Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor



Yüklə 1,98 Mb.
səhifə5/29
tarix31.10.2017
ölçüsü1,98 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   29

49

cu săbii, iar acolo l-au împresurat pe Malichos, după care l-au străpuns de mai multe ori, până şi-a dat duhul. Numaidecât Hyrcanos, cuprins de groază, se prăbuşi, pierzându-şi cunoştinţa; după ce şi-a revenit cu chiu cu vai, 1-a întrebat pe Herodes cine sunt ucigaşii lui Malichos. La răspunsul unuia dintre tribuni: „Ordinele lui Cassius!", el a zis: „Aşadar Cassius este salvatorul meu ca şi al patriei, căci 1-a înlăturat pe cel ce uneltea împotriva amândurora!" Dacă Hyrcanos a vorbit din convingere sau dacă frica 1-a îndemnat să potrivească cu­vintele ce încuvinţau fapta, rămâne de văzut. Cert este că Herodes s-a răzbunat pe Malichos în felul acesta.

CAPITOLUL XII

1. De-abia se retrăsese Cassius din Siria, că la Ierusalim a izbuc­nit o nouă revoltă: Helix1, conducând o oaste, a pornit împotriva lui Phasael, ca să se răzbune pe Herodes pentru asasinarea lui Malichos în persoana fratelui său. Herodes, aflat atunci la Damasc în preajma generalului Fabius, dorea mult să vină de îndată în ajutorul său, dar boala a fost cea care 1-a împiedicat să plece. între timp, Phasael 1-a biruit pe Helix cu forţele proprii şi 1-a mustrat pe Hyrcanos pentru ingra­titudinea sa, deoarece îl favorizase pe Helix, lăsând ca fortăreţele să ajungă în stăpânirea fratelui lui Malichos; multe dintre acestea fuse­seră deja ocupate şi între ele se afla şi Masada, mai puternică decât toate.

2. Dar acest frate al lui Malichos n-a reuşit să se împotrivească câtuşi de puţin forţelor lui Herodes care, odată însănătoşit, i-a luat înapoi toate celelalate fortăreţe, iar din Masada 1-a lăsat să se retragă după ce a căzut în genunchi înaintea lui. După aceea Herodes 1-a alun­gat din Galileea pe Marion, tiranul Tyrului, care cucerise trei fortăreţe. I-a cruţat pe toţi tyrienii luaţi prizonieri; unora dintre cei eliberaţi le-a dat daruri când i-a lăsat să plece, datorită acestui fapt facându-se iubit de locuitorii oraşului şi tot atât de urât de către tirani. Deşi Marion a obţinut rangul de tiran de la Cassius — atunci când acesta împărţise întreaga Sirie în principate — numai din ura lui faţă de Herodes îl susţinea pe fiul lui Aristobul, Antigonos, mai ales sub înrâurirea lui Fabius, pe care Antigonos reuşise, cu ajutorul banilor, să-1 facă sprijinitor al reîntoarcerii sale pe tron. Toate cheltuielile fă­cute de Antigonos erau suportate de Ptolemeu, cumnatul său.

1 Patriot iudeu care, poate chiar cu asentimentul lui Hyrcanos, căuta să înde­părteze oastea filoromană a lui Herodes şi Phasael (n.e.).

50

51

3. împotriva acestor vrăjmaşi, Herodes şi-a dispus oastea în linie, de bătălie chiar la graniţa Iudeii, i-a biruit în luptă şi, după izgonirea| lui Antigonos, s-a reîntors la Ierusalim, unde a fost bine primit de toţij pentru strălucitele sale fapte războinice. Chiar şi pe cei ce până atunci nu-i fuseseră îndeobşte favorabili, i-a atras de partea lui datorită fap­tului că acum se înrudea cu Hyrcanos. Mai înainte Herodes îşi luase din rândul băştinaşilor o soţie de obârşie nobilă, cu numele de Doris, împreună cu care 1-a zămislit pe Antipater. De astă dată el se însurase cu Mariamme-, fiica lui Alexandru, fiul lui Aristobul, o nepoată a lui Hyrcanos, devenind astfel o rudă apropiată a regelui.



4. După ce Cassius şi-a aflat moartea în bătălia de la Philippp, Caesar şi Antonius s-au despărţit, primul îndreptându-se spre Italia, al doilea spre Asia. Atunci când cetăţile celelalte şi-au trimis delegaţii la Antonius, în Bithynia, acolo au sosit şi nişte iudei de prim rang, ca să se plângă de Phasael şi Herodes, spunând că aceştia au acaparat toată puterea în mâinile lor, lăsându-i lui Hyrcanos doar titlul onorific. Dar Herodes s-a prezentat de asemenea şi, cu o sumă de bani deloc neînsemnată, 1-a câştigat pe Antonius, făcându-1 atât de părtinitor încât n-a catadicsit să mai dea cuvântul adversarilor săi. Aşa că ei s-au văzut nevoiţi să se retragă din nou.

5. Iarăşi, la scurtă vreme, o sută dintre cei mai prestidigioşi bărbaţi din Iudeea s-au deplasat până la Daphne4, lângă Antiohia, să-1 afle pe Antonius, deja subjugat de dragostea lui pentru Cleopatra. împingându-i în faţă pe cei mai avantajaţi de rangul lor şi de darul vorbirii, ei i-au acuzat pe cei doi fraţi. în favoarea cauzei tinerilor pleda Messala5, asistat de Hyrcanos, datorită legăturilor lor de rude­nie. După ce a ascultat păsul ambelor părţi, Antonius 1-a întrebat pe Hyrcanos: care dintre ei este cel mai apt să conducă. Deoarece acesta s-a pronunţat pentru Herodes şi ai săi, Antonius s-a bucurat foarte mult, întrucât el fusese găzduit odinioară de tatăl tinerilor şi Antipater îl primise cu multă ospitalitate atunci când venise în Iudeea împreună

- Căsătoria lui Herodes, care a avut loc mai târziu, urmărea acceptarea în familia Haşmoneilor a unui străin de obârşie idumeană, ca şi prima lui soţie, Doris, repudiată din raţiuni politice (n.e.).

3 înfrânt de Caesar Octavianus şi de Marcus Antonius în toamna anului 42 î.e.n., Caius Cassius Longinus s-a sinucis la sfârşitul bătăliei pierdute (n.e.).

4 Crâng de dafini, închinat lui Apolo, situat lângă Antiohia, capitala Siriei (n.e.). ^ Celebrul orator M. Valerius Messala Corvinus slujea intersele celor doi tri­umviri voctorioşi (n.e.). .. --i. >u

52

cu Gabinius: i-a numit aşadar pe cei doi fraţi Tetrarhi6, încredinţându-le administraţia Iudeii întregi.



6. Când delegaţii şi-au exprimat deschis dezacordul, el a poruncit ca vreo cincisprezece dintre ei să fie înşfăcaţi şi aruncaţi în temniţă, având de gând să-i şi execute7: pe ceilalţi i-a izgonit cu grele vorbe de ocară. Aceste măsuri au făcut să crească agitaţia din Ierusalim. Alţi delegaţi, de astă dată o mie la număr, au fost trimişi la Tyr, unde poposise Antonius, pregătit să pornească în expediţia sa spre Ierusalim. împotriva delegaţilor care vociferau zgomotos, Antonius 1-a trimis pe comandantul oraşului Tyr, ordonându-i să-i lichideze pe toţi cei ce vor fi prinşi, spre a întări astfel autoritatea Tetrarhilor numiţi de el.

7. Mai înainte însă, Herodes s-a deplasat spre ţărm, însoţit de Hyrcanos, spre a-i îndemna pe mulţi dintre ei să nu-şi provoace sin­guri moartea şi să-şi împingă patria în război prin certuri fără nici o noimă. Când însă indignarea delegaţilor a sporit, în pofida avertis­mentelor primite, Antonius şi-a trimis pedestraşii înzestraţi cu armament greu, care au lăsat în urma lor mulţi morţi şi mulţi răniţi, înmormântarea celor ucişi ca şi îngrijirea celor răniţi au rămas în seama lui Hyrcanos. Totuşi, cei care au scăpat, luând-o la fugă, nu s-au astâmpărat deloc, ci i-au aţâţat pe orăşeni şi astfel l-au înfuriat pe Antonius peste măsură încât i-a executat pe toţi prizonierii săi.



6 Cândva titlul purtat de regentul unei pătrimi dintr-o ţară, aici capătă doar sensul de prinţ (n.t.). Acest titlu apare pentru prima oară în Palestina, Hyrcanos rămânând ..Ethnarh" (conducător de provincie romană) (n.e.).

7 El a anulat această pedeapsă la intervenţia lui Herodes {Antichităţi iudaice, XIV, 13, 1) (n.t.).

53

CAPITOLUL XIII


1. Doi ani mai târziu, când satrapul părţilor, Barzapharnes, îm­preună cu Pacorus, fiul regelui său1, au cucerit Siria, Lysanias, devenit urmaşul la tron al defunctului său părinte, Ptolemeu, fiul lui Mennaeus, 1-a convins pe satrap ca, primind drept răsplată 1000 de talanţi şi 500 de femei, să-1 reîntroneze pe Antigonos, după ce-1 va răsturna pe Hyrcanos. Pacorus a acceptat propunerea; el însuşi a înaintat de-a lungul ţărmului mării, Barzapharnes urmând să pătrundă cu oastea pe drumul din interiorul uscatului. Dintre locuitorii de pe ţărm, cei din Tyr şi-au zăvorât porţile înaintea lui Pacorus, dar cei din Ptolemais şi Sidon l-au primit bucuroşi. O parte a călărimii sale a încredinţat-o unui paharnic regal, care avea acelaşi nume, dându-i ordinul să I pătrundă în Iudeea pentru a face o recunoaştere a situaţiei trupelor inamice, acordându-i ajutor lui Antigonos în măsura în care va fi nevoie.

2. în vreme ce trupele străbăteau ţinutul Cârmei, prădându-1, nu­meroşi iudei s-au adunat în preajma lui Antigonos şi s-au arătat gata să ia parte la expediţia lui de cucerire. Antigonos i-a trimis înainte spre aşa-numita Pădure-de-stejar, cu misiunea de a cuceri această regiune. în lupta care s-a dat acolo, ei şi-au respins duşmanii, i-au ur­mărit, înaintând repede spre Ierusalim şi, cu efective sporite în timpul marşului, au ajuns până la palatul regal2. Când Hyrcanos3 şi Phasael i-au întâmpinat pe aceştia cu o trupă compactă mai puternică, în piaţă s-a ajuns la o încăierare, în cursul căreia luptărorii lui Herodes i-au silit pe duşmani s-o ia la fugă şi i-au închis în Templu, postând apoi 60 de soldaţi în cele mai apropiate case, ca să-i păzească pe cei aflaţi

1 Orode II, rege al părţilor (57-37 î.e.n.), avea ca regent pe Pacorus (n.e.).

2 Probabil palatul Haşmoneilor (n.e.).



3 E vorba mai degrabă de Herodes, menţionat peste două rânduri (n.e.).

54

înăuntru. Dar acea parte a populaţiei care se răzvrătise împotriva celor doi fraţi a asaltat casele, dându-le pradă flăcărilor. Indignat de moartea celor arşi de vii, Herodes s-a năpustit asupra populţiei, făcând mare prăpăd în rândurile acesteia. Astfel, se încăierau zilnic unii cu alţii, în cete mai mici, şi masacrele nu mai conteneau.



3. în acest răstimp a căzut sărbătoarea denumită Pentekoste4, da­torită căreia împrejurimile templului precum şi întregul oraş era ticsit de o mulţime de ţărani, cei mai mulţi bine înarmaţi. Phasael asigura paza meterezelor iar Herodes, însoţit de o mână de soldaţi, pe cea a palatului regal; ultimul a dezlănţuit atacul dezordonatei mulţimi de la intrarea cetăţii, a măcelărit o mare parte dintre ei; pe toţi ceilalţi i-a alungat, pe unii în interiorul oraşului, pe alţii în Templu şi pe cei ră­maşi, în şanţurile de apărare exterioare. Atunci Antigonos a solicitat să se permită intrarea în oraş a lui Pacorus, ca mediator; Phasael a ac­ceptat, primindu-1 cu ospitalitate în oraş pe part, împreună cu 500 de călăreţi: acesta venise, chipurile, să pună capăt tulburărilor, în reali­tate, mai mult ca să-1 sprijine pe Antigonos. Apoi, cu gând ascuns, Pacorus 1-a convins pe Phasael ca, în vederea încheierii păcii, să plece ca ambasador la Barzapharnes, deşi Herodes îl sfătuise insistent să se răzgândească, îndemnându-1 să-1 înlăture din calea lui pe acest om şiret, ca să nu cadă el pradă vicleniei lui; căci barbarii sunt perfizi din născare. Totuşi, Phasael a plecat împreună cu Hyrcanos, iar Pacorus, ca să mai atenueze bănuielile, a lăsat în preajma lui Herodes pe câţiva dintre călăreţii lui, care se numeau „Liberii"5, pe când el 1-a însoţit pe Phasael, alături de ceilalţi.

4. Când au sosit în Galileea, au dat de localnici cuprinşi de re­voltă şi bine înarmaţi; în satrapul cu care s-au întâlnit au aflat un om foarte şiret care îşi ascundea trădarea sub dovezi de bunăvoinţă: aşadar, a oferit oaspeţilor daruri şi, după plecarea lor, le-a şi întins capcane. Dar cei doi au descoperit uneltirile lui când au fost duşi într-o localitate de pe ţărmul mării, numită Ecdippon. Acolo au auzit ei vorbindu-se de cei 1000 de talanţi făgăduiţi ca răsplată, precum şi de faptul că, dintre cele 500 de femei, promise de Antigonos părţilor, majoritatea erau propriile sale femei. Apoi ei au mai aflat că barbarii le întinseseră capcane în fiecare noapte şi că ar fi fost făcuţi prizonieri de multă vreme, dacă duşmanii n-ar fi aşteptat ca Herodes să fie în



4 Rusaliile sau Sărbătoarea recoltei, celebrată în cea de a cincizecea zi („pen­tekoste") după ce s-a sărbătorit Pastele (n.t.).

5 Avem de-a face cu războinici de seamă, întrucât armata părţilor era îndeobşte alcătuită din sclavi (n.e.).

55
prealabil arestat la Ierusalim, pentru ca dânşii să nu-şi mai poată lua măsurile de apărare atunci când îşi vor cunoaşte soarta lor. Acestea nu erau câtuşi de puţin vorbe de clacă; căci se şi zăreau mai departe soldaţii care îi păzeau. I

5. Oricât de stăruitor a fost sfătuit să fugă de către un anume Ophellius, pus la curent cu întregul complot prin intermediul lui j Saramalla, cel mai bogat syrian al timpului, Phasael nu s-a îndurat să-1 I lase de izbelişte pe Hyrcanos, ci s-a dus de-a dreptul la satrap, repro- j şându-i pe faţă că 1-a trădat şi mai ales că fusese atât de perfid din pricina banilor. I-a făgăduit că, pentru propria-i salvare, el însuşi îi va da o sumă mai mare decât cea pe care i-o oferise Antigonos pentru re­gatul său. Partul cel viclean a respins toate aceste învinuiri prin 1 proteste şi jurăminte mincinoase şi, despovărat de orice bănuială, s-a | dus la Pacorus6. Numaidecât, părţii rămaşi în urma lui, îndeplinind or­dinele date de el mai înainte, i-au făcut prizonieri pe Phasael şi Hyrcanos, care i-au împroşcat cu blesteme, mai ales pentru că îşi încălcaseră jurămintele şi trădaseră buna credinţă.

6. între timp, şi paharnicul trimis de părţi să-1 captureze prin vi­cleşug pe Herodes îşi ţesea urzelile ca să-1 ademenească în afara zidurilor, aşa cum primise el porunca. Dar el nutrea din capul locului bănuieli împotriva barbarilor, cu atât mai mult cu cât aflase că tocmai atunci — o scrisoare cu ştiri despre un complot împotriva lui încăpuse în mâinile duşmanului; iată de ce se ferea să părăsească oraşul, deşi Pacorus îl poftise foarte stăruitor că se cuvine să iasă în întâmpinarea aducătorilor de scrisori. Căci ele n-au fost deloc interceptate de duş­mani şi nici nu mărturiseau nimic despre vreun complot, ci descriau tot ceea ce a înfăptuit Phasael. întâmplător, Herodes aflase deja din altă sursă despre arestarea fratelui său. De asemenea, fiica lui Hyrcanos, Mariamme7, o femeie deosebit de înţeleaptă, a venit la el spre a-1 implora să nu părăsească oraşul şi să nu aibă încredere în bar­barii care urmăreau fără înconjur să-1 omoare.

7. Pe când Pacorus şi oamenii săi mai cumpăneau încă asupra vi­cleniei cu care şi-ar putea ei înfăptui ţelul lor pe-ascuns, deoarece ar fi fost cu neputinţă să vii de hac unui potrivnic atât de puternic, acţionând pe faţă, Herodes le-o luă înainte, fugind noaptea împreună cu rudele sale apropiate înspre Idumeea, fără ca duşmanul să prindă

6 Adică fiul regelui şi nu paharnicul regal omonim (n.e.).

7 Mariamme era nepoata şi nu fiica lui Hyrcanos, numele ei nefiind menţionat în ] acelaşi episod în Antichităţi iudaice, XIV, 351 (n.e.).

56

de veste. Aflând de acest lucru, părţii au şi pornit pe urmele fugarului. Herodes a poruncit atunci ca mama lui, surorile, logodnica8 lui, îm­preună cu mama ei şi cu fratele său mezin, să-şi vadă de drum. El însuşi, ca şi tovarăşii săi de arme, au înfruntat vitejeşte barbarii, în vederea apărării rudelor sale. La fiecare atac al acestora, a răpus pe mulţi dintre ei. Astfel, în cele din urmă a ajuns teafăr la fortăreaţa Masada.^



8. în timpul fugii sale, iudeii i-au dat mai mult de furcă lui Herodes decât părţii: ei l-au hărţuit tot drumul necontenit, iar când s-a aflat la vreo 60 de stadii^ de oraş, a trebuit să dea o bătălie ordonată şi îndelungată. Herodes a ieşit atunci biruitor şi a măcelărit pe mulţi din­tre iudei: mai târziu, în amintirea victoriei sale, el a întemeiat acolo o localitate, pe care a împodobit-o cu splendide palate şi a înzestrat-o cu

0 fortăreaţă, chemând-o după numele său Herodeion10. în timpul fugii

1 s-a alăturat zilnic o mulţime de oameni, astfel încât, de îndată ce a ajuns la Thresa din Idumeea, i-a ieşit în întâmpinare fratele său Iosephus, sfătuindu-1 să se debaraseze de majoritatea însoţitorilor săi: căci Masada nu va putea cuprinde atâta puhoi de oameni. Erau la vreo 9000. Herodes i-a ascultat sfatul: i-a eliberat pe cei ce mai degrabă împovărau, decât să se dovedească folositori; i-a împrăştiat prin Idumeea, dându-le şi provizii de drum; i-a păstrat numai pe cei mai demni de încredere şi mai viguroşi şi împreună au ajuns teferi în fortăreaţă. A lăsat acolo 800 de soldaţi, ca să slujească drept pază fe­meilor, asigurându-le toate merindele de care aveau nevoie pentru asediu, iar el însuşi s-a îndreptat în grabă spre Petra, în Arabia.

9. între timp părţii, care s-au dedat la jafuri în Ierusalim, au năvălit în casele fugarilor şi în palat, lăsând neatins numai tezaurul lui Hyrcanos; acesta nu depăşea, de fapt, 300 de talanţi. De altfel, ei au găsit mai puţin decât sperau: căci Herodes, care mai demult îi suspec­tase pe barbari de infidelitate, avusese grijă să expedieze în Idumeea cele mai preţioase dintre avuţiile sale încă mai înainte, fiecare dintre partizanii lui făcând acelaşi lucru. După acest jaf, părţii au mers atât de departe în insolenţa lor încât au supus întreaga ţară unui război nedeclarat şi au distrus din temelie oraşul Marisa11; de asemenea, l-au instalat ca rege pe Antigonos, predându-i chiar şi pe Phasael şi


8 Fiica fiului lui Aristobul, Alexandru (n.t.).

9 Un stadiu grecesc măsura 125 paşi = 185 m. (n.e.).

10 în Antichităţile iudaice, XIV, 13, 9, ea se numeşte Herodias (n.t.). H După cucerirea lui de către Ioannes Hyrcanos, oraşul fusese anexat Iudeii, iar locuitorii idumeeni constrânşi să se circumcidă (n.e.).

57

Hyrcanos, în lanţuri, pentru a fi torturaţi. Pe Hyrcanos, căzut în ge­nunchi înaintea lui, Antigonos 1-a lăsat fără urechi, retezându-le cu dinţii12, pentru ca în viitor, la o eventuală răsturnare a situaţiei, să nu mai poată fi numit Mare Preot: căci doar cei ce se bucură de integri­tate corporală ocupă această funcţie.

10. Mai promptă decât Antigonos a fost fermitatea lui Phasael, care şi-a zdrobit capul de un perete de piatră, neavând la dispoziţie o sabie şi nici mâinile libere. Aşadar el, care a dovedit că este fratele de sânge al lui Herodes, iar Hyrcanos, un om lipsit de orice demnitate, şi-a ales o moarte bărbătească şi un sfârşit la înălţimea vieţii pe care a! dus-o. După o altă versiune, el şi-ar fi revenit după rănirea sa, dar că] doctorul trimis de Antionos, chipurile, să-1 vindece, i-ar fi tratat rana] cu leacuri otrăvite şi astfel i-ar fi pricinuit moartea. Fie că una sau alta] corespunde adevărului, gestul său iniţial a fost eroic. Zice-se că, înainte de a-şi da duhul, aflând de la o femeie oarecare că Herodes al evadat, a spus: „Mor cu inima împăcată, fiindcă ştiu că las viu pe] acela care mă va răzbuna în dauna duşmanilor mei!"

11. De acest sfârşit a avut parte Phasael. Părţii însă, cu toate că le-a fost înşelată speranţa în răsplata cea mai râvnită de ei — femeile —, i-au asigurat lui Antigonos puterea de-a cârmui în Ierusalim, aducându-1 cu ei în Parţia pe Hyrcanos în lanţuri.13



12 Potrivit Antichităţilor iudaice, XIV, 13, 9, el a ordonat ca urechile să-i fie tă­iate (n.t.).

13 în anul 40 î.e.n. (n.t.).

58

CAPITOLUL XIV



1. Herodes şi-a accelerat marşul său spre Arabia; mânat de credinţa că fratele său mai este în viaţă, el se grăbea să obţină de la regele ţării banii, singurii care —■ aşa spera el — erau în măsură să obţină de la barbarii lacomi de bani eliberarea lui Phasael. Potrivit so­cotelilor pe care şi le făcea, dacă arabul va arăta că nu-şi mai aminteşte de prietenia cu tatăl său şi va fi prea zgârcit ca să-i ofere singur nişte bani, va împrumuta de la el suma cerută drept răs­cumpărare, lăsându-i ca zălog pe fiul celui pe care dorea să-1 răscumpere: căci îşi luase cu sine pe fiul fratelui său, în vârstă de 7 ani şi era hotărât să plătească 300 de talanţi, recurgând la serviciile de mijlocitori ale unor tyrieni. Dar soarta a luat-o înaintea zelului său şi, prin moartea lui Phasael, dragostea fraternă îşi pierduse obiectul. De altfel, la arabi a aflat că din vechea lor prietenie nu mai rămăsese nici o urmă. într-adevăr, regele lor Malchos1 i-a trimis în întâmpinare soli cu ordinul de a se întoarce degrabă din drumul spre ţara lui; s-a slujit de pretextul amestecului părţilor care, printr-o delegaţie trimisă de ei, îi ceruseră expulzarea lui Herodes din Arabia. în realitate, regele hotărâse să-şi însuşească banii împrumutaţi de Antipater, nesimţindu-se deloc obligat să răscumpere cumva darurile părintelui prin cadourile oferite în schimb copiilor hărţuiţi de mari nevoi. Cei care îl sfătuiseră să adopte această comportare ruşinoasă aveau şi ei dorinţa arzătoare de a pune mâna pe sumele depuse de Antipater: erau cei mai influenţi nobili de la curtea regelui.

2. Deci Herodes a descoperit că arabii deveniseră duşmanii săi din aceleaşi motive care îl îndreptăţiseră să spere că vor fi prietenii lui cei mai apropiaţi; a dat solilor răspunsul în care răbufnea supărarea



1 Malchos I, rege al arabilor din Nabatea (50-28 î.e.n.), cu care Antipater din Idumeea învecinată a întreţinut relaţii prieteneşti (n.e.).

59

lui, îndreptându-se apoi spre Egipt. în prima noapte a poposit într-un templu al localnicilor după ce şi-a recuperat suita pe care o lăsase în urma lui. în ziua următoare, când a sosit în Rhinocorura2, a primit ştirea morţii fratelui său: pe cât de adâncă i-a fost durerea, pe atât de mare a fost uşurarea pe care a resimţit-o, aşa că şi-a continuat drumul, între timp, cuprins de remuşcări tardive, regele arab trimise în mare grabă soli, să recheme omul pe care îl jignise. Dar Herodes era de-acum departe, ajungând la Pelusium. întrucât corăbiile ancorate în port au refuzat să-1 treacă dincolo, el s-a adresat conducătorilor oraşu­lui. Din respect faţă de acest om renumit şi de vază, ei i-au admis plecarea la Alexandria. La sosirea lui în oraş, a fost primit cu mult fast de Cleopatra, sperând să-1 numească pe el comandantul expediţiei războinice pe care o pregătea. Herodes n-a acceptat propunerea reginei şi, fără să ţină seama de asprimea iernii şi de răscoalele din Italia3, a plutit pe mare spre Roma.



3. Surprins însă de o furtună în preajma coastelor Pamphiliei, a fost silit să arunce peste bord o mare parte a lucrurilor sale, găsindu-şi scăparea cu chiu cu vai în Rhodos, care suferise cumplit de pe urma războiului împotriva lui Cassius. Aici a fost găzduit de prietenii săi Ptolemeu şi Sapphinius4 şi, cu toate că ducea lipsă de bani, el şi-a construit o corabie mare cu trei rânduri de vâsle, pe puntea căreia a navigat împreună cu prietenii săi până la Brundisium; de aici, a plecat de îndată la Roma; s-a îndreptat mai întâi spre Antonius, cel care avusese legături de prietenie cu tatăl său şi i-a înfăţişat nenorocirile abătute asupra lui şi a familiei sale, precum şi faptul că a trebuit să-şi I lase rudele apropiate într-o fortăreaţă supusă unui asediu, în vreme ce j el a străbătut marea în toiul iernii furtunoase, spre a veni la dânsul ca un rugător, cerând îndurare.

4. Adânc mişcat de această răsturnare a soartei, cu amintirea vie i a ospitalităţii pe care i-o arătase şi recunoscând mai ales destoinicia j omului din faţa lui, Antonius a decis să-1 facă rege al Iudeii pe acela j pe care îl numise Tetrarh el însuşi5. Deloc mai prejos decât simpatia lui faţă de Herodes se situa antipatia lui faţă de Antigonos6: căci

2 Oraş fenician la frontiera cu Egiptul, azi EI Ariş, pe ţărmul mediteranian. Numele oraşului (Tăierea nasului) evocă pedeapsa dată hoţilor de către localnici (n.e.).

3 Aluzie la tensiunile dintre triumviri, aplanate ulteior (40 î.e.n.) (n.e.).

4 Potrivit Antichităţilor iudaice, XIV, 14, 3, el se numea Sappinos (n.t.).

5 în anul 39 î.e.n. (n.t.).

6 De fapt, Herodes îi promisese şi bani (vezi Antichităţile iudaice, XIV, 1, 4) (n.t.).

60

vedea în acesta un răzvrătit şi un duşman al romanilor. Dar Caesar s-a arătat şi mai binevoitor decât Antonius, căci el şi-a amintit de campa­nia pe care a întreprins-o Antipater, în sprijinul tatălui său7, precum şi de ospitalitatea şi firea lui îndatoritoare faţă de oricine; mai presus de toate, se convinsese singur de vitejia lui Herodes. Aşadar, a convocat Senatul, unde Messala şi, după el, Atratinus8 l-au prezentat pe Herodes, enumerând serviciile pe care le adusese părintele său şi pildele lui de devotament faţă de romani; totodată, ei l-au descris pe Antigonos ca pe un inamic nu numai pentru că intrase în conflict cu Roma într-un răstimp atât de scurt, ci şi pentru faptul că se urcase pe tron cu ajutorul părţilor, ocolindu-i pe romani. Toate acestea au tulbu­rat Senatul, iar atunci când Antonius a avansat şi a spus cât de util ar fi ca Herodes să fie rege în perspectiva războiului împotriva părţilor, toţi senatorii au fost de acord. După terminarea şedinţei, Antonius şi Caesar au ieşit din Senat, avându-1 pe Herodes în mijlocul lor, împre­ună cu consulii şi cu ceilalţi magistraţi şi s-au dus până la Capitoliu ca să aducă o jertfă şi să depună decretul în templu. în prima zi când a dobândit demnitatea de rege, Antonius 1-a onorat pe Herodes cu un ospăţ festiv.



7 Iulius Caesar îşi adoptase strănepotul, Caesar Octavianus devenind moşteni­torul său legal (n.e.).

8 L. Sempronius Atratinus era un retor reputat, la fel ca Messala (n.e.).

61

CAPITOLUL XV



1. în tot acest răstimp, Antigonos i-a asediat pe cei aflaţi în Masada, care erau aprovizionaţi din belşug cu alimente, ducând însă lipsă de apă. De aceea fratele lui Herodes, Iosephus, a hotărât să se refugieze împreună cu două sute dintre oamenii săi la arabi, fiindcă prinsese de veste că Malchos regreta felul cum se purtase cu Herodes. El ar fi părăsit într-adevăr fortăreaţa dacă, tocmai în noaptea când era prevăzută plecarea, n-ar fi plouat cu găleata. Astfel că, rezervoarele de apă s-au umplut din nou, fuga devenind de prisos. în schimb, asediaţii au întreprins atacuri împotriva soldaţilor lui Antigonos, omorând pe mulţi dintre ei, fie în cursul unor înfruntări făţişe, fie cu prilejul unor ambuscade. Fireşte că n-au avut întotdeauna noroc, aşa încât uneori au fost nevoiţi să se retragă, suferind pierderi.

2. între timp Ventidius1, comandantul roman care primise misi­unea să-i alunge pe părţi din Siria, urmărindu-i pe aceştia, a pătruns în Iudeea, chipurile pentru a veni în ajutorul lui Iosephus şi a soţilor săi; de fapt însă, mai mult pentru a-1 stoarce de bani pe Antigonos. Aşadar, şi-a ridicat tabăra în preajma zidurilor Ierusalimului, apoi, de îndată ce a fost satisfăcută lăcomia lui pecuniară, el a plecat însoţit de majoritatea trupelor sale, lăsându-1 acolo pe Silo împreună cu un de­taşament pentru a nu dezvălui învoiala lui ruşinoasă prin retragerea tuturora în acelaşi timp. Antigonos, în schimb, nu-şi pierduse speranţa că părţii vor veni iarăşi în ajutorul său şi până una alta şi-a arătat de­votamentul faţă de Silo ca nu cumva acesta să-i zădărnicească nădejdile.

3. Dar Herodes, călătorind pe mare din Italia şi până la Ptolemais, îşi şi strânsese o oaste numeroasă, alcătuită în parte din

1 P. Ventidius Bassus, trimis de Antonius în Asia Mică pe la mijlocul verii anului 39 î.e.n. i-a respins pe părţi dincolo de munţii Taurus (n.e.).

62



trupe străine, în parte din trupe de localnici, şi mărşăluia de zor prin Galileea împotriva lui Antigonos, cu sprijinul lui Ventidius şi Silo, pe care Dellius, solul împuternicit de Antonius, îi însărcinase să con­tribuie la instalarea pe tron a lui Herodes. Ventidius tocmai era ocupat cu potolirea tulburărilor izbucnite în oraşele siriene, ca urmare a in­vaziei părţilor, în vreme ce Silo zăbovea în Iudeea, cumpărat de Antigonos. Totuşi, Herodes nu ducea lipsă de forţe de luptă, căci pe măsură ce înainta, oastea lui se înmulţea de la o zi la alta şi, în scurtă vreme, întreaga Galilee, cu câteva excepţii, trecuse de partea lui. Or, dintre ţintele pe care le urmărea, cea mai presantă era despresurarea Masadei şi, înainte de toate, eliberarea rudelor sale asediate acolo. Un obstacol în calea lui era Ioppe: căci el trebuia să cucerească acest oraş care îi era vrăjmaş, spre a nu lăsa în urma lui un bastion al duşmanilor atunci când se va îndrepta împotriva Ierusalimului. Aici i s-a alăturat şi Silo, care găsise un binevenit pretext să-şi pună oastea în marş. Dar evreii i-au urmărit pe romani, pricinuindu-le necazuri mari. în această situaţie, Herodes s-a năpustit asupra lor cu ostaşi puţini la număr şi i-a împrăştiat repede, salvându-1 pe Silo care se apăra slab.

4. După ce a cucerit Ioppe, el a mărşăluit în grabă spre Masada, ca să-şi scape rudele de primejdie. Dintre localnici, unii i s-au alăturat acum datorită prieteniei lor vechi datând din vremea tatălui său; alţii, atraşi de gloria lui personală; alţii din recunoştinţă pentru binele făcut de tată şi de fiu; majoritatea însă pentru că îşi puneau speranţa într-un om a cărui urcare pe tron era sigură. Astfel el a izbutit să adune în jurul său o armată greu de învins. Pe măsură ce înainta, Antigonos îl pândea, întinzându-i curse prin soldaţi ascunşi în cele mai potrivite locuri de trecere, numai că prin acestea îi provoca pagube mici sau neînsemnate. Herodes i-a eliberat apoi cu uşurinţă pe toţi ai săi din Masada, a mai cucerit şi fortăreaţa Rhesa2, îndreptându-se spre Ierusalim. I s-au alăturat trupele lui Silo, precum şi mulţi dintre cetăţenii pe care puterea sa îi înspăimântaseră.

5. Trupele lui Herodes de-abia îşi instalaseră tabăra în partea de apus a oraşului că posturile de pază instalate acolo i-au şi ciuruit cu suliţe şi săgeţi, iar unele cete, năvălind în rânduri strânse, au atacat avanposturile sale. Numaidecât Herodes a poruncit ca de-a lungul zidurilor împrejmuitoare să se proclame faptul că el a venit pentru bunăstarea poporului şi izbăvirea oraşului, fără nici o intenţie de a-i pedepsi pe adversarii lui declaraţi, ci doar ca să dea iertare până şi

- Una şi aceeaşi cu Thresa (vezi cap. XIII, paragr. 8) (n.t.).

63

celor mai înverşunaţi duşmani pentru greşelile lor faţă de dânsul. Dar partizanii lui Antigonos au ripostat prin îndemnuri contrarii, având grijă ca proclamaţiile crainicilor să nu fie auzite şi nimeni să nu treacă în tabăra opusă. Atunci Herodes dădu soldaţilor lui ordinul de a răspunde atacurilor apărătorilor de pe ziduri; printr-o ploaie de suliţe, aceştia i-au alungat într-adevăr pe toţi de pe metereze.



6. Aici a devenit limpede că Silo fusese mituit. Instigaţi de el, mulţi dintre soldaţii săi s-au plâns deschis de lipsa alimentelor şi au cerut bani pentru procurarea celor necesare traiului, precum şi de­plasarea lor în locuri mai potrivite pentru cantonamentul de iarnă, întrucât împrejurimile oraşului fuseseră pustiite de trupele lui Antigonos, care folosiseră totul pentru întreţinerea lor. într-adevăr, Silo ridica deja tabăra şi făcea pregătirile de retragere a trupelor. Atunci Herodes a intervenit pe lângă comandanţii subordonaţi lui Silo, alături de mulţi din soldaţii acestora, cerându-le să nu lase de iz­belişte pe un trimis al lui Caesar (Octavianus), Antonius, precum şi al Senatului: le-a făgăduit că în aceeaşi zi va curma suferinţele tuturor. După retragerea acestor rugăminţi, el s-a deplasat imediat în ţară, aducând o cantitate de alimente atât de mare încât nu i-a mai lăsat lui j Silo nici un motiv să se mai plângă de ceva. Ca să nu întrerupă aprovizionarea nici în zilele următoare, le-a transmis locuitorilor din Samaria — oraş care trecuse de partea lui — cererea de a trimite ce­reale, vin, ulei şi vite la Ierihon. De îndată ce Antigonos a aflat ştirea, a şi trimis în ţară ordinul să se bareze trecerea convoaielor şi să li se întindă curse. Porunca a fost ascultată şi o mare mulţime de oşteni bine înarmaţi s-au strâns mai sus de Ierihon. Aceştia au ocupat poziţii în munţi, pentru a pândi transporturile de alimente. Nici Herodes n-a rămas inactiv: a luat cu el zece cohorte, cinci alcătuite din romani şi cinci din iudei, amestecaţi cu mercenari şi un slab detaşament de ca­valerie — apărând înaintea Ierihonului. A aflat oraşul părăsit şi a capturat vreo 500 de oameni împreună cu soţiile şi copiii acestora, eliberându-i după aceea. în schimb, romanii, năpustindu-se asupra oraşului spre a-1 jefui, au găsit casele pline cu felurite avuţii. Apoi regele a lăsat o garnizoană la Ierihon, s-a reîntors şi a încartiruit în cantonamente de iarnă trupele romane în oraşele din Idumeea, Galileea şi Samaria, aliate cu el. Şi Antigonos, prin mituirea lui Silo, a obţinut permisiunea de a cantona o parte din oastea romană la Lydda, sperând să câştige astfel favoarea lui Antonius.

64

CAPITOLUL XVI


1. Romanii au dus un trai îmbelşugat în vreme ce armele lor au cunoscut tihna. Herodes însă n-a stat cu mâinile în sân, ci cu o oaste de 2000 de pedestraşi şi 400 de călăreţi a cucerit Idumeea, lăsând această sarcină în seama fratelui său Iosephus, pentru a feri ţara de un eventual atac venit din partea lui Antigonos. El însuşi şi-a dus în Samaria propria mamă, împreună cu celelalte rude eliberate din Masada, spre a-i pune la adăpost, apoi s-a îndreptat spre Galileea, ca să ocupe celelate localităţi, alungând din ele garnizoanele lăsate de Antigonos.

2. A sosit la Sepphoris în timpul unui viscol năprasnic, cucerind cu uşurinţă oraşul, deoarece apărătorii săi au luat-o la fugă înainte ca el să dea atacul. Trupele care îl însoţiseră, suferind asprimea iernii, şi le-a lăsat acolo, să se refacă, întrucât provizii aveau din belşug; în schimb el a pornit împotriva bandiţilor1 care se aciuaseră în peşteri, prin incursiunile lor făcute într-o mare parte a ţării, pricinuind locuito­rilor tot atâtea necazuri cât un război adevărat. A trimis în avangardă trei cohorte de pedestraşi şi un escadron de cavalerie până în satul Arbela2, iar el a sosit cu grosul trupelor sale după patruzeci de zile. Duşmanii nu s-au temut deloc de atacul său ci s-au împotrivit cu armele în mâini, dovedind atât o bună experienţă de luptă cât şi cutezanţa tâlharilor. S-a ajuns la o bătălie în care aripa dreaptă a vrăjmaşului a silit aripa stângă a lui Herodes să bată în retragere. Dar Herodes a realizat o repliere rapidă cu aripa sa dreaptă, spre a veni în ajutorul alor săi şi nu numai că le-a oprit retragerea, ci s-a năpustit

1 Tactica şi strategia aşa-zişilor „tâlhari troglodiţi" i-a determinat pe unii cercetă­tori moderni să-i asemuiască cu luptătorii lui Simon Bar-Kochba din ultima mare răscoală antiromană (132-135), reprimată în condiţii similare (n.e.)-

- Localitate din Galileea, aproape de lacul Tiberiada (azi Irbid), menţionată şi în Antichităţi iudaice, 12, 421 (n.e.).

65

asupra urmăritorilor, le-a stăvilit iureşul, punându-1 pe fugă dam o luptă frontală înverşunată.



3. Printr-un măcel necruţător, el i-a urmărit până la malul Iordanului, stârpindu-i pe cei mai mulţi dintre ei, în vreme ce supravieţuitorii s-au împrăştiat pe cealaltă parte a fluviului: aşa a scă­pat Galileea de toată spaima ei, cu excepţia celor ce trăiau ascunşi, în peşteri, combaterea lor mai durând câtăva vreme. Pentru a răsplăti truda îndurată de soldaţii săi, Herodes a distribuit recompense indivi­duale, fiecare oştean primind câte 150 de drahme de argint, comandanţii lor alegându-se cu mult mai mult. Apoi Herodes i-a trimis pe toţi în cantonamentul de iarnă. Fratelui său mezin Pheroras i-a poruncit să-i aprovizioneze pe soldaţi cu alimente şi să se îngrijească de întărirea fortăreţii Alexandreion. Iar acesta şi-a îndeplinit ambele misiuni.

4, Pe atunci Antonius se afla în preajma Atenei iar Ventidius-3 i-a însărcinat pe Silo şi pe Herodes să dezlănţuie războiul împotriva părţilor4, cerându-le ca mai înainte să restabilească ordinea în Iudeea. Herodes 1-a lăsat bucuros pe Silo să plece la Ventidius, pornind el în­suşi într-o expediţie împotriva bandiţilor care sălăşluiau în peşteri. Aceste peşteri5 se aflau în nişte munţi cu pante abrupte, fără să aibă acces din nici o parte; numai unele cărări foarte înguste şi şerpuitoare duceau până la ele, iar grămezile de stânci care se găseau la intrările lor se prăvăleau în prăpăstii extrem de adânci, ridicându-se aproape vertical şi sălbatic. Destulă vreme, dificultatea terenului i-a dat regelui multă bătaie de cap până s-a decis să recurgă la nişte proiecte primej­dioase din cale-afară, A poruncit ca oamenii săi cei mai voinici să fie coborâţi în nişte cutii până la intrările peşterilor. Războinicii aceştia au ucis apoi pe bandiţi împreună cu familiile lor, dând foc celor care se împotriveau. Herodes ţinea mult să prindă pe câţiva dintre ei vii, trimiţându-le prin nişte crainici ordinul să se predea. Nimeni nu s-a predat însă de bună voie, iar cei ce s-au văzut nevoiţi să se lase capturaţi au preferat moartea în locul prizonieratului. Un bandit bătrân, părinte a şapte copii, atunci când a fost implorat de propriii săi fii şi de mama lor să aibă încredere în promisiunile crainicilor şi să se predea, i-a ucis pe toţi în felul următor: s-a postat el însuşi la intrarea în peşteră, chemându-şi feciorii să iasă unul câte unul şi, pe măsura apariţiei fiecăruia, i-a înjunghiat pe toţi. Herodes, care urmărea scena



3 Acesta era atunci în Siria (vezi Antichităţi iudaice XIV, 15, 5) (n.t.).

4 în anul 38 î.e.n. (n.t.).

5 Aceste peşteri mari de lângă Marea Roşie comunicau între ele şi erau prevăzute cu rezervoare de apă (n.e.).

66

din depărtare, cuprins de milă, a întins dreapta sa spre moşneag, rugându-1 să-şi cruţe copiii. Bătrânul n-a vrut să audă de aşa ceva ci 1-a împroşcat cu sudălmi pe Herodes, amintindu-i de orignea sa umilă, şi-a ucis după copii şi soţia, le-a azvârlit cadavrele în prăpastie, după care s-a aruncat la rândul său6.



5. în felul acesta, Herodes a pus stăpânire pe peşteri şi pe locuitorii acestora. Sub comanda lui Ptolemeu, a lăsat apoi o parte a armatei sale, atât cât ar fi fost nevoie ca să facă faţă în cazul unei răs­coale, iar el a pornit cu 3000 de pedestraşi şi 600 de călăreţi, îndreptându-se spre Samaria, împotriva lui Antigonos. După plecarea lui, numaidecât cei ce provocaseră şi până atunci tulburări în Galileea au prins curaj, l-au ucis pe Ptolemeu, atacat prin surprindere, şi au devastat ţara refrăgându-se în preajma mlaştinilor şi în locuri greu de dibuit. Cum a aflat despre răscoale, Herodes a venit repede în ajutorul populaţiei şi a ucis mulţi răsculaţi; a cucerit prin asediu toate fortăreţele, încasând de la inamicii săi 100 de talanţi, drept amendă pentru tulburarea ordinii.

6. între timp, părţii fiind alungaţi iar Pacorus ucis, Ventidius a împlinit ordinul lui Antonius şi a trimis în ajutorul lui Herodes 1000 de călăreţi şi două legiuni. Comandantului acestor trupe, Machairas, i s-a adresat printr-o scrisoare Antigonos, rugându-1 să treacă de partea lui; în plus, se văita mult de samavolniciile lui Herodes şi de purtarea lui trufaşă faţă de casa regală; îi făgăduia, de asemenea, că va primi şi bani. Dar Machairas se ferea să ignore ordinul celui care îl trimisese acolo şi, întrucât Herodes plătea mai bine, el n-a fost ispitit să trădeze; adoptând o atitudine prietenoasă amăgitoare, s-a deplasat totuşi până la Antigonos, ca să tatoneze situaţia lui, în pofida avertismentelor lui Herodes. Antigonos însă, care îi ghicise din vreme gândurile, i-a zăvorât porţile oraşului şi de pe zidurle cetăţii 1-a înfruntat ca pe un duşman, astfel că Machairas a fost silit să revină umilit la Emmaus, înapoi la Herodes. Exasperat de insuccesul său, pe drumul de în­toarcere a ucis pe toţi iudeii întâlniţi pe drum, fără să-i cruţe nici pe oamenii lui Herodes, tratându-i ca şi cum toţi ar fi trecut de partea lui Antigonos.

7. Indignat de această întâmplare, Herodes s-a hotărât să-1 atace pe Machairas ca pe un duşman; apoi, şi-a mai strunit mânia, grăbindu-se să-1 întâlnească pe Antonius, spre a-1 acuza pe Machairas de com-

6 După opinia lui Paret, cei înfieraţi de Herodes ca „bandiţi" au fost negreşit în aceeaşi măsură patrioţi care se opuneau dominaţiei străine iudeo-romane (n.t.).




Yüklə 1,98 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   29




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə