Istoria singurei biserici ortodoxe autocefale care nu a acceptat schimbarea calendarului

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag.

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

ISTORIA SINGUREI BISERICI

ORTODOXE AUTOCEFALE CARE NU A ACCEPTAT

SCHIMBAREA CALENDARULUI

OPUNÂND REZISTENŢĂ ÎN FAŢA BOLŞEVICILOR




Autor:

Pr. Veniamin Ilie, Blagocin al ROCOR-V în România

12/25 Aprilie 2014, Brăila – România.

Sub îndrumarea ÎPS. Arhiepiscop Victor (Pivovarov)


PREDOSLOVIA AUTORULUI

Mulţi vorbesc despre ROCOR¹ ca şi cum ar cunoaşte istoria acestei Biserici, dar au citit doar pe sărite, sau numai ceea ce au dorit alţii să scrie, nicidecum întregul context istoric şi canonic al acestei structuri eclesiastice Autocefale. Este foarte important pentru noi toţi, creştinii ortodocşi, să cunoaştem adevărata istorie a Bisericii Ortodoxe din Diaspora şi motivele pentru care comunismul² a căutat cu orice preţ să mutileze aceste adevăruri. ROCOR a fost singura Biserică Ortodoxă din întreaga lume care nu s-a legat doar de problema calendarului, ci a opus rezistenţă în faţa întregii fărădelegi aduse în omenire de bolşevici, stalinişti, nazişti şi toţi comuniştii din toate ţările care au adoptat această doctrină politică marcantă pentru secolul trecut. Cu toate acestea, nu au fost mulţi cei care s-au arătat mulţumitori acestei Biserici pentru că a purtat Ortodoxia pe toate continentele lumii, apărând Credinţa strămoşească cu sângele a zeci de mii de martiri.

Din nefericire, mai mulţi scriitori s-au arătat chipurile interesaţi de istoria ROCOR şi au făcut câteva sinteze legate de acest subiect, în aşa fel încât să facă dezinformare în rândul cititorilor. La prima vedere a unei astfel de lucrări nu se pare a fi o intenţie rea, însă, omiţând anumite capitole ale istoriei Bisericii noastre, se pierde contextul real şi apar lucruri demne de combătut. În limba română nu s-au prea făcut multe materiale despre istoria Bisericii din Diaspora, iar care a încercat să scrie câte ceva³ legat de acest subiect, a omis în mod intenţionat să studieze hotărârile Sfântului Sinod şi au ajuns la concluzii pripite, adesea plăpânde, care nu fac deloc cinste martirilor care şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi Ortodoxie.

Noi, ca şi popor Ortodox, am fost marcaţi de perioada comunismului şi de genocidele care au avut loc în întreaga lume, nu doar împotriva evreilor, ci şi împotriva Ortodoxiei. De aceea, presa oficială şi scriitorii care pretind că fac misiune pentru Hristos, omit să ne prezinte fiecare detaliu din istoria Bisericii din Diaspora. Ba unii dintre ei vor să dea de înţeles că ROCOR a fost în comuniune permanentă cu celelalte biserici neo-calendariste şi ecumeniste, în chip mincinos. S-au făcut tot felul de speculaţii pe marginea acestui subiect; dar, totuşi, s-a omis prezentarea întregii istorii. De ce? Este clar că ceva trebuie să ni se ascundă, atât din partea bisericilor de stat, care nu prea au căutat Ortodoxia, ci mai mult să se apropie de puterile latineşti-papistăşeşti, fie prin ecumenism, fie prin adoptarea unor obiceiuri de la catolici/papistaşi⁴. Noi, dacă avem gând de mântuire, trebuie să cercetăm singuri detaliu cu detaliu, nu să stăm în baza unor duhovnici sau “cuvioşi” contemporani, care ne îndrumă fără duhul Adevărului. Să nu uităm că întreaga omenire merge în derivă şi este destul de nefiresc din punct de vedere Ortodox autentic. Putem sa îndreptățim spusele unui scriitor rus, care zicea: „Istoria nu este o însușire cronologică de evenimente politice sau economice; istoria este ceea ce se întâmplă în sufletele oamenilor, în bine sau în rău, și abia după aceea se reflectă în evenimentele exterioare”. De aceea, am hotărât să traduc documente din limba rusă, greacă şi engleză pentru a da cititorului o istorie argumentată a Bisericii Ortodoxe din Diaspora, pentru a descoperi Ortodoxia secolului trecut aşa cum a fost ea, nu cum au dorit să amprenteze comuniștii conștiința umană, sau să dizolve rădăcinile Adevărului.

Autor: Părintele Veniamin (Ilie)

12/25 Aprilie 2014, Brăila – România.

Capitolul 1

ALEGEREA PATRIARHULUI TIHON ŞI REVOLUȚIA BOLŞEVICĂ
Încă din perioada primului război mondial⁵, un număr mare de creştini Ortodocşi şi preoţi din Rusia au emigrat în diaspora. Acelaşi episod s-a repetat şi după terminarea războiului, când Rusia trecea printr-o perioadă economică foarte grea. Mulţi dintre refugiaţii ruşi nu puteau să revină în Rusia din cauza revoluţiei din 2/15 martie 1917 când Ţarul Nicolae al II-lea a fost obligat de bolşevici să abdice. Din cauza acestor presiuni venite din Diaspora, Biserica Ortodoxă Rusă era nevoită să ia o hotărâre faţă de aceste suflete rămase în pribegie, care nu mai puteau reveni acasă.

În data de 4/17 august 1917 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, întrunit în Catedrala „Hristos Mântuitorul” din Moscova, dezbate problema alegerii Patriarhului. Sunt propuşi pentru a ocupa această funcţie Mitropolitul Kievului, Antonie Krapovitsky şi Mitropolitul Moscovei, Tihon (Bellavin). Alegerea noului Patriarh este supusă votului membrilor Sfântului Sinod, astfel încât Mitropolitul Tihon primeşte 407 voturi, iar Mitropolitul Antonie doar 33. În urma acestei întruniri este ales ca preşedinte al Sfântului Sinod şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, Mitropolitul Tihon.

În Rusia erau presiuni din partea puterii politice, adesea se întâmplau conflicte armate între guvernul bolşevic şi populaţie. Rusia încerca să aleagă un guvern bun, în urma forţării Ţarului Nicolae Romanov să abdice; însă Patriarhul Tihon apăra pe fostul suveran rus. O parte dintre Episcopi nu erau de aceeaşi părere cu Patriarhul, sperând că alegerea unui nou guvern are să ridice Rusia din criza economică provocată de primul război mondial.

Starea din Rusia se înrăutăţea. Bolşevicii făceau tot ce le stătea în cale pentru a pune mâna pe guvernul de la Moscova, fapt pentru care se făceau multe abuzuri la adresa populaţiei şi numeroase crime. Din cauza terorii, în octombrie 1917 a început revoluţia bolşevică, între simpatizanţii bolşevicilor şi cei din tabăra adversă care susţineau monarhia. În Moscova tensiunea era cea mai mare. În ciuda acestor acţiuni criminale provocate de bolşevici, Patriarhul Tihon cheamă pe toţi membrii Sfântului Sinod pentru a se reuni de urgenţă şi a dezbate această gravă problemă care se petrecea în Rusia. În urma întrunirii, Sinodul a hotărât intronizarea Patriarhului Tihon şi alegerea definitivă a acestuia ca lider al Bisericii şi al poporului rus. Pe umerii noului Patriarh aveau să se aşeze cele mai grele responsabilităţi pe care le-a avut Biserica Rusă în ultimele secole. Persecuţiile bolşevice, masacrele din mănăstiri, arestarea şi executarea Episcopilor, erau lucruri pe care Patriarhul Tihon trebuia să le rezolve. Dar cum? De vreme ce în Rusia se instalase un guvern luciferic. Era evident pentru cei din Diaspora, o revenire în Patria-mamă ar fi făcut mii de morţi.

Slujba de numire a Patriarhului Tihon a avut loc în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Kremlin, care era aproape dărâmată din cauza bombardamentelor. La acest eveniment au participat şi bolşevicii, însă, Patriarhul Tihon nu a ezitat să-i mustre pentru distrugerea Bisericilor, conflictele armate din public şi crimele pe care aceştia le făceau. Condamnarea fărădelegilor bolşevicilor a marcat instalarea Patriarhului Tihon, poporul devenind mult mai unit în faţa prigonitorilor.

În preajma Sfântului Praznic al Naşterii Domnului, Patriarhul Tihon şi Mitropolitul Kiril au publicat fiecare câte un mesaj către popor, condamnând mai intens crimele bolşevicilor, care fără sfială luptau împotriva propriului popor împreună cu forţele armate care se arătau mai mult ascultătoare de criminalii poporului şi nu opuneau rezistenţă pentru a stopa fărădelegea. Persecuţiile se înmulţeau de la o zi la alta şi numeroase Biserici erau distruse. În Ianuarie 1918 a fost făcută o întrunire naţională la care au participat mai mulţi Episcopi şi numeroşi credincioşi, la Mănăstirea Sfântul Alexandr Nevsky. Mitropolitul Petrogradului era ÎPS. Veniamin (Kazan), care de asemenea a susţinut în public acuzaţiile aduse de Patriarh la adresa bolşevismului. În predica sa, Patriarhul Tihon a explicat: „Explicaţi tuturor ortodocşilor, atât în Biserici, cât şi în pieţe şi în public, ori de câte ori este posibil, că Biserica noastră este prigonită în chip vădit”, dând blagoslovenie pentru a se tipări pliante şi broşuri care să fie împărţite la toţi credincioşii ruşi pentru a-i informa cu privire la toate crimele bolşevicilor împotriva Bisericii şi a poporului.

Patriarhul Tihon şi Mitropolitul Veniamin
Protestele făcute de Patriarhul Tihon, în calitate de conducător al Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, nu-i înduplecase pe bolşevici să renunţe la distrugeri, crime şi jafuri. Cu toate acestea , Patriarhul Tihon întărea Biserica în opoziţie, pentru a nu ceda şi a pierde între ruine, ultima nădejde a poporului: Credinţa! Anul 1918 avea să fie marcat nu numai de sângele poporului masacrat de bolşevici, ci şi de asasinarea familiei Ţarului Nicolae Romanov.

La 2 martie 1917 Ţarul Nicolae a fost obligat să abdice. Guvernul condus pe atunci de Alexandru Kerensky a hotărât să mute familia regală din Moscova în Siberia. După revoluţia din octombrie, familia ţarului Nicolae a fost mutată de guvernul bolşevic în oraşul Ekaterinburg, care se afla sub conducerea armatei roşii. În noaptea dintre 16 şi 17 iulie 1918, familia regală a fost luată de bolşevicii conduşi de Iacov Iurovsky şi dusă cu forţa în subsolul „casei Ipatiev” de către un pluton de execuţie. În acea noapte au fost împuşcaţi în grabă. „Legiunea Cehă” avansa către Ekaterinburg, cucerind multe teritorii. Iurovsky se temea ca nu cumva şi Ekaterinburg să fie cucerit de cehi şi familia regală să fie eliberată. După asasinarea familiei imperiale, trupurile au fost ascunse într-un puţ adânc din locul numit „Patru fraţi”. În câteva zile vestea asasinării familiei regale a făcut înconjurul Rusiei. Mulţi din oraşul Ekaterinburg aflase locul unde erau trupurile familiei Romanovilor. Bolşevicii se temeau de o revoluţie venită din partea poporului şi de faptul că i-ar fi omorât şi pe ei. Astfel, Iurovsky a poruncit soldaţilor să ridice trupurile din acel loc şi să fie ascunse în altă parte. În noapte, au fost puse într-un camion. La momentul ridicării trupurilor, unii dintre martiri erau bandajaţi şi rănile legate. Singura care dăduse semne că ar fi decedat recent, era Sfânta Muceniţă Ecaterina Feodorovna. Acest lucru a arătat că ducesa ar fi supravieţuit după ce a fost împuşcată, încercând să-i salveze şi pe ceilalţi; dar, în cele din urmă şi-a dat duhul şi ea. În timp ce transportau trupurile, camionul bolşevicilor s-a defectat. Pentru a nu fi descoperiţi, soldaţi i-au îngropat pe un drum de ţară, au turnat acid sulfuric pe chipurile lor pentru a nu fi recunoscuţi, i-au acoperit cu pământ şi au mascat locul cu şine de cale ferată deasupra mormântului comun.

Patriarhul Tihon a fost marcat de asasinarea familiei regale. Ţarul Nicolae a fost unul dintre cei mai puternici susţinători ai Bisericii Ortodoxe Ruse şi a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora. În Europa şi America existau de mai multă vreme comunităţi de ortodocşi ruşi care se refugiase încă din preajma anilor 1889, când avusese loc o tentativă eşuată de asasinare a ţarului Alexandru al III-lea, când Rusia trecea printr-o altă perioadă de criză. Aceste Biserici din diaspora fusese susţinute economic de Ţarul Nicolae şi canonic de către Patriarhul Tihon mai apoi.
Capitolul 2

PERSECUȚIILE DIN RUSIA ŞI EMIGRAREA ÎN EUROPA
În anul 1919, în oraşul Stavropole din Caucaz, a fost înfiinţată „Administraţie provizorie a Bisericii Ortodoxe Ruse din Sud-Estul Rusiei” preşedinte fiind Arhiepiscopul Novocherkasskului, Mitrofan (Simaşkevici) împreună cu Arhiepiscopul Dimitrie de Tavriceski şi Episcopul Arsenie (Smoleneţ). Aceştia pierduse legătura cu Patriarhul Tihon din cauza situaţiei tensionate ce avea loc din pricina prigoanei bolşevice şi erau nevoiţi să ia hotărâri în cadrul acestor Eparhii. Consiliul P.S.E.A.⁶ se aduna o dată pe lună şi se întindea pe o perioadă de 3-4 zile, timp în care se luau hotărâri privind îmbunătăţirea vieţii duhovniceşti şi activităţii liturgice, educaţia teologică din facultăţi şi seminarii. Deşi Mitropolitul Mitrofan avea înaintata vârstă de 73 de ani, Protoiereul G. Savelsky, profesor universitar în cadrul P.S.E.A., reuşeşte să trimită un raport Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse menţionând: „Preşedintele nostru (adică Mitropolitul Mitrofan) a demonstrat liniştea (sufletească), seriozitate şi seriozitate, iar noi suntem plini de tot respectul sincer şi profund pentru dânsul. Membrii P.S.E.A au luat hotărâri importante şi primordiale, având solidaritate şi încredere desăvârşită (în modul de a nu se trăda), fără a fi vorba de vreo disensiune, în ciuda efortului intens şi a multelor pietre de poticnire” ⁷.

La sfârşitul lunii August a anului 1919 localitatea Taganrog a intrat sub presiunile aliaţilor polonezi. După ocuparea Galiţiei, Mitropolitul Kievului Antonie (Khrapovitsky) intră ca membru în P.S.E.A. de Sud-Est, în calitate Preşedinte de onoare. În menţionările sale, preotului G. Savelsky spune: „Intrarea Mitropolitului Antonie în P.S.E.A. nu a schimbat forma de organizare iniţială, păstrându-se în continuare cursul obişnuit”. Mitropolitul Antonie a fost nevoit să revină la Eparhiile lui din Kiev şi până în decembrie 1919, urmând să prezideze întrunirile abia la începutul anilor 1920.

Din cauza persecuţiilor, mulţi dintre clericii ruşi emigrau în Kuban. În Caucaz mai exista doar o mănăstire ce cuprindea 120 de călugări. Persecuţiile nu se opreau, fapt pentru care şi aici începuse să fie presiuni mari din partea bolşevicilor. Astfel, mulţi au reuşit să fugă în Kiev, lăsând toate lucrurile acolo. Mare parte a refugiaţilor ajunsese la Kiev. Aici, generalul locotenent Anton Ivanovici Denikin alocă un milion şi opt sute de ruble comisiei P.S.E.A. pentru refugiaţii ruşi. Banii s-au folosit atât pentru susţinerea Bisericii, Preoţilor de mir şi a Călugărilor, adică 800.000 de ruble şi un milion pentru susţinerea familiilor refugiaţilor. Deşi treceau prin grele perioade de încercare, totuşi, P.S.E.A. găsea modalităţi de a nu lipsi poporul de o minimă nădejde.

În Ianuarie 1920 Arhiepiscopul Evloghie (Gheorghievski) a convocat o întrunire a clericilor la care s-a discutat problema Kubanului, unde bolşevicii deveneau mult mai violenţi şi agresivi, precum în celelalte regiuni ale Rusiei. A doua întrunire a clerului acestei eparhii a fost în oraşul Ekaterinodar, unde s-au stabilit sarcini misionare pentru fiecare dintre clerici. Au început să se facă activităţi misionare, trimiţând prin sate şi oraşe misionari bine pregătiţi din punct de vedere teologic pentru a susţine psihologic şi material poporul, căruia începea să-i lipsească ultima nădejde din cauza prigoanelor şi a crimelor bolşevice. Din nefericire, o mare parte a clericilor s-au temut să meargă în misiune prin sate, doar o mică parte având acest curaj, ştiind că riscul este destul de mare, având în vedere crimele pe care le făcea armata împotriva celor care încercau să îndemne poporul să opună rezistenţă bolşevismului. Printre clericii care au avut curajul să facă misiune pastoral-psihologică de susţinere a poporului de la sate, a fost preotul Gheorghe Shavelsky. Acesta mărturisea că majoritatea preoţilor din Kuban se temeau să opună rezistenţă şi se arătau indiferenţi faţă de presiunile politice. Evident, se temeau în principal pentru viaţa familiilor lor.

În sprijinul celor ce se opuneau bolşevismului era supranumita „armată albă” în care se înrolase şi protoiereul Gheorghe Shavelsky. Acesta amintea în memoriile sale că nu erau mai mult de 50 de preoţi din Kuban care să susţină activităţile de apărare a poporului. Era o totală dezorientare, teamă, crime la tot pasul, preoţii se temeau şi stăteau „nepăsători” în faţa criminalilor. Era o situaţie destul de dificilă. Dacă ar fi să facem o sinteză a evenimentelor, nu ne-ar ajunge toate cărţile din lumea întreagă. Într-adevăr, bolşevicii au fost una dintre cele mai criminale puteri politice după Imperiul otoman. Dacă stăm să privim istoria, nici otomanii nu-şi cotropeau propriul popor, cum au făcut Lenin şi Stalin.

Rostov pe Don a fost asediat de Armata Roşie (bolşevică) la 8 Ianuarie 1920. P.S.E.A. şi-a pierdut majoritatea membrilor, rămânând doar Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky) şi protoiereul Gheorghe Shavelsky. Acesta în cele din urmă, după înfrângerea trupelor de Denikin, este dus în Bulgaria. Arhiepiscopul Evloghie şi un număr mare de Episcopi din Biserica Ortodoxă Rusă, împreună cu credincioşi şi clerici părăsesc Rusia şi se refugiază în Europa. Până la sfârşitul anului 1920 mai bine de două milioane de credincioşi ruşi părăsesc Rusia şi se refugiază în Europa. Această emigrare a fost făcută în baza hotărârii⁸ Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse în frunte cu Patriarhul Tihon, din pricina terorii instalate în Rusia.

Capitolul 3

ÎNFIINȚAREA SINODULUI ROCOR
La 6/19 octombrie 1920, un număr foarte mare de credincioşi ruşi, dintre care 15.000 din Crimeea şi un grup de episcopi şi preoţi părăsesc Rusia. Având în vedere situaţia şi exilul, întrucât nu se mai aflau pe graniţele Rusiei, episcopii au transformat denumirea de P.S.E.A. în A.S.B.O.R.S. (ВРЦУ)⁹. Înfiinţarea Sinodului ROCOR a avut ca fundament hotărârea 362 a Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse prezidat de Patriarhul Tihon la 7/20 noiembrie 1920.

Episcopii Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate (Diaspora) erau 34 la număr: Mitropolitul Antonie Khrapovitsky, preşedintele PSEA/ASBORS/ВРЦУ, fost Mitropolit de Kiev şi Galiţia, Episcopul Antonie Aleutsky, Arhiepiscopul Anastasie de Chişinău, Arhiepiscopul Alexandru al Americii de Nord, Episcopul Vicar Adam; Episcopul de Belgorod, care se ocupa de administrarea Eparhiei Ruse din Israel, Apolinarie, Episcopul Vladimir Bialystok, Episcopul de Sevastopol, Veniamin, Episcopul Gavriill de Chelyabinsk, Episcopul Ermoghen de Ekaterinoslav, care administra Eparhia rusă din Grecia, Cipru şi Africa; Episcopul Ţariţinskului Damian, Arhiepiscopul Elefterie, Arhiepiscopul Eftimie de Bruklynsk; Mitropolitul Europei de Vest, Evloghie, Arhiepiscopul de Beijing, Inochentie, Episcopul Ilie de Ur-Miynsky-Mar, Episcopul Iona de Tianjin, Arhiepiscopul Metodie de Harbin, Episcopul Meletie de Zabaykalsk, Episcopul Mihail de Alexandrov, Episcopul Nestor de Kamchatka, Arhiepiscopul Pantelimon de Pinsk-Belarus, Mitropolitul Americii de Nord, Platon; Arhiepiscopul Serafim din Finlanda, Episcopul Serafim de Lubensky, care administra Eparhia Rusă din Bulgaria; Episcopul Serghie de Bielsk; Episcopul Serghie de Kernomorsk, Episcopul Ştefan de Pittsburgh, Arhiepiscopul Japoniei, Serghie, Arhiepiscopul Teofan de Poltava; Episcopul Simon de Shanghai şi Episcopul Ioan din Letonia.

În anul 1920 Mitropolitul Antonie Khrapovitsky merge în Constantinopol, are o întrevedere cu locţiitorul de Patriarh, Dorotei (Mammelis), unde se discută problema înfiinţării Sinodului ROCOR, ca o necesitate a vremii, mai cu seamă că episcopii ruşi din Diaspora nu mai puteau păstra legătura cu Patriarhul Tihon din cauza prigonitorilor bolşevici. Patriarhul este de acord, mai cu seamă că înfiinţarea Sinodului fusese propusă Patriarhiei de Constantinopol chiar de către Patriarhul Dimitrie al Serbiei. De asemenea, Patriarhul Antiohiei Meletie al IV-lea (1906-1928) şi Patriarhul Damian al Ierusalimului (1897-1931), dar şi celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale susţin ideea înfiinţării acestui Sinod Rus din Diaspora, mai cu seamă că la baza acesteia a stat hotărârea Patriarhiei Moscovei din anul 1920, despre care am mai amintit.

La invitaţia Patriarhului Serbiei, reşedinţa sinodală se stabileşte chiar în incinta Patriarhiei sârbeşti, mai exact, Sinoadele se întruneau în Karloviţ din provincia Voivodin, unde rămâne până în anul 1944. Prima întrunire a Sinodului, la noua reşedinţă din Karloviţ a avut loc la 6/19 aprilie 1921, apoi la 21 iulie 1921, fiind ales definitiv ca Mitropolit Primat al Bisericii, Mitropolitul Antonie Khrapovitsky.

În data de 21 noiembrie/3 decembrie 1921 are loc întrunirea Sfântului Sinod ROCOR, în regiunea Karloviţ, Sinodul a fost prezidat legitim de Mitropolitul Antonie Khrapovitsky şi onorific de Patriarhul sârb Dimitrie. De asemenea, printre cei 17 episcopi prezenţi la Sobor au fost invitaţi şi Prim-ministrul Serbiei, Nicolae Paşic, comandantul (anti-bolşevic) al Armatei Albe, Peter von Wrangel, care luptase împotriva bolşevicilor în Crimeea şi în celelalte regiuni pe care le-am amintit. Sinodul a fost format dintr-un număr exact de 155 de participanţi, episcopi, arhimandriţi, protoierei, preoţi, călugări şi mireni.



Sinod ROCOR întrunit în Serbia, în frunte cu Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky)
Capitolul 4

ARESTAREA PATRIARHULUI TIHON ŞI TRĂDĂRILE EPISCOPILOR
În Rusia tensiunile creşteau pe zi ce trece. Bolşevicii aflase de înfiinţarea Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora. În încercările lor disperate de a-l convinge pe Patriarhul Tihon să nege acest Sinod, ROCOR-ul era recunoscut oficial şi canonic de către toate celelalte biserici ortodoxe autocefale. În data de 3/16 mai 1922 , Patriarhul Tihon a fost arestat de bolşevici şi ţinut în completă izolare în fostele „camere ale tezaurului” de la Mănăstirea Donsk, acum fiind devastată de bombardamente şi folosită în scopuri militare sau ca închisoare pentru anumiţi demnitari. După arestarea Patriarhului, mulţi dintre episcopii din Rusia au început să-l condamne pentru că s-a opus guvernului bolşevic.

Patriarhul Tihon, fiind în cumplite presiuni din partea bolşevicilor, a semnat un document în care se menţiona că Sinodul ROCOR nu este un Sinod rebel şi nu a ieşit din ascultarea Patriarhiei Moscovei. Cu alte cuvinte, nu este o „patriarhie” ci un Sinod provizoriu până se vor reglementa lucrurile şi presiunile din Rusia se vor reduce. Însă, la 5/18 iunie 1922 Pariarhul a trimis o scrisoare către toate Eparhiile din Rusia şi către Sinodul din Diaspora. În această scrisoare, Patriarhul Tihon dădea binecuvântarea sa Sinodului din Diaspora să funcţioneze independent, până la încetarea presiunilor ce aveau loc în Rusia. Această scrisoare coincidea întru toate cu hotărârea nr. 362 din 7/20 noiembrie 1920 luate de Patriarhul Tihon şi Sinodul rus.

La 3/16 iulie 1922 un număr de 5 episcopi printre care Mitropolitul Serghie şi Arhiepiscopul Evdochim au semnat declaraţii de „loialitate” faţă de bolşevici şi negau întâietatea Patriarhului Tihon, considerându-l vinovat pentru opoziţia sa faţă de guvernul criminal din Rusia. Patriarhul Tihon era încă în arestul bolşevicilor. Aceşti episcopi încep să facă tot ce le stă în putinţă pentru a se apropia de bolşevici. În data de 23 iunie / 6 iulie 1922 Sinodul „renovaţioniştilor” îl numeşte Mitropolit-Primat pe Arhiepiscopul Evdochim. În cadrul aceleiaşi întruniri se mai iau următoarele hotărâri: schimbarea calendarului bisericesc cu cel grigorian, permiterea recăsătoririi preoţilor, distrugerea unor racle cu sfinte moaşte şi închiderea unui număr mare de biserici şi mănăstiri. Astfel, Biserica din Rusia este prima care adoptă calendarul de stil nou, înaintea Patriarhiei de Constantinopol, Greciei, României, etc. Aceste reforme din Biserică stârneau neîncrederea poporului şi Sinodul condus de Mitropolitul Serghie (Stragorodski) şi Mitropolitul Evdochim. După câteva luni de zile Sinodul acesta îşi revocă unele dintre hotărâri pentru a nu stârni furia poporului, printre care şi revenirea la calendarul Iulian.

Mitropolitul Antonie Khrapovitsky, primatul ROCOR-ului din Serbia, face numeroase apeluri prin intermediul altor autorităţi de stat, cu care Rusia avea legături, pentru a fi eliberat bătrânul Patriarh Tihon. Din cauza nevoilor economice pe care guvernul rus-bolşevic le avea, pentru a nu provoca mai mult rău economiei Rusiei şi agravarea situaţiei privind exporturile, îl eliberează din închisoare pe Patriarh. Nici unul dintre ceilalţi episcopi ai Sinodului din Rusia nu au fost încântaţi de acest lucru; cu toate acestea, ei semnase tratate de „loialitate” cu bolşevicii şi nu aveau intenţia de a se opune.

Patriarhul Tihon revine în slujirea lui ca şi Arhiereu al Bisericii lui Hristos, după eliberarea sa, la 26 Iunie 1923. Poporul aflând de eliberarea Patriarhului se strângea în număr foarte mare să-l privească şi să-l asculte, fapt care îi indigna pe bolşevicii care credeau că au reuşit prin ceilalţi 5 episcopi rămaşi în Rusia să convingă poporul împotriva Patriarhului care se opunea cu atâta verticalitate guvernului bolşevic, nădăjduind în reinstalarea monarhiei.

În data de 2/15 iulie 1923, Patriarhul Tihon a convocat întrunirea Sinodului episcopilor din Rusia. În cadrul acestei întruniri care de această dată a fost publică, în faţa poporului, Patriarhul s-a adresat preoţilor şi credincioşilor, atât din Rusia, cât şi din Diaspora, condamnând reformele pe care le făcuse în lipsa lui, Mitropolitul Serghie şi Arhiepiscopul Evdochim, cu privire la schimbarea calendarului, închiderea bisericilor şi a mănăstirilor şi celelalte hotărâri greşite ale Sinodalilor. Acesta a negat faptul că le-ar fi dat binecuvântare acestor episcopi din Rusia să facă reforme în Biserică. Mai mult de atât, Mitropolitul Serghie, Arhiepiscopul Evdochim şi alţi episcopi au fost mustraţi de Patriarh şi li s-a impus să facă pocăinţă pentru greşelile lor.

De-a lungul istoriei a circulat o cu totul altă poveste faţă de schimbarea calendarului în Rusia. Agenţii KGB-ului au pus aceste reforme pe umerii Patriarhului Tihon şi s-au folosit de documente false prin care Patriarhul Tihon şi-ar fi dorit aceste schimbări în Biserica Rusă. Cu toate acestea, sunt foarte puţini cei care au citit şi alte cărţi, nu doar cele infectate de ideologiile şi ciuma bolşevicilor. Aceştia îl considerau pe Patriarhul Tihon unul dintre cei mai greu de învins duşmani ai regimului comunist-bolşevic, fapt pentru care încercau să smintească poporul pentru a-l da jos din scaun, lucru care nu s-a şi întâmplat. Venit recent din închisoare, cu calendarul schimbat de Serghie şi Evdochim, Patriarhul Tihon nu a mai protestat de faptul că aceste reforme erau justificate ca şi cum el le-ar fi făcut, deşi nu coincid cu data eliberării lui din închisoare, la aproape un an după reformă. Acestuia i se spune de către Serghie şi Evdochim că toate bisericile ortodoxe au adoptat noul calendar; însă, pentru a se convinge, Patriarhul trimite o scrisoare la Constantinopol, iar Mitropolitul Anastasie îi trimite o telegramă prin care-l înştiinţează că nu a adoptat noul calendar nici o Biserică! După aceea a urmat condamnarea la pocăinţă a acestor episcopi mincinoşi precum Serghie.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (ROCOR) nu s-a dezis niciodată de Patriarhul Tihon, cum au făcut episcopii rămaşi în Rusia, nu au întrerupt comuniunea cu el şi nu l-au exclus din rugăciunile lor până când acesta a părăsit lumea cea văzută, plecând către Domnul să se odihnească pentru durerile şi ostenelile pe care le-a făcut în această viaţă pământească. Patriarhul Tihon a fost cel mai mare potrivnic al bolşevicilor şi apărător al Bisericii Ortodoxe, precum a fost şi Ţarul Nicolae Romanov, împreună cu familia sa, martirizaţi şi ei tot de acest regim criminal şi antihrist.

În timpul detenției, Patriarhul Tihon a început să sufere grave afecțiuni cardiace. În ciuda bolii, acesta se străduia să organizeze Biserica și să revigoreze Ortodoxia care suferise anumite schimbări necanonice în timpul în care el lipsise de la conducerea Sinodului. Vizita parohiile din Rusia, încuraja preoţii să lupte în continuare pentru apărarea ortodoxiei şi să nu cedeze în faţa bolşevicilor, dând spre distrugere bisericile pe care le moştenise de la strămoşii lor. Cu toate acestea, însuși mărturisește la câteva luni după eliberarea sa din închisorile bolşevice: „Cred în libertate; dar, nu pot face nimic. Eu rânduiesc un episcop la Sud, iar el merge spre Vest; dacă-l trimit spre Vest, acesta este trimis la Est”¹⁰. Prin această declaraţie, Patriarhul Tihon a arătat nemulţumirea sa faţă de Sinodul rămas în Rusia, care făcea exact contra Patriarhului, arătând că este o altă putere care domină hotărârile şi nu Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse.

În anul 1924 Patriarhul Tihon a aprobat un document prin care era de acord cu ataşarea Eparhiei din Harbin la Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, fapt menţionat de Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky) într-o scrisoare a sa din 2/15 martie 1931.

Slăbit de puteri din cauza condiţiilor din detenţie, inima Patriarhului Tihon începe păstreze o tensiune constantă. În ciuda durerilor pe care le avea, în ziua de 11/24 martie merge la Sinod unde hotărăşte să rămână locţiitor de Patriarh, Mitropolitul (Polyansky) de Krutiţk. În aceeaşi zi sănătatea Patriarhului se deteriorează cumplit şi este internat în spital.



Patriarhul Tihon, Mitropolitul Petru, Episcopul Teodor şi alţi clerici şi teologi ruşi.
În noaptea când era închis, Patriarhul Tihon a văzut prin gratiile de la fereastră cum soldaţii l-au scos pe Iacov Polozov şi l-au împuşcat. Patriarhul văzând moartea acestui luptător împotriva bolşevicilor şi gândindu-se intens la familia lui şi durerea care avea să-i cuprindă la aflarea veştii că acesta a fost ucis, s-a îmbolnăvit de inimă şi nu şi-a mai revenit până la sfârşitul vieţii.

Durerea nu l-a împiedicat să îşi prevestească sfârşitul, la ceva timp după eliberarea din arest, fapt pentru care a hotărât chiar în ultima zi de viaţă să-l numească succesor pe Mitropolitul Petru, cu care şi Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora a fost întru toate de acord. Din pricina acelei intervenţii stomatologice şi a durerilor, inima Patriarhului nu mai funcţiona cum trebuie. La câteva ore după internarea sa, Mitropolitul Petru l-a vizitat, dar au solicitat ca întrevederea să fie privată şi nimeni să nu asiste. Dialogul a avut un caracter strict personal, secret şi legat de organizarea Bisericii. Unele surse spun că Patriarhul Tihon a predat locţiitorului de Patriarh, Petru (Polyansky) , informaţii unde s-ar afla ascunse trupurile familiei regale. De aceea, cronicile de la acea vreme spun că dialogul dintre Patriarh şi Mitropolit nu au fost dezvăluite nici atunci când Mitropolitul Petru a fost arestat de bolşevici şi torturat fără rezultate.

Seara, Patriarhul Tihon merge să se odihnească, fiind internat în spital, spunându-i asistentului următoarele cuvinte: „Eu voi avea un somn greu şi lung… Noaptea va fi lungă şi întunecată. În Rusia a început de mult timp întunericul”¹¹. În noaptea de 12/25 martie 1925, înainte de Praznicul BuneiVestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Patriarhul s-a trezit şi l-a întrebat pe asistent cât este ceasul. Acesta i-a răspuns că era ora 00h15. Atunci Patriarhul Tihon a spus de trei ori: „Slavă Ţie, Dumnezeule” şi îndată şi-a dat duhul, mergând la Domnul să se odihnească pentru viaţa plină de osteneală şi durere pe care a parcurs-o pe acest pământ vremelnic.