Jean baptiste de la salle


DE PERSOANE PENTRU PRÂNZUL REGELUI



Yüklə 118,31 Kb.
səhifə2/5
tarix07.09.2018
ölçüsü118,31 Kb.
#79593
1   2   3   4   5

490 DE PERSOANE PENTRU PRÂNZUL REGELUI

În acest timp, Franţa e guvernată de 9 ani de regele Ludovic al XIV-lea. Acest tânăr rege şi-a luat pentru sine emblema soarele ce răsare şi s-a numit pentru strălucirea curţii sale «regele soare».

Şi-a însuşit puteri depline la numai 18 ani şi guvernează ca dictator absolut. S-a declarat «izvorul legii şi al dreptăţii», capul administraţiei de stat şi conducătorul armatei. Poate impune taxe fără consimţământul supuşilor, poate aresta şi condamna fără judecata tribunalului.

Ludovic al XIV-lea este în mod textual «adorat» de către curte unde îşi dau întâlnire nobilii, feudalii, învăţaţii, artiştii. Scularea sa are un rit : durează două ore şi orice îmbrăcăminte îi este prezentată de un nobil (cămaşa îi este predată numai de un principe). În timpul liturghiei curtezanii îşi întorc spatele la altar şi privirea la rege. Prânzul este la fel un ritual complicat: orice platou este adus de un gentilom precedat de o gardă şi de un majordom şi urmat de trei gardieni înarmaţi cu o puşcă. Pentru serviciul de masă al regelui sunt aranjate 490 de persoane.

Toată acea mulţime de nobili trândavi este menţinută pe cheltuiala statului, este o insultă şi o povară insuportabilă pentru poporul de jos.

În 1665, după ce a cheltuit sume enorme pentru întărirea armatei, Ludovic al XIV-lea a început războaiele. Vreme de trei ani spaniolii şi francezii au ieşit să se sfâşie în lupte sângeroase, să pustiască satele. Recolta este pierdută şi începe a se muri de foame. La porţile Parisului continuă un îngrozitor negoţ de copii, cu preţul ce variază de la 8 solzi până la o liră fiecare. Sunt vânduţi la cerşetori care îi schilodesc spre a trezi mila trecătorilor sau la vrăjitori pentru arta lor magică.


A VORBI CU DUMNEZEU LA SAINT SULPICE
Chiar şi religia catolică traversează o perioadă de mari decadenţe. Episcopii (aproape toţi din familii nobile) părăsesc diecezele şi se transformă în curtezani ai regelui. Curtea de la Versailles care asistă zilnic la Sf. Liturghie privind nu la altar dar spre suveran, împărtăşaniile amestecate cu o viaţă de lenevie şi de viciu, episcopii care îşi lasă diecezele la «vicari» spre a trăi la Versailles, ţăranii siliţi să plătească «rente» foarte mari nobililor şi episcopilor sunt – afirmă Joshep Lortz – «o batjocură a poruncilor creştine şi adesea fac să apară mărturisirea credinţei catolice o ipocrizie».

Dar tocmai când această decadenţă religioasă atinge forme mizerabile, înăuntrul bisericii din Franţa începe o profundă reînnoire spirituală. Figuri ca nobilul Francisc de Sales şi ţăranul Vincenţiu de Paul au trasat drumul: reîntoarcerea la viaţa de rugăciune pentru a-L întâlni pe Dumnezeu şi reîntoarcerea la iubirea adevărată faţă de cei săraci.

Seminarul din Saint Sulpice din centrul unui cartier popular din Paris devine punctul central al acestei reînnoiri. Aici sunt formaţi (de oameni extraordinari asemenea card. Berulle şi Olier), cei mai buni candidaţi la preoţie, care vor ridica biserica din Franţa la o reînnoire înfloritoare.

Jean Baptiste De La Salle intră în seminarul Saint Sulplice în anul 1670 la 19 ani. Regulamentul este sever: trezirea la ora 4 dimineaţa, frecventarea lecţiilor de teologie la Universitatea de la Sorbona (universitatea cea mai celebră din lume), timp îndelungat de rugăciune şi meditaţie, culcarea la ora 8 seara.

Jean Baptiste este condus de un director spiritual, abatele Louis Tronson, la o viaţă senină dar hotărâtă de sărăcie, ascultare, dezlipire de lume. În perioadele lungi de tăcere vorbeşte cu Dumnezeu. Mergând şi întorcându-se de la Universitate, este asaltat de o mulţime de cerşetori care întind mîna. Este un impact şocant cu mizeria şi rămâne tulburat.
«A TRĂI CA ŞI SĂRACII PENTRU A-I ÎNŢELEGE PE CEI SĂRACI»
Dar sărăcia nu o întâlneşte numai pe stradă. Abatele Tronson vrea ca seminariştii săi (aproape toţi din familii nobile) s-o simtă pe pielea lor. Ei trebuie să măture casa, să spele vasele şi farfuriile, să se gândească la curăţenie. «E nevoie să trăieşti ca şi săracii pentru a înţelege pe cei săraci», a spus Vincenţiu de Paul.

Timp de 18 luni pe care le petrece în seminar, Jean Baptiste poate să-şi facă un tablou complet asupra vieţii pe care o duc copiii poporului. Duminica, împreună cu alţi prieteni de ai săi, străbate străzile cartierului în căutare de copii. Îi dibuieşte în străduţe înguste, umede, în case incomode şi nesănătoase. Acei copii au ochii stinşi. Îi atrage ca să se joace, le povesteşte istorii frumoase despre sfinţi iar ei îl ascultă încântaţi. Dar când le pune în faţă vreo broşură ca să citească ei dau din cap. Nu ştiu nici măcar să citească, nici să scrie şi nu au nici o perspectivă de a învăţa.

Există şcoli în oraş, dar numai cu plată. Cei săraci sunt îndepărtaţi: fără capacitatea de a citi, de a scrie, de a socoti, au foarte puţine mijloace spre a-şi apăra drepturile lor.

În seminar se simte urgenţa de a deschide şcoli gratuite spre a duce învăţătura şi celor săraci. Lângă biserica parohială se încearcă deschiderea unei şcoli parohiale cu totul gratuită, cu învăţători plătiţi de către paroh. Dar învăţătorii sunt adesea incapabili de a ţine în frâu acea mulţime neastâmpărată de copii. Şcoala are suişuri şi coborâşuri, perioade de înflorire şi perioade de criză. Jean Baptiste urmăreşte cu interes. Este prima rază de lumină care se deschide asupra misiunii pe care Dumnezeu e pe cale de a i-o încredinţa.


ZILE AMARE
19 iulie 1671. Este una din cele mai triste zile din viaţa lui Jean Baptiste: îi moare mama. După nouă luni, în ziua de 9 aprilie 1672, pe neaşteptate, îi moare şi tatăl. Cei şapte fii ai familiei De La Salle sunt orfani. Jean Baptiste părăseşte imediat seminarul de la Paris şi se reîntoarece la Reims. În calitate de întâiul născut (are numai 20 de ani) trebuie să ia în mână conducerea casei, să se dedice administrării patrimoniului familiei, să se ocupe de fraţii şi surorile mai mici: Jean-Remy, cel mai mic, nu are încă doi ani.

Este o experienţă hotărâtoare pentru Jean Baptiste. De la viaţa «de gândire» trebuie să trecă la viaţa «trăită». Trebuie să înfrunte şi să rezolve probleme însemnate de organizare şi orientare. O lecţie severă care temperează caracterul său şi îl face să devină «adult» în foarte scurt timp.

Este problema preoţiei. Trebuie s-o părăsească după atâţia ani de pregătire? Rude şi prieteni îl împing în această direcţie. Dar vrea să se gândească cu mult calm înainte de a se hotărî. Trecând primele luni, foarte grele, merge să-şi destăinuiască dubiul său unui preot prieten, abatele Nicolas Roland. Are numai treizeci de ani, dar Roland este un înţelept. Şi-a dedicat toată viaţa lui Dumnezeu şi o sfinţenie concretă şi fără şovăire apare în fiecare faptă a sa.

Ascultă cuvintele lui Jean Baptiste, se gândeşte şi apoi spune: «Răspunsul trebuie să ţi-l dea faptele. Dacă ai tăi au nevoie de tine cu adevărat, atunci trebuie să-L cauţi pe Dumnezeu în familia ta. Dacă îţi vei da seama că ei pot merge înainte fără tine, atunci Dumnezeu continuă să te cheme pe calea preoţiei. Nu lua în seamă vorbele pe care le vei auzi în jurul tău».

Cu trecerea zilelor faptele dau răspunsul. Fraţii mai mari au bună reuşită în treburile de familie. Iar el, îndeplinindu-şi toate datoriile de frate mai mare, poate să-şi continuie în siguranţă studiile.
«ŞI ACUM, CE VEI FACE?»
Aprilie 1678. E Sâmbăta Sfântă, ajunul Paştelui. În catedrala din Reims, îmbrăcat în alb, Jean Baptiste se prosternă cu faţa la pământ în faţa altarului. Corul intonează notele maiestoase ale «Litaniei tuturor sfinţilor». Arhiepiscopul Le Tellier invocă unul câte unul preamărind sfinţi ai Bisericii: Petru, Paul, Benedict, Francisc... Apoi îşi pune mâinile pe capul acelui tânăr şi invocă pe Duhul Sfânt ca să vină să întipărească în sufletul său sigiliul preoţiei.

Când se ridică spre a primi îmbrăţişarea episcopului său, Jean Baptiste De La Salle este preot. A devenit un bărbat înalt şi zvelt. Jean Baptiste are fruntea spaţioasă, privirea deschisă şi sinceră. Poartă părul lung, după obiceiul timpului. Ochii albaştri ştiu să surâdă, dar ştiu să exprime şi forţa şi hotărârea.

După o zi, în ziua de Paşti celebrează prima sa liturghie. Sunt alături de el surorile, fraţii şi bătrâna bunică cu faţa largă şi blândă care de mic îl lua în braţe şi-i citea vieţile sfinţilor. Lipseau numai tata şi mama. Îi aminteşte îndelung la «momentul» celor morţi şi i se pare că sunt acolo în aer, asemenea flăcărilor lumânărilor care ard pâlpâind încet.

La prima sa liturghie îl asistă marele său prieten abatele Nicolas Roland. Are faţa palidă şi foarte trasă. La terminarea Liturghiei, pe când Jean Baptiste încă emoţionat îşi dezbracă veşmintele, Nicolas îl recheamă în mod tăios la realitate:

— Şi acum ce vei face?

— Nu ştiu, murmură el, încă nu m-am gândit.

— Ţi-o spun eu – în vocea slabă a lui Nicolas este o forţă mare. – Vei veni să-mi dai o mână de ajutor la Surorile Pruncului Isus. Sunt patru şcoli pentru copilele sărace ameninţate cu închiderea. Trebuie să le ajutăm să meargă înainte. Te aştept mâine dimineaţă.
O ISTORIE CIUDATĂ DESPRE MORŢI
Nobila şi preabogata doamnă Jeanne Maillefer era cunoscută în regiunea Rouen pentru frumuseţea şi vanitatea sa. În saloanele nobilimii se şoptea şi despre ciudăţeniile sale: pusese să i se sculpteze o statuie-manechin cu proporţiile perfecte ale trupului său şi petrecea vremea studiind efectul hainelor sale noi şi a coafurii sofisticate.

Într-o după-amiază mai târziu s-a prezentat la poarta palatului său un zdrenţăros cu o înfăţişare marcată de oboseală şi de foame. Cerea permisiunea să-şi petreacă noaptea la adăpost deoarece simţea că e pe moarte. Însăşi nobila doamnă în persoană l-a alungat scârbită de mirosul lui greu.

Dar un vizitiu a avut milă de dânsul. Fără ca stăpâna să ştie ceva, l-a dus şi l-a culcat pe paie uscate, într-un colţ al grajdului.

În timpul nopţii săracul a murit.

Vizitiul a avut misiunea neplăcută de a o înştiinţa pe stăpână. «Doamna nobilă» a avut aproape o criză isterică: a ţipat, a rupt dantelele, a bătut din picioare, a ameninţat cu concedierea vizitiului şi ţipa ca o obsedată :

— Un mort în casa mea! Nu-l vreau, nu-l vreau! Duceţi-l!

— Trebuie ceva spre a-l îngropa –, a avut vizitiul curajul de a murmura.

Doamna i-a adus primul cearceaf care i-a căzut în mână şi i l-a aruncat.

— Pentru un cerşetor ajunge! Şi acum, afară!

Zdrenţărosul mort pe paie a fost îngropat chiar în aceeaşi zi, înfăşurat numai în acel cearceaf.

Şi iată faptul ciudat care s-a petrecut în ziua următoare. Când doamna De Maillefer s-a dus în sala de prânz a găsit împăturit cu grijă şi depus pe masă un cearceaf. L-a apucat: avea la margine iniţialele sale şi era identic cu acela pe care îl aruncase pentru îngroparea omului sărac.

O nouă criză isterică. Vizitiul şi alţi servitori sunt chemaţi printre ţipete şi ameninţări. Privesc cearceaful. Seamănă exact cu acela folosit la înmormântare, dar toţi jură că nu ştiu cum de se află acolo. Doamna devine palidă, dă ochii peste cap şi cade leşinată.

O idee îi macină mintea din acea zi: «Cerşetorul a refuzat pomana mea făcută cu furie şi mi-a trimis din cealaltă viaţă cearceaful înapoi».

«DUMNEAVOASTRĂ L-AŢI RESPINS PE CRISTOS ÎN PERSOANĂ»


A fost chemat părintele Barre, un sfânt religios cunoscut în toată Normandia deoarece a deschis şcoli pentru săraci. Doamna îi povesteşte tremurând, orice lucru.

— Doamnă, – îi spune franc părintele Barre – eu nu cred aşa de uşor în minuni. Acel cearceaf pe masa dv. de prânz poate să fi fost o glumă macabră făcută de unul dintre servitorii dv. Dar în Evanghelie Cristos a spus că ceea ce facem celor mici, nenorociţilor, o facem Lui. Respingând în mod grosolan acel cerşetor l-aţi respins pe Cristos în persoană. Cearceaf sau nu cearşaf, este acum ceasul ca dv să vă schimbaţi viaţa, dacă nu voiţi ca Dumnezeu să vă judece cu o mare severitate.

— Şi ce trebuie să fac?

— Priviţi împrejur. Este atâta mizerie că-ţi vine să plângi. Iar dv. risipiţi banii în haine şi peruci. Sunt sute de copile şi de copii pe străzi fără şcoală care învaţă să fure şi să facă rău.

— Părinte, vă rog să-mi prezentaţi un program precis. Nu vă voi dezamăgi.

— Sper ca nici Dumnezeu să nu rămână dezamăgit de dv., doamnă.

Părintele Barre prezintă în scurt timp planul său, iar doamna Maillefer îl primeşte. Şcoli gratuite sunt deschise la periferia oraşului Rouen. La Paris, pe strada Saint Maurice este creat un “noviciat” pentru surorile–învăţătoare care înţeleg să-şi închine viaţa la şcolile copilelor sărace. Părintele Barre le dă lor numele de «Surorile Pruncului Isus».

An după an ies din noviciat surori-învăţătoare care merg să deschidă şcoli gratuite în principalele oraşe ale Franţei.

Familia doamnei De Maillefer este originară din Reims şi ea îl roagă într-o zi pe părintele Barre a se gândi şi la acel oraş. Părintele intră în legătură cu abatele Nicolas Roland. Trimite acolo patru surori. Ele găsesc acolo o casă pentru a locui şi patru şcoli de pus în funcţie în cartierele cele mai sărace ale oraşului Reims.

Nicolas Roland totuşi nu a reuşit să obţină aprobarea acţiunii sale cele noi de la Consiliul Comunal: «Operele religioase sunt prea multe – se declară la municipiu –, bugetul nu poate face faţă la cererea de noi ajutoare». Roland explică că acele surori sunt cu totul deosebite de toate celelalte: au venit nu pentru a deschide colegii pentru nobili sau pentru burghezi, dar pentru lumea săracă. Dacă nu primesc un ajutor trebuie să meargă să ceară ajutor pentru a supravieţui.

Nu se poate face nimic. Unica persoană care ar putea interveni cu autoritate spre a schimba părerea administraţiei orăşeneşti este puternicul arhiepiscop Le Tellier. Dar din păcate el este unul dintre acei episcopi care locuiesc mai mult la curtea lui Ludovic al XIV-lea decât în diecezele lor. De exemplu acea iarnă a petrecut-o aproape în întregime la Versailles.
CINSPREZECE MINUTE CARE COSTĂ O VIAŢĂ
Abatele Roland care trebuia să vorbească cu dânsul a făcut anticameră în mod neîntrerupt de la finele lui noiembrie 1677 până la începutul lui aprilie. Nevoind să-şi piardă locul în lungul şir de petiţionari, timp de patru luni a petrecut dimineţile în anticamera rece arhiepiscopală. Se hrănea cu pâinea adusă în buzunar, se ghemuia într-un colţ şi aştepta.

Acele îndelungate aşteptări în frig, i-au provocat o tuse convulsivă care i-a distrus plămânii. Faţa îi este foarte trasă iar la ochi are cearcăne negre.

De abia la sfârşitul lui aprilie arhiepiscopul Le Tellier are timp de a-l primi pe abatele încăpăţânat. Într-o explozie şi alta de tusă Roland imploră intervenţia pentru supravieţuirea surorilor celor săraci. Arhiepiscopul promite că se va interesa de această problemă. Cinsprezece minute şi Nicolas Roland este iarăşi la uşă. Acele cinsprezece minute l-au costat patru luni de aşteptare şi îl vor costa viaţa.

După puţine zile, la 10 aprilie, asistă la prima liturghie a prietenului său Jean Baptiste şi îl cheamă să-i dea o mână de ajutor. Este unul dintre cele din urmă lucruri pe care le mai poate face: după şaptesprezece zile o hemoragie violentă îi curmă firul vieţii la 35 de ani.

În testamentul său, îl numeşte pe canonicul De La Salle drept moştenitor al operei sale şi îl roagă să facă tot posibilul pentru ca şcolile pentru fetele sărace să nu fie silite să se închidă.

Adversarii şcolilor gratuite pentru cei săraci sunt învăţătorii care învaţă în «micile şcoli» unde se intră plătind o pensiune, la fel şi «maeştrii jelbari» până în urmă cu câţiva ani învăţători de caligrafie iar acum (înlocuiţi de răspândirea presei), angajaţi pe lângă familiile particulare ca îndrumători sau angajaţi în şcolile particulare cu plată.


MII DE FETE SĂRACE
Jean Baptiste se dedică cu energie la opera lăsată pe jumătate de Roland. Arhiepiscopului şi administratorilor comunali le adresează un tablou real al situaţiei copiilor:

«Meseriaşii şi săracii îşi lasă fiii în stare de părăsire până la momentul în care ei pot fi angajaţi la vreo muncă. Aşezămintele unde munca este organizată reţin oamenii departe de casă aproape toată ziua, cu orare şi salarii neplăcute adeseori. Chiar şi mamele fac adesea munci în afara casei. În felul acesta fiii trăiesc pe străzi în mici grupuri până la vârsta suficientă pentru a lucra.

Această tristă situaţie se poate remedia doar prin mijlocul şcolilor creştine în care se învaţă gratuit şi numai pentru slava lui Dumnezeu. Aici elevii pot rămâne toată ziua: învaţă să citească, să scrie şi învaţă primele forme rudimentare ale religiei».

Încheie cu aceste cuvinte dramatice: «Refuzul de a continua şcolile unde sunt educate mai multe mii de fete sărace înseamnă a ne face responsabili de rătăcirea lor. Este o ruşine, o dezonoare şi o tristă responsabilitate pentru apărătorii binelui public».

Autorităţile cedează. Arhiepiscopul răspunde prin cuvinte de laudă pentru dispărutul abate Roland şi-l asigură că va cere aprobarea chiar de la însuşi regele Ludovic al XIV-lea care va face opera invulnerabilă.

Aprobarea oficială de la rege ajunge la 17 februarie 1679.

Jean Baptiste crede că viitorul său va fi de-acum legat pentru totdeauna de această operă. În schimb, de abia sosită aprobarea regală, arhiepiscopul numeşte un alt preot «superior peste şcolile Pruncului Isus». Domnul nu-l cheamă pe canonicul La Salle la şcolile feminine.




Yüklə 118,31 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə