare, cât şi pe cele publice. Se luau la întrecere între ei pentru a-şi depăşi reciproc nelegiuirea faţă de Dumnezeu şi nedreptatea faţă de aproapele lor. Cei puternici asupreau poporul, iar mulţimea se străduia, la rândul ei, să-i stârpească pe cei puternici; unii se canoneau nespus de mult ca să pună mâna pe putere, pe când alţii foloseau din plin violenţa, ca să ia cu japca averile bogaţilor. Mai întâi, sicarii au început să dea dovadă de nelegiuire şi cruzime faţă de consângenii lor; n-a rămas nerostit nici un cuvânt care să aducă jignire, n-a rămas neîmplinită nici o faptă care să atragă după sine pieirea celor hăituiţi de ei. Dar şi pe aceştia, Ioannes i-a făcut să pară ponderaţi în comparaţie cu el; căci nu i-a fost de-ajuns să-i asasineze pe toţi cei care l-au sfătuit mereu să aleagă o cale dreaptă şi folositoare, tratându-i ca pe cei mai aprigi duşmani ai săi dintre toţi concetăţenii, ci prin felul cum şi-a exercitat puterea, a căşunat patriei sale o sumedenie de suferinţe aşa cum n-ar fi fost în stare s-o facă decât un om gata oricând să-1 înfrunte până şi pe Dumnezeu. Căci el a servit la masă alimente interzise, iar în traiul zil­nic n-a respectat niciodată strămoşeasca datină a purificării. Aşadar nu-i de mirare că un individ care a sfidat de-a dreptul nebuneşte re­spectul cuvenit lui Dumnezeu să calce în picioare şi faţă de oameni regula cumpătării şi a bunei înţelegeri. în sfârşit, Simon, fiul lui Giora, a lăsat vreo crimă necomisă? De la ce silnicie s-a abţinut el faţă de trupurile unor oameni liberi, cărora le datora rangul său de despot? A existat vreo prietenie sau legătură de sânge care să nu-1 împingă pe el şi pe oamenii lui să comită zi de zi asasinate şi mai brutale? Căci toţi aceştia socoteau drept o netrebnicie măruntă a pricinui vreun rău unui străin; în schimb, aveau ferma convingere că răfuiala cu semeni apropiaţi era o strălucită ispravă. Dar smintita trufie a acestor oameni a fost cu mult întrecută de furia turbată a idumeilor. După ce i-au în­junghiat pe Marii noştri Preoţi, ca să nu mai rămână nici o urmă de frică faţă de Dumnezeu, aceşti odioşi netrebnici au înlăturat şi tot ce mai dăinuia din ordinea publică, instaurând pretutindeni totalul dispreţ faţă de legi, în temeiul cărora cetele din tagma aşa-numiţilor zeloţi au obţinut puteri depline. Căci zeloţii erau nişte oameni care câutau să-şi adeverească porecla prin isprăvile care grăiau de la sine. Ei imitau cu străşnicie, fără excepţie, fiecare faptă rea; iar dacă istoria



525

Yüklə 1,98 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   29




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə